O lectie de atitudine… Erasmus

Cand vine vorba de mobilitati Erasmus (proiectul european de mobilitati studentesti, prin care studentul integralist si cu o medie decenta se poate duce sa studieze pe o perioada determinata – intre 6 luni si 1 an – la o facultate partenera din Europa, beneficiind de o bursa lunara in tot acest timp ), Facultatea de Medicina de la Brasov nu sta prea grozav, nici la capitolul outgoing students nici la capitolul incoming students. Cel putin asta era impresia mea, ca nu s-au inghesuit niciodata studentii prea tare sa ocupe toate locurile de plecare, asa cum se intampla prin alte parti sau pe la alte facultati. Fie vorba intre noi, am mai auzit tot felul de povestioare despre cat de multiculturale sunt experientele astea prin strainatate – fara sa generalizez mi-au mai spus unii dintre protagonistii unor asemenea schimburi ca erasmusii sunt un fel de populatie ghetoizată care formează o comunitate sudată nu neapărat de curiozităţi interculturale  cât mai degrabă de pasiunea pentru petreceri năstruşnice, băutură şi colindat cluburile din cât mai multe localităţi posibile. Lăsând zvonurile astea la o parte, poate nu e chiar de mirare lipsa de interes a mediciniştilor: dincolo de faptul ca medicina oricum e grea oriunde o faci, daca mai adaugi si dificultatea unei limbi straine de studiu, te bagi la o astfel de mobilitate doar daca esti un challenger cutezator sau esti cat de cat stapan pe tine (nu, curiozitatea si spiritul tineresc de a zburda pe meleaguri straine nu cred ca sunt de ajuns). 

Din cate am auzit la mare cautare este Polonia, adica Facultatea de Medicina din Varsovia care are un program in limba engleza dedicat pentru studentii straini – in fiecare an se ocupa putinele locuri puse la bataie si pentru studentii brasoveni, spre deosebire de locurile din Portugalia, Spania sau Istanbul care raman adesea vacante (in fond, departarea, limba si exigentele de acolo te fac sa te gandesti de doua ori inainte sa pleci). Interesant este insa faptul ca si Brasovul pare sa devina totusi o destinatie cautata si de studentii straini, in ciuda faptului ca nu exista un program special de predare in limba engleză.

Aşadar, Erasmuşii care vin în România trebuie să facă dovada că stăpânesc limba română, cerinţă aproape absurdă ţinând cont de cât de provocator este graiul nostru scump şi drag chiar şi pentru conaţionalii noştri. Cu toate acestea, se poate – avem studenţi din Spania şi din Germania care au ales, prin programul de mobilităţi Erasmus oraşul de la poalele Tâmpei, în cadrul Facultăţii de Medicină. Chiar dacă au beneficiat de o oarecare pregătire la un Centru de Limbi, timp de o lună (nu la Braşov, ci în alte oraşe) şi au dat şi un test în acest sens pe care probabil l-au promovat, unii dintre studenţi de abia înţeleg vag ceva conversaţii în româneşte, fără să se pună problema de a pătrunde o expunere de nivel academic. Surpriza e că, unii dintre ei, aşa cum este studenta venită din Germania, înscrisă în Anul 4, au ales să studieze la Braşov nu pentru o lună, ci pentru un an academic întreg, asumând aşadar cu seninătate, barajul lingvistic. Te întrebi: o fi un gest de mare curaj sau de iresponsabilitate deplină? Desigur, confruntaţi cu spiritul neaoş, cârcotaş-balcanic, mereu circumspect la adresa celor care vin să ne caute ţara (în condiţiile în care prea mulţi am vrea să scăpăm de aici), te-ai fi aşteptat poate ca riposta străinilor să fie pe măsură, imitativă: o atitudine suspicioasă permanentă faţă de nesiguranţele şi griul Europei de Est, o precauţie generalizată. În loc de asta, studenta din Germania rămâne surprinsă când observă  cât de critici şi de acizi suntem noi românii la adresa propriei noastre ţări, sugerând cumva, ironic pe alocuri, că parcă prea am fi nişte negativişti cu adevărat prevăzători . În fond, ea nu auzise toate acele lucruri rele despre România, despre improvizaţiile eterne, despre dezorganizarea instituţională, despre desişul legislativ, despre tunurile băieţilor deştepţi, fuga de responsabilitate, cultul aparenţelor, teoria formelor fără fond şi ale mărunţişuri omniprezente în cotidianul ultimilor 20 de ani. Ea ştia mai degrabă despre frumuseţea peisajelor, despre caracterul provocator şi misterios al Europei de Est şi alte floricele pe câmpii. Limba română? Da, e cam grea, dar nu imposibilă. Nu se predă în engleză, ci doar în română? Da, ştia asta, dar era convinsă că se va descurca în cele din urmă.  La început m-am gândit, amuzat pe alocuri, că această bunăvoinţă ipotetică pe care o adopţi când vii să vizitezi o ţară străină o să se erodeze repede, după câteva pleznituri servite de unde nu gândeşti, de mediul autohton.

