Cum mi-am petrecut ultima zi de scoala

20 decembrie 2013 – vineri, ultima zi de scoala, chiar vine vacanta, dar activitatea didactica rezista. Pom de Craciun cu luminite pe sectie, coronite de brad pe la usi, activitatea didactica rezista. Studenti plecati pe la casele lor, carnati, caltabosi, cozonaci, activitatea didactica rezista. Ger afara, lipsa de chef, nu-ti arde sa iesi din casa,  activitatea didactica rezista. In ciuda faptului ca puteau fi gasite un milion de motive pentru care in aceasta vineri lumea sa nici nu se sinchiseasca sa vina la stagiul de Chirurgie Plastica, conform orarului  , nu doar ca studentii din grupa mea s-au prezentat dar au si fost evaluati de coordonator. Un lucru aparent ciudat, revoltator: cum dom’le, chiar in ultima zi sa mai veniti la scoala, sa fiti si evaluati, chiar se poate (e necrestin de-a dreptul, e neomenesc)? Da, in ciuda spiritului romanesc, balcanic, iata ca macar o data e posibil sa nu ne abandonam targuielilor fundate pe pretexte de sezon (de genul:  vine Craciunul, vine Mosul,  sunt cumparaturi de sarbatori de facut, ne chefuim si noi ca oamenii) si sa respectam lucrurile cu rigoare – scrie in orar ca ai stagiu, te prezinti fara discutie. Doctorul Grigorescu a luat in primire studentii fara discursuri introductive care sa anunte indulgente festive si, dupa ce a evacuat o cetateanca de etnie rroma de pe sectie care insista sa patrunda intr-un oarecare salon,  ne-a poftit, pe rand in salile de tratament pentru a ne examina cunostintele legate de grefe, lambouri si alte traznai care solicita nu doar rationamentele ci si imaginatia.

Image

Am avut ghinionul sa imi revina un caz nu foarte lamuritor: o doamna cu o fractura  distala de tibie, veche, suprainfectata. Mi s-a cerut sa fac un “inventar al leziunilor”, am avut cam 5 minute de “investigatie”. In naivitatea mea am crezut-o pe pacienta pe cuvant, cand am intrebat-o daca si leziunile alaturate locului de interventie chirurgicala au fost asociate traumatismului care a condus la fractura si am primit raspunsuri afirmative convinse. Pana sa ma dezmeticesc, sa compun o imagine coerenta asupra situatiei, dr Grigorescu mi-a solicitat sa imi prezint observatiile. Am inceput cu stangul, asumand nesiguranta si modestia studenteasca: “cred ca”, “mi se pare ca”. Rau am facut – pretentia este mai degraba sa fii hotarat, convins si stapan pe ceea ce spui – in medicina (sau in Chirurgia Plastica?) nu merge cu presupuneri, cu impresii ci cu aprecieri punctuale clare (incepatorii sa ia asadar aminte). Imi revin, nu foarte hotarat: vad doua plagi vechi lasate sa se vindece secundar si sutura unei plagi iatrogene creata in momentul interventiei chirurgicale care a rezolvat fractura. GRESIT! In obsesia mea de a-mi pastra analiza strict raportata la cazul particular, pare-se ca uitasem pe ce sectie ma aflu – cumva observatiile mele (oneste, caci eu doar asta am vazut) nu se potriveau cu faptul ca pacienta era totusi internata pe sectia de Chirurgie Plastica. Lipsa mea de perspicacitate si imaginatie a primit perdaful cuvenit: alea nu sunt plagi, sunt defecte iar sutura plagii iatrogene era cu totul altceva… “ce e aici?” ma intreaba dr Grigorescu aratandu-mi regiunea suturata. Plavanul de mine o ia catinel, de la simplu la complex: “pai articulatia tibio-talara”. “Ei na, ca vezi tu articulatia, nu? O vezi? N-o vezi! Atunci ce e?”. Nu vedeam altceva decat tegument cianotic,  o sutura urata longitudinala.. dar deh, mi-am amintit ca sunt la Chirurgie Plastica si ar trebui sa fie ceva legat de asta, asa ca mi-am incercat norocul: “probabil un lambou”. “Probabil? Sigur e un lambou. Si de care lambou e, din punct de vedere al vascularizatiei?”. “Pai cred ca ar fi un lambou pe circulatie randomizata”. Desgiur, dr Grigorescu a cerut argumente (in fond, suntem in paradigma “evidence based medicine”, nu?). M-am gandit la clasicele: suprafata mica, defect fara profunzime, lungime maxim de doua ori latime. Tot nu e bine. Coordonatorul ma invita sa masor si dupa estimarile mele ochimotrice, digitalice lucrurile stateau convenabil, dar dupa reevaluarea dr Grigorescu, lamboul iesea cu o lungime de trei ori mai mare decat latimea. “Ei, tot mai spui ca lambou randomizat?”. Caut un raspuns, pe cat de elegant pe atat de jignitor: “probabil e un lambou randomizat prost executat”. I-auzi, adica medicul care a operat nu prea si-a facut treaba bine. Plictisit probabil de indaratnicia mea de a da cu oistea in gard, dr Grigorescu m-a iluminat (sau nu?): e vorba de un lambou local randomizat cu doi pediculi iar defectele adiacente pe care eu le numisem plagi cu vindecare secundara fusesera de fapt reparate cu grefe de piele extrase dintr-o zona donatoare pe care eu o ignorasem. Concluzia? “FOARTE SUBTIRE, domnule!”. Ultima incercare de salvare? Scuza: “pai poate n-am vazut destule cazuri la stagiu” (si sa mor daca am vazut vreo grefa de piele montata in una din putinele operatii la care am asistat) . “Ati vazut destule” am auzit, in timp ce paraseam nelamurit sala de tratament. Colegul care a intrat dupa mine a fost poftit sa examineze acelasi caz si, mai sigur pe el, cu mai mult spirit de observatie i-a vorbit doctorului Grigorescu si de lambou si de grefe.

