Sindroame studentesti de Anul 3 si Anul 4

Dă-ți stetoscopu’ jos din cui, halatu de pe umeraș și pregătește-te! Ești gata să îți vânezi viitorul? Da sau nu, nu contează, s-a deschis sezonu oricum și vrei nu vrei trebuie să-ți pregătești urechea și să-ți încălzești degetele (suntem în semestrul Internelor, cam ăstea ni-s uneltele). Că așa-i în medicină: niciodată nu ai destul timp, niciodată nu ești suficient de pregătit, niciodată nu știi cât trebe și totuși trebuie să o scoți la capăt- într-un fel mă gândesc că medicina, prin natura ei, se potrivește în mod intim, din acest punct de vedere cu felul de a face treaba în România: n-ai destule ca să-ți desfășori activitatea, dar musai să îndeplinești standardul . În orice moment al dezvoltării profesionale am fi se aplică legea gravitației din perspectiva lui Marin Sorescu: toate lucrurile trebuie să ne cadă în cap. Și cu cât se adună mai multă materie și evaluările devin mai complexe cu  atât se înmulțesc durerile de cap, deruta și panica. Am lansat și eu câteva gânduri răzlețe, repetitive, pentru că se apropie examenul ăl mare, bossul primului an clinic, ăla despre care se zice că dacă l-ai trecut ești pe jumate doctor (deși, nu exclud varianta în care zici mersi dacă ai rămas un biet sfertodoct…).

Image

Desigur, e vorba de Medicină Internă, mai precis de Cardiologie și Boli Respiratorii (deci, Cardiologie, am zis!). Un șantier de-a dreptul faraonic unde tu ești și sclav și torționar: tu stai înhămat la căruță și tot tu de biciuiești să cari bolovanii. Miza? Construcția unei piramide care ție ți se pare imensă și aproape imposibilă (chiar dacă specialiștilor li se pare că e cât un breloc de chei). Ca să duci la bun sfârșit construcția ai de trecut câteva etape: examen practic cu pacientul – anamneza, examen obiectiv, discuție, raționament de diagnostic și tratament. Apoi urmează probele paraclinice: interpretare de spirograma, de radiografie toracică și interpretarea a 2 EKG-uri, apoi ai de parcurs niște zeci-sute de pagini, mii de cuvinte furajere care să îngrașe stratul de osânză epistemologică, pentru a fi capabil să raspunzi la 100 de grile (pe vremuri era examen oral… astăzi, s-a ajuns la compromisul struțo-cămilei – și oral și grilă, că rezidențiatu ne vrea iscăliți pe foaia cu buline, în vreme ce tradiția medicală ne vrea dialogali și apți de discurs).

Îmi amintesc că aveam temeri la începutul semestrului, când vorbeam de întrebarea fundamentală a anului 4, legate de apariția (sau vai, de lipsa de apariție) a acelui moment de declic, în care îți dai drumul, în care noianul ăla de cunoștințe începe să facă anastomozele necesare, se spală cu apă vie și devine pulsatil. Ei bine, chiar dacă pot spune că nu am avut parte de un asemenea moment revelator, pot vorbi totuși de câteva rotițe care se învârt după oareșice algoritmi – nu sunt prea unse, nu sunt naturale, biologice, autonome, dar ceva -ceva tot se învârte: măcar abordezi un EKG fără să știi dacă o să ajungi la o concluzie, măcar privești la spirograma ca să evaluezi niște procente, măcar vezi niște arcuri cardiace modificate, o opacitate pulmonara, chiar dacă unele radiografii par făcute în ciuda ta, să nu poți să apreciezi: o fi contur net, o fi contur delimitat, o fi omogen, o fi neomogen etc. Adică nu ești complet descurajat.

Image

Cu toate acestea, după un semestru cu 3 stagii a câte 3-4 ore și cu 2 cursuri a câte 2 ore de Medicină Internă pe săptămână nu ai îndeajuns de multe încât să privești sfidător, John Wayne-Sylvester Stallone-Duke Nukem style ceata de provocatori și să zici: come get some, că fac față la orice.

Și cu o săptămână-două înainte de marea încercare problemele rămân persistente: nu e vorba doar de lipsa de experiență (câte examene clinice să fi făcut chiar și în 3 stagii pe săptămână, timp de un semestru? Nu prea multe, două și maxim șasă examene frumoase, deci două în fapt – și ăla nesigur și cu lipsuri), nu e vorba doar de haosul farmacologic din minte, nu e vorba doar de EKG-uri năstrușnice în care vânezi cai verzi pe hârtie milimetrică (ale dracu de artefacte și linii pseudovizibile – doar n-om fi toți atât de ghinioniști să nimerim urâciuni cu complexe largi în care să ne apucăm să căutăm unda P în carul cu QRS-uri labartate), nu e vorba de maldărul de pagini predate la curs (și alea așa doar de încălzire, că dacă vrei să înțelegi CU ADEVĂRAT trebuie să te duci la tratat, la Harrison, la Braunwald și la mă-sa lu Braunwald care o fi fost femeie atentă și bună dacă o ieșit așa specialist de geniu din fiu’su), ci e vorba, cel puțin în ceea ce mă privește de un fel de… sindrom semiologic, un fel de bloc semiologic mai precis.

În mod ironic, în Anul 3, pe vremea când făceam prima oară Semiologie Medicală, studenții păreau tare repeziți (din lipsă de exercițiu, evident) să pună repede diagnostice: de ce ați venit la spital, bla-bla-bla, aha aveți durere în piept, bla-bla-bla, ați tușit de 3 ori, toc-toc-toc în spate clar matitate, pune stetoscopu -n-aud nimic, da nu contează, n-am exercițiu probabil-  pac gata… e clar, pneumonie!Fără să avem un simț clinic bine dezvoltat, fără să avem antrenamentul observației, al culegerii informațiilor țintite și sistematice, ne bazam pe o brumă de mărunțișuri pe care le potriveam rapid…. până ne-am lămurit că pe coordonatori nu îi interesa în primul rând să numim boala, ci mai degrabă culesul riguros al informațiilor. Pe atunci sufeream cumva de un fel de sindrom de preexcitație diagnostică… nici nu se descărcau bine simptomele și semnele, noi deja dădeam drumu la diagnostic (cred că până și marele Hațieganu care era master of all puppets la blitzdiagnostic,  din cadrul ușii, s-ar fi înspăimântat de promptitudinea studențească).