Tot de la studenta din Germania am aflat că unii studenţi Erasmus folosesc Braşovul mai degrabă ca un popas, o platformă tranzitorie pentru călătoriile pe care le fac aproape în fiecare weekend dar nu neapărat în ţară, ci chiar în Bulgaria sau Turcia (cumva iată că ne reatingem reputaţia medievală de poartă către Orient… funcţia noastră e doar de trecere, de deschidere), asta când nu îl folosesc pe post de cadru pentru exersarea limbajului universal al petrecerilor de tot soiul (cât multiculturalism o fi în asta mi-e greu să spun, dar ce mai contează când avem printre cele mai faine gagici din zona est europeană). Însă studenta străină din Anul 4 a sfidat toate aceste convenţii şi prejudecăţi. Nu doar că a preferat să descopere, în aceste luni ale primului semestru în care vremea a întrecut orice aşteptări, împrejurimile şi munţii româneşti, weekend de weekend dar a venit conştiincioasă la toate stagiile, a căutat să înţeleagă din traducerile noastre stângace despre ce e vorba în boala cutare, s-a lăsat supusă şi a rezistat stoic la interogatoriul temut din sala de operaţie de la Chirurgie Plastică şi a învăţat o mulţime de cuvinte noi în limba română.

Departe de a se simţi descurajată (deşi împărtăşeşte aceleaşi temeri universale ale medicinistului) de dificultatea materiilor, de barajul de limbă, studenta Erasmus îşi întâlneşte colegii, în fiecare dimineaţă, cu acelaşi zâmbet şi curiozitate timidă. Chiar dacă nu a primit o mulţime de informaţii în timp util, chiar dacă a traversat haosul redactării orarului, chiar dacă a asistat la lucruri făcute de mântuială, la stagii şi cursuri amânate pe termen nedeterminat, chiar dacă a întâlnit cadre didactice surprinse, cumva luate pe nepregătite când au fost confruntate cu situaţia de a pune la dispoziţie o bibliografie în limbă străină pentru cursul pe care îl predau, studenta din Germania a rămas la fel de senină: No really, it s OK. No trouble at all, no reason to get mad. Nici chiar faptul că a fost muşcată de câini vagabonzi diferiţi, în zile diferite, de ambele picioare şi a ajuns în cele din urmă la spital, pentru un vaccin antirabic nu i-a epuizat dispoziţia pozitivă (these things can happen to anyone). Într-un fel o respect şi o admir pentru curajul, pentru modestia şi mai ales pentru anduranţa cu care face faţă cotidianului românesc. E o lectie de atitudine la care merită să reflectăm.

Caldura mare… la Chirurgie Plastica

Săptămânile astea mi-am amintit de schiţa lui Caragiale, Căldură mare, un regal al comicului de situaţie şi al absurdului. Iată că nu a trebuit însă să ajung pe strada  Sapienţei sau Pacienţei la numărul 11 bis, să îl caut pe nea Mitică sau Costică, ca să ne amintim că uneori trăim într-o lume în care comunicarea nu e nimic mai mult decât un moft – în acest sens a fost suficientă o dimineaţă pe secţia de Chirurgie Plastică a Spitalului Judeţean. Ca de fiecare dată, panică mare: studenţii tahicardici coboară nesiguri pe secţie – dr Grigorescu o să ne asculte, o să glumească pe seama ezitărilor neavenite sau o să fie de-a dreptul contrariat de ignoranţă şi lipsa de raţionament medical şi o să ne dea afară de la stagiu unul câte unul. Cu paşi mărunţi, cu foi în mână, în uniformele multicolore de spital ne îndreptăm spre sala de pansamente ca să îl aşteptăm pe coordonator. Nu apucăm să ajungem prea departe -când trecem prin faţa vestiarului personalului de pe secţie, suntem interpelaţi de asistentele şi infirmierele care înfulecau la comun o gustare de dimineaţă:

– Alo, alo, studenţii! Sunteţi grupa de la ora 10?

– Da, avem Chirurgie Plastica.

– Doctorul Grigorescu nu este in dimineata asta la spital

(expiruri prelungi usurate, convertire la ritm sinusal, zambete labartate pe toate chipurile).

-… dar chiar daca lipseste dr Grigorescu, puteti merge la sala de operatie, il cautati pe dr Radu, el va asteapta acolo.

Pornim spre blocul operator, refacand in minte arhitectura coridoarelor, pregatind deja mastile si bonetele. Nu ajungem prea departe, ca suntem intampinati de brancardier, un adevarat Cerber al blocului operator:

– Voi unde mergeti?

– Sa vedeti – noi il cautam pe dr Radu, sa intram la operatie, ca avem stagiu de Chirurgie Plastica.

Brancardierul, neincrezator si nelamurit ne transeaza balbaiala:

– Care dr Radu? Ca sunt doi!

– Pai ne-au spus asistentele sa mergem la sala de operatie sa il cautam pe dr Radu, ca face acum interventie chirurgicala.