Image

Rand pe rand studentii au fost evaluati, pana la ultimul  si apoi introdusi pentru discursul conclusiv: nu stim sa invatam, rezultate nemultumitoare, argumentul ca n-am vazut destul nu sta in picioare pentru ca unii s-au descurcat mai bine pe acelasi caz (deci au stiut sa valorifice cum trebuie ceea ce au remarcat in timpul operatiilor… ma rog, cei care nu au fost dati afara pentru ca nu au invatat cursurile inainte de stagiu). Studentii au fost invitati sa aprecieze daca li s-au pus intrebari incuietoare, daca s-au simtit nedreptatiti. Ei na, a indraznit careva sa ingaime careva  vreo propozitie cu iz dubitativ? Inutil, in fond asa cum a sugerat dr Grigorescu: “in sinea voastra imi dati de fapt dreptate”. Ei bine, confruntati cu o asemenea omniscienta, cu observatii confirmate de tot ce misca in univers, nu am putut decat sa plecam capetele studentesti spasite, acceptandu-ne nevolnicia. Apoi, dr Grigorescu m-a abordat surprins, amintindu-mi inca o data ca nu am dreptate sa invoc lipsa de experienta vizuala pentru balbaiala mea sugerand ca a nu a inteles de ce, dintre toti studentii din grupa, eu pare-se ca am tremurat cel mai tare, ca am parut cel mai intimidat si ca in asemenea situatii e nevoie sa pun la bataie si inteligenta adaptativa pentru a gestiona situatia examinarii. Ei bine, ori ca am avut o activitate vegetativa prea intensa care mi-a bruiat judecata (care m-a predispus la reactii de tipul “fight” or “flight” mai degraba decat “think, Billy, think”), ori n-am avut suficienta inteligenta adaptativa, tot nu mi-a fost clar, chiar si dupa consumarea evaluarii cum poti sa pregatesti un lambou randomizat cu dubul pedicul (daca e randomizat, despre ce pedicul poate fi vorba… ca pedicul vascular au doar lambourile axiale) si cum de aplicarea unei grefe de piele libera despicata poate lasa in urma un ditai craterul la locul zonei receptoare.

Image

Oricum, dat fiind faptul ca ne-am petrecut ultima zi inainte de vacanta de Craciun in cadrul unei examinari lipsita de indulgente, nu pot decat sa apreciez zelul si rigoarea coordonatorului nostru, care ne-a amintit ca responsabilitatea didactica nu e pusa in paranteze intotdeauna de sarbatorile atotputernice,  asa cum s-ar crede ca se cade in spatiul carpato-danubiano-pontic. Pe de alta parte imi pun si eu o dorinta , aproape de finalul anului: ca acelasi coordonator sa realizeze ca medicina se poate invata si aprofunda si altfel decat pe modelul “sutului in fund”, “biciuire si ironizare”… in ciuda aparentelor poate, uneori ignoranta studenteasca nu este doar produsul lenevelii si al dezinteresului, ci si al… neclaritatilor neexprimate de teama ridiculizarii.

Sarbatori fericite!

Optimism de sarbatori

Abia aștept să plec din rahatu ăsta de țară – e propoziția pe care o auzi recurent țuguiată pe buzele multor studenți/absolvenți de medicină (cu tot cu variațiile ei binecunoscute și nu atât de pline de imaginație care implică organe genitale și rude îndrăgite), în cele mai variate și pitorești momente- când asistentul de la stagiu îți zice că degeaba îl aștepți, că n-are timp de tine, când ești apostrofat că mănânci în timpul cursului la ora 12, deși n-ai avut o fereastră între activitățile didactice de la 8, când femeia de servici mai are puțin și iti face mopul perucă în cap pentru că ai avut tupeu să calci pe holul proaspăt spălat, căutându-l pe șeful de secție pentru a-l întreba chestiuni care nu suportă amânare, când afli despre scheme de tratament pregătite cu improvizație din cauza bugetului deficitar, când te lămurești că plicaturarea dorso-latero-ventrală nu este doar un fenomen în cursul evoluției  embriologice a produsului de concepție, ci și un sport național pe care îl învață pacienții, cu bancnote de plastic valoroase strecurate prin buzunare etc.