Când în sfârșit ne-am obișnuit să fim mai răbdători, să fim mai atenți, să adunăm datele mai minuțiuos, ne-am trezit deja că facem Medicină Internă. Aici, lucrurile s-au întors cu fundul în sus: dintr-o dată a devenit important diagnosticul (și ăla pozitiv și ăla diferențial) și tratamentul. Problema e că mie mi s-a întâmplat din păcate, în mod inoportun, în Anul 4,  să rămân înghețat într-un fel de bloc semiologic- acuma tot adun semne și simptome și îl descos pe pacient câte în lună și în stele, mi se pare că aud tot felul de chestii, că văd tot felul de edeme și pete suspecte, dar  toate astea mă conduc greu la diagnostic. Adică acuma am căzut într-o extremă a prudenței, a precauției: de unde știu eu că e X boală? Dar uite că mai are a,b,c semne care nu se potrivesc (când alea de fapt aparțin unui diagnostic independent de cel pe care îl am eu de discutat)? M-am trezit uneori la stagiu, după ce asistam la examenul și anamneza vreunui coleg sau după ce le făceam chiar eu, ușurat în mod nejustificat: adică, am vorbit și am examinat pacientul, am cules informațiile, what is there left to do? Într-o stare de autosuficiență, îmi spuneam: mai departe pare că e treaba doctorului, adică dacă am făcut chiar și atâta bine, tot e ceva. Aiurea, de fapt sarcina era să faci lucrurile până la capăt, de fapt provocarea și esența lecției era să raționezi și să pui diagnosticul. Blocul ăsta semiologic care mă face să mă simt ușurat imediat după anamneză și examen obiectiv, îmi taie din concentrare, îmi dă cumva o stare de disociere: gata my work here is done, this is not me anymore cel care urmează să fac diagnosticul. Sincer sper să reușesc să-l temperez în cele din urmă, că nu-mi lipsește vreun pacemaker de gen 4 la examen ca să pună lucrurile în funcțiune.

 

Probabil că atunci când eram în Anul 3, la Semiologie Medicală,  nu vedeam copacii de pădure (vedeam totul, fără să văd detaliile), acum în Anul 4 nu mai văd pădurea de copaci (văd detaliile, dar întregul îmi scapă privirii). Fain, nu? În Anul 4 ăștia vor să te învețe  fracții, operații, socoteli, când tu acum descoperi fascinația împinsului liniuțelor pe hârtie, a umplerii caietului de caligrafie. Deci, sfatul meu: învățați liniuțele la timpul lor și, pentru Dumnezeu, nu vă atașați prea tare de ele, învățați să vă desprindeți la timp, ca să nu petreceți mai mult timp decât e cazul  în preexcitație diagnostică sau în bloc semiologic.

La final, în așteptarea examenului de Medicină Internă, gânduri optimiste și nu prea, culese tot de la Marin Sorescu:

– Ştii să faci harta marilor noastre speranţe?
– Da, din baloane colorate.
La fiecare vânt puternic
Mai zboară câte un balon.

Eu sper sa nu-mi zboare toate baloanele dupa vantul din sesiunea asta.

Fantoma sesiunii de anul trecut

La Medicina totul se leaga, nimic nu e întâmplător, nimic nu e degeaba, mai ceva ca în argumentele designului aduse de creationisti (conform carora, în univers nimic nu e random, ci totul e atât de fin calibrat și de interconectat încât musai să fie opera vreunui creator, n-are cum să fie rezultatul contingenței). Asa cum orificiul bucal e legat de canalul anal prin ditai tubul cu surprize acido-enzimatice, asa cum cel mai mititel capilar e mândru și el că își aduce contribuția difuzibilă la hrănirea organismului, așa cum aconitaza și fumaraza își văd de treabă pe bucata lor de TCA și totuși sunt cuprinse în același ciclu,  așa cum nodul sino-atrial are aceeași funcție și aceeași localizare și la Anatomie și la Fiziologie și la Cardiologie, tot așa ar trebui să se lege cunoștințele studenților de la un an la altul. Iar dacă asta nu se întâmplă așa cum ne dorim, sa ne bucurăm (sau nu), că măcar sesiunile se leagă între ele. Anul 3 și 4 joacă o horă administrativă comună, dată fiind densitatea mare de restanțieri mai ales la Semiologie Chirurgicală și la Fiziopatologie.

