Anul acesta a avut loc procesul de evaluare externa si acreditare periodica a universitatilor din Romania, de catre ARACIS (Agentia Romana de Asigurarea Calitatii in Invatamantul Superior) de la care nu a facut exceptie nici Universitatea Transilvania din Brasov, inclusiv Facultatea de Medicina. Dupa cum va imaginati, procesul asta al acreditarii e o treaba complexa si evident ca are multe aspecte: vine ditai comisia de la Bucuresti, cu specialisti in fiecare domeniu si trece pe la toate facultatile, unde zaboveste o zi doua, analizand documente, programe, hartii, infrastuctura si tot ce e mai relevant prin bucatariile academice ca la final, dupa deliberari si echilibrari de balanta sa dea verdictul mult dorit: este locul ala demn de incredere sau ba? Adica universitatea aia pregateste studentii corespunzator sau doar consuma tusul ca sa scoata diplome la imprimanta? Facultatea de Medicina din Brasov a trecut prin al doilea proces de acest gen dupa ce, acum 5 ani a primit acreditare din partea ARACIS, alaturi de celelalte facultati din universitate. Drept sa spun, emotiile cu privire la sosirea mult temutei comisii au inceput la Brasov inca din iarna cand se anunta calendarul acreditarii: cu un profesor pofticios de arginti, prins in flagrant cu mita la purtator si laboratoare mutate intr-o alta cladire, fara chiuveta si gresie pe jos, cu un sistem de jdemii de euro care sa ventileze bazinul cu cadavre, dar sali de disectie gandite parca sa slujeasca pe post de camere de (auto)gazare, sortii ca facultatea de medicina sa iasa respectabil din povestea asta nu pareau prea favorabili. Cu toate acestea conducerea (universitatii si a facultatii) a facut ceva eforturi sa accelereze procesele de reamenajare a laboratoarelor si sa puna ordine in mostenirea haotica pe care vechea conducere a lasat-o in urma (“the story of my life” a oricarei administratii romanesti de pana acum, nu-i asa?). Eforturile de reforma au fost intense chiar daca putin transparente pentru studentime (care poate ca a adus si ea o contributie spirituala – “keeping the fingers crossed” sa iasa totul bine… sa deie Dumnezeu noroc, sa zicem o rugaciune la biserica) – ele s-au materializat, cel putin asa cum s-au vazut din exterior, in intarzieri prelungi ale unor cadre didactice la cursuri si intr-un nor de irascibilitate care a plutit in preajma secretariatului o perioada de timp. Erajul VII, al Corpului J al Universitatii fusese renovat si dat in folosinta: gresie, usi metalice silentioase, mobilier nou, mocheta giugiuca in cabinetul profesorilor, zugravit proaspat ca in campanie electorala, tot tacamu ce mai. Dar ups, in afara catorva mese si scaune (noi, domle, se intelege, ca doar s-a vrut “sa facem totul!”, vorba Impuscatului sa dam o fata umana chipului nitel formolizat al facultatii) cu greu ai fi putut numi incaperile date la cheie de muncitori (cu o intarziere care a costat o vreo doua promotii timpul de laborator la anumite discipline) laboratoare in adevaratul sens al cuvantului. Cateva microscoape in Laboratorul de Histologie si un microscop cu proiectie video in cel de Morfopatologie aminteau ca ar fi vorba de ceva actvitati legate de lame … in rest, puteai foarte bine sa vii sa tii workshopuri de origami si tricotaje, ca dotarea atat de flexibila si de multifunctionala nu te-ar fi impiedicat.
Cu cateva saptamani si zile inainte de vizita comisiei (cred ca era undeva la finalul lunii mai) se faceau ultimele pregatiri: s-a mutat locul de fumat, din fata intrarii (prea era un fantasy-land, cu atatia dragoni pufaind pe scari) undeva in parcare, biroul decanatului s-a reamenajat, femeile de servici au sters geamurile cu solutie albastra, o gramada de lavete si produse de curatat zaceau imprastiate in sala de consiliu din fata secretariatului. Pe usile de la salile din corpul K s-au lipit (la final de an, dar mai bine atunci decat niciodata) foi cu programarea activitatilor didactice, in unele laboratoare s-a retiparit programa disciplinelor (care zacea neactualizata de ani de zile… veti zice ca oricum materia e aceeasi si nu prea – ma gandeam ca poate n-ar fi fost rau din ratiuni de economie de hartie sa coloreze pe vechile programe cu markerul capitolele ramase in programa in anul respectiv) , s-au facut ultimele corecturi la noul site al facultatii, ba intr-unul din laboratoare s-a rearanjat mobilierul si aparatura astfel incat “sa para functionale”. Un cadru didactic s-a oferit chiar sa vina sa stearga praful si sa dea cu aspiratorul asa cum trebuie (se vede treaba ca, in spirit neaos romanesc, pana si femeile de servici retin doza lor de incompetenta) in dimineata in care comisia urma sa ajunga la facultate. Clasic, ca pe vremea tovarasului: sa aratam bine pentru vizita si sa plombam, pe ultima suta de metri gauri de care am uitat luni, poate chiar ani de zile. Desigur, pentru ca fatidica comisie de acreditare si-a facut aparitia in ultima saptamana de scoala din luna iunie, s-au dat instructiuni aspre ca studentii si profesorii sa isi desfasoare actvitatea didactica in mod obisnuit, oriunde s-ar afla.
