De ce sa ne mai culturalizam si noi nitel?

Pe vremuri, mulți dintre absolvenții de facultate ajungeau să devină ceea ce imaginarul public numea “veritabil intelectual” – un individ capabil să contribuie semnificativ la evoluția comunității și să devină un repere de viață pentru ceilalti: profesioniști ireproșabili în meseria lor dar și modele de rafinament, profunzime în simțuri și în gândire, exemple de bun gust și spirit civic în afara cabinetului medical sau a sălii de judecată (asta ca să mă refer doar la profesiile liberale cele mai cunoscute: avocatul și medicul). Desigur, în era dinaintea societății de consum, înaintea învățământului de masă, privilegiații care își încheiau studiile superioare proveneau adesea din familii respectabile și beneficiau, de mici, de o educație aleasă, și urcau, cu fiecare etapă parcursă, o nouă treaptă nu doar pe scara profesională ci și pe scara intelectuală și spirituală. Însă în era educatie de masa, a  easy-entertainmentului, a multitaskingului și virtualului (care, dincolo de avantaje, predispune la superficialitate și deficit de concentrare),  dezideratul omului frumos (si nu, nu cel danpurician, mai degraba aristotelician), împlinit, armonios devine ceva tot mai relativ si mai greu de atins. Invatamantul, mai ales cel universitar, s-a pricopsit cu neutralitatea acoperita in contractul de studii: formam profesionistii, livram continuturi educationale, latura personala-spirituala devine optionala, invizibila, devine responsabilitatea si problema fiecaruia (doar, Doamne ferește, n-am vrea scandal mediatic și etic cu profesori care își îndoctrinează studenții pentru ca ii cheama la un pahar de sprit sa le arate biblioteca si sa discute despre viata – ce fairy tale!). E era specialistilor si nu a carturarilor. Desigur, trăim vremuri paradoxale și suntem captivi ai unor spirite contradictorii: pe de o parte cunoașterea avansează într-un ritm exponențial iar performanța intelectuală e condiționată cu familiarizarea și stăpânirea unui câmp tot mai îngust al cunoașterii. Pe de altă parte, există o certă tendință spre interdisciplinaritate, mai ales în științele vieții, care reclamă adesea, pentru a avansa  specialiști din mai multe domenii dacă nu chiar pretind ca cercetătorul să fie el însuși un cunoscător al mai multor câmpuri de cunoaștere (de la anatomie și până la fizică și biologie moleculară – dacă e să avem în vedere cercetarea din domeniul neuroștiințelor, foarte la modă de altfel). Așadar a fi specialist înseamnă musai să știi bine până unde ți se întinde plapuma dar nu strică dacă îți asumi și îți dezvolți obiceiuri enciclopediste.

