In caz de buna organizare… spargeti geamul

Vacanță lungă, sărăcia omului,  ce e prea mult, strică așa că după doar 7 zile libere intersemestriale în care unii studenți s-au plictisit crunt, neputând să-și aducă schimbătoarele de viteză cognitivă la punctul mort după sesiunea care i-a forțat să-și tureze motoarele celulare și subcelulare la maxim, iar alți studenți au fost poate chiar mai ocupați decât în sesiune căutând să recupereze și să profite de valorosul timp liber, ne-am întors la facultate, pentru a păși glorios într-un nou semestru. Obișnuiți cu lentoarea și dificultățile administrative tradiționale inerente debutului fiecărui semestru (că doar greu se iese din iarnă la Brașov), nimeni n-a fost impresionat, în mod deosebit, când s-a anunțat că orarul urma să fie postat înaintea începerii primei săptămâni de școală. Ba chiar, raportându-se la precedentele obișnuite din anii trecuți și chiar la precedentul din semestrul trecut (când orarul a apărut  cu aproape 2 săptămâni întârziere), unii studenți și-au programat excursii în străinătate (așa cum a sugerat Big-Facebook-Brother) întinse chiar și pe perioada presupusei prime săptămâni de școală. Nici măcar postarea pe siteul facultății a unei versiuni de orar expirate, preluată  din semestrul I (dar postată pe 21.02, în ultimele zile de vacanță) nu a impresionat pe nimeni, atâta timp cât probabil că mulți au perceput această inițiativă ca un fel de avertisment formal: atenție, se lucrează, se procesează, se pregătește ceva!

Cu toate acestea, din rațiuni obscure și din surse la fel de obscure, duminică seara studenții distribuiau o versiune adevărată, colorată viu ca întotdeauna, a orarului de pe semestrul al II-lea. Serios? Și uite așa, fragila tradiție viciată a lentorii și a deadlineurilor depășite s-a deșirat în cele din urmă  (adică dezorganizare, dezorganizare, dar măcar era a noastră, o cunoșteam și ne era prietenă fidelă, longevivă), lăsând locul ambițiilor academice și rigorilor de punctualitate.

Așa cum era de așteptat totuși,  puterea obișnuinței a părut să aibă câștig de cauză, atâta timp cât normalitatea a picat cum nu se poate mai surprinzător si mai de-a curmezisul intereselor si tabieturilor  unor studenți și ale unor cadre didactice. În fond, atunci când începi să te organizezi bine, peste noapte, fără avertisment,  după ce o perioadă destul de lungă de timp te-ai organizat prost, nu poți să te aștepți la reacții prea prompte din partea celorlalți… poți să dai vina pe lobul frontal (că doar oameni suntem, cu toții) și pe inevitabila sa planificare bazată pe tiparele reținute în memorie, chiar dacă acele tipare erau inspirate dintr-o realitate viciată. Corecția operată în realitate va trebui să mai aștepte realizarea unei corecții și în schemele mentale și în așteptările celorlalți, obișnuiți ca lucrurile să meargă mai de-a-ndoaselea.

chir 1

Și pentru că trăiam premiera de a merge în prima zi de școală la spital, gata să ne pregătim de primul stagiu din acest semestru (Chirurgie), nu puteam să ne așteptăm decât la un incipit cu cântec, cântecul bruiajului normalității într-o anormalitate care funcționa măcar după reguli si așteptări cunoscute. Drept urmare,  coordonatorii au părut ușor confuzi și nelămuriți de existența orarului (care evolua cu o viteză halucinantă – pe siteul facultății se încărca deja varianta a 3-a, în vreme ce la facultate de abia se afișase varianta a 2-a- confirmând faptul că internetul triumfa încă o dată asupra tipăriturii), ba chiar au început să îl consulte direct de pe telefoanele studenților, în maniaca zi de luni (în care ai fi vrut să fie duminică, ca în hitul celor de la The Bangles) și să caute, printre vizite medicale, solicitanți cu sacoșe de rafie, asistente cu foi așteptând parafe să ia o decizie într-o atomosferă de UPU administrativ. Unii au anunțat că  renunță în aceste zile  la activitatea cu studenții (trimițându-i politicos acasă, fără supărare), așteptând clarificarea orarului (privind noua normalitate drept neavenită, suspectă, incomplet de convingătoare), alții au luat în primire grupele (multe din ele înjumătățite de năpraznica furtună a normalității afișării orarului, care i-a luat pe nepregătite la fel ca iarna pe autorități), au oferit discursuri introductive și chiar și-au condus grupele la pacienți, pentru a prezenta învățăceilor matinali câteva repere ale unor patologii (ca un făcut, numai patologie biliară peste tot, litiază de la toată lumea, pentru toată lumea).

După încheierea stagiilor de dimineață, ne-am deplasat, cu mic cu mare, la facultate, cvasioptimiști în ce privește bilanțul zilei, norocoși să aflăm că aveam orar din prima zi și că actualul An 4, într-un final (după înștiințări repetate care au durat vreo 3 ani), ca an supradimensionat,  a primit cele mai mari săli disponibile pentru activitățile de curs, măcar la jumătate dintre discipline. În corpul K însă, am revenit cu picioarele pe pământul familiarităților dulci-amare: cursul de Ortopedie e fracturat din start. Din păcate cadrul didactic nu a răspuns nici la telefon și nici nu a trimis înștiințare (în fond, e DOAR prima zi de școală, nu te puteai aștepta la prea multe) iar secretarele au ridicat din umeri.  Ulterior am aflat că eterna asimetrie între numărul de studenți și dimensiunea sălilor nu a fost rezolvată, chiar dacă, teoretic, pe orar , Anul 4 beneficia de cele mai mari spații din corpul J, măcar pentru cursuri. Și asta pentru că taman în acest an există o tradiție a predării anumitor discipline în anumite săli (fapt legat și de motivele de sănătate ale unor cadre didactice) din Spitalul Județean care nu se pupă cu necesitățile supradimensionării anuale (cu alte cuvinte, ne consolăm cu ideea: n-a fost să fie). Evident, a fost nevoie de câteva telefoane și intervenții și de apelul la memoria colectivă pentru a rezolva conflictul dintre tradiție și ambițiile pragmatice ale echipei de orar. Totuși, între atâtea modernisme și pragmatisme, se simte și o urmă de clasicism: cursuri și stagii legate bine de tot cu sârmă rigidă (despărțite doar de cele 5 minute atât de dragi studenților, simbolice, care nu-ți dau răgaz nici să tragi dintr-o țigară, darămite să sari dintr-un spital în altul, sau dintr-un spital în alt corp al universității), pe ici pe colo ditai ferestrele între cursuri și stagii de 2 ore jumate (undeva între dimineață și prânz, deci nici măcar la ora prânzului, să se poată studentul duce și el la o ciorbă, la un tăițel care să pună insulina la treabă), mă rog mofturi de confort.

Ne zice un rezident de pe sectia de Chirurgie, care terminase facultatea la Iasi – cică acolo, în capitala Moldovei, studenții care nu veneau în prima zi de școală la stagii nu erau văzuți bine de cadrele didactice tot semestrul – cumva soarta ta părea să atârne de această primă prezență sau absență, un fel de marker, de garant al seriozității tale pentru întreg semestrul. La noi, se strâmbă puțin din nas (studenții oftează resemnați, cadrele didactice întreabă circumspect, formal: dar ce e cu restul? și mergem mai departe, mai ceva ca Johnnie Walker și Marius Tucă). Așadar, prezența completă a grupelor și a cadrelor la activitățile didactice în prima săptămână ține mai degrabă de specia miraculosului fundat pe o utopie birocratică (adică afișarea orarului în timp util – o utopie care iată că a devenit realitate chiar dacă cetățenii acestei republici utopice nu erau încă pregătiți pentru transformarea asta) Pe undeva te-ai gândi că astfel de atitudini au o oarecare justificare: prima săptămână  de școală sau măcar primele zile de școală sunt un fel de momente tampon în care se caută echilibrarea, neutralizarea variațiilor dispoziționale ale vacanțelor/rutinelor postsesiune.