In cele din urma, comisia de acreditare si-a facut aparitia (desi prea putini au vazut-o, mai toti doar au auzit ca ar fi fost prin zona), a inspectat, a evaluat, a cantarit. Studentii nu au aflat mare lucru in afara de faptul ca “per ansamblu a fost bine” (desi cu siguranta ca s-au facut comentarii vis-a-vis de dotarea slaba a noilor laboratoare , sper ca domnii din comisie nu au avut insa motive sa se planga de faptul ca nu era sters praful…). Noroc ca probabil comisia nu a ajuns si prin spitale sa vada in ce conditii se schimba studentii, langa sala motoarelor de lift, pe peretele careia se afiseaza si programele (cine stie de cand) ale unor discipline.
Apoi totul a trecut: Big Brotherul academic a venit, a vazut si cu totii, evaluati si evaluatori… am biruit in cele din urma. Drept urmare, la finalul lunii august, comisia ARACIS a venit, intr-un moment solemn, in cadrul unei sedinte festive a Senatului Universitatii, cu tot cu vicepresedinte si secretar sa inmaneze Rectorului certificatul cu calificativ maxim: GRAD DE INCREDERE RIDICAT pentru Universitatea Transilvania. Profesorul Adrian Miroiu, una din cele mai critice si lucide minti ale mediului universitare bucurestean (preda la Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative) a vorbit despre importanta universitatii brasovene, despre capacitatea ei de a-si respecta promisiunile, de a oferi o baza solida si de incredere si pentru urmatoarele generatii. Au urmat aplauze, felicitari, pupaturi, piata Endependentei, mare triumf!
In vreme ce vorbele frumoase si felicitarile curgeau in ritualul solemn ce se consuma in Aula Magna, pe fotolii comode, in compania retoricii laudative, nu aveam cum sa nu-mi amintesc ca, tocmai in acele zile studentilor li se cerea sa plateasca taxa de recuperare pentru orele de educatie fizica, ca paza in camine avea sa fie redusa din lipsa de fonduri, ca restantierii la Anatomie sustineau un examen balbait, cu materie restructurata haotic, ca organizarea sesiunii de restante pastra caracterul ei imprevizibil… ma rog, toate universitatile au probleme, nu-i asa? Cireasa de pe tort a fost cand, imediat dupa ce aflam ca studiez intr-o universitate cu grad de incredere ridicat, o mica povestioara (pe care doar am auzit-o si nu am vazut-o) m-a facut sa completez aceasta titulatura cu un adaos tragico-comic. In sesiunea de restante, la o oarecare disciplina se prezinta o domnisoara pentru a sustine examen. Profesorul ii explica: “Domnisoara, imi pare rau dar nu ai numarul necesar de prezente la orele de laborator pentru a intra in examen”. Domnisoara, vadit revoltata o tine pe a ei, ca ea vrea sa participe, ca a venit la examen, d’astea. Cadrul didactic ramane neinduplecat: “imi pare rau, nu puteti participa, stiati care sunt conditiile de prezentare in examen”. Domnisoara ofensata transforma problema academica intr-o problema de confort personal : “Adica, TU vrei sa-mi strici mie anul? Cum vine asta?’. Si pana ca profesorul sa realizeze ca a fost abordat la per tu, de parca ar fi stat langa un vechi tovaras de suferinta, nici mai mult nici mai putin, domnisoara restantiera ii trazneste o palma cadrului didactic incapatanat. Corectia corporala desigur, nu a avut efectul scontat… in loc sa o pofteasca la raspuns si sa o premieze pentru curaj, profesorul a vrut sa cheme politia si sa rezolve situatia in instanta…
Asadar studiem intr-o universitate cu grad de incredere ridicat… in palmuiala.
Dincolo de orice gluma si spirit pamfletar, apreciez eforturile conducerii, atat ale universitatii , cat si ale facultatii de a obtine o acreditare dificila, respect orele lor nedormite, viata personala pe care probabil ca si-au dat-o peste cap pentru a pune un strop de ordine intr-un noian de dezordine. Studentii au de ce sa fie recunoscatori ca macar formal, pe hartie, invata si absolvesc o institutie evaluata cu calificativ maxim de ARACIS.
Consider insa ca nu trebuie sa ne impaunam mai mult decat e cazul si ca ritualul “premierii” condimentat cu retorica elogioasa pus fata in fata cu problemele concrete, adesea elementare de care se lovesc studentii si cadrele didactice starneste niste amintiri ale unor vremuri apuse, in care comicul de situatie e infrant de tragedia repetitiei.