– E vorba de dr Radu Mircea de la Neurochirurgie? Nu cred ca va primeste pe toti, cel mult doi puteti intra. Sau e vorba de dr Radu Gheorghe la Ortopedie? Oricum nu pe aici se intra.

– Nu, nu, noi vrem la Chirurgie Plastica.

– Pai trebuie sa aflati despre ce doctor este vorba.

Ne intoarcem mai confuzi ca niciodata, la vestiarul unde se dadea ospat matinal:

– Am fost intrebati la care doctor Radu vrem sa mergem: la Orotpedie sau la Neurochirurgie?

Personalul de pe sectie, evident, a strambat din nas:

– Pai nu v-am spus sa mergeti la operatie la Chirurgie Plastica? Il cautati pe doctorul Radu ca va asteapta.

– Dar doctorul Radu ni s-a spus ca e la Neurochirurgie… sau la Ortopedie?

– Voi aveti treaba la Chirurgie Plastica, mergeti la doctorul Radu. Deci, Radu este numele mic, ca numele de familie nu mi-l amintesc.

Incepea sa se faca lumina… incetisor, ametela de dimineata se imprastia. Norocul nostru ca tocmai atunci ne-am intalnit cu asistenta sefa care a taiat acest nod gordian al logicii matinale, intr-o forma nu tocmai asteptata:

– A, voi sunteti studentii de la ora 10? Ma duc acum sa vorbesc la sala de operatie, doar nu credeati ca plecati acasa. Da, am vorbit, mergeti la doctorul Baldea, va asteapta.

Hmmm… si cand credeam ca am recompus tabloul identitar cert: deci era vorba de doctorul Radu Baldea (un prenume pescuit din vestiar si un nume pescuit de pe coridor). Cand am ajuns la sala de operatie ne-am lamurit insa ca acest Radu Baldea nu era altceva decat o plasmuire a imaginatiei noastre, un fel de creatura a la dr Frankenstein, de data asta abtracta, compusa din fragmentelele de informatii culese de pe sectie. In fapt ne-am intalnit intr-adevar cu un anume dr Radu X care a efectuat o operatia alaturi de un alt doctor anume Baldea Y.

Important e ca  totul s-a terminat cu bine si am plecat de la stagiu cu o oarecare demnitate, chiar daca nu a fost clar cu cine l-am facut.

Mediateca “NORBERT DETAEYE “

Mediateca Universitatii Transilvania

“ NORBERT DETAEYE “

-“Pt facultate nu cititi ,dar beletristica ?muzica simfonica ascultati ?dar voi mai faceti si altceva pe langa nimicul pe care il faceti pt facultate ?”

Aceasta  a fost probabil una dintre printre primele intrebari adresate de un cadru didactic la primul curs al unei materii de rezistenta a anului 3..Sincera sa fiu ,a fost o intrebare care m-a pus pe ganduri . Asa este (strict in numele meu vorbind )in afara de facultate (si nici acolo nu cine stie ce) nu descoperisem inca locul ideal pt a ma relaxa si a ma cultiva . Intamplarea a facut ca intr-o zi am aflat, cum aflati si voi acum ,de existenta unui program universitar care vine sa ofere tot ce ai nevoie doar daca stii sa ceri .De la muzica simfonica la rock ,de jazz la gospel ,de la blues la new –age ,Mediateca Universitatii Transilvania “NORBERT DETAEYE “ va invita pt a putea audia impreuna cu prietenii vostri ,artistii preferati .Programul mediatecii nu se limiteaza doar la muzica ,ci vine sa incante si sa surprinda cu o colectie impresionanta ce cuprinde atat film noir cat si filme contemporane,abordand intreaga paleta de genuri .De asemenea programul mediatecii include si documentare cu teme variate destinate tuturor specializarilor universitare .

      Ce este Mediateca ?

Mediateca este un centru cultural al Universitatii Transilvania din Brasov, deschis accesului comunitatii academice, studentilor si tuturor celor care sunt interesati de colectiile si programele sale. Serviciile ei sunt oferite pe baza voluntariatului unor cadre didactice si studenti ai Universitatii.

       Ce cuprinde Mediateca ?

Ele cuprind: 1)sala Mediatecii, la etajul 5, unde se afla colecti de :

A): MUZICA

Muzica Gregoriana;

 Misse Catolice latino-americane;

Muzica simfonica;

Abume si casete cu opere integrale ale unor mari compozitori si interpretari de exceptie ale unor lucrari de mare impact din istoria muzicii;

 Muzica Country,

Muzica Rock,

Muzica Blues,

Muzica Jazz,

Muzica New-Age;

Golden Instrument Collection;

Compact-discuri Colectii de Jazz;  de Blues si Gospel, Pop si Rock;

concerte live;

Concerte clasice;

 Opera

B)FILM :.

Colectie de filme Documentare din lumea artelor si a muzicii;

Filme muzicale;

Filme artistice.