carti

Dar pentru că studenția e o etapă biografică privilegiată, în care ești proiectat într-un univers care stă sub semnul potențialului și al libertății de acțiune, în care nu ești împovărat de prea multe responsabilități, în care ai resursele biologice și psihologice în cantitate suficientă (ba chiar ideală) pentru a absorbi și a te modela, merită, de dragul tău (deci nu de dragul sclifoselii, vanităților intelectuale și a dorinței de a epata), să investești timp și disponibilitate în propria ta formare: nu doar cea profesională, ci și personală. Asta înseamnă nu doar să consumi experiențe trecătoare călduțe, alergând între sesiuni-clubbing-aerisiri mentale cu prietenii/facebookul/youtubeul ci să te expui experiențelor cu potențial decisiv, experiențe  care pot apărea din tot felul de locuri: dialoguri cu miză (fizice sau virtuale), călătorii sau , cel mai accesibil mod din punctul meu de vedere – expunerea la cât mai multe cărți, filme și muzică.  Sigur, pentru studentul la Medicină, și-așa supraîncărcat cu materie și sarcini, pare ceva copleșitor și poate chiar pedant să mai aibă în vedere o investiție sistematică în sine de natură extra-curriculară. Oricum, la ce-ți folosește? Azi ai nevoie de o grămadă de timp doar pentru o amărâtă de specializare și prioritatea e să fii cât mai bun să poți câștiga cât mai bine (și aia o să dureze ani de zile, oricum). Ce-s cu mofturile astea (pseudo)intelectuale? E un moft care își va spune însă cuvântul mai târziu, căci obiceiurile de lectură, curiozitățile, preocuparea pentru problematizare se formează în timp, iar dacă nu te-ai dedicat cultivării acestor preocupări când aveai cele mai multe resurse bio-psiho-temporale, peste vreo 10-20 de ani ruinat de rutină, birocrație și alte zeci de necazuri și neajunsuri e prea puțin probabil să mai reușești să o faci. Iar atunci s-ar putea să duci dorul unor asemenea spații de refugiu, unor asemenea camere de oxigen cărora s-ar putea să le simți lipsa, când amețit de enfluranul, betadina, fecalele și suferințele pacienților conjugate cu lipsurile și absurditățile unui sistem încâlcit (la care putem adăuga deja, în perspectivă, vigilența pacienților în ceea ce privește malpraxisul) te vei trezi haladuind dupa  mijloace de reculegere (iar una-două vacanțe pe an și niște grătărele cu amicii s-ar putea să nu mai fie antidoturi suficiente). Medicina e o profesie consumptivă, fără îndoială, cu mare responsabilitate… e o profesie care te stoarce, în timp, de vlagă și de resurse și de sensuri , o profesie care poate lăsa răni psihice adânci care nu se închid per-primam și care ar putea necesita tocmai plastii cu instanțe culturale (fie ele filmografice, beletristice sau muzicale).

Așadar, dat fiind faptul că învățământul universitar românesc oferă prea puțin sprijin instituțional formării echilibrate (în alte state studenții sunt obligați, pentru a absolvi să își pregătească un major – adică o lucrare absolvire cu o temă din profilul studiat preferat și un minor – adică o lucrare din profilul opus specializării lor – tocmai în încercarea de a preveni îngustarea optică și predispoziția de a ridiculiza și disprețui perspectivele ce operează pe alte coordonate; la noi din păcate prea puțin s-a depășit binomul reducționist: ăia de la științe reale – injineri, fizicaliști și mecaniciști în concepții –  și ăia de la științe umane – poeți, aiuriți, fără orientare temporo-spațială, când de fapt ele ar trebui să dețină raporturi complementare și nu mutual exclusive), dat fiind faptul că mentorii care să compenseze acest deficit instituțional sunt tot mai puțini (e nevoie de oameni cu un mare prestigiu profesional și intelectual, oameni dedicați catedrei care își asumă, chiar și cu sacrificii personale, dezideratul formării studentului – ca profesionist și ca persoană),  rămâne în sarcina noastră, a studenților, să optăm pentru cultivarea curiozităților extra-medicale, curiozități care ne formează aici și acum niște skillsuri esențiale, curiozități și obiceiuri care vor pregăti camera de refugiu în vremea furtunilor profesionale.  Cititul, vizionatul filmelor (și nu doar blockbusteruri cu popcorn, desigur – astea sunt distracții), ascultatul muzicii – forme de evoluție, evadare, ca o pregătire, avant la lettre a unor consolări pe care medicina și România în general e puțin probabil să ți le aducă pe măsură ce înaintezi în vârstă, ca formă de conturare a unui amurg de viață frumos.

Iar dacă tot ce am înșiruit mai sus ți se pare un mombo-jombo prețios, bombastic, plictisitor, privește lucrurile foarte pragmatic: ce te faci când o să ajungi bătrân/invalid, o să-ți moară consoarta, și n-o să mai poți nici să călătorești, nici să-ți sapi grădina, nici să profesezi, nici să te întâlnești cu prietenii? O să fii doar tu cu tine și cu amintirile, atâtea câte ți-au rămas și ore care vor trece greu, în afara rutinelor casnice… nu-i așa că ar merge o carte, un film (nu toate porcăriile de cityplex pe care le-ai văzut toată viața și care te vor fi plictisit în cele din urmă). Poate mă hazardez cu astfel de predicții, cine știe ce realități virtuale și alternative de distragere a atenției vor fi deja concepute peste 50 de ani… indiferent de asta, cărțile, filmele, muzica vor rămâne opțiuni viabile și inepuizabile, dacă au pe ce sol să crească.