Țară mică, spitale triste, bani puțin, orgolii mari, gâlceavă eternă, salarii de mizerie, știm bine pe ce lume trăim. Și totuși, măcar de sărbători, nu ne vine să facem un pic de surfing pe valul optimismului, vegheați de zâmbetului moșului din reclamele de la Coca Cola, de luminițele și beteala pe care infirmierele le-au scos cu greu dintr-o debara de lângă lift și pe care le-au cărat apoi pe diferite secții, folosindu-se de un scaun cu rotile (până și pregătirile de Crăciun capătă un aer infirm în spital)? Ba poate că da. În fond, mi se întâmplă să mă simt puțin intrigat (în general, nu doar așa de sărbători) față de înverșunarea cu care unii dintre colegi visează să plece în străinătate, să primească diploma aia nenorocită după 6 ani de chin și să se care din acest lagăr al medicinei pe muchie de dezinteres și subdotare. Și asta pentru că alții, înaintea noastră au dus-o mult mai greu și au avut cu adevărat legitimitatea sentimentului de sufocare. În comparație cu povestea lor profesională și a traiului lor de zi cu zi, deranjul și revolta pentru nerespectarea normelor (europene sau nu) în ce privește activitatea profesională și didactică a studenților de azi pălește de departe. O astfel de poveste am aflat citind cartea lui Adrian Sângeorzan, un medic ginecolog brașovean care a reușit să emigreze, la începutul anilor 90 în SUA și să își dezvolte, la capătul unor eforturi aproape de neimaginat, o carieră prestigioasă la New York. Împletind literatura cu ficțiunea, amestecând perspectiva martorului care a înregistrat precis momente decisive din cariera sa (de la experiența studenției, la cea a medicului de țară, a emigrantului umilit, aflat în cadere liberă în falia de la contactul dintre plăcile tectonice culturale, procesat etern de o birocrație greu de ocolit și până la experiența celui care își află în cele din urmă desăvârșirea profesională), fostul ginecolog brașovean își transformă propria viață într-o sală de nașteri literară, în care cititorul are parte de momente dramatice, comice, miraculoase și emoționante.

Image

E vorba de niște vremuri în care spitalele au lipsuri și mai mari decât astăzi – lipsesc până și flacoanele de glucoză, testele de sarcină se fac pe broscoi (testul Galil-Manini -urina femeii se introducea în cloaca broscoiului iar dacă broscoiul își elibera sperma în acel moment, testul era considerat pozitiv), antibioticele erau înlocuite de comprese cu varză, anestezia generală de cea locală, mănușile chirurgicale se resterilizau până se rupeau (se foloseau, la nevoie, și mănuși de coafor) și te trezeai cu mâna goală în burta femeii. E vorba de vremuri în care ginecologia și obstetrica sunt specialități legate mai degrabă de moarte decât de viață, în care sexul e o aventură periculoasă iar frica de sarcini și avorturile clandestine completează peisajul sordid al lipsurilor. Consultul se făcea la lumina lămpii de petrol transformându-i pe medici în adevărați mineri hălăduind prin microgaleriile umane din saloanele înghețate. Tot acest peisaj suprarealist, al depresiei și încremenirii colective, culminează cu momentele delirante ale Revoluției: Maternitatea din Brașov devine un spital de război, ginecologii operează cu tratatul de chirurgie generală în față, se fumează peste tot, ca sub asediu (din saloane și până în sala de operație), victimele zac grămadă în curte, secerate de tirul din clădirile de vis-a-vis și din cartierul Șchei, zvonurile torturează psihic (poveștile despre bătrânele care aduceau coșuri pline cu grenade, de false gravide sinucigașe care ascundeau sub fuste sticle cu nitroglicerină), personalul spitalului blindează intrarea cu tuburi de oxigen pe care să le împuște, la nevoie, în cazul unui asalt. Primele zile după decembrie 1989 cad greu la stomacul celor scapati de sub dictatura – eliberate din greva reproducerii, asumată prin interdicția avorturilor instituită de Ceaușescu, femeile dau năvală, se calcă în picioare și sparg geamurile pentru a ajunge să fie chiuretate la liber, fără teama de milițian sau de securist. Acestea sunt doar câteva din paginile cutremurătoare din cartea lui Adrian Sângeorzan și, oricât de sumbru ar părea, e exact genul de carte care merită citită în această perioadă -nu doar pentru că amintește generației nouăzeciste de Revoluția din decembrie (și, apropos, suntem în decembrie, chiar la aniversară), nu doar că aduce câteva mărturii valoroase despre o epocă abstractă pentru cei tineri ci pentru că oferă o cronică a unei vieți pilduitoare pentru un medicinist: o viață clădită pe ambiție, răbdare, muncă ( să menționez doar că Medicina la Cluj din acei ani se facea cu doar 5 volume din Anatomia lui Papilian disponibile pentru 240 de studenți care se programau 24 h din 24, câte 2-3 h pe zi pentru a le lectura –  probabil că e inimaginabil pentru studentul obișnuit cu Netterul electronic și tipărit și cu 7000 de markere și diagrame plastifiate de perete) , o viață care îți sugerează că , chiar și cel mai dezolant peisaj profesional nu poate înfrânge pasiunea și dorința de a practica o meserie. E o carte poate contribui semnificativ la educarea răbdării, la calibrarea așteptărilor, o carte care îți poate inspira, cu alte resorturi decât cele consumersit-comerciale cu lălăiala fuegoistă și reclame la cârnați de la slow-food, optimismul din preajma sărbătorilor.