DVD-uri originale Filme si Concerte live

C) Reviste si Carti

2)sala Auditorium, situata la etajul 2, cu o capacitate de 60 de locuri, pentru videoproiectii si alte destinatii culturale

 

  Cum functioneaza mediateca ?

Serviciul de permanenta in Mediateca

Luni – Joi, ora 15.30-17.30

Programele scurte audio-video

Luni – Joi, ora 16.00 si 17.00

Programe in Auditorium

Programe saptamanale:

Miercuri, ora 18.00-20.00 Seara de Arte si Design/ Seara de calatorii

Joi, ora 18.00-20.00 Seara de Arhitectura/ Seara de Film

Programe lunare:

Vineri: Seara de Teatru, cu “ Trupa de Aici “

 Seara de Dans, cu trupa Bokréta

Seara de Concert, cu Facultatea de Muzica

 Seara de Muzica si Poezie, cu Facultatea de Litere

Evenimente:

Seara Comunitatilor etnice

Seara Asociatiilor Studentesti

  Seara Medievala

MIC ISTORIC

. In anul 2013 Mediateca Norbert Detaeye din Universitatea Transilvania din Brasov aniverseaza 22 de ani. Dintre fostii absolventi ai primelor promotii postrevolutionare, multi isi amintesc momentele de o intensitate unica ale lansarii acestei mici, dar semnificative institutii de cultura in viata academica si comunitara in anul 1991. Au fost momente de neuitat atat pentru brasoveni, cat si pentru belgieni. Norbert Detaeye, arhitect, designer si mare muzician (pian si voce) de blues si jazz din Belgia, impreuna cu echipa sa s-au vazut proiectati, datorita succesului acestui proiect ce urma sa devina o misiune de o viata, intr-o aventura fara precedent, care urma sa redefineasca insasi ideea de donatie, aducand-o in zona de basm a unei never ending story.  Universitatea Transilvania din Brasov este singura universitate din Romania care are un fond cultural de o asemenea anvergura si calitate. In Europa sunt rare institutiile integrate in universitati, care beneficiaza de prestigiul cultural al valorii unor colectii de o asemenea anvergura si calitate, cuprinzand unicate muzicale si marturii artistice de referinta in plan international.

ADRESA :

Adresa : Colina Universitatii, corp A, etajul V , sala Mediateca 

ETNOVEMBER

Daca tot este noiembrie si daca tot am vorbit despre Mediateca ,consider ca e un moment important in care sa povestim putin si despre ETNOVEMBER

CE ESTE ETNOVEMBER?

Etnovember este un festival organizat cu ajutorul studentilor cat si a cadrelor didactice  ce apartin si nu numai Facultatii de Inginerie a Lemnului fiind sustinuti si de catre:Universitatea Transilvania Brasov ,Primaria si Consiliul Local Brasov ,Mediateca Norbert Detaeye si Mediateca Brasov-Gent (Belgia )

Evenimentul este de o amploare si de o eleganta greu de descries in cuvinte, ci trebuie traiata ca atare .Fiecare lucrare prezentata vine sa spuna o poveste ,sa descrie un moment deosebit in viata unui om si sa impresioneze ochiul critic al marelui public.Dupa o munca grea depusa de organizatori incercand sa creeze sau mai bine spus sa scoata untul din tot ce inseamna amplasament ,expozante chiar si din ei insasi ,anul acesta Etnovember a  daruit publicului 3 zile care cu siguranta  v-au incarcat bateriile pana la urmatorul eveniment din 2014.

Astfel ca pe data de 16 .11.2013 festivalul si-a deschis portile:

Ora 13.00 Deschiderea festiva a expozitiilor :

Patrimoniul Cultural :Judetul Brasov .Un proiect de educatie prin patrimoniu,prezentare de carte

Wood & Sound –Organizator Constructii Orgi Tamplarie (cot)-Harman

Inside-outside –in Between 2

Un proiect cu 3 parteneri NDU Austria ,UTBv ,UAUIM Bucuresti

Scoala brasoveana de restaurare .File de poveste

Festivitatea de premiere a studentilor restauratori

Mobilier premiat  la Concursul National de Desighn editia 2011 ,2012,2013

Jocuri de limbaj  :Grafica si Pictura :Iulian Valentino

Ganduri de vechime :  Pictura :Calin Dragoi

Ascensiune pe Kilimanjaro –foto :Florin Nastase

Coliere –foto Dan Malureanu

Five minutes of Japan –foto :Robert Laczko-Vass

Tinerii fotografi brasoveni

Arta sporturilor extreme :  Prezentare video :  Daniel Damoc si Raimund Ambarus

Mobila noastra cea de toate zilele –design de mobile Studentii Facultatii IL

Festival de inmanare a noilor scaune destinate colectiei :Modern Clasics  a Mediatecii Norbert Detaeye