Iată cum se petrec lucrurile: te chinui să planifici sesiunea de semestrul 1 la Anul 4. Care e cel mai greu examen? Medicina Internă. Când să-l punem? Mai încolo! Cât de încolo? La capătul sesiunii. Stai puțin, de ce să punem cel mai greu examen la capătul sesiunii? Argument psihologic înșelător: că e multă materie și cu cât e mai departe cu atât ne simțim mai confortabil, cu atât avem impresia că e mai mult timp de învățat. Lasă vrăjeala, știm deja de vreo 3 ani, că cele mai grele examene le pui măcar în prima jumătate a sesiunii, ca să nu ajungi cu limba afară (de oboseală și de greață) pe ultima sută de metri, stând cu morcovul în fund că n-o să prinzi creditele mult dorite (asta daca altceva nu te motiveaza). Dar lămurirea vine imediat: sunt studenți care au restanțe la Semiologie Chirurgicală, materie de Anul 3. Doar că examenul la Semiologie Chirurgicală e planificat de cei din Anul 3 undeva mai la începutul sesiunii. Și atunci care e raționamentul? Dacă învăț la Semio Chir, nu mai am timp să învăț la Medicină Internă, ar trebui să am ceva mai ușor după Semio Chir, ceva care îmi permit să sacrific. Orice, numai Medicina Internă să nu fie! Dar, dar, dar, de ce atâta reconstrucție și planificare? Vorbim de examene restante, examene de Anul 3 care au prioritate doar pentru creditați (și e treaba lor cum fac să se împartă ca să ajungă la examenele de interes), parcă trebuia să planificăm sesiune la Anul 4. Poate, într-o lume posibilă frumoasă cu integraliști. La medicină la Brașov, Anul 4 stă capră pentru Anul 3 ca să mai prindă o șansă să-și ia restanța în iarnă (că doar vorbim de Semio Chir – nu vrei să simți senzații tari în toamnă atârnând de materia asta ca să treci anul). Adică studenții creditați la disciplina  Semio Chir sunt practic majoritari (peste 70) și atunci interesul lor devine cap de pod inclusiv pentru sesiunea de Anul 4 – adica Semio Chir-ul ne intereseaza pe toti  chiar si in Anul 4 (si cum sa nu ne intereseze, o sa ne intereseze si mult timp dupa ce terminam facultatea, fara indoiala).

Și dacă era greu să planifici sesiunea din Anul 4 din cauza dificultăților uzuale (aia nu acolo, aia nu dincolo, aia e prea devreme, aia hai s-o dăm în presesiune etc) când începi să gândești sesiunea din Anul 4 și în funcție de sesiunea din Anul 3, mai că te pregătești să capitulezi. Nu mai punem la socoteală faptul că sunt studenți de confesiuni religioase care nu pot participa la examen sâmbăta și sunt cadre didactice, ortodox practicante sau nu care nu pot susține examen duminica (de fapt, cadrele didactice  care sunt și posibil anticomuniste nu pot susține  nici sâmbăta și nici duminica examen, chiar dacă regulamentul nu prevede excepții vis-a-vis de acest aspect).

Și uite așa, am ajuns cu sesiunea din Anul 4 – semestrul 1 într-o situație ce se va întuneca pe măsură ce trece timpul: examenele  usoare-galbioare au ajuns la inceput (Puericultura, Pneumoftiziologie, MCS) , iar examenele rele, grele si tembele la final (Radiologie, Chirurgie Plastica, Medicina Interna… aa, si Igiena, doar ca asta s-a ratacit pe aici pe la final). Adica materiile din prima jumatate a sesiunii au devenit materii de sacrificiu, un fel de ofranda adusa examenului de Semio Chir (ceva de genul: uite, Doamne, nu-mi trebe examenele astea, le pic, da macar ajuta-ma sa iau Semio Chir-ul. Sau ceva de genul: lasa ca daca le pic pe astea ma simt mai putin vinovat si impovarat, ca macar mi-am invatat la Semio Chir, nu?) Semio Chir-ul asta parca e precum comunismul dupa 1990, asa cum il vedea Nicolae Manolescu (parca): unii nu l-au ingropat bine, ca fantoma lui prea ne bantuie si astazi!

Adică incepem cu zambetul pe buze, zburdând prin materie ca sa terminam in tranșee, scrâșnind din dinți în fața ultimei fortărețe mult prea greu de asaltat: examen la Cardiologie in penultima zi de sesiune. Doamne ajută!

Când la Medicină se leagă toate de așa manieră, mai că-ți vine să zici ca un conațional de-al nostru, pădurar de fel (probabil fără virtuțile eroice ale celor din comuna Horea): “Mai taie din ele, dă-le dreacu!”

Tragedia… prejudecatilor confirmate

Subiectul-cap de afis din aceste ultime zile a fost, evident, prabusirea avionului medical care urma sa transporte personal specializat de la Bucuresti la Oradea, în vederea prelevării unui ficat. Pâine caldă pentru media românească care a dat năvală să se ridice la înălțimea spiritului de tip Weasel News: confirming your prejudices!

Image

Ce am aflat după circul care s-a dezlănțuit la teveu? (nu mai suntem de mult în vremea în care chiar se scria istoria la teveu și orele întregi de transmisie puteau schimba spiritele – adică la revoluție sau la mineriade sau chiar pe vremea… Elodiei?). Lucruri pe care le stiam deja, nu-i asa?

Suntem eroi? Suntem – pilotul Adrian Iovan (pe care mulți îl boscorodeau că a tras cu pușca în condiții dubioase, acum câțiva ani, când hoții i-au periat oleacă vila din Primăverii) a devenit un martir al aviației după ce a reușit să aterizeze forțat undeva în creierii munților (asta, dacă nu cumva o fi fost tot vina lui,  dificil de apreciat ce e drept, ca a acceptat sa zboare pe un aparat nesigur,  că a coborât la o altitudine așa de mică în miez de iarnă până a făcut mustăți de gheață la motoare și a început să primenească brazii – oricum, ancheta e de abia la început, se invocă și probleme tehnice și e aiurea să speculez pe tema asta, fără un verdict dat de specialiști) fără ca nimeni sa moară imediat după prăbușire. De asemenea studenta din Anul 5 a fost avansată la gradul de locotenent și înmormântată cu onoruri militare – gest cavaleresc din partea Ministerului Apărării, mai degrabă pentru a consola familia, atâta timp cât meritul studentei pare să fi fost acela de a se fi găsit în locul nepotrivit la momentul nepotrivit (oricum, mare șmecherie ca în Anul 5 de facultă să faci voluntariat pe prelevare de organe… asta chiar e România???) .