Tocmai de aceea, la primul curs nu-i musai să intri în pâine, să te apuci să torni materie peste capetele hipersensibile și degetele leneșe, dezobișnuite de viteza notițelor. Faci și tu o introducere, o poveste, o chestie. Așa se întâmplă, de pildă,  la primul curs de Chirurgie – (suntem ultima -sau pretins ultima- generație care îl are ca titular de curs pe profesorul Cucu), un prim curs care ne-a amintit că Medicina nu e doar un domeniu în care se transmit mecanic cunoștințe, ci un domeniu în care, măcar acum câteva zeci de ani, oamenii se modelau pe mai multe dimensiuni, se desăvârșeau profesional și personal. Medicina despre care a vorbit profesorul Cucu este o Medicină în care se predau moșteniri, ștafete ale unor responsabilități istorice, o medicină în care mentoratul devine fundamentul evoluției învățăceilor, un mentorat care devine  o școală a vieții, nu doar o școală profesională. Presărându-și discursul cu referințe autoironice și anecdotice, proiectând imagini cu miniorășelul clinicilor din inima Clujului, profesorul Alin Cucu (un veteran al Chirurgiei 1 clujene) a vorbit de fapt  (e drept, uneori cu voce cam scăzută și cam lent, din cauza stării sale de sănătate precare)  despre reperele profesionale ale unei specialități, despre pasiune, despre social-skillsurile necesare unui medic, despre condițiile de posibilitate ale unei școli medicale (integritate, probitate profesională), despre privilegiul de a fi format, într-o școală cu nume mari precum Juvara, Setlacec, Nana, Mircioiu etc. Probabil că introducerea profesorului Cucu, aparent amestecată și cleioasă care a inclus biografii, amintiri, imagini ale spitalelor din străinătate și din țară, sugestii de lectură   a părut poate excentrică unora dintre studenți prin faptul că aceasta propune o altă abordare- o depășire măcar ocazională și punctuală a planurilor pragmatice (domle când trece și ăsta o dată la subiect? când ajungem să scriem și noi?)  și o tranziție spre o normalitate și în plan simbolic, cultural-universitar, căruia nu foarte mulți îi dau atenție. De la catedră se dădeau niscaiva lecții de viață, se încerca o deschidere de perspectivă, ce păcat că fără prea mare ecou, atunci când dificultățile formale ale discursului (ton, lentoare) și sala supraîncălzită i-au cam pleoștit pe toți. Din nou, buna organizare (sau originala organizare să-i zicem) nu a avut impactul scontat (sau cine știe, că n-am stat să măsor…).

Așadar, fie că vorbim de intenții pragmatice sau de cele modelatoare spiritual, la început de semestru ele se dovedesc pe alocuri, prin părțile esențiale, discordante cu tiparele dispoziționale, intelectuale, cu așteptările cultivate în timp de viciile unor realități anterioare. Deci, în caz de bună organizare, spargeți geamul și folosiți extinctoarele obișnuinței.

 

Carti pentru Anul 4 – Sem 1

PNEUMOFTIZIOLOGIE

Dr Alexandrescu trimite, pana la finalul semestrului, materialele necesare pentru examen: atat pentru partea de LP (IDR, BCG, toracocenteza, bronhoscopie, fibroscopie, ancheta epidemiologica) – trimisa inainte de vacanta de iarna, cat si pentru partea de curs (TBC, BPOC, sindrom pleural, neoplasm) – trimisa inainte de sesiune. Pentru examenul mare e bine să parcurgeți ambele materiale (de LP și de curs) pentru că veți da peste un mix de întrebări. Puteți cere sau puteți fotografia una-două spirometrii ca să exersați interpretarea lor, până în ziua examenului. Nu s-au recomandat alte materiale de aprofundare

PUERICULTURĂ

E cursul la care ni s-a amintit că nu prea există cărți/materiale bibliografice disponibile ÎN GENERAL, dedicate acestui subiect, în România (asta dacă nu vreți să luați la mână tratate și cărți de Pediatrie și să desprindeți ce pare a fi util). Deci, studenții se vor putea baza pe slideurile titularului de curs care vor fi transmise înainte de sesiune (cursurile se dau pe stick, nu se te trimit pe mail, deci e bine ca șeful de an sau alt student să participe la cursuri și să posede un asemenea card de memorie la el). Nu s-au recomandat, așadar, alte materiale de aprofundare (dacă sunteți interesați în mod deosebit, evident, există cartea care se foloseste la Pediatrie- Anul 5- ESENȚIALUL ÎN PEDIATRIE- Eugen Ciofu, Carmen Ciofu, Editura Amaltea, 2002- momentan nu mai e disponibilă în librării).

IGIENĂ

Cursurile sub formă de slideuri se trimit încă din timpul semestrului (pe mail sau pe stick)- se precizează ce cursuri intră pentru primul parțial (promoția mea a avut Igiena Alimentației) iar ce rămâne (apa, aer, zgomot, radiații, deșeuri) intră pentru al doilea parțial. Pentru LP se lucrează  (sau se intenționează să se lucreze) după cartea de IGIENĂ ȘI SĂNĂTATEA MEDIULUI – Ligia Grad- Editura Universității Transilvania,  Brașov, 2005. Nu s-au recomandat alte materiale spre aprofundare (nici n-a fost nevoie…)

METODOLOGIA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

Cursurile sub formă de slideuri se trimit la finalul semestrului pe mail. Nu se utilizează alte materiale suplimentare pentru curs/seminar, dar, la solicitarea studenților, titularul de curs poate recomanda o puzderie de materiale.

CHIRURGIE PLASTICĂ

Cursurile sub formă de slideuri/documente/imagini sunt trimise pe mail înainte de sesiune. E recomandat totuși să participați la cursuri și să luați notițe, pentru eventuale completări, aprofundări (deși materialele trimise sunt suficiente pentru a acoperi necesitățile de examinare).  Nu utilizați cu prea mare încredere cursurile din anii trecuți – s-ar putea să existe modificări/updateuri, s-ar putea ca titularul de curs să introducă capitole de materie noi/să elimine alte capitole  (unele cursuri au fost predate, aparent, pe loc, din mai multe surse și abia apoi au fost redactate și trimise într-o formă finală studenților). Nu s-au recomandat alte materiale spre aprofundare.

RADIOLOGIE

Slideurile utilizate în expunere de titularul de curs NU se trimit. E esențial, așadar, să participați la fiecare curs și să notați  aproape tot ce apare pe slideuri  (se va preciza ce nu e important și adesea slideul respectiv se va derula cu viteza) dar și explicațiile suplimentare pe care le oferă titularul de curs. Ca material pentru aprofundare s-a recomandat: BAZELE RADIOLOGIEI ȘI IMAGISTICII MEDICALE -V.Grancea- Editura Amaltea, București, 1996 – nu se găsește, evident, în librării, dar e disponibilă în format electronic, pe internet sau la anii mai mari). Slideurile utilizate de coordonatorii de LP se trimit studenților dar nu sunt suficiente pentru pregătirea examenului mare (doar a celui de LP).

MEDICINĂ INTERNĂ

Slideurile utilizate de titularii de curs se trimit studentilor pe mail (dr Bobescu), pe stick (dr Țînț) după fiecare expunere. De asemenea, se mai trimit și microcursurile de EKG și de probe respiratorii (s-ar putea să fie necesar să amintiți coordonatorilor această solicitare).

Materiale de aprofundare:

– pentru partea de curs, în ansamblu:

HARRISON’S PRINCIPLES OF INTERNAL MEDICINE – editie digitala sau editie tiparita (in engleza e disponibila in librarii)

BRAUNWALD’S HEART DISEASE- A TEXTBOOK OF CARDIOVASCUAR MEDICINE – Eugene Braunwald – Bonow, Mann, Zipes, Libby (editori) – biblia cardiologiei – se găsește în format electronic pe internet (are vreo 2000 de pagini)

MIC TRATAT DE CARDIOLOGIE – Carmen Ginghina – Editura Academiei Române, București, 2010  – se găsește pe internet în format electronic – foarte bine sistematizată și utilă.

MANUALUL MERCK – ediția în limba română apărută la Editura All – pentru o abordare mai “pe scurt” a problemelor

– pentru partea de RADIOLOGIE – utilizați cu încredere cursurile de la disciplina de RX, sunt de ajutor

– pentru partea de SPIROMETRIE – învățați strict protocolul care vi se cere, care se predă în cadrul unui microcurs dedicat probelor funcționale respiratorii

– pentru partea de EKG – aici resursele sunt variate- studenții au utilizat atât slideurile folosite de titularul de curs, dar și:

a) variante elaborate:

ATLAS DE ELECTROCARDIOGRAFIE CLINICĂ  – Corneliu Dudea- Editura Medicală – disponibil pe internet, la bibliotecă – nu spun mai multe, n-are sens, rupe genunchii, masa, orice suport solid

ECG ÎN 10 zile – David Ferry, Editura All  – disponibilă în librărie (în jur de 120 RON) – o apariție recentă, explicită, bogată în trasee care se văd bine – necesită însă mai mult de 10 zile pt a căpăta exercițiu și a pricepe anumite lucruri și s-ar putea să includă și alte criterii în diagnosticul unor patologii care nu se predau/nu se cer la curs.