Găsiți cartea lui Adrian Sângeorzan ÎNTRE DOUĂ LUMI – POVESTIRILE UNUI DOCTOR DE FEMEI (Editura Scrisul Românesc) la Librăria Șt.O.Iosif din Brașov, de pe Strada Mureșenilor nr 14.

 

 

Aceste preocupări medicale care ne doare

Viitorul medicinei în România sună provocator. Medici stresați, predispuși la neglijență, sufocați de disfuncționalitățile sistemului și de lipsuri au de înfruntat un orizont care nu se anunță prea promițător: de la birocrația tot mai stufoasă (docomentul domle, docomentul te salvează) la vânătoarea malpraxisului executată profesionist de avocații cărora le miroase a oportunitate neexploatată sau de jurnaliști dornici să confirme prejudecățile populare (medicii astia dupa ce ca sunt spagari fara margini fac si treaba de mantuiala adesea) și desigur până la isteria profilaxiei după ureche (că doar e mai ușor să previi decât să tratezi, n-ai nimic de pierdut) dar și a medicinei așa zis complementare, alternative (ca să nu folosim o etichetă îngustă –  cultura leacurilor băbești sau, în varianta lor upragadată cerințelor urbane spirituale contemporane: medicina new age – cu îngeri, energii și mesaje de la strămoși). Desigur, e incontestabilă valoarea abordărilor profilactice, a promovării unei educații sanitare, a integrării abordărilor naturiste/complementare cu discernământ și precauție, dar din păcate acolo unde există generatoare de frici intense (cum sunt bolile secolului greu tratabile în țările civilizate, precum cancerul, Alzheimerul, afecțiunile cardiovasculare) întâmpinate de terapii medicale cu eficiență relativă, evident că antreprenorii de tot soiul găsesc ușor naivități de speculat. Nici nu trebuie să ajungem însă la teorii ale conspirației vis-a-vis de industria farmaceutică și de pactul “malefic” cu medicina care urmărește să ne facă dependenți de pastile și terapii pentru boli și riscuri inventate, pentru a te întreba de ce unii semeni privesc cu suspiciune cadrele medicale. Când filosofia omniscienței, a lui lasă că știu eu mai bine, am eu școala vieții, am citit eu pe internet funcționează mai bine, o consultație la medic devine pentru unii o întâlnire cu un partener de discuții, cu care schimbi impresii profesionale despre boala ta și despre metodele prin care o poți aborda.

Image

Dincolo de faptul că mulți pacienți ajung la medic sau la spital în ceasul al 12-lea, când chiar au epuizat toate pastilele pe care le aveau prin casă și au pișat (sau nu) toate ceaiurile miraculoase, deci doar atunci când chiar nu se mai poate (aa, păi mă doare de câteva săptămâni, dar am zis că trece de la sine, mai beau o sunătoare, mai pun o tătăneasă), chiar și după ce primesc un diagnostic (confirmat, dacă se poate, de încă doi-trei doctori) și un tratament de urmat, unii pacienți se reîntorc fericiți sau, după caz, înspăimântați acasă și se pun pe completări de la sine putere (pe principiul – mai mult , deci mai bine): fie că e vorba de buchiseala în reviste gen Formula As, fie că sunt curiozități de a încerca rețeta garantată a lu tanti Floarea, pontul lui nea Jenică (care și el, tot așa, a tușit luni de zile / a vomitat sânge/ l-a pișcat prin anus dar s-a rezolvat cu puterea ursului sau a albinelor), unii pacienți își completează sau chiar își înlocuiesc schema de tratament care le-a fost recomandată. Nu mai vorbesc de sindromul lui mă simt bine, gata cu tratamentul sau mă doare ceva (orice) mai mult de 2 -3 zile, bag repede un antibiotic pe care îl am de rezervă, luat pe șustache de la farmacie (mă cunoaște doamna, cum să nu-mi dea). Iar dacă până acum, lupta medicului se dădea doar cu leacurile băbești (confirmate pe alocuri empiric), pe măsură ce va trece timpul, treaba se va complica, pe măsură ce educația internautică va face ravagii și orice român va ajunge să se priceapă (apelând de data asta și la un jargon pretențios, împrumutat din argumentele vânzătorilor de miracole) nu doar la fotbal și politică, ci și la medicină. O sa vina ziua (daca n-a venit deja, prin unele locuri) in care pacientul gadilat plăcut cu reclame la teveu o să vină și o să-i sugereze medicului ce pastilă dorește să i se administreze – medicul va avea mai degrabă un rol consultativ-orientativ și nu unul prioritar de curant.