Facem jurnalism de tot rahatul? Suntem mârlani? Suntem – mulți dintre jurnaliștii care au devorat subiectul ca la carte, după cele mai cinice manuale ever, acoperiți de INTERESUL PUBLIC domnule, de ceea ce vrea să afle tot poporul, nu au ezitat să stoarcă, cu un timing tipic al șacalilor ahtiați după senzațional,  total în afara sincronizării cu decența, cu orice urmă de înțelegere pt șocul prin care au trecut oamenii ăia ( dar de ce mă mir- să ne amintim de filmele care au portretizat atât de bine caracterul otrăvitor al unei sfere a jurnalismului în economia de piață -filme de genul Mad City al lui Costa Gavras sau Network, al lui Sidney Lumet- TV is not the truth, it s a fucking amusement park) n-au ezitat să bage becul camerei în ochii supraviețuitorilor și să întrebe mașinal, bifând condica informațiilor standard,  esențial de extras dintr-un caz ca ăsta, de genul: cum v-ați simțit când s-a prăbușit avionul? (nu știu frate, nu prea mi-am dat seama, jucam sudoku și nu eram sigur dacă am mai pus 3 pe rândul ăla sau nu) V-ați gândit că nu veți mai scăpa? (da, chiar m-am simțit eliberat, m-am regăsit cu adevărat departe de civilizație, oricum nu mai voiam să plec de acolo)  și desigur, geniala: vă veți mai urca vreodată într-un alt avion? (categoric, ba chiar cred că o să mă apuc de mâine de parașutism și o să urmez o carieră în forțele speciale). UInii reproșează medicilor că, pentru aceștia, pacienții sunt doar bucăți de carne bolnave pt care prea puțini simt compasiunea autentică față de un semen în suferință, ei bine și pentru jurnaliști adesea oamenii sunt doar subiecte, posibile headlineuri, declarații potențiale pe care reporterii le doresc actualizate și pe care sunt dispuși să le smulgă cu cleștele dacă e necesar.

Suntem pitoresc de incompetenți? Suntem – în secolul dotărilor superperformante în radiocomunicație, supraviețuitorii au fost găsiți pe drumuri de munte de niște localnici dintr-un sat învecinat care, au devenit( nu-i asa?) niște eroi. Nu mă uit mai deloc la Antena 3, la aplaudacii lui nea Felix, reședința prea puțin amuzanților bagabont-breed tv showmeni Badea și Gâdea (nume de executanți și executori în același timp) dar întâmplarea (sau cine știe ce exclusivități obținute pe bani grei) a făcut ca ardelenii de nădejde care i-au găsit pe răniții rătăciț să apară la postul din trustul Intact pentru a-si spune povestea. Argentin Todea, localnic din Horea,  e sunat de un pădurar și primește informațiile pe care le avea și ISU despre accident și pune logica de ardelean la treabă -ceva de genu – amu, dacă ăi de s-or prăbușit or zis că e zăpadă pe unde sunt ei, apoi numa în câteva locuri poate fi zăpadă (și uite că iarna asta de cacao are și avantaje) ș-apoi de ce n-om mere într-acolo? Că ăia de la ISU s-or dus într-o direcție treaba lor, da pe acolo n-aveau ce găsi, noi ne-am dus în aialaltă direcție, unde era mai probabil sa gasim ceva. Și uite așa, Argentin Todea (deci eroul României este un tip pe nume Argentin, go figure!, oricum tot respectu pt COMMON-SENSE-ul și SPIRITUL CIVIC pilduitor), Gheorghe Giurgiu și Gheorghe Trif (mai că ai zice că urmează un banc, cu înșiruirea asta de nume dar de fapt urmează o poveste cu oameni de ispravă) au luat mașina, au dat de zăpadă, au împotmolit-o dar nu s-au lăsat și au pornit pe jos în căutarea supraviețuitorilor – ce GSM, ce GPS, ce elicopter, ce alpiniști, salvamontiști, trupe speciale antrenate, hărți profesioniste și detectoare de te miri ce? Tăticule, românu tot cu tehnica clasică o scoate la capăt: Todea, Giurgiu și Trif se descurcă doar cu strigăte și cu simț de orientare. Păi  jos pălăria! Și uite așa i-au salvat pe răniți (Argentin ăsta e mare șmecher, i-a făcut respirație gură la gură studentei, fără folos însă… io zic că ăsta știe mai multe decât un student de Anul 4 de pe aici care nu a făcut încă un curs de prim ajutor). Nu am găsit înregistrarea completă, dar fragmente din povestea lui Argentin găsim aici:

http://www.antena3.ro/romania/sinteza-zilei-argentin-todea-explica-cum-a-reusit-sa-ajunga-la-locul-tragediei-aviatice-din-apuseni-inaintea-autoritatilor-241333.html

Evident,  ISU și autoritățile vin cu explicații: de ce nu i-au găsit deși au mobilizat 60 de polițiști din 2 județe, deși avionul avea stație de semnalizare pt localizare cu precizie de 1 m, deși există posibilitatea să localizezi pe cineva doar folosind semnalul GSM (doar că la noi îți trebuie mandat și infractori care să justifice această procedură) etc etc. Mai multe detalii aici:

http://adevarul.ro/news/eveniment/iovan-anuntat-avionul-nu-era-sigur-expert-a-stiut-expune-riscuri-fantastice-1_52decf36c7b855ff56adf3a7/index.html

Oricum ce s-a făcut, s-a făcut – pata mare pe obrazul autorităților care se pare că nu se mulțumesc cu faptul că totul e cât de cât OK, când se termină OK (dăm o bere și mergem mai departe) – a început, pe lângă ancheta care caută cauzele accidentului și o anchetă care să caute cauzele întârzierii salvării accidentaților. Nu e exclus să urmeze o anchetă care să îi ancheteze mai apoi pe cei care au anchetat cauzele întârzierilor și așa mai departe. Un nesfârșit lanț al slăbiciunilor, dar măcar voință există.