MAKING SENSE OF THE ECG – Andrew Houghton, David Gray – ghid complet, explicit, atinge și chestiuni de finețe – e destul de elaborat și e disponibil doar în limba engleză pe internet în format electronic

COMPENDIU DE ELECTROCARDIOGRAFIE CLINICĂ – Zdrenghea D., Lazăr A – Editura Universității Oradea, 2001- explicită și utilă –  disponibilă în format tipărit la studenții din anii mai mari

b) variante mai rapide:

INTERPRETAREA RAPIDĂ A EKG-urilor- Dale Dubin – Editura Medicală din păcate ultima ediție în limba română s-a epuizat (așteptăm o nouă ediție)- dar se găsește în format electronic pe internet, sau tipărit la bilbiotecă  – varianta de URGENȚĂ, pentru cei care se trezesc că nu s-au lămurit deloc cu EKG-ul până în sesiunea de iarnă din Anul 4

GHID ECG – Adrian Alecu – Editura Farmamedia – disponibil în librării (în jur de 25 RON) – o cărticică de buzunar de mare ajutor mai ales la stagii – mai mult un rezumat didactic, cu trasee ilustrative, fără resurse de exersare

INVESTIGAȚII PARACLINICE ÎN CARDIOLOGIE – ÎNDRUMAR PENTRU STUDENȚII LA MEDICINĂ – Partea I- NOȚIUNI DE ELECTROCARDIOGRAFIE ȘI ECOCARDIOGRAFIE – Diana Țînț, Editura Lux Libris, Brașov  – cartea editată de unul din titularii cursului de MI – nu are mai mult de 120-130 de pagini – disponibilă în format electronic și tipărit (la studenții din anii mai mari/bibliotecă)- trasee explicite (ilustrative), teorie bec,  nu prea ai însă pe ce trasee să exersezi.

GHID PRACTIC DE TEHNICI SPIROMETRICE și ECG – Tiberiu Nedeloiu, Alina Bisoc – Editura Universității Transilvania Brașov, Brașov, 2009 – disponibilă în format tipărit la studenții din anii mai mari – puține trasee, nu se văd prea bine, dar utilă pt partea teoretică (criterii de diagnostic, cauze).

Nu există opțiune ideală: orice sursă are avantajele și dezavantajele ei – pentru explicații teoretice amănunțite eu recomand Making sense of the ECG și Compendiu de electrocardiografie clinică. După ce ați parcurs cărțile de ECG (zic că ori mergeți pe o variantă elaborată, ori mergeți pe 2 variante mai rapide), foarte util e să accesați: learntheheart.com  și să vă evaluați cunoștințele cu testul de 100 de ecg-uri aleatoare (din toate patologiile) – aveți și răspunsul și explicațiile la îndemână (chiar dacă veți da și peste criterii pe care probabil că nu le veți cunoaște, dar în 80% din cazuri ar trebui să puteți pune diagnostice corecte). E foarte important SĂ PARCURGEȚI CÂT MAI MULTE EKG-uri nu doar să știți teoria, ci să vă obișnuiți ochiul cu traseele

 

Minighid al studentului de Anul 4 (I)

În Anul 4 ai intrat deja în the better half of medicine – ești printre clinicieni, ești deja în pâine, doar că nu te simți neapărat un miez pufos ci mai degrabă o coajă pârlită. Vei auzi des asta, de la unii medici și chiar de la pacienți când vor afla că ești în Anul 4: a, păi aproape doctor. Evident, îi vei corecta cu modestie: mai e mult până departe (lucru de care oricum te vei convinge după primele săptămâni de când va începe școala). Dacă nu cumva ți s-a întâmplat să te fi îndrăgostit în primii 3 ani de disciplinele preclinice, situație în care interacțiunea cu pacienții care te cam exaspera la Semiologie Medicală te va scoate din sărite și mai abitir acum, cu siguranță că vei adora diminețile în spital. Asta nu înseamnă că vei sta doar în spital: cu excepția Medicinei Interne și a Chirurgiei Plastice care îți vor ocupa cam jumătate din săptămână (curs+stagii), restul disciplinelor nu sunt neapărat legate de raportul cu pacienții.

Anul 4 este totuși primul an cu adevărat clinic (anul 3 era pe jumătate clinic, pentru că atunci învățai doar abc-ul, chiar dacă puneai mâna pe pacient pentru prima oară): anul în care începi să parcurgi primele specialități medicale – adică e primul an în care ai parte de experiența completă a medicinii: de la consultul pacientului și până la tratament și evoluție – căci despre asta e vorba, până la urmă: cum să pui diagnostice și cum să ameliorezi situația bolnavilor. Tocmai de aceea vei avea impresia că ți se cere mult, poate mai mult decât în ceilalți ani și că aproximativul va deveni un standard inacceptabil – va trebui să faci, atât cât poți, exerciții de raționament medical și să-ți însușești o serie de algoritmi – dacă Anul 3, dominat de semiologie, solicita o asiduă muncă de analiză, deja în Anul 4 va trebui să faci pasul hotărât spre abordarea de tip sintetic: să jonglezi cu puzderia de informații ca să ajungi la o concluzie și să potrivești și un tratament (lucru care, spre deosebire de Anul 3, nu mai e opțional, un fel de cine poate bravo lui, ci devine obiectivul principal de urmărit).

Spre deosebire de alte centre universitare, la Brașov, Anul 4 nu aduce modificări în ceea ce privește structura anului universitar și a desfășurării activității didactice. Asta înseamnă că nu vei parcurge specialitățile în sistem modular: să faci aceeași disciplină în fiecare zi, un anumit număr de săptămâni după care să dai examen imediat și apoi să treci la următoarea specialitate. Numărul mare de studenți raportat la numărul destul de mic al cadrelor didactice și faptul că Facultatea de Medicină face parte dintr-o universitate cu profil polivalent în care regulamentul general precizează o anumită arhitectură a anului de studiu pentru toate facultățile face sistemul modular, momentan, prea greu de implementat. Asta înseamnă că vei participa, la fel ca în Anul 3, la stagii/laboratoare, respectiv la cursuri, pe tot parcursul semestrului, urmând să fii evaluat la toate disciplinele în sesiunea de iarnă. Se păstrează grupele mici (de 10-11 persoane) din Anul 3.

Lansez, și de data aceasta, avertismentul vis-a-vis de vestiarele din spital(e): încercați să nu lăsați lucruri valoroase și să nu veniți cu haine scumpe la spital ca să nu riscați nimic: securitatea e precară, oportuniștii sunt mulți, soluțiile puține.

În semestrul I vei studia:

PNEUMOFTIZIOLOGIE – cursul e ținut de șef lucr dr Dana Alexandrescu,  din două în două săptămâni în corpul K, stagiile se țin săptămânal la Dispensarul TB Brașov (pe str Sitei, chiar în spatele Ambulanței, lângă Serviciul de Medicină Legală) – cel mai accesibil de ajuns pentru studenții căminiști de pe Colina Universității. O disciplină care aproape că se reduce la studiul… tuberculozei (adică e mai multă ftiziologie -căci da, dacă ați uitat TBC-ul secundar se mai numește și ftizie –  decât pneumologie). Și dacă nu v-ați săturat de tuberculoză, de Ziehl-Nilesen, de afect primar, de caverne și toate celelalte lucruri pe care le-ați tot atacat la MVP, Morfopatologie sau Semiologie, cu siguranță veți avea parte de un adevărat festin la această disciplină: de la istoricul bolii, la manifestări, la expresie radiologică și desigur, la diagnostic și tratament, totul veți afla din curs. O modestă parte a cursului e dedicată pleureziilor, neoplasmului pulmonar și BPOC-ului (pentru BPOC doar partea de tratament, decât un tabel carevasăzică). Stagiile se țin la Dispensarul TB, la etajul 1, în cabinetul dr Dana Alexandrescu. La stagii veți parcurge noțiuni legate de ancheta epidemiologică (adică tot TB-related ramblings), intrademroreacția, vaccinarea BCG și, cel mai important și mai relevant, interpretarea spirometriilor. În ciuda faptului că veți aborda spirometriile și la Medicină Internă, așa cum veți afla, la Pneumoftiziologie veți implementa alt protocol de interpretare, mai elaborat și ușor diferit: după câteva exerciții vă veți dumiri ce parametri să căutați și în ce coloane și care e semnificația curbelor. Asta nu înseamnă că rezultatul nu va da uneori cu virgulă (adică veți ajunge la evaluări care vor părea imposibile… cel puțin matematic). Diagnosticul paraclinic evident că va suna altfel decât la Interne – pe interniști îi interesează doar dacă disfuncția ventilatorie e obstructivă/restrictivă sau mixtă și gradul ei de severitate, în vreme ce pneumologii vor să facă evaluări precise, apelând la deviații standard, vor să vadă dacă disfuncția e reversibilă la bronhodilatatoare și pe deasupra și în ce grad. E interesant că există totuși o dimensiune practică a stagiilor: studenții au făcut, măcar o dată, un test IDR (unii altora, deci pregătiți-vă de surprize și de papule tip coajă de portocală -asta dacă vă iese) și au fost implicați în campania de prevenire a BPOC-ului – adică grupele s-au dus de 2-3 ori la Clinica Pneumomedica de pe Str Avram Iancu (vis-a-vis de Tequila Bowling) unde au făcut anamneze sumare pacienților și au văzut cum se fac spirometrii. Examenul de stagiu a constat într-un test grilă dat spre finalul semestrului din materia de laborator iar examenul mare a fost o combinație de ORAL-SCRIS – un bilet cu 3 întrebări grilă din materia de curs și laborator și o spirometrie de interpretat. Testul grilă se corectează pe loc, cea mai importantă rămâne interpretarea spirometriei.