Festivitatea de acordare a premiilor Best Design si Best Organizer

Momente musicale cu : Paul Cristian –spineta ,orga mica

Ansamblul Chitaritmica –coordonator Corneliu Voicescu

Ora 20.00 Casa Baiulescu ,Sala din Pod –teatru “Femeia cu pipa “

Regizor :Florin Tronaru

Cu :Beatrice Biro

Duminica 17.11.2013

Ora 13.00 Bastionul Tesatorilor  :Targul Medieval

Dansuri Traditionale : GRECESTI  cu ansamblul Lulukakis la Comunitatii Elene  BV

Cu ansamblul Efthymos al Comunitatii Elene  BV

: SASESTI cu ansamblul Korona ,Brasov

ROMANESTI  cu ansamblul Dorulet Junior  de la Scoala Generala Ghimbav

MAGHIARE cu ansamblul Bokreta ,Brasov

Trupele Strajerii Coroanei si Eroii Veacurilor Apuse

Concurs de desen pt copii

Muzica de dans germana cu Fanfara Korona ,Brasov

Ora 17.30 CORTEGIUL MEDIEVAL

Ora 18.00 Piata Sfatului :Show Fire Ball cu trupa Hypnosis

Luni 18.11.2013

Ora 14.00 Facultatea de Litere

NON –STOP POETIC  ediatia a 12a In Memoriam Alexandru Musina

Ora 17.00 Libraria HUMANITAS :Lansare de carte ,Patrimoniu Cultural :Judetul Brasov  Manual scolar zonal

Ora 17.30 Fcultatea de muzica

CONCERT PIAN SI VIOARA ( Aliz Gal-Szabo –Ungaria , Yukari Mori –Japonia )

Academia de Muzica Franz Liszt DIN Budapesta

Ora 19.00Centrul Cltual Reduta –Teatru Experimenal “NYKTOPHOBIE “

Va astept si pe voi sa cunoasteti Mediateca – un spatiu unic care aduna sub aceeasi cupola interese si pasiuni variate, un loc unde poti sa cunosti o multime de oameni faini si sa te implici in diferite proiecte.

Botezul olfactiv

Zice-se ca pentru Medicina iti trebuie stomac de fier, rabdator sa incaseze hectolitri de cafea in sesiunile prelungite si  cumintel, nepasator si bland, in loja lui de sub diafragm, atunci cand lucruri scarboase se petrec la orizont sau in proximitatea imediata. Cand esti boboc, poate crezi ca daca ai trecut cu brio de testul supravietuirii laboratorului de Anatomie esti deja calit, macar pe jumatate, in a te confrunta cu ororile si peisajele patologice care urmeaza – oricum dupa cateva saptamani langa piesele anatomice, langa cadavre, poti sa iti asumi linistit lenea de a nu mai iesi din laborator in pauza, ca sa halesti un sendvis , ba chiar poti sa asculti si niste colinde, daca tot vine Craciunul, ca sa mai diluezi atmosfera de inmormantare data de ochii inlacrimati de formol si de zgarietura bisturiului nu foarte bine ascutit. in tesutul subcutanat.  Iar daca ochii si manutele se obisnuiesc cu chimicalele  intepatoare, respectiv cu textura rigida a cadavrului conservat, nasul este insa un organ mult mai greu, poate chiar cel mai greu de educat. Iar daca nu ai uitat senzatia de cauterizare pe toate caile respiratorii superioare pe care o ai dupa vreo 30 de minute de stat deasupra unei muraturi umane si care era macar suportabila mai ales daca erai racit sau te stiai cu ceva flore suspecte prin faringe, cu siguranta ca nu vei uita surprizele de care vei avea parte, in anii clinici, cand iti vei face intrarea triumfala in spital.

Al doilea botez al simturilor pe care il primesti la Medicina este atunci cand intri in spital – e vorba de un botez olfactiv pe care  il repeti adesea, fara numar, in cele mai promitatoare sau sinistre dimineti, este un ritual cu adevarat sadic, in care simtul mirosului e supus la cazne grele. Ce frica de pacient, ce greata de sange, ce nesiguranta la anamneza sau la examen obiectiv? Toate grijile astea devin palide in fata curcubeului de arome si izuri pe care urmeaza sa le experimentezi. Cat o fi el de adaptabil, aproape orice nas se va transforma intr-un adolescent rebel si capricios care isi va exprima dezacordul vehement in fiecare zi de stagiu.

Spitalul Tractorul, locul unde faci prima oara Semiologie Medicala, este  o adevarata Academie de Disciplinare Olfactiva. Daca ai noroc sa prinzi vreo dimineata cu slujba, s-ar putea sa ai parte de o vaga intampinare tamaioasa,  de la biserica de vis-a-vis. Dar voi ce patrundeti in spital, lasati orice speranta olfactiva afara. Caci inca de jos, de la parter, acolo unde stau buluciti barbatii la consult la Urologie, va veti convinge repede ca lobii vostri olfactivi sunt pe cale sa joace la o ruleta ruseasca, in care pistolul e incarcat cu arome care mai de care mai letale.