Suntem sensibili și solidari? O națiune șocată, fără îndoială, nu atât de șocată ca americanii (ăia plâng pe capete și se isterizează sincer la orice incident cu victime, deși nu stiu daca e emotie in raport cu tragedia sau cu faptul ca au o camera de filmat in ochi ). În acest sens s-au luat măsuri pe facebook,  studenții la medicină și-au schimbat pozele, în semn de respect, în semn de doliu pentru victime și pentru tragedie și și-au pus ditai pătratul negru în locul fotografiei de profil. Interesante au fost reacțiile celor mai puțin familiari cu evenimentele – te fac cumva să înțelegi cam ce ar fi simțit prizonierii din mitul peșterii al lui Platon daca s-ar fi întâlnit cu cel eliberat de intuneric: în timp ce unii aveau statementuri serioase și grave de făcut plasând pătrățele negre , alții reacționau prompt cu comentarii inocente la aceste evolutii identitare suspecte: de la nelămuriri discrete exprimate doar cu un timid “?” (evident, intuiau ca o fi vorba de ceva death-related, dar e delicat si inconfortabil pt unii sa vorbeasca de morti) si pana la “de ce e negru?” (adica daca era rosu mai intelegeam ca e porn-related, da altfel mi-e greu sa gasesc sensu…), “ce e tu k poza asta?”, “cine a murit?”. Altii, mai putini interogativi, apreciau insa comentand: “foarte interesanta”, “intuneric pe ecran” si desigur, constatau cu bun simt: “oi fi tu bruneta da nici chiar asa” (sau cine stie, cineva poate voia sa agate pe altcineva… asta ar fi o alta poveste de pomina de spus la nepoti- cum v-ati cuplat? Pai io m-am dat la ea, comentand despre doliul virtual la o tragedie aviatica).

Cel mai tragic aspect, din toata povestea asta, dincolo de regretabilele pierderi omenesti si de socul celorlalti raniti, e faptul ca atat desfasurarea faptelor cat si oglindirea lor mediatica nu vin decat sa ne confirme prejudecatile, sa ne faca, prin asta, si mai indiferenti si mai antipatici fata de tarisoara noastra.

Una peste alta, ma astept ca lucrurile sa devina si mai incalcite, pe masura ce tot mai multi experti/comentatori/ intervievati vor goli pe rand galeata lor de moloz informational pana la finalizarea anchetei. Pana atunci, avem ce face: stresiune si alte povesti despre nebunia obisnuita.

Carti pentru Anul 3- Sem 2

1) SEMIOLOGIE MEDICALA- in primul rand titlurile publicate de cadrele didactice de la Brasov – editiile se gasesc la biblioteca/la studentii din anii mai mari:

Semiologia Aparatului Cardiovascular – Teodor Leasu, Laurentiu Nedelcu, Camelia Scarneciu, George Nicu, Mihaela Grama, Editura Universitatii Transilvania, Brasov, 1996

2013-12-30 13.23.22

Semiologia Aparatului Digestiv- Teodor Leasu, Laurentiu Nedelcu – Editura Cit 2000

2013-12-30 13.22.52

– cine are timp/interes pentru aprofundare poate consulta, la fel ca in semestrul 1:

Semiologie medicala si diagnostic diferential – Ioan Bruckner- Editura Medicala, Bucuresti, 2013

2) FIZIOPATOLOGIE

– pentru partea de fiziopatologia metabolismului lipidic se poate folosi inca acea compilatie studenteasca din semestrul 1 (pentru ca mai demult acest capitol se preda in semestrul 1) – e important si util sa retineti schemele circuitului fiziologic al lipidelor in organism ca sa va puteti descurca ulterior la partea de patologie.

– pentru partea de fiziopatologia echilibrului fluido-coagulant, insuficienta respiratorie si cardiaca – de interes primar raman slideurile trimise de titularul completate cu explicatiile oferite la curs si la LP.

– se poate aprofunda apeland la Principles of Internal Medicine – Harrison – editia in engleza e disponibila in librarii, cea in romaneste e disponibila in varianta electronica pe internet.

3) FARMACOLOGIE

– titularul de curs trimite si in acest semestru slideurile cu capitolele predate (desi era de ceva vreme in plan editarea unui material tiparit de curs, s-ar putea sa fi fost publicat intre timp).

– la cat de multa materie e (medicatia cardiovasculara, medicatie digestiva, antibiotice,  medicatia aparatului respirator, o parte din medicatia SNC), greu de crezut ca veti mai avea timp de aprofundari – dar se pot consulta, la fel ca in sem 1:

– FARMACOLOGIE – Valentin Stroescu, Editura All – cred ca se mai gaseste prin librarii

– FARMACOLOGIE – Lippincott- Editura Callisto -se gaseste in librarii

4) MORFOPATOLOGIE

– la fel ca in sem 1, titularul de curs trimite materialele care cuprind informatiile evaluate la examen (nu am avut timp sa consult alte surse in afara fisierelor trimise).

5) BIOCHIMIE CLINICA

– titularul de curs trimite slideurile utilizate in expunere, dar, la fel ca la Biochimie, acele slideuri curpind doar reperele materiei predate- e necesar sa va prezentati la curs pentru a lua notite privitoare la notiunile dezvoltate de profesor si e suficient.

– pentru aprofundari se poate folosi cartea de BIOCHIMIE CLINICA – Gheorghe Coman, Mihaela Badea, Nicusor Bagiu, Andreea Valceanu, Editura Universitatii Transilvania Brasov, 2013 – dar informatia cuprinsa acolo e mult prea densa si detaliata acolo in raport cu ceea ce se cere.

2013-12-30 14.38.02

6) IMUNOLOGIE

– titularul de curs trimite slideurile prezentate, nu exista carte publicata la Brasov si nici nu se recomanda alte titluri spre aprofundare- ceea ce se recomanda este prezenta la curs, pentru ca slideurile sa devina inteligibile pentru studenti.