Sunt cărți care îți deschid orizonturi, cărți care îți pot forma caracterul, deprinderi, competențe de gândire, cărți care să nu îți oferă răspunsuri la pachet, ci mai degrabă  îți pregătesc un sol fertil al întrebărilor și  îți stimulează curiozitatea mai departe (iar cultivarea curiozității e unul din cele mai de preț lucruri). Am ales, în acest sens, o serie de titluri (nonliterare și literare) care cred că merită a fi citite acum, la vârsta studenției (poate și mai târziu, probabil cu alți ochi) –  nu doar pentru a  omorâ timpul în vacanțele dintre sesiuni, nu doar pentru a te deconecta de la rutina însușirii jargonului medical, nu doar pentru a masca plictiseala dintr-o călătorie cu trenul sau cu mașina.  Eu le consider cărți cu ecou, cărți ce îți oferă șansa să te deschizi către trecut, către viitor, cărți care îți pot marca tinerețea, care îți pot contura șansele de a-ți adânci percepțiile, gândirea, de a-ți modela atitudini și a-ți calibra perspective pe termen lung. Sunt cărți care cred că te pot ajuta și în cariera medicală dar și în afara ei, cărți care să te ajute să devii  o persoană care nu se mulțumește cu convenții, prejudecăți, o persoană cu simț critic lucid, care își pune întrebări, o persoană care exersează empatia, o persoană care e capabilă de admirație, de a aprecia complexitate și bogăția experiențelor umane (în fond, vedem și savurăm doar ceea ce suntem pregătiți să vedem și să savurăm – degeaba ajungi la Paris fără să ai pic de idee de istorie, literatură sau artă – vei vedea niște clădiri frumoase și te vei încolona pe chanselize cuminte, bifând o vacanță oarecare). Despre acestea, în postarea viitoare…

 

Povestiri din Corpul Y (3) – Stapanul statornic

Corpul Y nu e doar o clădire care a avut, candva, cateva laboratoare, nu e doar o piesa arhitecturala care a vegheat, ca un bunic mut venirea pe lume a copiilor din Maternitatea de vis-a-vis si a invataceilor pe taramul medicinii. De fapt Corpul Y nu e doar un corp, e mai mult decat suma partilor de acum defuncte si imprastiate, e un amestec de amintiri si trairi, un tot omogen ce defineste identitatea preclinica a catorva generatii de studenti.

Si daca ati aflat deja cum e sa fii pescuitor de cadavre, am să evoc si eu ceva din atmosfera desprinsa din “Hanu Ancutei ” in care realitatea si povestile vanatoresti se amesteca pentru a-l stimula pe ascultator, amintindu-mi de Corpul Y.

Image

Parca pe vremea cand mergeam in Corpul Y iernile erau mult mai grele iar vântul spulbera mirosul patrunzator de formol (al cadavrelor lasate la scurs in salile de anatomie) pe holul mic si albastriu al clădirii. Studentii se bucurau de minunatele disectii cu incizii in forma de Y ( ce coincidente!) pe niste trupuri cu origine misterioasa (despre originea lor nu era sanatos sa vorbesti, ca in vremurile de dinainte de 89), găsite prin nu stiu ce locuri, fara casa fara masa si fara apartinatori.

Anticamera Corpului Y era o mica poienita, neingrijita si totusi vie si verde in sezonul cald. Pe treptele de la intrare statea o cutie cu nisip in care nu era clar daca doar studentii stingeau tigari sau daca si pisicile isi faceau nevoile. Caci nu era nicio surpriza: in Corpul Y pisicile isi arogau aceleasi drepturi ca studentii. Iar invataceii se imprietenisera cu o felina neagra ca fundul de ceaun ce se plimba in căutare de mancare sau afectiune. Tavanul ventriculului IV, miau, miau, trrr, trrrr. Un intermezzo pisicesc in miezul lectiei de anatomie.