PUERICULTURĂ – materie desprinsă din Pediatria de Anul 5- se ocupă cu îngrijirea, creșterea și ocrotirea copiilor. Se studiază elemente legate de etapele de creștere și dezvoltare ale copiului, aspectul fătului la naștere, nutriția nou-născutului, vaccinare etc. Cursul e ținut o dată la două săptâmâni, de șef lucr dr Laura Dracea la Spitalul de Copii (Str Nicopole nr 45) în sala festivă (intrarea prin Policlinica prima la stânga, ușa mare din PVC)- înaintea fiecărui curs studenții trebuie să meargă la secretariatul spitalului (lângă intrarea dinspre Urgențe, se poate ajunge și din Policlinică pe coridorul care duce la Radiologie) pentru a cere cheia și proiectorul pt titularul de curs. Stagiile se țin o dată la două săptămâni, la Spitalul de Copii pe secția de Hematologie, Neonatologie, ATI. Se cere echipament complet de spital și studenții se schimbă în vestiar (prima ușă pe stânga, după ce intri în Policlinică)- cheia se găsește la recepție, lângă secretariat și e bine să nu plecați cu ea acasă, ca să nu dați peste cap activitatea celor din Anul 5 de la Pediatrie. Grupa mea n-a făcut aproape nimic la stagiu (pe Hematologie-Boli de nutriție), ne duceam o dată la două săptămâni ca să ne plimbăm la vizită pe secție vreo 30 de minute după care plecam acasă la fel de deștepți cum am venit – în afară de faptul că am văzut un puștan obez de câteva luni (și da, e o priveliște memorabilă) nu m-am ales cu absolut nimic relevant în raport cu materia studiată – a fost mai degrabă un exercițiu de trezire de dimineață pe care am ajuns să-l urăsc și un exercițiu de descoperire a spitalului. Cei de pe alte secții au mai ținut câte un copil în brațe, au mai hrănit cu biberonul. Titularul de curs trimite materialele (dacă nu se va supăra că nu vine lumea la curs și atunci s-ar putea să zică pas la a trimite anumite slideuri – oricum se găsesc la anii mai mari). Examenul a fost grilă – în jur de 9 întrebări cu multiple variante de răspuns care se DICTEAZĂ – adică durează mai mult până scrii toate întrebările pe foaie decât rezolvarea efectivă.

IGIENĂ – o materie tratată clar în regimul de umplutură.  Disciplina e cică ramura profilactică a medicinii care se ocupă cu promovarea stării de sănătate și evaluarea impactului condițiilor de viață asupra sănătății. Materia tratează așadar teme legate de poluarea aerului, a apei, poluarea sonoră, poluarea prin radiații, deșeurile și igiena alimentației. Cursul nu prea se ține (teoretic ar trebui să se țină o dată la două săptămâni în corpul K, dar dacă ora e târzie, arareori rămân studenți iar dr Lavinia Buvnariu trimite oricum materialele de curs – simpatic e că mai bine de jumătate din an dacă nu trei sferturi din an a aflat cum arată titluarul de curs de abia în ziua exaemnului). Stagiile se țin te miri pe unde, cu asist univ dr Mihaela Emandi – la început ne-am întâlnit cu dr Emandi la Direcția de Sănătate Publică de la parterul Policlinicii Mârzescu (pe str Avram Iancu), apoi ne-am întâlnit la sediul DSP din blocul Roland (pe str Mihail Kogălniceanu, lângă Colegiul Național Dr Ioan Meșotă). La un stagiu am completat niște chestionare legate de poluarea aerului iar la celelalte stagii (puține oricum) am visat frumos despre cât de multe s-ar putea face la această disciplină care e vitregită de personal, de fonduri și de spații adecvate. Dr Emandi s-a străduit să convingă de caracterul  field-workului pe care îl presupune specialitatea asta și ne-a dus, prin propriile relații, la Uzina de Apă de lângă Săcele – field trip ca în liceu doar că nu cu autobuzul ci  cu cârnatul de mașini încărcate de studenți. Ar mai fi trebuit să facem încă vreo 2 excursii la niște fabrici din Brașov dar planul a căzut din motive de desincronizare. Ni s-au prezentat de asemenea, o serie de aparate utilizate pentru măsurarea poluării aerului și apei și cam atât. Dat fiind faptul că nu se știe nicioadată ce se va face (dacă se va face) la stagiul următor aproape fiecare grupă va trebui să o contacteze săptămânal pe dr Emandi. Nu se susține un examen de laborator iar examenul mare e compus din media la două parțiale (fiecare cu 6-7 subiecte de sinteză) susținute unul în timpul semestrului și celalălt în sesiune (că se copiază masiv, e de la sine înțeles).

METODOLOGIA CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE – o anomalie congenitală a Anului 4 – disciplina care s-a studiat și în Anul 1 s-a parcurs și în Anul 4 exact cu aceeași titulatură (dar, după cum mi s-a răspuns senin: da, dar e altă materie, chiar dacă are același nume). Poate totuși în anii următori va fi corectată această anomalie, va fi scoasă din planul de învățământ și plasată doar într-un singur an (faza amuzantă e că inclusiv la master se mai studiază încă o dată, doar că acolo cică se studiază mai serios). Cursul și seminariile au fost ținute în corpul K (1h-1h 30) de șef lucr dr Cristian Falup  (din ce înțeleg de data asta nu s-a mai încredințat această disciplină ca o misiune de pedeapsă ci chiar a fost dată pe mâna unui cercetător experimentat) Cursul curpinde, așa cum desigur că nu vă mai aduceți aminte, elemente legate de redactarea lucrării științifice, de prezentarea ei, de redactarea unui poster etc. Atât cursul cât și seminariile ar trebui să se țină o dată la două săptămâni – puteți însă negocia un program flexibil cu titularul de curs și, ce e cel mai avantajos, puteți veni cu propuneri despre ce ați dori să vi se predea. Anul meu a optat pentru o prezentare aplicată a unor lucrări de diplomă (în ideea că asta ne va folosi în Anul 6) – s-au parcurs vreo 2-3 lucrări de licență, insistându-se pe anumite aspecte. Nu se dă examen la seminar. Materialul de curs e trimis de dr Falup înainte de sesiune iar examenul constă într-un test grilă cu 15-20 de întrebări UȘOARE. Organizarea examenului e serioasă cu supraveghere strictă și teste tipizate xeroxate (probabil organizarea examenului a fost cea mai memorabilă parte a întregii discipline din care mai toți studenții au rămas doar cu părțile unei lucrări științifice).

CHIRIURGIE PLASTICĂ – cursul care în alte centre e  opțional la noi e obligatoriu ( oricum la Brașov, așa zisele opționale sunt obligatorii din lipsă de alternative- adică ai UN OPȚIONAL -pe cât de contradictoriu ar suna pe care trebuie să îl alegi – de fapt îl alege facultatea pentru tine, ca să iasă exact numărul de credite anual obligatoriu). E disciplina despre care afli că e preocupată cu remodelări, reconstrucții și rezolvari ale defectelor rezultate în urma traumatismelor, infecțiilor, tumorilor și altor boli tratate chirurgical… deci mai puțină activitate de înfrumusețare somatică (adică chirurgie estetică) și mai multă preocupare reparatorie. Cursul e ținut de șef lucr dr Dan Grigorescu la Spitalul Județean, în sala de curs de la etajul 6 (2h fără pauză – nu se admite ca studenții să mănânce sau să bea în timpul cursului), în sistem calup (deși cursul e programat o dată la două săptămâni, cadrul didactic a fost de acord să facem cursul în fiecare săptămână astfel că am terminat materia pe la jumătatea semestrului). Trei sferturi din curs e dedicat grefelor, lambourilor, tratamentului local al arsurilor, patologiilor membrului superior, tratamentului tumorilor de suprafata si doar un sfert (partea de final, ce mai suculentă de altfel) chirurgiei estetice: blefaroplastia, otoplastia, rinoplastia, lifting facial și mult așteptata… mamoplastie (cu tot cu poze, discuții și comentarii – inclusiv un test de discriminat implanturile mamare de sânii naturali). Accentul cade cel mai mult pe vindecarea plăgilor, lambouri, grefe, arsuri (sunt practic aspectele cele mai exploatate inclusiv la stagiu). Stagiile se țin pe secția de Chirurgie Plastică de la Spitalul Județean și sunt coordonate tot de șef lucr dr Dan Grigorescu. Stagiile se țin o dată la 2 săptămâni, există și de data aceasta disponibilitate la negociere (unele grupe au reușit să țină stagii de 3-4 ore pentru a încheia activitatea mai repede) – atenție însă la orar și la suprapuneri  cu alte stagii/cursuri (anul meu a trecut printr-o adevarata  înfruntare și o gâlceavă intre grupe pentru a pune la punct un orar paralel cu orarul oficial ). La stagii se cere echipament complet (inclusiv  bonetă și mască – veți primi oricum de la asistente dacă nu aveți la voi) pentru că se intră în blocul operator. Înainte de începerea stagiului, în așteptarea cadrului didactic, e bine ca studenții să nu stea pe hol, ci în sălile de tratament (unde să dea impresia că se preocupă de ceva). E recomandat (de fapt, e obligatoriu) ca studenții să parcurgă materia predată ÎNAINTE să se prezinte la stagiu (nu se pune nu am învățat, dar am citit – asta echivalează cu eject din sala de operație)  și asta pentru că nu există menajamente și indulgențe pentru neștiutori: cei care recunosc că nu au citit sau sunt surprinși în ignoranță flagrantă sunt solicitați să părăsească blocul operator – nu e exclus ca la finalul stagiului să rămână doar două-trei persoane sau chiar să nu mai rămână niciun student) – lucrul acesta se petrece LA FIECARE stagiu deci niciodată nu te poți baza pe faptul că azi nu ne întreabă nimic, azi stau ascuns și nu mă vede/nu mă întreabă –deci e atmosfera gen  Zece Negri Mititei (si exact ca in romanul lui Agatha Christie judecatorul are rolul principal). Nu se acceptă transferuri de la o grupă la alta.  Deci stagiul are un caracter DINAMIC: studenții care intră în blocul operator sunt chestionați permanent de cadrul didactic care efectuează operația – e taxat și ironizat orice răspuns considerat nesatisfăcător (până la momentul în care vei fi poftit afară). Examenul practic se desfășoară pe secție: fiecărui student i se repartizează un pacient și studentul are câteva minute la dispoziție pentru a face un inventar al leziunilor și a prezenta ceea ce observă (așa cum am spus, cel mai frecvent veți avea de a face cu: grefe, lambouri , arsuri deci trebuie să vă însușiți din timpul semestrului toate noțiunile legate de aceste subiecte). Nu se pică la examenul practic (dar cine nu a sustinut examenul practic nu intră în examenul mare, evident) dar aproape nimeni nu scapă neșifonat sau emoțional (la finalul examenului practic studenții din fiecare grupă sunt invitați la o discuție conclusivă legată de nivelul cunoștințelor). Examenul mare a fost scris, pe numere, a constat în subiecte de tip sinteză (exemple: clasificarea lambourilor dpdv al vascularizatiei, tratamentul local al arsurilor de gr IV, tratamentul tumorilor de suprafata neglijate, diagnosticul tumorilor chistice sinoviale etc). Au picat aproximativ 25-30% dintre studenti.