Închei cu două -trei povești culese recent de la medici care reconstruiesc raționamente falimentare de pacient automedicat:

– ai făcut baie te miri prin ce ștrand popular, la ce grătar de sezon, ți-a intrat apă în ureche și după câteva ore a început să te ia cu vâjâieli și dureri. O fi de la curent îți zici și îndeși o vată doar -doar nu te-o mai bâzâi durerea. Nu trece, te gândești că ți-o fi intrat ceva bâzdâgănii, că o fi fost apa murdară și a rămas blocată acolo. Merge să bagi un… cățel de usturoi – o știe tot omu: te gâdilă prin stomac ceva, dăi cu usturoi, rade tot -n-o fi mergând aceeași rețetă și prin alte orificii? Și, ca să te asiguri că nu scapă nimic de panaceul ăsta care omoară șerpi, balauri, toți dreacii ba chiar aranjează și vampirii, după ce te-ai chinuit să îndeși cățelul de usturoi pe conduct, îndeși și o vată. pe care nu o mai scoți cu zilele. Dar durerea tot nu trece, ba chiar te arde și mai tare și acu îți vine și un damf de usturoi prin nas. În cele din urmă ajungi pe scaun la doctor și te miri că ăsta își pune mâinile în cap și că se apucă să-ți pescuiască usturoiul macerat cu pensa și să se întrebe dacă vei mai rămâne cu ceva timpan după aventura asta.

– o doamnă e diagnosticată imagistic și bioptic cu tumoare rectală într-un stadiu incipient cu recomandare de rezecție chirurgicală, urmată de crearea unei ileostome. Dar vai, e dizgrațios, e inestetic, e necreștin să te caci într-o pungă, printr-o gaură în abdomen, ți se ridică părul în cap, chiar dacă alternativa e să mori cu zile. Ce-o fi și cu tumoarea asta? Trebuie să existe niște ceaiuri să o dumirească. Doamna se apucă de cure cu băuturi miraculoase, peste 3 luni, la vizită la radiolog, surpriză: tumoarea a invadat mușchii ridicători anali și structurile adiacente și a devenit aproape inoperabilă (operabilă cu mare risc). Concluzia pacientei: păi de ce nu ați zis dom doctor că e atât de grav de la început?

– citești în Formula As (gen) că ulcerul se face bine dacă mănânci măsline – dar nu oricum, ca tot omul care se teme de ghemuri și ambuteiaje de maț, ci musai să le înfuleci cu sâmburi – cum -necum, sâmburii o să zgândăre sau o să umple cumva ulcerația, te rezolva mai bine decat un petec cald pe o anvelopa sparta. Doar ca sâmburii haotici, fara talente de ingineri se lasa in voia peristalticii  si se ciocnesc imbecil prin duoden aiurea, ajungand sa-i dea bătăi de cap doar… radiologului când face o radiografie pe gol si vede niste opacitati suspecte (cu aspect de “cacareze de oaie”).

Până când erou?

Cătălin Ștefănescu, cunoscutul realizator al emisiunii Garantat 100% semnează un articol interesant, în numărul 511 din ziarul Dilema Veche intitulat UN SPITAL NUMIT ROMÂNIA despre poveștile “tari” culese din instituțiile de sănătate românești, despre felul in care spitalul pare sa se dovedeasca un spatiu de relationare profund viciat, care scoate la iveala tot ce e mai rau din oameni, fie ei medici sau pacienti. Catalin Stefanescu prezinta o situatie in care un medic pune un diagnostic cert de cancer unui copil, doar pe baza unei ecografii (dând și câteva sfaturi amicale,de ventilație, mamei căreia i se făcuse rău), copil care e internat apoi într-un spital românesc unde șpaga și condițiile insalubre sunt la ordinea zilei. Aceste condiții îi motivează pe părinți să caute asistență medicală în Germania unde… surpriză, diagnosticul de cancer e infirmat, copilul este operat cu succes și toți se întorc acasă mulțumiți. Cumva, autorul articolului rămâne surprins de faptul că oamenii acceptă de ani de zile ispășirea unui soi de păcat originar când vine vorba de calitatea precară a actului medical din România: plătim taxe și asigurări de sănătate, completăm cu șpăgi salariile de mizerie, compătimim desfășurările televizate de prin spitale cu dușuri sparte, gândaci și igrasie în camere și mâncare servită în găleți agricole și mergem mai departe. Probabil acceptăm toate aceste lucuri deranjante și umilitoare pentru că toți sperăm, chiar dacă știm ce ne așteaptă, că nu vom ajunge să ne confruntăm cu realitățile deplorabile ale spitalelor românești. Ne punem speranța, mai ales cât suntem tineri că nu vom avea de a face prea curând cu acel chip urât și deformat al cotidianului medical, că până când vom ajunge noi să avem probleme de sănătate, lucrurile se vor fi rezolvat de la sine (de un fel de Health Fairy care își întârzie însă apariția).