Corpul Y -un model arhaic de convietiurie intre regnuri: vegetalul si animalul faceau casa buna cu exteriorul si interiorul peretilor laboratoarelor. Stapan peste acest amestec armonios al vietuitoarelor, intre care studentii se simteau stingheri era doctorul R. Excentric si imprevizibil doctorul R. nu doar preda, dar si locuia in corpul Y – ca un fel de urs intr-un barlog, un fel de pustnic pazitor al lamelor, al tesuturilor incremenite pentru eternitate. Ca orice personaj care a sters granita dintre spatiul academic si spatiul personal, doctorul R a dat nastere unei mitologii studentesti, a inspirat tot felul de legende. Unii spuneau ca, pe cat de tolerant era cu pisicile ce-si facusera culcus prin Corpul Y, pe atat de dedicat era necesitatilor stiintifice, astfel incat nu se dadea in laturi sa puna nitel organele feline la microtom si sa le coloreze pe lame (pentru uz studentesc, desigur – unii tiparesc cursuri, altii feliaza pisici pentru microscop).

Doctorul R era cunoscut pentru atitudinea nemiloasa si pentru emotiile pe care le dadea studentilor la biologie-celulara sau histologie. Tremurau multi la examenele orale, nestiind daca vor supravietui pana ce impasibilul cadru didactic isi termina tigara din care tragea chiar in timpul evaluarii (si nu era greu sa o termine din 3-4 fumuri).

Insa fiorosul rezident al Corpului Y, doctorul R, avea si slabiciuni. Daca afla cumva ca esti dintr-o zona in care laptele se intovarasea cu mierea si dădea naștere casului usor uscat, de la tara, de la mama lui sau daca acasa la tine podgoria de vie făcea rod bogat iar stugurii erau ca țâța caprei si iti pocneau in gura de zemosi si dulci ce erau dând naștere la licoarilor bahice ce-ți strângeau gura cu totul, desigur că nu scăpai daca nu aduceai din roadele parintesti pentru a indupleca papilele complexe si condeiul doctorului . Studenții se fereau a spune de unde sunt, mai ales dacă erau din Moldova. Concitadinii lui Sechelariu erau năpăstuiți rău căci doctorul R nu era indiferent la chestiuni politice iar combinațiile psdiste păreau să îl dezguste (deși părea să fie un bon viveur care savura roadele patriei din acea zonă). De picat, picai în vară fără drept de apel, dar doctorul R era totuși un om mare ( si sa vorba si la stat) așa că studenții treceau examenul odată cu toamna. Mai ales dacă era vorba de săpat câte ceva, de reparat câte puțin prin Corpul Y și fibra tânără și motivată punea sarcomerele la lucru… Multe lucruri pitorești s-au petrecut pe vremea doctorului R. Studentii care l-au mai prins in bojdeuca lui din Corpul Y s-au prins cum stă treaba cu biologia celulara dar au și învățat lecția din Filantropica avant la lettre: mana întinsa care nu spune o poveste nu primește de pomana.

Faună spitalicească – coordonatori de stagiu

După aproape 2 ani de stat prin spitale, la stagii, în anii clinici, ani în care  te-ai întânit  cu fel și fel de oamenii pacienți și medici deopotrivă, ajungi să identifici tot soiul de tipologii. Când vine vorba de coordonatori de stagiu am proiectat  doar câteva modele absolute în cele ce urmează, s-ar putea să întâlniți și forme mai diluate ale acestor tipologii sau chiar alte tipologii cu totul…