RADIOLOGIE – una din disciplinele fundamentale ale semestrului I care îi va solicita pe cei mai mulți dintre studenți atâta timp cât aceștia vor fi nevoiți să se familiarizeze simultan cu principiile tehnicilor de investigație imagistică, cu aspectul normal al segmentelor anatomice/aparatelor și sistemelor studiate și mai ales cu aspectul lor patologic, totul în 14 cursuri. Se studiază așadar: tehnici de imagistică medicală (radiografie, CT, RMN, ecograf) investigații imagistice ale toracelui (cord, plămân, mediastin), investigații imagistice ale abdomenului (tub digestiv și glande anexe), investigații imagistice ale aparatului renal, investigații imagistice ale aparatului osteo-articular  Desigur, promoțiile care vor fi făcut îm Anul 2 sau 3 Anatomie secțională/radiologică vor fi ceva mai familiarizați cu chestiunile descrise, vor avea ochiul cât de cât obișnuit cu aspectele RX/CT normale (nu a fost cazul promoției mele). Cel mai mult se pune accentul pe aspectul radiologic și, pe alocuri, pe cel CT/ECO/RMN. Nu se acoperă și partea de ecocardiografie (care, teoretic, se discută la Medicină Internă). Cursul a fost tinut de sef lucr dr Ileana Muntean, in corpul K, saptamanal (1h 30-1h 45 fără pauză). Slideurile nu se trimit, deci studentii trebuie sa se bazeze pe notitele lor și pe cartea recomandată de titularul de curs (care acoperă însă mai în amănunt noțiunile predate, amănunte care nu se cer însă la examen). Este așadar important să vă prezentați la curs pentru a culege informațiile esențiale, relevante care vor fi evaluate – practic e recomandat să scrieți cam tot ce se spune, nu doar ce scrie pe slideuri – ba chiar unele lucruri menționate pe slideuri nu se mai ating și nu are rost să le mai notați (atâta timp cât se subliniază explicit că respectivele noțiuni legate mai ales de etiologie și morfopatologia diverselor boli nu sunt de interes pentru disciplina respectivă).  Stagiile au fost coordonate de șef lucr dr Andreea Fleancu și de șef lucr dr Gabriela Sechel și s-au ținut în Corpul J dar și la Spitalul Medlife. La stagii se acoperă încă o dată noțiunile predate la curs (în prezentări ppt care sunt trimise studenților) și se analizează filme RX /imagini CT/RMN – colectiv și uneori individual. Senzația e că vei călători cu un TGV – multe patologii, multe filme într-un interal scurt de tot. La stagiul coordonat de dr Sechel grupele au avut posibilitatea să meargă, măcar o dată în timpul semestrului, să vadă live cum se fac investigațiile imagistice: mai ales RX și ecograf (programarea s-a făcut în urma discuției cu coordonatorul grupelor). La finalul stagiului se face o recapitulare: se urmăresc rapid, succesiv vreo 200 de imagini din toate patologiile, de pe toate segmentele anatomice. Examenul de stagiu a fost scris și a constat în proiectarea a 5 filme RX -din cele peste 200 recapitulate- (coordonatorul proiectează de pe laptop pe TV/ecran)  vis-a-vis de care studenții au fost solicitați să descrie modificările pe care le sesizează (opacități/transparențe/imagini mixte) după protocolul studiat (localizare, formă, număr, intensitate, contur, modificări de vecinătate etc) și să sugereze un posibil diagnostic – cumva, cred că e mai important să descrii corect ce vezi, decât să pui un diagnostic țintit (cam asta e senzația pe care am avut-o eu, cel puțin).  Examenul mare a fost scris și a constat în 3 subiecte care au avut un timp alocat de 5-10 minute: titularul de curs dicta primul subiect, studenții aveau 5-10 minute să îl rezolve, după care se dicta următorul subiect. Exemple de subiecte: investigații imagistice ale toracelui (enumerare, avantaje, dezavantaje), aspectul imagistic al hemangiomului hepatic, aspectul radiologic al complexului primar din TB (deci, nici la radiologie nu veți scăpa de tuberculoză). Dr Muntean consultă, în momentul în care dictează subiectele, notițele studenților pentru a avea garanția că nu cere ceva ce nu s-a predat. Procentul nepromovaților este destul de mic. Disciplina e de ajutor mai ales pentru Medicină Internă – care cuprinde tot felul de investigații imagistice ale toracelui-  (atât examen practic, cât și teoretic), așa că e preferabil să puneți examenul la Radiologie înaintea celui de Medicină Internă.