Flacăra olimpică a… electrocardiografiei

Proaspat intorsi din vacanta de iarna, unii mai mahmuri, altii mai veseli, altii paralizati de frica de sesiune (cum ii sta bine studentului la medicina, aflat de altfel intr-o continua lamentatie), altii etern optimisti (putine exemplare, ce e drept), ne-am pregatit pt o initiativa ambitioasa propusă de titulara disciplinei Medicina Interna. După parcurgerea (mai mult sau mai puțin completă, ce e drept, dar ce mai contează când oricum ai materialele trimise pe mail)  microcursurilor de EKG (și totuși, se predă EKG și în Anul 4), conf univ dr Elena Bobescu s-a gândit să organizeze un concurs de interpretarea EKG-urilor pentru studentii din Anul 4, 5 si 6. Nimic mai binevenit, nu-i așa? Stimulăm performanța, încurajăm competiția, motivăm studenții. Treaba faină, anuntata din timp, cu programare făcută înainte de vacanța de iarnă, nu oriunde ci chiar în Aula Universității ( cu aprobarea rectorului care se pare că într-adevăr e sensibil la proiectele celor care chiar vor să promoveze performanțele studențești). Participanții urmau să primească fiecare câte 20 de EKG-uri și să asocieze interpretarea corectă în cadrul unui test grilă (10 întrebări cu răspuns simplu și 10 cu răspuns multiplu). Așa cum e de așteptat, la orice concurs, întrebările aveau să aibă un oarecare grad de dificultate, ca să se poate asigura o departajare între toți challenger-ii hârtiei milimetrice.

Toată tevatura s-a dovedit însă nițel cam copleșitoare atât pentru cadrele didactice, cât și pentru studenții reticenți în a-și expune (ne)știința în public, într-o manieră oficială. Și asta pentru că, ca întotdeauna într-o activitate de pionierat (nu știu să mai fi avut loc asemenea concursuri în facultate, cel puțin la această disciplină) apare, inevitabil, o oareșice disociație între intenții și rezultate,  sau macar un fel de Bloc A-V II-tip 2 – din n intentii, doar una-doua sunt conduse si genereaza rezultate, restul raman in sfera ideatica.

Pe de o parte, evident, nu toți studenții Anului 4 au dorit să participe la acest concurs. Ciudat a fost faptul că întrecerea a echivalat cu un soi de evaluare parțială, drept urmare participarea a fost obligatorie. Mă gândesc că, în mod normal, un concurs vine să selecteze performanțe intenționate de oameni încrezători și dornici să își demonstreze capacitățile pe un subiect  – atunci când concursul  devine obligatoriu el îi implică și pe cei mai puțin performeri, trimițându-i, fără drept de apel spre un fel de umilire pe care n-ar trebui neapărat să și-o asume atâta timp cât ideea de concurs presupune o dificultate înaltă (și deci peste media necesităților minime pe care te-ai gândi că orice student de Anul 4 trebuie să le bifeze). În fine, oricum probabil că o organizare de genul ăsta, în care există premii motivante și un standard mai înalt de abordare (cu sau fără titulatură de concurs) e mai benefică decât o evaluare parțială în care punctajul obținut probabil că nici nu contribuie cu nimic la nota finală la disciplina respectivă.

Image

În cele din urmă majoritatea studenților s-au adunat în Aulă (ce peisaj măreț), la ziua și ora convenită – aproape că ai fi zis că trăim decenii de împliniri mărețe ( oameni stimulați, în spații prestigioase, gata să-și dea măsura). Aproape ai fi zis asta, pentru că toată această atmosferă a  început să se descompună prin întârzierea coordonatorului întregului proiect… nu vorbim de sfertul academic, ci de vreo 6 sferturi academice cumulate. Întârzierea a fost justificată, fără îndoială: volumul de materiale de xeroxat s-a dovedit cam mare raportat la resursele de timp ale organizatorilor, așa că studenții și-au pierdut răbdarea așteptând sosirea teancului de EKG. În fond unii voiau să plece acasă (aveau trenuri de prins, traininguri de făcut, program personal domnule), alții se plictisiseră iar rezidenții trimiși în avans să calmeze spiritele și să dea o garanție vis-a-vis de organizarea concursului începuseră să se joace la rândul lor pe telefoane, din lipsă de ocupație.

Într-un târziu a apărut și titularul de curs coborând pe scările Aulei cu Flacăra Olimpică a EKG-urilor în brațe și a început distribuția materialelor. Ieși, așadar, din dispoziția de pauză și sictireală și dă-i și concentrează-te (da nu-i o problemă, ca viitori medici trebuie să  te obișnuiești cu ideea de a sări din pat la comandă, direct în halat și să reciți protocoalele fără probleme). Surpriză însă, ca la Radio Erevan (nu i s-a dat, i s-a furat, nu e vorba de o bicicletă ci de o mașină): nu e vorba de 20 de EKG-uri ci doar de 10, nu le-am primit pe toate o dată, ci pe rând, date din mână în mână (să ajungă la toată lumea, până în fund- slavă Domnului că au ajuns) , pe măsură ce organizatorii sortau hârtiile din cutii. Alte surprize: copiile nu prea grozave iar întrebările au ridicat sprâncenele nu doar ale neștiutorilor: axul QRS oferit greșit între variantele de răspuns la o serie de întrebări, răspunsuri identice repetate ca variante separate din care studentul trebuia să aleagă (da, știm, dădeau din umeri neputincioase rezidentele, scrieți și voi cum puteți). Probabil dacă ar mai fi fost 10 EKG-uri pregătite pentru concurs,ar mai fi durat cine știe cât toată treaba.