Image

Coordonatorul- CLOȘCĂ –  când stă frate lângă frate, se dă lumea la o parte

Treaba nu iese bine, dacă la spital studentul nu se simte ca într-un fel de a doua familie. Adică atmosferă de home sweet home, în care te simți băgat în seamă, prețuit necondiționat,  pentru simplu fapt că ești membru în ea, că te-ai nimerit acolo, fără să faci ceva nemaipomenit. Deci nu vorbesc de genul de părinți care îți condiționează orice măruntă recompensă cu plăcerea sadică a încercărilor cutezătoare: primești aia, dacă iei nota 10, ieși la joacă dacă faci 20 de exerciții la mate (dacă faci doar 19 ești o putoare!).  E vorba așadar de loving-caring-parents, de armonia în familie (minus reclama la Giusto) care să fie habitatul perfect în care se poate prinde ceva învățătură de tine. Studenții ajunși în spitale sunt niște ființe fragile, timide, plăpânde și trebuie protejate, trebuie îngrijite, azi, mâine și poimâine și până la sfârșitul semestrului dacă se poate. Coordonatorul-cloșcă e îngăduitor: îi ia pe studenți sub aripa sa încă din prima zi de stagiu, îi duce personal la pacienți pe care  îi roagă și îi îmblânzește în prealabil să stea de vorbă cu învățăceii. Coordonatorul-cloșcă e consecvent și onest: nu face impresie bună în prima zi, după care uită de puișori, ci le oferă, aproape de fiecare dată același tratament atent și  blând. Coordonatorul-cloșcă se preocupă de cunoștințele studenților: nu știi aia? Îți dau de citit dar îți și explic, îți arăt, îți dau repere esențiale. Coordonatorul-cloșcă  îți dă senzația că progresezi, că mersul la stagiu chiar are sens , atâta timp cât în fiecare zi pari să participi la realizarea unui plan cu anumite obiective. Coordonatorul-cloșcă e un observator atent, se preocupă și de cunoștințele tale dar și de sănătatea ta (azi nu arăți prea bine, hai să vedem ce s-a întâmplat, ești palid, ești nemâncat). Când coordonatorul-cloșcă se enervează te simți rușinat și responsabilizat să citești mai mult și să exersezi mai mult.  Studenții și coordonatorul cloșcă alcătuiesc o masă compactă prin spital: pe coridor, în saloane, în birou – un cârd de hălățele condus mereu cu un scop precis de liderul generos și înțelept. Coordonatorul-cloșcă își tratează odraslele cu respect, fără discriminări (fie că ești loază fie că ești tocilar nu te vei simți condamnat sau mai cu moț decât ceilalți) își cere scuze dacă întârzie, dacă nu are timp de studenți și caută soluții ca nu cumva să rămână puișorii singuri, abandonați pe secție, pradă pericolelor indiferenței și aroganței altor specialiști.  Nici nu e de mirare că mai toți studenții adoră un astfel de coordonator și o astfel de filosofie, atâta timp cât, în cadrul acestui model se simt relaxați, simt și ei că au o demnitate a învățăcelului cu o anume direcție,  simt că au alături de ei un părinte înțelegător și motivant (sigur, mai sunt și răsfățați care abuzează de bunăvoință, dar chiar și aceia se dau pe brazdă până la urmă). Ce faci? Te bucuri de paradis, pentru că e rar și pentru că nu durează mult.

Image

Coordonatorul-ȘEF DE PLUTON – life is pain, deal with it. The first casualty of hospital-war is innocence.

La polul opus coordonatorului-cloșcă este coordonatorul-șef de pluton. Filosofia sa pare să se bazeze pe următoarele premise: viața în spitale e un fel de război, e grea, fiecare are treabă, e copleșit de sarcini birocratice, de lipsuri, de comunicarea nefuncțională între secții. Sunt realități pe care nu le putem schimba și care trebuie asumate ca atare. În acest context, studenții sunt niște pifani picați în atmosfera cruntă a tranșeelor și trebuie să se prindă repede cum stă treaba dacă vor să supraviețuiască.  Nu e vreme de dezvirginări intelectuale gentile, de protocoale blânde, de introduceri care să menajeze emoțional, de luări în primire matinale. Nu aștepți să te coci, la lumina neoanelor, sprijinind pereții nesiguri (ce s-ar face pereții fără bunăvoința studențească…). Trebuie să renunți la inhibiții aici și acum, să îți arunci la coșul de gunoi inocența și timiditățile și să te strecori pe secție cu aerul firesc al veteranului. Asta înseamnă că studenții ar trebui să participe activ, prin proprie inițiativă la viața de pe secție: se interesează care sunt pacienții doctorului, le examinează fișele, discută cu cei internați, le urmăresc evoluția etc. Coordonatorul-șef de pluton e cel mult un camarad cu experiență la care apelezi când realmente ai probleme sau ale cărui ordine le asculți în momente esențiale. Asta înseamnă că tu știi cum stă treaba (sau te informezi) și doar dacă ai nelămuriri, dacă vrei să inițiezi o discuție tactică, strategică despre o anume complicație, despre o anumită intervenție, atunci coordonatorul îți stă la dispoziție cu plăcere. Asta înseamnă că atunci când coordonatorul-șef de pluton îți spune că intri în operație, intri fără discuție, când îți spune să te prezinți  a doua zi la stagiu chiar dacă tu nu ai pe orar așa ceva, te prezinți fără negociere.  În rest, nu e vreme de prezentări didactice (că oricum, pe unele secții nici nu avem unde să le ținem), de introducere-cuprins-încheiere. Ce faci? Ori îți dai interesul și intri în foc și te afirmi pe secție, ori rămâi să mângâi zugrăveala ca un amărât și să suporți acea privire matinală dezaprobatoare și totuși trecătoare: iar stați degeaba?