MEDICINĂ INTERNĂ – de departe cea mai importantă și mai dificilă disciplină a semestrului I (în planul de învățământ al promoției mele i s-au alocat nu mai puțin de 14 credite – deci aproape cât 2 Anatomii la un loc : ) ). În Anul 4 se studiază Cardiologie și Boli Respiratorii. Este superlativul dificultății de până acum, atât dpdv teoretic cât și dpdv practic. atâta timp cât MI reprezintă o sinteză aprofundată de Semiologie, Farmacologie și Fiziopatologie la care se adaugă elemente de Radiologie, Biochimie Clinică și nu numai. E disciplina unde se exerseaza cel mai mult pana acum rationamentul medical, disciplina si ordinea in discurs.  S-au ținut 2 cursuri pe săptămână – unul din ele a fost ținut de conf univ dr Elena Bobescu (1h 45-2h fără pauză) , în sala de la etajul 6 a Spitalului Județean, în vreme  ce al doilea a fost ținut de conf univ dr Diana Țînț, în corpul K (1h 45-2h fără pauză). Dintre afecțiunile respiratorii de interes sunt: pneumonii (de toate felurile și cu tratament specific), BPOC, bronșiectazii, abces pulmonar, insuficiența respiratorie, SDRA (sindormul de detresă respiratorie). Dintre afecțiunile cardiovasculare s-au parcurs : cardiomiopatii, boala aterosclerotică, sindroame coronariene acute și cronice, tulburări de ritm (toate parcurse de dr Bobescu), valvulopatii, insfuciență cardiacă, hipertensiune arterială, boli cardiace congenitale etc (parcurse de dr Țînț). Expunerile la curs cuprind, uneori inegal, informații legate atât de etiologie, morfopatologie, expresie clinică, investigații paraclinice, diagnostic pozitiv, diagnostic diferențial,  evoluție, complicații, prognostic, tratament. Este practic schema care se aplica la toate bolile abordate. Slideurile folosite la cursuri sunt trimise studenților aproape după fiecare expunere. Stagiile s-au ținut de 3 ori pe săptămână (un stagiu de 4 ore și 2 stagii de 3 ore) la Spitalul Județean- pe secția Cardiologie (etajul 2- grupele coordonate de : dr Elena Bobescu, dr Mariana Rădoi, dr Horațiu Rus) dar și în compartimentul Terapie Intensivă Coronarieni (dr Alina Bisoc) și pe secția Interne (etajul 5- grupele coordonate de: dr Claudia Gavriș, dr Tiberiu Nedeloiu, dr Gabriela Voineag). O grupă a fost coordonată de dr Țînț și a ținut stagiul la Clinicile ICCO (Str Școlii nr 8). Două dintre stagiile săptămânale sunt dedicate activității organizate de coordonatorul de grupă (examinare pacienți, discuție cazuri, interpretări investigații paraclinice), unul din stagii este colectiv și obligatoriu pentru toate grupele și cuprinde: prezentare de caz (aproape fiecare grupă a făcut o prezentare de caz celorlalți studenți) și microcursuri dedicate investigațiilor paraclinice: EKG – microcurs (1h-1h 30) ținut de dr Bobescu – un curs care se dorește complet (nouă nu ni s-au mai predat sindroamele de preexcitație din lipsă de timp dar  slideurile sunt trimise studenților) – se prezintă rapid teoria apoi se trece la analiza traseelor electrocardiografice ilustrative pt patologia predată, ECOCARDIOGRAFIE – microcurs (1h-1h 30) ținut de dr Horațiu Rus – 2 ședințe s-au parcurs- aspecte normale și patologice în bolile importante (măcar vă faceți o idee de câteva modificări, fără să vă lămuriți pe deplin), RADIOLOGIE – microcurs ținut de dr Tiberiu Nedeloiu – interpretare de radiografii spre finalul semestrului – moment în care studenții au măcar o idee de la cursul de Radiologie despre aspectele patologice puse în discuție. Pregătirea studenților va părea pe alocuri inegală, datorită numărului mare de coordonatori și datorită secțiilor diferite: cei de la ICCO vor avea de a face cu multă cardiologie intervențională, interpretări de EKG-uri și mai puțin cu examen clinic și boli respiratorii, cei de pe secțiile de Cardiologie și TIC de la Spitalul Județean vor discuta aproape în exclusivitate patologie cardiacă, în vreme ce studenții de pe secția de Interne vor acoperi mai multe elemente de patologie respiratorie. Grupa mea a avut norocul și privilegiul să fie coordonată de prof univ dr Mariana Rădoi (probabil că am fost ultima generație pe care a coordonat-o, la insistențele facultății) , o prezență de o prestanță ireproșabilă, răbdătoare, explicită, organizată, un exemplu de responsabilitate academică și didactică. Examenul practic a fost compus din 2 probe: proba clinică – studenții au examinat singuri un pacient (anamneza si examen obiectiv) apoi au avut posibilitatea să ceară de la examinator investigațiile paraclinice de interes (EKG, teste bioumorale, ecograf etc) pentru a pune un diagnostic și a da un tratament. Examinatorul nu a fost coordonatorul de grupă și s-a hotărât doar în dimineața examenului – de asemenea, unii dintre studenții care au făcut stagiul de ex pe secția de Cardiologie au nimerit ulterior pacient de pe secția de Boli Interne (bolnav cu patologie respiratorie) și a trebuit să se descurce cum au știut, cu noțiunile parcurse din curs și cu amintirile de la examenul de Semiologie. A doua probă e cea paraclinică : după susținerea examenului practic pe secție, studenții s-au prezentat la etajul 6 de la Spitalul Județean unde s-au întâlnit fie cu dr Bobescu, fie cu dr Țînț, pt evaluarea competențelor de interpretare a 2 EKG-uri, o radiografie și o spirometrie. La EKG se cere desigur ritm, frecvență, stabilirea axului electric și analiza completă a traseului finalizată cu un posibil diagnostic, la radiografie (doar RX toracic) se cer descrierea modificărilor sesizate și un posibil diagnostic iar la spirometrie se cere aplicarea unui protocol simplu pt a evalua daca există o disfuncție restrictivă (capacitate vitală sub 80%) /obstructivă (VEMS sub 80%) /mixtă (și CV și VEMS sub 80%) în ce grad (ușor, moderat, accentuat, grav) cu/fără obstrucție pe căile distale (MEF 50, 25 scăzute). Probele sunt eliminatorii  dar evaluarea este totuși flexibilă: studenții își pot exprima dificultățile, își pot prezenta raționamentele și, dacă nu se descurcă pot primi un alt EKG sau o altă radiografie de interpretat – nu se trece însă dacă se constată că nu stăpâniți elementele de bază (ex: depistare de infarct pe EKG, modificări ale contururilor cordului pe RX). Probele clinice și paraclinice se dau înaintea examenului mare – deci nu la finalul semestrului, înainte de sesiune, asta dacă studenții nu programează examenul chiar în primele zile de sesiune ceea ce e puțin probabil (promoția mea fiind numeroasă a avut nevoie de vreo 5-6 zile în total pt aceste probe – se examinează maxim 2 grupe pe zi – oricum durează destul de mult, de dimineața de la 8 până chiar la ora 13 sau 14). Dacă studenții au promovat și proba clinică și cea paraclinică pot participa la examenul mare. Examenul mare a fost scris: 100 de întrebări tip grilă din toată materia: 50 cu răspuns simplu , 50 cu răspuns multiplu (tipurile de întrebări au fost separate – s-a precizat care sunt întrebările cu răspuns simplu și care sunt cele cu răspuns multiplu). Grilele au un nivel de dificultate RIDICAT: se insistă pe amănunte (parametri ecocardiografici, colorații pt identificarea germenilor cauzatori de pneumonie, reacții adverse la medicamente, indicații chirurgicale în funcție de evaluările ecocardiografice – cea mai penală întrebare mi s-a părut cea în care a trebuit să facem asociații între ramurile coronarelor afectate de trombi în infarctul miocardic acut STEMI și modificările EKG – și erau de tipul – ADA segment proximal, ADA segment distal, ADA segment intermediar  – fiecare cu alte modificări în alte derivații – aparent nu e suficient să știi că ADA vascularizează perete anterior și parte din lateral împreună cu LCX – trebuie să știi cum stă treaba și pe segmente) – multe întrebări mai ales din cardiomiopatii, valvulopatii, sindroame coronariene acute. Timp de lucru: 2h, corectură pe sistem rezidențiat (deci fiecare răspuns corect se punctează, nu se merge pe principiul totul sau nimic).

 

Practic la Medicina Interna: medic cu aproximatie

Noaptea e lunga si nu e deloc blanda, ca in romanele lui Fitzgerald, e apasatoare, jenanta pe alocuri, ca niste chiloti prea stramti pe un fund neincapator. Senzatie de sfarseala,  o oboseala care te tine treaz, dupa ce te-ai uitat pe vreo 60 de EKG-uri deloc comunicative pe care le-ai ametit, le-ai incurcat. N-are sens sa mai invat, n-am invatat mai mult de o singura data in viata noaptea si bateriile sunt duse oricum, sunt la marginea unui soi de delir. Ochii se inchid dar mintea pulseaza, astept creierul sa isi faca de cap aranjand, in mod miraculos, toate aiurelile de peste zi.  Iar retelele neuronale isi vad de treaba – somn greu si vag odihnitor, senzatie de irealitate- treziri succesive si nelamuriri metafizice: am dat examenul sau nu l-am dat? L-am dat in lumea asta sau in lumea din capul meu? Intunericul din camera confirma totusi ca am facut doar o simulare onirica a examenului: intr-un depozit de medicamente, cu zeci de seringi si pastile stivuite pe coridoare lungi (o monstruoasa proiectie simbolica a temerilor farmacologice, iesita la lumina corticala din cine stie ce adancimi inconstient-hipocampice) si cu studentii care aglomerau o anticamera stramta, o adevarata oala sub presiune in mijlocul chimicalelor.  Profesoara e prezenta intr-un birou, langa anticamera ticsita de studenti – aia e sala de examinare. Intre anticamera si birou – un geam termopan care incadreaza perfect raportul student-cadru didactic, de zici ca te uiti la o emisiune tv transmisa de pe alt continent, din alt oras. Studentii stau pe o canapea in anticamera, in picioare sau direct pe jos si supravegheaza tematori ecosistemul de dincolo de geam, intr-o liniste perfecta: nu se aude nimic, se ridica doar sprancene, se agita hartii, se balanseaza maini, nu se poate anticipa un deznodamant. Dintr-o data, in anticamera intra un coleg zambitor ignorand total ceea ce pare a fi o adevarata executie dincolo de geam. Apasa un buton si din boxele pe care nimeni nu le remarcase pe pereti incepe sa curga muzica: Jump around! Toata lumea se ridica la unison, intr-un sincron perfect si incepe sa danseze, sa sara ca si cum lumea de dupa geam n-ar fi existat, ca si cum un mantuitor terestru ar fi demascat farsa, falsa judecata ce avea loc in birouasul de vis-a-vis. Profesoara se intoarce spre geam: se ridica in picioare, urmeaza verdictul: un zambet larg si o scanteiere senina in ochi… nimeni nu o mai vede in afara de mine. Examenul e de fapt o petrecere, o petrecere spontana la care si cadrul didactic isi afirma complicitatea, desavarsind-o cu un suras.