Coridorul este doar o bunavestire in acest sens – un amestec de spirt si medicamente se asorteaza cu aroma de mop imputit discret si de ceai fierbinte, toate amestecate cu parfumul dulceag si mult prea concentrat al unor dame cu sau fara halat ce se preumbla grabite spre destinatii necunoscute. La capatul coridorului de la etajul I este vestiarul si al sau miros care aminteste de pivnita unei case de la tara, printre care isi face loc ceva vag   mucegait. Daca stai chiar la intrarea vestiarului si nimeresti usa deschisa de la scara interioara dar si de la toalete esti in pozitia optima, la confluenta a trei teritorii diferite: clorul de la buda, tutunul de pe scara de urgenta si aromele de vestiar. Abia acum, dupa incalzirea asta,  esti pregatit sa iti faci intrarea mult asteptata in saloane, unde vei fi intampinat de noi surprize – invariabil un aer statut nocturn de care pacientii se simt insa foarte atasati – sa te fereasca sfantu sa te indrepti hotarat si convins spre manerul de la geam, intentiile iti vor fi ghicite imediat de vigilentii supraveghetori din paturi si reactiile vor fi pe masura, mai ales toamna si iarna: “e curent maica, nu-l deschide” / “vreti sa racim? Aicea e deja oameni bolnavi”/ “uite draga ce calduri au astia” etc. Pe masura ce stai in salon, revolta olfactiva se accentueaza – incepi sa simti izul sosetelor nespalate ale celor proaspat internati, transpiratia dospita bine mersi la subratul celor care au nadusit sub plapumi, un pic de acru de la voma de ieri de pe jos, mirosul de lemn ars si funingine al celor care vin din camere incalzite cu sobe, la care se adauga damful matinal al celor mai putin spalati pe dinti,  cate un iz de part (“puti da-i cald”) cu sursa neidentificabila, un pic de aroma de sarmale depozitate cine stie pe unde si, daca esti norocos, emanatia urinara a pijamalelor/asternuturilor de pat. Evident nu te astepta sa faci fata acestui asalt ametitor din prima zi – trebuie sa treaca putin timp pana te obisnuiesti  – un pic de paloare, de hipotensiune, poate un pic de greata, iesiri scurte si dese pe coridor si… tot inainte.

In semestrele care te asteapta, urmeaza sa completezi inventarul olfactiv la  Spitalul Judetean  si te vei reimprieteni, vrei nu vrei, cu mirosul de bucatarie, de pulpite fierte si branzica la 8 dimineata, printre care se simt izurile pastei de dinti si sapunului celor constiinciosi si obisnuiti cu rutina matinala, care se infrunta insa, dupa caz cu emanatia de tocanita si ceapa prajita a papornitelor aduse de vizitatori, cu valurile de dezinfectant care bantuie periodic coridoroarele, cu intensitatea portocalelor care iti lasa gura apa si cu intepatoarele lovituri de scutec prea plin, de prosop vechi pus la uscat pe calorifer, iaurt cu fructe sau lapte smantanit.

In spital, e clar ca esti in lumea celor care sufera si indura orice si cumva, parca trebuie sa te obisnuiesti sa le impartasesti soarta, macar din anumite puncte de vedere.