Image

Coordonatorul- DE CE EU?  – surpriza, baby, esti orfan si nu te vrea nimeni!

E o victima a sistemului, a varstei, a frustrarilor care preceda intalnirea cu studentii și, evident, nu prea mai are chef să învețe pe cineva mare lucru. Daca sunt norocoase, grupele vor ajunge pe mâna rezidenților sau vor primi măcar o explicatie minimă, evazivă: știți, eu nu trebuia să mai primesc grupe anul ăsta, știți anul acest sunt cam ocupat, am și alte activități, știți, haideți să ne înțelegem – nu pun prezența, nu trebuie să veniți, și-așa e complicat aici pe secție etc. Dacă sunt pe deplin ghinioniste, grupele de studenți vor veni pe secție și vor fi trecute sistematic cu vederea. Te uiți insistent dimineața, îl vezi pe doctor, îl fixezi cu privirea, îl saluți îl urmărești, el te salută și își vede de drum tot mai grăbit. Sunteți ca niște dulapuri care se ciocnesc inoportun pe hol și care nu au mai nimic de împărțit.  Coordonatorul-de ce eu? te va ignora sistematic,  va evita solicitările studențești sau își va trimite grupele acasă apelând la diferite pretexte. Ce faci? Te lipești de alte grupe sau de consolezi apelând la principiul vulpea cu struguriii acri: și-așa materia era de rahat.

Image

Coordonatrul-NUMAI PLANURI – zece studenți se legănau pe o pânză de intenții

E coordonatorul care îi face pe studenți să  anticipeze întâlnirile care vor urma drept adevărate aventuri, demne de dr House sau chiar de Medicină (cu m mare, așadar): câte o să învățați, câte o să exersați, în ce proiecte vă voi implica, ce prezentări o să facem, o să băgați manevre fără număr, ce bine o să ne înțelegem! Are un discurs introductiv cuceritor, bine pus la punct și chiar îți dă senzația că e partenerul tău, că e frățiorul care o să te ungă cu esențele din specializarea respectivă și îți va rezerva și niște surprize (pentru că așa e el, generos și dedicat). Cel mai adesea, conform vorbei ăleia cu socoteala de acasă nu se potrivește cu aia din târg, ai de a face doar cu un paravan de fum, dincolo de care se ascunde combinația obișnuită de prins ceva de pe ici pe colo – stat degeaba (în cazul bun) sau chiar și mai puțin – de bifat, bifezi activități dar nu prea le vezi rostul.  Coordonatorul-numai planuri e cel mai adesea idealist, un idealist care nu poate realiza ceea ce anunță, dar care cu siguranță va găsi o explicație de bun simț (nu neapărat consolatoare, da ceva să placă la toată lumea): fie va fi dezamăgit de prestația studenților leneși și ignoranți și va considera că aceștia oricum nu prea mai merită nimic din ce s-a propus inițial, fie va fi sabotat de sistem, de birocrație, de factori externi care nu au legătură cu voința sa: nu a primit aprobări pentru cutare proiect, orarul a fost catastrofal, nu a avut resursele necesare etc. Ce să faci? Nu-ți fă așteptări prea mari și go with the flow.