Da ne-am simțit și noi olimpici? Păi cum- cu loc princiar de evaluare, cu EKG-uri grele, cu garanția  transparenței evaluării (numele studentului notat pe lucrare a fost acoperit cu abțibild) – ai fi zis că măcar pt câteva momente desfășuram o activitate în spiritul Medicinii cu m mare. Mă rog, nu m-am descurcat cine știe ce (eu unul nu prea am văzut EKG cu stimulare bipolară, unipolară ca să-mi fie clar cum arată și cum le interpretez – nu vedeam spikeuri nici de-al dracu, nu le diferențiam de artefacte/fibrilații- dar nu e nici prima și nici ultima oară când mă regăsesc în afara jocului și doar nu pot fi toți câștigători la un concurs).

Image

Luni au venit rezultatele. Conf univ dr Elena Bobescu s-a arătat chiar plăcut surprinsă, în ciuda scepticismului studenților și gâlcevei legată de interpretările argumentate diferit- au fost nu mai puțin de 13 premianți (într-o zi de 13 – și să mai zici că astrele nu lucrează, monșer) cu punctaj egal (7 interpretări corecte din 10)- toți au primit cărți medicale. Poate cel mai bun outcome al întregii agitații olimpice a fost răsturnarea unor ierarhii prestabilite din ultimii 2-3 ani: aproape nici unul dintre premianții concursului nu se regăsea pe lista bursierilor / oamenilor așa zis recunoscuți drept performanți și studioși de la o poștă (genul ăla de student despre care să spui că pute a premiant/tocilar). Eu zic că lucrul ăsta, în ciuda aparențelor vine să facă un bine comunității studențești, să dea cumva un boost de încredere tuturor, să amintească faptul că nu trăim într-o lume fatalist-calvinistă în care unii sunt aleși, prin ce știu eu ce împrejurări să rămână mereu deștepți și în vârf iar alții sunt condamnați la mediocritate de repetiția rezultatelor nu foarte satisfăcătoare. Ei bine, concursul ăsta de EKG, cu toate stângăciile lui și cu toate aspectele care i se pot reproșa a pus la colț premianții recunoscuți și a scos la iveală posibile speranțe de performeri pe termen lung.

Mereu am fost de părere că ierarhiile studențești se pot dărâma în orice sesiune- probabil rezultatele la concursul ăsta de EKG sunt doar prefața pentru o schimbare binevenită care să stimuleze mai departe competiția între studenți (da, da, probabil și invidia și bârfele și toate alea la pachet)

Urmeaza statia… Vestiarul 2 – Spitalul de Copii 1

Dacă ai ajuns în Anul 4 și ai văzut în orarul de pe semestrul 1 o chestie  numită Puericultură, cu siguranță că  te-ai întrebat,  măcar în momentele alea rare de grație în care te-a ros cât de puțin curiozitatea și ai căutat să nu mai vezi intrarea în anii clinici ca reducându-se la Medicină Internă și Radiologie (da frate, sunt și alte materii în Anul 4 decât astea două, să mor io de nu!): ce e chestia asta și cu ce se mănâncă? După un semestru întreg, recunosc că nu prea m-am dumirit pe deplin. Desprinsă din Pediatria care se face în Anul 5 și mutată de eminențele cenușii ale planurilor de învătământ cu un an în spate, Puericultura ar fi cică o disciplină profilactică care se ocupă cu îngrijirea și ocrotirea copilului de la naștere până în adolescență. Adică veghezi la viitoru patriei, gen, să se facă mare și sănătos – să vezi dacă e bine hrănit, vaccinat la timp, dacă nu ia șuturi în fund pe gratis și nu-l îndoapă mă-sa cu lapte de vacă sperând să-și protejeze țâțele de o augmentare mamară ulterioară. Lucruri bune, frumoase și utile în teorie, doar că în practică treaba stă oleacă diferit: cursul nu s-a ținut jumătate de semestru pt că titularul de curs a fost plecat din țară. Nu-i bai, că s-a recuperat pe parcurs, chiar și câte 2 cursuri s-au predat într-o singură ședință fără probleme… interesant este că materia asta, așa cum a fost predată,  pare o chestie de pionierat, o chestie interdisciplinară care trage și din obstetrică și din pediatrie și din psihologie rezultând un ghiveci mai mult sau mai puțin sistematizat. Iar marea surpriză e faptul că nu există o bibliografie ÎN GENERAL, pur și simplu nu s-au editat cărți în România pentru disciplina asta, în ciuda faptului că oamenii toarnă plozi și sunt la fel de nedumeriți despre cum să-i crească de sute de ani. E genul ăla de materie care îți lasă impresia că mulți știu da de fapt puțini cunosc.