Intrebarea fundamentala a Anului 4

Ti se spune de cand intri in Anul 1: aici la facultate  e de invatat mult,doar te asteapta 6 ani, 12 sesiuni, in medie vreo 120 de examene  si asta asa, doar ca aperitiv – felu principal urmeaza abia dupa ce ai primit diploma, ce sa mai vorbim ca felul 2 si desertul – astea sunt foarte departe, la acest ospat epistemologic medical prelungit pe o durata nedeterminata. In fond toata lumea ti-a spus-o, incepand cu mami si tati si terminand cu ultimul cadru didactic de la ultimul curs din Anu 6: daca vrei sa faci medicina, inveti toata viata – probabil te-ai plictisit de cate ori ai auzit asta, desi parca mesajul tot nu ti-a penetrat membranele neuronale suficient niciodata – poate ca ar trebui sa puna un fel de reminder pe toti peretii, in toate salile de curs, chiar si la chioscul din curte: MAI AI DE INVATAT TOATA VIATA sau TRAIASCA BUCHISEALA! Si asta pentru ca procesul asta  al invatatului medicinii (care se presupune ca trebuie sa fie cumulativ) e adesea o constructie de a carei realitate esti de prea putine ori convins. Sa o dam pe metafora edificiului care se construieste caramida cu caramida, din anii preclinici si pana in anii clinici,  ca sa iasa mare, frumos si durabil: baza o dau disciplinele fundamentale, temelia aia de zeci de metri adancime trebuie sa fie solida, ca apoi sa poti construi turnuletele cochete ale specialitatilor de tot felul –  problema e ca uneori ai sapat si ai turnat o temelie beton la vremea ei doar ca dupa cativa ani te trezesti ca ai uitat pe unde ai construit-o, asa ca trebe sa pui turnuletul pe sol nisipos si sa speri ca o sa aiba macar soarta ciudateniei din Pisa. Sau sa incercam alta metafora pe care am auzit-o prin Anul 1: sa inveti medicina inseamna sa inveti sa acumulezi si mai ales sa organizezi informatia intr-un fisier imens cu multe sertare, in care mai apoi sa stii sa cauti incrucisat, ori de cate ori ai ocazia. Problema, deloc metaforica, e ca dupa ce trec cativa ani te trezesti ca ai pierdut cheile de la diferite compartimente, ca ai incurcat etichetele sertaraselor sau ca ceea ce ai depozitat intr-un anume sertar a fost mancat de molii sau ciordit de hotii amneziei. Cu toate ca am experimentat toate aceste fenomene inca din Anul 1 (si aminteam ca medicina e de fapt o lupta constanta cu uitarea), m-am obisnuit sa ma consolez, mai ales in anii preclinici: am uitat ce am invatat pt cutare examen, dar it will come back to me la momentul potrivit, am ramas macar cu cateva repere esentiale, ce trebuia sa se depoziteze s-a sedimentat pe undeva pe vreun circuit neuronal – priveam lucrurile ca si cand mintea mea era un fel de  camera dezordonata in care indesi cu strasnicie o  gramada de lucruri timp de ani de zile si speri ca o curatenie generala (pe care o tot visezi la un moment dat) iti va aduce la iveala tot ce vrei si ce nu vrei. M-am consolat si cu faptul ca profesorii obisnuiau, macar din cand in cand,  sa repete, sa recapituleze cu proxima ocazie lucruri parcurse la discipline anterioare – si doar repetitia e muma invataturii. Si s-a intamplat asta pana prin Anul 3 inclusiv.  Cam asta era mecanismul pe care il parcurgeam si care credeam ca va lipi medicina in cele din urma de mintea incapatanata si capricioasa studenteasca – studiem-studiem-uitam-uitam-mai vin unii si ne repeta- iar studiem studiem- uitam-uitam (dar mai putin de data asta) si tot asa (reducand progresiv gradul de uitare al lucrurilor reluate). Asa intelegeam eu fenomenul cumulativ al studiului medicinii. Problema e ca ritmul unui asemenea mecanism este mult prea lent pentru a da rezultate in 6 ani – vine momentul in care profesorul vine si iti zice: “asta trebuie sa stiti, nu mai avem timp sa explicam (nici macar o schema mica si rapida), avem destule lucruri de sintetizat si pus cap la cap, trebuie sa recapitulati singuri – gen 100 de pagini pana a doua zi daca se poate”. Cand eram in Anul 1 sau 2 si aveam de furca mai ales cu Anatomia ma uitam cumva admirativ la colegii din anii 4 sau 5 : “astia sunt aproape doctori, astia stiu sa examineze pacienti, sa dea tratamente macar la modul general” si priveam cumva cu un optimism: “si eu cand voi ajunge acolo (desi orizontul parea tare incetosat), voi fi capabil de asa ceva, voi fi cumulat cunostintele in asa fel incat sa fiu macar cu una din maini in maneca halatelului garant al autoritatii profesionale”. Acum am ajuns si eu in anii clinici, in Anul 4 si lucrurile nu stau deloc la fel de optimist si roz pe cum le proiectam. E aceeasi poveste cu adolescentul care se uita admirativ la oamenii de 30 de ani si se gandeste: “aia sunt adultii, cand o sa am eu varsta aia totul o sa fie mai clar, o sa am stabilitate, obiective, independenta, personalitate” si apoi cand ajungi la varsta aia sa iti dai seama ca esti cam in acelasi rahat al nesigurantei, incertitudinilor si dificultatilor, doar ca la alt nivel.

Problema cu anii clinici si, in primul rand cu Anul 4 e ca lucrurile devin cu un grad mai serioase. Esti fata in fata cu pacientii, jongland deja cu abc-ul clinic si esti fata in fata cu specialitatile. Nu se mai uita nimeni cu indulgenta la tine, nu mai esti protejat de umbrela incepatorului: “asta micu e de abia la inceput, mai are pana se dumireste cum e cu bolile cu tratamentele”, Nu mai poti rasufla usurat ca ai decelat un anume sindrom si ca ti-ai amintit o clasa de medicamente-  nu, acu e the real thing- tu, pacientul si doctorul intr-un meci extrem de inegal in care nazurile sau suferintele pacientului, exigentele si ochiul biciuitor si necrutator al doctorului si propria ta balbaiala neexersata in proceduralismul medical iti explodeaza in fata lasandu-te dezarmat. Intrebarile de baza: ce boala are, cum facem diagnostic diferential, ce tratament ii dam pacientului? se ramifica in labirintul fiziopatologiei, al parametrilor ecografici si al constantelor de laborator.  M-am lovit de toate acestea la cursul de Medicina Interna care este practic o compilatie imbogatita si aprofundata a Farmacologiei, Semiologiei Medicale si Fiziopatologiei.