Cătălin Ștefănescu sugerează că mitocănia, felul rudimentar și temeiurile șubrede ale unor decizii medicale implică, printre altele și forme de răzbunare și compensare simbolice ale frustrării, fricii interioare profunde a cadrelor medicale (de fapt, a românilor în general) că nu vom ieși vreodată la liman din sistemul încâlcit și fără speranță în care suntem cufundați. Pe de altă parte, aș adăuga că în ciuda faptului că deplâng și conștientizează, de undeva, din turnul lor îndepărtat, drama spitalelor românești, pe mulți semeni nu îi preocupă cu adevărat condițiile sistemului sanitar de la noi, chiar dacă tocmai aceste condiții pun un stress enorm suplimentar  pe umerii cadrelor medicale. Oamenii se gândesc probabil că, în fond, medicii au depus un jurământ și își vor asuma salvarea vieților în orice situație, vor face din rahat bici dacă este cazul iar dacă nu vor reuși asemenea performanțe atunci cu siguranță că vor putea fi puși la zid pentru neglijențe și lipsă de profesionalism. Jurământul lui Hipocrate pretinde o responsabilitate necondiționată, când vine vorba de viața omului – cu ea nu te joci, o salvezi, faci pe dracu în patru, chiar dacă asta înseamnă să îți sacrifici sănătatea fizică și mentală – o faci o dată, de două ori, o transformi într-o rutină și îmbătrânești în 10 ani cât alții în 30, ieși la pensie făcând în continuare sacrificii și troc cu flacoane de antibiotice și cu fire de sutură aduse de acasă. Mai ameninti cu o grevă, mai semnezi o petiție, dar nu ajungi prea departe.

Medicina implică desigur generozitate și altruism (în fond, viețile sunt neprețuite, nu?). Pe de altă parte cât să întinzi această generozitate? Nu ne jucăm cu viața omului, dar nici pe a noastră a medicului sau a viitorului medic nu putem să o tot chinuim în patul procustian al bugetelor prea mici și al capriciilor birocratice – pretinsul erosim medical nu își are și el limitele sale? Terapia de șoc? Un protest masiv și o consecvență dureroasă în blocarea sistemului la nivel fundamental: am intrat în grevă nu mai salvez pe nimeni, jurământ sau fără jurământ – s-a terminat perfuzia? A venit un accidentat? A intrat pacientul in stop cardio-respirator? Îmi pare rău, nu pot interveni, nici pe medicul X nu îl salvează nimeni (medicii fac parte din acea specie tragica de eroi care ii salveaza pe ceilalti, dar nu se pot salva pe ei insisi). Modelul medicului erou ar trebui probabil înlocuit, temporar,  cu modelul medicului mercenar cinic atâta timp cât facem dovada că suntem un popor care s-a obișnuit să ia act de gravitatea unor probleme doar când ajunge cuțitul la os, doar când haosul e la doi pași de noi, în forma morții și a nesiguranței elementare. Modelul medicului mercenar (pe care unii si l-au asumat deja,  conditionand actul medical prin solicitarea plicului), modelul medicului functionar public-cinic care ar putea lasa pacientul deschis pe masa de operatie cand s-a incheiat programul de lucru,  nu spun neaparat ceva urat despre caracterul celor care il adopta, ci sunt intampinari disperate,  gesturi agresive de aparare,  expresii  oglinda ale felului in care Romania a decis de ani de zile sa isi trateze medicii (nu caut sa disculp moral pe cei care pretind plicul, ci caut sa subliniez ca eroismul neconditionat pe care il asteptam de la medici isi are vulnerabilitatile si fragilitatea lui, intr-un sistem care nu il recompenseaza pe termen lung).

Desigur, în ciuda faptului că ar fi o terapie  care ar cataliza inițierea unor strategii și finanțări adecvate, un asemenea protest, un asemenea blocaj absolut și o asemenea consecvență ar fi greu de acceptat pentru multe cadre medicale, ar fi contrar legilor scrise dar și simbolicului jurământ al lui Hipocrate si, mai ales, i-ar face sa plătească prin suferinţă pe pacienţii care, teoretic, nu au nicio vină.