Image

Suna ceasul, lumina si zgomotul – certitudinile lumii reale- inlatura coroziv negurile nocturne si mecanismele de aparare ale visului. Urmeaza examenul practic la Medicina Interna, adevaratul examen a carui anticipatie ti-a uscat maduva in ultimele saptamani, adevaratul examen care nu va fi o petrecere… cel mult una simbolica, intelectuala, la care te vei distra doar daca vei avea habar de ceva. Prezenta e obligatorie, rutina matinala la fel – apa rece, cafea fierbinte, cateva imbucaturi, te imbraci,  te uiti in oglinda si vezi doar caricatura unui student mai bun dintr-o facultate mai buna,  tigara din fata spitalului se termina mai repede ca niciodata. Ai ajuns la vestiar, ti-ai pus halatul, ti-ai atarnat stetoscopul cu neglijenta unui doctor care face asta de zeci de ani. Ai coborat scarile, ai auzit primele zvonuri: “pacientul e usor, se ia repede, nu te toaca nimeni”, ti-ai vazut o parte din colegi urcand, selectiv scarile spre sala de curs de la etajul 6, acolo unde se dau probele practice. Iti astepti randul, tu n-ai ajuns acolo, n-ai iesit din infernul sectiei. Studentii sunt condusi, pe rand, de cadrul didactic la cate un pacient – tot e sezonul amorului, fiecare student trebuie sa isi gaseasca perechea clinica… speri doar sa fie dragoste la prima vedere, nu dragoste cu de-a sila. Sunt ultimul repartizat, in capatul coridorului intr-o rezerva de 3 persoane. Asistenta deschide usa si ma anunta ca voi avea parte de un caz interesant (cum nu ne plac noua extravagantele in ziua examenului…), patrunzi intr-o lume pe cat de familiara, pe atat de intimidanta – acelasi salon pe care l-ai mai vazut, un bolnav in varsta, in pijama albastra cu afectiuni misterioase. Doar ca acum esti singur, fara plasa de siguranta si trebuie sa oferi reprezentatia pentru care te-ai pregatit un semestru, fara public si fara aplauze, in cea mai fireasca atmosfera a intalnirii doctor-pacient.

Intru salutand si cerandu-mi scuze pentru faptul ca voi fi sacaitor. Pacientul sta in sezut, pe pat si… ma pofeste sa iau loc pe scaunul din fata lui (“stati jos, va rog!”, ). Faptul ca suntem in spital, ca eu port halat si stetoscop nu anuleaza faptul ca el are de trei ori varsta mea si ca, totusi, eu am patruns in spatiul sau personal tranzitor. Par sa fiu cumva un musafir in lumea inca nedesparturita a pacientului iar el se simte dator sa isi  exerseze ospitalitatea plenar, invitandu-ma sa ma asez, sa stau confortabil si sa ii pun intrebari, sa ii aduc boala la lumina. Renunt la profesionalism, la neutralitate, ii accept invitatia zambind si glumind pe seama faptului ca emotiile te imbatranesc in ziua examenului si ca mi-ar prinde bine sa ma asez. Punem cumva spitalul intre paranteze, si purtam un dialog fluent –  o anamneza indulcita, imbogatita cu comentarii care sa confirme faptul ca suntem in primul rand oameni suferind de vulnerabilitati si vicii. Nu ma simt doctor in fata lui, nu am prestanta, autoritatea si nici sictirul celui experimentatului nerabdator sa capteze esenetele ca sa poata sa treaca la urmatorul pacient. Ascult tot ce spune, cu o oarecare timiditate si nu il intrerup. Nu e prea vorbaret dar imi raspunde egal, fara jena la toate intrebarile. Paginile agendei mi se umplu: durere toracica prelungita, aparuta spontan, tensiune oscilanta, AVC in urma cu 15 ani, tratament cu beta blocant si IEC, regim hiposodat dar cu multe grasimi. Evaluez factorii de risc, evaluez posibililul diagnostic anamnestic, fac un examen obiectiv: ca un facut gasesc pulsul la pedioase din prima, constat murmurul vezicular prezent, nu aud nimic la focarul mitral si da-i si joaca-te cu stetoscopul pe sub mamelon. Se aude insa un suflu care pare sa fie holosistolic la focarul aortic. Nu ma mai omor sa vad daca iradiaza pe carotide (nu sunt un clinician responsabil), multumesc si urez sanatate. Am potrivit cap la cap lucrurile: angina instabila de novo, hipertensiune arteriala, posibila stenoza aortica (dar cum stenoza aortica daca a avut tensiunea sistolica chiar si 200?).  Cobor la Terapie Intensiva Coronarieni, unde sunt asteptat pentru evaluare: usa e inchisa, ca de obicei, dar muncitorii neobositi au cartela de acces. Patrund pe sectie si imi vad colegii cu fundul incalzit de calorifer si mintea asudata de EKG-uri. Asistenta de grupa ma pofteste si ma indeamna sa cer analizele care ma intereseaza: profil lipidic dezastruos, markeri de necroza miocardica absenti, bateria de teste biochimice standard fara modificari,  ecograful dezvaluie stenoza aortica larga (aha, deci se atunci se explica posibilitatea valorilor tensionale mari), regurgitare mitrala usoara. Primesc si EKG-urile, vreo 3 la numar si ma trezesc si cu o fibrilatie atriala, urmarita in dinamica si remisa (nu stiu daca farmacologic sau nu). Diagnostic final: angina instabila de novo clasa I,A,2, fibrilatie atriala, stenoza aortica moderata, regurgitare mitrala usoara, factori de risc prezenti: varsta, tensiune arteriala, statusul ponderal, dislipidemie aterogena completa. Urmeaza discutia cu asistenta de grupa: de ce fibrilatie? De care e? Ce alte diagnostice? Pe ce te bazezi? Ce tratament ii dai? De ce ii dai anticoagulare orala? Ultima intrebare ma incuie – facusem planul de tratament inainte sa ma uit pe EKG desi vazusem pe plicul din salon ca pacientul lua si antivitaminic K. Raspund prosteste, interogativ: pai, pentru angina. I’auzi! Pai i-ai dat heparina pentru angina, dar de ce sa-i mai dai pe termen lung si Trombostop? Pai, pai… silentium, vreo 2 rezidente sau ce personal de pe sectie pufneau dezaprobator, sugerand : “uite cum il rapune Trombostopul, uite-l cat de natang e”. Tot tragand de pagini dau peste diagnosticul de fibrilatie atrial: face-palm observation – a,da, ingaim, pentru fibrilatie. “Asa, da, pentru fibrilatie. Gata, du-te sus la proba paraclinica!”. Scurt, discret, ritualul de initiere clinica e complet – cu putina balbaiala, cu aglomerare de date, dar cu o potriveala rezonabila si cu eforturi de depasire a sindromului semiologic… incercarea conteaza.

Sfanta-i pauza de tigara dupa prima proba, in vestiarul mai spatios si mai aerisit ca niciodata. Dupa prima incercare herculeana, urma alta mai boacana, in varful piramidei Judeteanului – EKG-uri, radiografie, spirometrie. De asteptat nu mai aveam ce astepta, stiinta cata se lipise, cleioasa si inegal distribuita nu mai putea fi retusata. Holul de la spital e pustiu, ceilalti erau deja inauntru. Calc apasat, hotarat, nu neaparat curajos si increzator, dar cumva nerabdator sa grabesc inevitabilul.