In primul semestru din Anul 4, la Medicina Interna faci Cardiologie si Bolile aparatului respirator. Am fost anuntati inca de la inceputul semestrului: finalizarea stagiului consta in – examen clinic si anamneza pacientului cu prezentarea cazului, diagnostic si tratament, apoi interpretarea a 2 EKG-uri, o spirometrie si o radiografie (fiecare proba e eliminatorie). Stai asa: adica dupa trei luni, eu sa fiu in stare in 10 minute sa interpretez 2 EKG-uri, o spirometrie si o radiografie, sa pun si diagnostic si sa dau si tratament? Adica asta e toata Cardiologia pe care o fac in facultate, altfel spus cu ce am facut acum raman si dupa ce imi iau diploma, cu ce am facut acum va trebui sa ma pot descurca sa recunosc o paleta larga de boli cardio vasculare, oriunde m-as afla? Ei da, asta numesc eu treaba serioasa, treaba in care impresia aia cu lucrurile cumulate prin repetite si uitare incepe sa cam scartaie. Caci cei naivi sa creada ca li se va explica din nou EKG-ul si cineva va starui sistematic ca in Anul 2 la Fiziologie (cand Doamne, ce revoltat ma simteam ca intram in parte de patologie – dar stia dr K ce stia si ii sunt recunoscator pentru asta), ca vor studia in amanunt, riguros si friendly clasele de medicamente sau care este mecanismul fizic prin care apare hipertensiunea pulmonara, se insala amarnic… mai degraba, vor recapitula singuri toate acestea, cum si cand va putea (vorba unui coordonator de stagiu: “trebuie sa va puneti la punct”). Nici nu stiu daca exigenta asta a cadrelor didactice e productiva, in sensul ca  te familiarizeaza si te constrange la asumarea unei anumite maturitati si responsabilitati (pe care chipurile, trebuia sa o fi dobandit pana in Anul 4) a studiului individual sau te lasa prada neajutorarii si nestiintei pe care o vei recupera greu si stramb mai apoi.

In Anul 4 se pare ca vine momentul  nedorit al intarcarii, cand vine coordonatorul de stagiu si iti zice tie, cel obisnuit sa sugi de la tatele academice ale cartilor si notiunilor abstracte: acu stii sa mergi – umbla prin saloane, examineaza, prezinta, propune tratament – doar ca tu nu nu esti vreun Lazar care sa se fi intalnit cu Iisus si sa se simta vindecat, asa ca iti vine sa stai mai departe paralizat pe salteaua ta soioasa invizibila, lipita de peretele holului pe care il sprijini de luni de zile.

In Anul 4 incepi sa simti ce inspaimantatoare poate fi medicina si cat de insingurat si neajutorat te face sa te simti – la cursul de Medicina Interna, cel putin acum, aproape de jumatatea semestrului incepi sa realizezi ca incet-incet dispar plasele de siguranta pe care poate ca te mai bazai, mai  ales cele ale “cursului de anul viitor care va mai recapitula si fixa notiunile cursului de anul asta”.  In Anul 4 parca ametelea troneaza in locul sintezei cumulative care se presupunea ca trebuia sa o stapanesti. In Anul 4 am inceput sa am impresia ca studentii nu sunt legati de o carare lunga si anevoioasa de practicienii responsabili care misuna cu stetoscoapele prin spitale, ci ca mai degraba ne desparte o prapastie pe care unii o salta mai cu elan iar altii isi cam rup dintii, cazand in gol cu brio. De la paradigma studentului care evolueaza frumos liniar de la an la an, incep sa ma incred in paradigma saltatorie (in fond si Thomas Kuhn sugera  o astfel de evolutie a cunoasterii stiintifice – nu liniara, ci saltatorie de la o paradigma la alta) – studentii sunt provocati sa sara prapastia propriei sale nestiinte, fara ca profesorii sa le mai intinda prea multe funii de pe malul celalalt mai degraba li se spune sa-si faca singuri funiile pentru ca deja li s-a aratat cum sa procedeze in anii anteriori – daca reuseste bine, daca nu, e liber sa incerce din nou de cate ori crede ca il tin ciolanele.

Nu o sa inteleg prea curand pe cei care se simt stapani si optimisti, cei care se simt ca se implinesc ca doctori, ca isi ataseaza urechi speciale, maini indemnatice si isi ascut mintea prin propriile forte cu fiecare garda, stagiu sau curs pe care le parcurg. Ii admir, ii respect si ii invidiez, pentru ca,  pe masura ce trece timpul, ma tot intreb daca nu cumva a incepe sa te descurci in medicina tine si de un anume declic, de un moment in care ajungi  “sa iti dai drumul” , asa cum isi dau drumul copiii la mers, dupa ce se tarasc in patru labe o buna perioada de timp  – chestie care nu se petrece progresiv si cumulativ, ci pur si simplu spontan, natural si imprevizibil.

Ori n-am invatat eu destul (ceea ce este foarte probabil), ori ceva e putred in Danemarca medicinii… pana ies din aceasta dilema , intrebarea fundamentala a Anului 4 ramane: “mama, cand o sa incep sa merg si eu?”