Între timp, de ce să ne schimbăm când putem să ne adaptăm? Trăim cu speranța că nu vom pătrunde prea curând în atmosfera apăsătoare, născătoare de groază a spitalelor românești, iar dacă ni se întâmplă să ajungem,  ne resemnăm, împărțim șpăgile prin locurile necesare sau alergăm iute cu cardurile la purtător în rețelele private de sănătate. Nu în ultimul rând ne punem speranța în divinitate, așa cum sugerează și Cătălin Ștefănescu: dăm bani să se construiască biserici mândre (în proximitatea spitalelor) și ne exprimăm solidaritatea în suferință cu pisicile și câinii vagabonzi care patrulează curțile multor instituții medicale. De ce ne-am pune speranța în medici și într-un sistem eficient capabil să îi salveze pe cei mulți, când putem să spunem un Doamne ajută, să aprindem o lumânare și să ne consolăm că vom fi salvați individual, fără alte complicații?

Image

Poate doar când mai vine vorba de copii, românii se mai sensibilizează: unele secții de la Spitalul de Pediatrie din Brașov păstrează o mulțime de plăcuțe și cartoane înrămate în care se amintesc contribuțiile unor firme sau ale pacienților, la modernizarea unui salon, la obținerea unui aparat,  unor uși sau a medicamentelor. Pe de o parte aici avem de a face cu o situație îmbucurătoare (iată că managerii, pacienții și medicii se pot mobiliza pe plan local pentru a crea condiții mai bine), pe de altă parte chiar și un asemenea rezultat reține un aer trist, atâta timp cât confirmă că sistemul medical românesc se supune unei filosofii de tipul mână de la mână (ocazional, mână pe sub mână) și nu unei strategii durabile și coerente de dezvoltare.

Urmeaza statia… Vestiarul – Spitalul Judetean

Locul pe care nu ai cum să-l ocolești, atunci când ajungi prima sau ultima oară în Spitalul Județean, fie că vii să faci practică, fie că vii la stagiile din fiecare dimineață este… vestiarul. Mai precis e vorba de cămăruța de la etajul 6, de lângă camera de comandă a liftului,  o cameră de trafic greu, dacă e să te iei după aspectul îmbătrânit și chinuit per ansamblu al pereților și pardoselii, locul unde se bagă și se scot. voluntar sau nu,  haine, cafele, cursuri, morți și răniți (metaforici, atunci când nu se fac stagii și se oftică studenții…). Ușa solidă de metal de la intrare  s-ar putea să îți inspire încredere, chiar daca la derută sau nu, pe ea scrie Ascuțitorie. Încuietoarea pare bună, clanța funcțională. Protecția e mai degrabă formală după ce te lămurești în ceea ce privește rolul  găuricii din mijlocul ușii (decupată pe post de vizor?) care, la prima vedere, pare să stimuleze curiozitățile voyeurilor de tot soiul (ce perverși și-or face veacul prin spitalul ăsta, te întrebi?). De fapt găuricea aia (pentru cunoscători) nu are atât utilități erotice particulare, cât mai degrabă unele cât se poate de concrete – mai precis e mijlocul de a accesa cheia vestiarului care atârnă de un lanț pe dinăuntrul ușii. Cum procedezi? E simplu – bagi degețelul (și nu altceva!) prin acea glory hole și lucrând în orb, fără să faci vreo manoperă chirurgicală de mare precizie, ajungi pe pipăite la lanțul otelit. Cu puțin efort, prinzi lanțul de una din zale și îl tragi afară prin găurice până dai de cheie (am descris protocolul ăsta ca să nu se mai comenteze că ușa de la vestiar nu e securizată – are protocolul ei neaoș – păi ce, tanti Leana când pleacă în sat si încuie casa și ascunde cheia sub preș sau la tocul ușii nu procedează într-o manieră similară? Ce nevoie avem de cartele, încuietori electronice și alte deviceuri SF când lanțul și găuricea par să își facă încă treaba?).

12

Să facem un inventar sumar al cămăruței : două ferestre tip termopan-PVC mari, avatarul prosperității românești nouăzeciste îți amintesc că te afli totuși în secolul XXI și că acele ferestre și-au depășit limita de funcționare și valabilitate – unul dintre geamuri  este o adevărată capcană (stă să cadă când nu te aștepți) pe care vreun student mai binevoitor a dejucat-o, lipind un post it (roz!) care avertizează: Geam defect! Scos din balamale! Așadar, ceătățeni, fiți vigilenți: nu care cumva să încercați să deschideți geamu ăla rău din stânga, că s-ar putea să rămâneți cu el în brațe. Pentru mai mult aer, apelați doar la geamul din dreapta și… feriți capul – când deschizi geamul la înghesuială s-ar putea să bagi în comoție cerebrală pe vreun coleg sau să-l garnisești măcar așa matinal-amical, cu vreo bosa sanghinolentă (nu mai ziceți, bă, umflătură sau cucui, că sunteți studenți la medicină!).