De bine de rău, cursul s-a predat până la urmă cu toate avertismentele de rigoare și bunele intenții puse pe masă ( gen: nu prea sunt cărți, am încercat să fac o compilație utilă, să îi ajute cât de cât pe studenți), în ciuda faptului că populația studențească interesată a scăzut vertiginos – am avut privilegiul de a participa la un curs susținut (cu îndoieli ce e drept și cu pedepse in spiritul exemplar al cresterii copiilor, de tipul: nu vă trimit slideurile ca să vă învățați minte să nu mai fiți lipsiți de respect ) pentru doar 3 persoane (pana mea, Johns Hopkins, Harvard sau Brasov tot la fel de multa atentie am simtit ca primesc). Am aflat una-alta despre greutăți și talii la naștere, despre câteva elemente specifice dezvoltării psihice și fizice la anumite vârste, despre stiluri de creștere, despre nutriție și compoziția laptelui de mamă etc. Teoria ca teoria, da practica ne omoară. Cum e cu stagiile la Puericultură? O parte din coordonatorii de grupă au fost pur și simplu surprinși sau nelămuriți de prezența timidă a studenților de Anul 4. A, ați venit? Voi sunteți studenții de Anul 4?  Creaturi ciudate, intimidante aș zice. Pauză…. unii coordonatori au ocolit pur și simplu studenții găsindu-și altceva de făcut, dispărând cu orele, alții au ridicat din umeri și i-au lăsat pe studenți să bântuie prin vreun cabinet sau pe secție. Grupa mea s-a suprapus, din punct de vedere al orarului,  cu o grupă de Anul 5 de la Pediatrie, fapt care nu a deranjat coordonatorul de stagiu, care oricum se simțea depășit de situație (“păi nu prea am ce să vă arăt aici, pe secția de Hematologie, voi trebuia să mergeți la Neonatologie mai degrabă, dar vorbesc eu cu cineva de acolo și vă trimit data viitoare” – doar că acea dată viitoare s-a extins la infinit, parcă de fiecare dată când veneam – o dată la 2 săptămâni- ne întâmpina același text care îți dădea senzația de deja-vu).  Am renunțat din primele stagii la ideea că o să învăț ceva, că o să văd măcar cum se măsoară, cum se cântăresc ăia micii, mă gândeam că barem voi vedea cum se schimbă un scutec, cum se ține un sugar în brațe, cum se hrănește un copil de câteva luni (adică, să avem parte măcar de o școală de mămici/tătici pe gratis, că n-o strica la casa omului măcar niște skillsuri de infirmieră). N-a fost chip – am văzut, e drept, o singură dată, o infirmieră care a tăbărât în salon și s-a apucat să-i dea un perdaf unui puștiulică care, aparent,  se căcălise pe el. Din fericire, după ce l-a despachetat ca pe un cadou de Crăciun, infirmiera a constatat că era vorba doar de niște pișulică, fapt care a redus mult din timpul și dificultatea intervenției. Nu zic, au fost și câteva grupe care chiar au nimerit pe Neonatologie și coordonatorii s-au ocupat de ei mai cu tragere de inimă (măcar au apucat să pună și ei un biberon în gură la vreun hămesit). Cât despre restul (vorbesc de cei care au nimerit pe Hematologie, nu stiu sigur de cei de pe Boli Respiratorii/Boli Digestive), s-au lămurit că au de a face cu genul de disciplină care a luat-o înaintea cadrelor didactice: adică o băgăm că trebe să îndesăm planul de învățământ, trebe să iasă creditele și trebe să apară pe hârtie, chiar dacă oamenii nu sunt chiar pe fază să o predea ca atare studenților. Nu-i bai, tot veți găsi o utilitate stagiilor de Puericultură – dacă te întreabă cineva ce ai învățat, veți putea răspunde mândru: am învățat câte ceva despre Spitalul de Copii. Adică lucruri utile: pe unde se intră, unde se găsește cheia de la sala de curs, unde se găsește cheia de la vestiar, de unde iei proiectorul pentru doamna doctor care vine să predea, cum sunt distribuite secțiile, cum poți ajunge din policlinică în direct în spital fără să ieși ca să ajungi la Urgențe și desigur…. unde se află vestiarul.

1

Spre deosebire de vestiarul de la Spitalul Județean care era doar o biată cămăruță cu o cutie de carton pe post de coș de gunoi și o perdea boschetărească pe post de paravan, protejată însă de o ușă blindată cu un mecanism ingenios de abordare, vestiarul de la Spitalul de Copii e oleacă altfel – nu mai e cocoțat la etajul 6, să îl simți ca pe un trofeu meritoriu atunci când vii dimineața la spital și o iei cătinel pe scări, dimpotrivă e chiar la îndemână dacă știi unde să te uiți… e atât de la îndemână încât riști să îl ratezi: cum intri în Policlinică e prima ușă pe stânga – complet neutră, nu scrie nimic pe ea, nu îți atrage atenția, ca o gagică fadă și tristă. Nu intri oricum, nu e nici un trick de deschiderea ușii. Trebuie să te duci la recepție să ceri cheia (să speri că o găsești acolo și că n-a luat-o vreun uituc acasă din greșală). Încuietoarea delicată îți dă senzația că ți se va desface în palme, da cedează rapid la cei care au manualitate și degete de pianist. Înăuntru  dai macar de bune intenții – este compartimentare? Este! Două pseudocabine pe stânga, un hol central și încă o cămăruță în capăt. Este oareșice intimitate? Este, chiar dacă așa mai improvizată- după cum veți remarca acele cămăruțe sunt de fapt foste intrări ale spitalului -unul din pereți este dat de fapt de o ditai ușa blocată acoperită cu perdeluțe mai opace decât o pleurezie pe un film radiologic.

2

În holul central ai parte și de o chiuvetă dacă te simți murdar pe mâini după ce n-ai făcut mare lucru prin spital, decât să deschizi niște uși (dar știm că mânerele și clanțele sunt surse de contaminare intensă).Ba chiar este și o baie strâmtorată, dacă nesul și cafeaua ți-au pus la treaba prea multi glomeruli renali. Dincolo de această impresie de decență prăfuită-improvizată-criptocomunistă (măcar nu e o goliciune jalnică, cum e la Spitalul Județean), nu poți să nu remarci și câteva trăznăi: cuierul  montat în spatele unei țevi de apă/de calorifer (probabil un device arhaic care să încălzească cojoacele iarna, ca să ieși cu o temperatură optimă din vestiar, când pleci acasă).

3

Și desigur nu poți să nu remarci ciocanul din colțul vestiarului și gresia spartă de pe peretele opus care îți sugerează un fel de entertainment intraspitalicesc – dacă la Spitalul Județean oamenii se mulțumeau să lase răvașe pe pereți pentru posteritate, aici s-a trecut la nivelul următor – mesajul pare subînțeles, perfect suprapus pe  momentele în care chiar nu mai poți, chiar te-ai săturat, chiar ți se pare că totu e de rahat : pune mâna pe ciocan și răzbună-te pe pereți.

4

5

Așadar,  disperarea când imi vine, pun ciocanu peste tine… să trăiască Vestiaru’ si cu nașul său Spitalu’. Spirit de petrecere in vestiarul de la Spitalul de Copii (merge bine cu petrecerea de Craciun care se face, din ce am auzit, in ultimul stagiu de Pediatrie inainte de vacanta…).