Sala e cufundata in liniste: la catedra troneaza dr Tint si dr Radoi, relaxate, imperiale, in halatele lor albe, dominand invataceii raspanditi care pe unde. Tacerea e intrerupta de zgomotoul taios, ca de bici pocnit, al radiografiilor ridicate si rigidizate de degetele studentesti nervoase. Sunt poftit la catedra care seamana cu un loc de joaca al arhitectilor,  sa imi aleg materialele si simt aceeasi indecizie ca in fata unui galantar de cofetarie – doar ca aici hartiile si plasticul nu par mai ornate si mai aratoase ci dimpotriva, par sa ascunda orori (ne)detectabile. Degetele titularului de curs bat darabana nerabdatoare – trag la nimereala si ma duc sa ma asez. Colega de la catedra se ridica incantata dintre cele doua cadre didactice care isi trimit zambete una alteia, zambete multumite, fara indoiala. Intorc EKG-urile cu emotia din fata oului Kinder…. unul e sters si uzat, celalalt e vizibil, destul cat sa vad ca Fortuna vrea sa imi puna bete in roate: o tahicardie cu complexe largi pe un EKG si un ritm de cardiostimulare pe celalalt EKG – ce putea fi mai prost, desigur. Spirometria nu pune probleme – te uiti in coloane, procente, taca-paca – probleme si pe teava si la bureti, deci disfunctie mixta. Radiografia nu pare sa sugereze mai mult decat o configuratie aortica, un posibil dublu contur la arcul inferior drept si o opacifiere a sinusului costodiafragmatic drept (o fi de fapt opacifiat sau nu o fi?). Ma holbez constant la radiografie, pana mi se intuneca privirea, doar ca sa nu ma apuc de EKG-uri… dar mai bine ma apuc, ca deja incep sa vad si un penumotorax si hipertensiune pulmonara si chiar un proces de pahipleurita care, desigur, sunt doar proiectii ale imaginatiei mele, ale unei paranoia diagnostice duse la extrem. O iau catinel cu EKG-urile- pe ala cu cardiostimularea se mai vede si o sechela de infarct… mai multe n-as putea zice: n-am facut prea multa cardiologie interventionala deci nu prea stiu daca e unicameral, bicameral (VVV,DDD sau alte abrevieri din astea abstracte). La tahicardia cu complexe largi, merg incet: o fi tahicardie ventriculara, o fi TPSV cu conducere aberanta, o fi TSV cu WPW? Parca pt fiecare exista macar un argument. Impotmoleala studenteasca pare sa se proiecteze sub specie eterna. Si lupa si linie sa-mi fi dat, ochelari cu infrarosii si tot nu puteam detecta posibile unde P nici de-al dracu macar in cateva derivatii. Precordialele erau pur si simplu inabordabile, tafnoase, infumurate, incotosmanate, ca o secta ezoterica la care nu puteai capata acces. Am dat deoparte EKG-urile, am inceput sa ma uit la spectacolul de la catedra: unii bifau pur si simplu formalitati in prezentarea lor, altii se chinuiau si se strofocau, se scremeau sa scoata niste coproliti intelectuali maiestuosi. Unii erau poftiti sa se mai gandeasca, altii erau felicitati, dr Tint gasea timp si de glume: “cine nu e gata pana la 13:30 e picat”. Am mai luat o data EKG-ul care predispunea la o depresie electrocardiografica si te facea sa-ti explodeze ochii in orbite… acelasi rezultat: argumente pt cel putin 2 variante de diagnostic. N-am mai avut rabdare, clocitul probelor paraclinice nu e o indeletnicire care sa te conduca la vreun rezultat. Mi se inchideau ochii si stomacul isi cerea drepturile, ignorand badaran atmosfera oficiala. Ma asez si sunt poftit sa interpretez tahicardia cu complexe largi: expun argumentele, pe un ton cumva exasperat – uite dom’le ca nu pot avea certitudini – indecizia e apreciata si transformata, daca nu in virtute per se, macar ca un semn de prudenta binevenita: da, e dificil sa pronunti, dar totusi parca s-ar putea inclina mai mult spre o TPSV cu BRS (dr Tint pare sa fi fost acceptata in societatea ezoterica a precordialelor si a suplimentelor diagnostice de BRS care mie imi fusese inaccesibila). Cat despre ritmul de cardiostimulare, am aflat si eu, in ziua examenului, dupa ce am surprins pacemakerul si sechela de infarct,  ca exista de fapt stimulator bipolar cu tracing atrial.  Dupa focul EKG-ului, radiografia si spirometria au fost doar un act aditional semnat lejer la contractul mare de promovare a stagiului. Bravo, bine, nota mare

Balbaind un multumesc, m-am indreptat hotarat de data aceasta spre usa. Toata fiinta imi era un miocard siderat ce abia acum isi relua lent activitatea dupa reperfuzia promovarii. Senzatie de sfarseala, de epuizare, ochii mi se inchid… de-acum putem visa orice, examenul practic de Medicina Interna, examenul care iti deschide o fereastra plauzibila spre experienta de praxis autentic,  a fost promovat, cu sentimentul unei incercari temerare.

La examenul practic de Medicina Interna mai toti studentii simt prima oara cum e sa fii, aproximativ, doctor…

Lamentatie contagioasa

La medicina la Brasov, în timpul vreunui laborator, stagiu sau curs începe uneori un cântec de bocitoare cu referințe la eternele… vremuri mai bune. Iar dacă studenții sunt ași și naturali în a-și asuma poziția de bocitoare cronice, încă din anul I (văleu, mamă, cât e de învățat, cum m-a nedreptățit X etc) iată că bocitul este o îndeletnicire pe care o practică la scenă deschisă și unele cadre didactice, mai tinere sau mai in varsta.

Image

Tonul cântecului, atunci când nu vine de la vreo amintire plăcută, o schemă inteligentă învățată de titularii de curs/LP pe vremea când erau studenți, ajunge să fie dat  adesea de o provocare venită din sală: fie sunt prea puțini studenți prezenți la stagiu/la LP sau la curs (dezinteresul e în floare), fie vreun adormit cască în primele bănci, exact atunci când cadrul didactic  vorbește pasionat de vreo proteină specială sau de cine știe ce parametru înregistrat de un aparat pe care nu ți-l poți imagina, fie vreun student cleomfăie pe ascuns (dar nu suficient de ascuns)  după ce a mușcat sănătos dintr-un sendviș (in anii mai mici unii practică sporturi extreme cu chipsuri sau croissante in ambalaje care te fac sa pierzi 2-3 propozitii de dictare fără să vrei – până ai băgat degetele, până ai scos și până ai tras punga deoparte plină de unsoare sau cremă prețiosul nectar al cunoașterii venit de la catedră se transformă într-o foșnitură precisă), fie unii șușotesc sau se sancționează pentru trișat la Țomapan, X și O, avioane etc, fie citesc altceva (mare lucru!) sau navighează ca niște bravi căpitani de telefon prin furtunile virtuale conversaționale ale facebookului sau pur și simplu confruntați cu o întrebare elementară (din punctul de vedere al cadrului didactic) se transformă în aiuriți care caută semințe/pixuri/gume pe jos (ca să nu se vadă privirea goală și tristă de neștiutor).

Toate aceste evenimente, intrate în colimatorul cadrului didactic, declanșează urgia: cât dezinteres, câtă nesimțire, ce ofensă, ce nivel! După care urmează, desigur, o divagație prin meandrele concretului, adica povestea lui pe vremea mea – generalități de felul:

– pe vremea mea studenții intrau la medicină după un examen foarte greu și erau antrenați deja să învețe încă din Anul 1

– pe vremea mea dădeam examene și noaptea la 23 și nu era nicio problemă (păi ce, când o să fiți în gardă o să puteți să motivați că sunteți prea obosiți să tratați cutare caz?)

– pe vremea mea stăteam smirnă la ora de curs a marelui profesor

– pe vremea mea de abia îndrăzneam să punem o întrebare lui grande professore, darămite să mâncăm, să bem  în timpul cursului

– pe vremea mea toți luau note mari, că era bătaie la repartiție și era rușine să ai restanțe așa că învățai din timp si judecai

Da, adică bottom line: ce școală se făcea pe vremuri și în ce hal a ajuns învățământul astăzi. Cel mai interesant e când se fac observatii de felul : pfuai, ce profesor am avut, cum ne explica, cum ne evalua sau ce stagiu minunat făceam, ce bine organizat era totul, sau și mai rău pe vremea mea, când chiar se făcea materia asta  serios. În asemenea afirmații apare o recunoaștere implicită pe alocuri, a nivelului la care se fac lucrurile acum si aici (adica nu la modul general, ci in facultatea noastra): adică un fel de a spune că acum, în contextul dotărilor actuale și cu materialul studențesc de o calitate îndoielnică (la care se adaugă și dispoziția și interesul pe măsură al cadrelor didactice) – facem într-adevăr medicină (deci cu m) și mai puțin Medicină.

Rezultatul interpretării acestei partituri nostalgice din păcate nu prea e constructiv (deși poate că interpretarea ei mizează pe o motivare, o ambiționare a studenților sau măcar cultivarea unui sentiment cvasiutil de vinovăție în rândul juniorilor mai nesimțiți de fel). Înțeleg, oamenii de la catedră se descarcă, au o limită a răbdării, studenții sunt adesea lipsiți de respectul elementar pentru un om care vorbește și se străduiește cu rezultate mai mult sau mai puțin convingătoare, să țină un curs. Dar cântecul trist care începe cu pe vremea mea nu ajunge să aibă alt efect decât frustrarea – dacă ar fi să facem un checklist al impactului unui discurs de genul ăsta, cam asta ar vedea studenții probabil:

– i-am strivit pe ăștia micii? le-am amintit care le e nivelul? Check!

– am luat o gură de aer plăcută, m-am dat cu sania pe pârtia amintirilor frumoase universitare? Check!

– m-am dat puțintel mare? Check!

– i-am făcut să se simtă ghinioniști că studiază astăzi în acest centru universitar cu mine și nu acolo unde am terminat eu? Check!

De fapt ultima parte doare cel mai tare:  nu îi face pe studenți să exclame, într-o manieră teribilistă grobiană a inconștienței și aroganței pe care ți-o dă tinerețea:  tataie/mamaie, fă pași, mai lasă-ne cu ce era pe vremea ta ci mai degrabă te face sa incepi sa te… smiorcai la randul tau: dar noi  de ce nu putem avea  parte de așa ceva? De organizare serioasă, de spații adecvate etc? Pentru că, ce fatal, nu ne-am născut în locul (și timpul) potrivit – mai facem  deci, încă un pas mic în întărirea complexului provincial. Si uite asa se preda stafeta bocitului de la maestru la invatacel. Lamentatia e contagioasa, fara indoiala