Image

Alte obiecte de uz posibil: mai multe rânduri de cuiere spânzurate la diferite înălțimi pentru toate taliile (de obicei peretele capătă o obezitate ginoidă, că e de risc mai mic cardio-vascular: toți studenții își agață întâi hainele pe cuierele de jos, umflând exagerat segmentul inferior al zidului, iar cele de sus rămân disponibile întârziaților și cutezătorilor mai longilini), o bancă-pseudofotoliu jerpelită și ruptă (mesajul însemnat pe perete sugerează posibila etiologie a stării deplorabile – nedocumentată științific ce e drept: Ați rupt banca de la atâtea futaiuri!) pe care se înghesuie cel mai adesea o mulțime de ghiozdane, coșul de gunoi sau mai degrabă cutia de carton pătată de cafea și alte chestii lipicioase care în mod misterios e golită totuși periodic (ne bucurăm că vestiarul, în ciuda aparențelor, nu e un no man s land ocolit de femeia de servici), o perdea criptocomunistă atârnată în singurul colțișor care permite o oarecare intimitate celor mai timizi cărora li se pare nedemn să își scoată la lumină în vazul tuturor mărarul de pe picioare sau urmele de la sutien.

Image

Avem așadar un vestiar, cum procedăm? Ținând cont că, în această cămăruță se schimbă studenții de la 2-3 specializări, din toți anii (poate și vreo câțiva rezidenți maziliți de pe cine știe ce secție), e bine să apari ori cu jumătate de oră înainte de începerea stagiului ori cu 5 minute înainte… între aceste limite s-ar putea să dai peste o înghesuială de nedescris. Oricum ar fi, ideal e să pășești cu încredere și hotărât, să nu te lași intimidat de goliciunea amestecată, ba chiar să participi și tu fără nicio reținere (ăi mai pofticioși să fie cu bun simț și să nu se holbeze prea explicit la colegele mai sexoase) la această deschiloțare generală de cazarmă. N-are sens să bagi în seamă pereții pătați și cocoloașele de praf-păr-scame de pe jos generoase pentru stafilococi. Te plasezi într-un loc strategic, lângă un cuier mai puțin încărcat, faci puțină echilibristică în timp ce te descalți încercând să nu îți folosești ciorapii pe post de mop, tragi costumul de spital pe tine (dacă mergi pe secții chirurgicale) sau pui doar halatul și ciupicii de spital, îți agăți haina, închizi rucsacul/geanta și… gata? Ești gata să pleci pe secție? Stai așa, n-o lăsa, vorba cântecului – golește buzunarele și compartimentele prețioase de la geantă/ghiozdan (e vorba de buzunarele și compartimentele TALE și doar ALE TALE, Doamne!) și îndeasă tot pe unde poți, chiar dacă vei căpăta un aspect marsupial / tumoral benign în jurul abdomenului și fundului. Paza bună trece primejdia rea! De ce spun asta? Pentru că vestiarul e cunoscut uneori și ca o zonă crepusculară unde lucrurile normale nu se întâmplă prea frecvent, unde se zvonește că tot felul de obiecte: de la pixuri și foi și până la bijuterii, bani au dispărut fără urmă. Nu mă credeți? Consultați panoul de compunere a trenurilor aflat la mijlocul peronului, ăăă, adică vreau să spun consultați inventarul sculptat în perete de păgubiți.

Image

Pe peretele dintre geamuri stă scrisă moștenirea-avertisment a celor ce au rămas, la un moment dat în cursul popasurilor necesare și deloc odihnitoare din vestiar, fără diferite odoruri, obiectele dragi sufletului lor. Neavand altceva ce sa faca, pagubitii si-au varsat oful cu pixul pe zugraveala, adresandu-se inutil gainarilor de ocazie: “Nu mai fura din vestiar, jeg uman!”. Jeg(urile) uman(e) si-a vazut insa mai departe de treaba, asa ca a rezultat o lista destul de pestrita si surprinzatoare de lucruri disparute: caciuli, stetoscop, cizme, ghete fara numar, bluze, esarfa, brichete, trandafir, prezervative, costume spital… chiar si tezaurul Romaniei (ei bine, rusilor, na ca v-am tras-o- de fapt tot ai nostri au tras cu teava din tezaur, direct de la Spitalul Judetean din Brasov). Nenorocitii care au sparlit toate aceste memorabile obiecte cu utilitate diversa si care probabil ca si-au deschis un butic in Apucatii-Copaceni cu tot ce au furat de-a-lungul timpului, dandu-si seama ca medicina in Romania oricum e de rahat si nu poti scoate un ban pe cinstite, au primit numai urari de bine (cu siguranta nu au returnat umbrela cu sigla Europei si probabil ca nu li “s-a spart prezervativul cand le era lor lumea mai draga”).

Cu toate astea, prafuit, prădat, jerpelit, vestiarul rămâne un loc de refugiu pentru băutorii de cafea și fumători mai ales iarna, când in loc să cobori 6 etaje până în fața spitalului, mai bine verși o licoare pe gât lângă sala de curs, trăgând cu nesaț dintr-un chiștoc aprins, rezemat pe pervazul de la geamul ăl bun!