Image

Coordonatorul-I ROBOT – just watch, don’t touch

E un mecanism perfect calibrat care funcționează constant la aceiași parametri în fiecare săptămână.  Are aproape de fiecare dată ceva de făcut și totul funcționează ceas, lucrurile merg ca pe bandă. Studenții sunt un fel de dispozitiv cu funcție de  observație, la fel de mecanic, care trebuie atașat  liniei de producție (sau, mă rog, liniei curativ-diagnostice). Așa cum se bagă pe sine în priză în fiecare dimineață, așa îi conectează și pe studenți la o sursă de curent și îi lasă să funcționeze ca observatori pasivi până la încheierea stagiului. Politicos, neutru, cel mai adesea comunică unidirecțional, face o cronică a procedurilor pe care le efectuează, face prezența, trece mai departe. Pare să facă asta de când lumea, pare să practice o metodă eternă care nu poate fi tulburată, modificată pentru nimic în lume.   Ce faci? Keep calm and carry on, cuminte și nu deranjezi peisajul. S-ar putea să fie monoton dar măcar îți dezvolți skillul de privire activă.

 

Povestiri din Corpul Y (2) – La pescuit de cadavre

Zi de vineri, no stress, orar paradisiac de an preclinic, fara activitati didactice. Tolanit  cu cartea de Anatomie in mana, ma uit pe pereti asteptand (inutil) sa se developeze imaginea spatiilor laterofaringiene in rudimentarul aparat foto al intelectului plictisit. It’s time for a rude awakening – dincolo de camera obscura a invatacelului, la facultate lucrurile se misca si pregatesc un val de aventuri care se îndreaptă spre mine, fără știința mea, pe calea undelor. Telefonul zbarnaie in zi de vineri. Cine sa fie? Un cadru didactic exasperat, pare sa se precipite in telefon: “Te rog eu mult, mai gaseste niste baieti si veniti repede in Corpul Y, ca am nevoie de ajutor – e o chestiune urgenta si nu suporta amanare, te rog mult, nu am la cine  sa apelez”. Nu cer lamuriri suplimentare, ma indrept direct spre Scheii Brasovului. Dau cateva mesaje, gasesc un singur coleg dispus sa se deplaseze neconditionat pentru misiuni secrete in spatele Maternitatii. Ajungem in Corpul Y, cladirea e pustie, doar un cadru didactic cu o sarcina emanata dintr-o situatie cat se poate de romaneasca. Despre ce e vorba?

Cadavrele pe care facem disectia au fost donate de apartinatori in scopuri didactice, pregatite si lasate la conservat cateva luni de zile. De data aceasta insa, familia unuia dintre raposatii formolizati s-a razgandit, realizand ca nu e prea de bon ton sa-si lase rudele forfecate de minti curioase si maini neindemanatice, asa ca a solicitat nici mai mult nici mai putin decat returnarea corpului decedat, spre a avea parte de o inmormantare crestina, cu cruce, popa si tamaie. De parca am fi tranzactionat cadavrul online, unde se aplica regula aia cu nemultumitul poate sa-si ia banii/produsul inapoi intr-un numar de zile, facultatea s-a supus fara drept de apel solicitarii si s-a angajat sa dea inapoi cadavrul nehotaratilor, sa-l scoata din beciul intunecat, zemuind de supa post-mortem ca sa-l predea locului luminat, locului cu verdeata. Dar vineri dupa amiaza, cine sa se mai ocupe de astfel de servicii prefunerare neconventionale? Ca doar luni, la prima ora, recuperatorii ar fi fost prezenti sa ia in primire cadavrul la cheie (adica scurs, ambalat in sac, gata de livrare). Profesorul de Anatomie a facut ce stia mai bine: a delegat sarcina celor mici si marunti, cu mesajul ceausist “sa facem totul!” ca sa rezolvam situatia penibila pe care cu greu ti-o poti imagina.

Image

Si uite asa, o zi de vineri care nu anunta decat o anosta toceala la anatomie, a devenit o zi cu lucrari practice, demne de incadrat in proiectul “scoala altfel” – la pescuit de cadavre inainte de weekend. L-am consolat pe asistentul topit de responsabilitatea sinistra, in maniera de cartier, cartier, cartier – “rezolva baietii, o scoatem la capat”, chiar daca sarcina nu se arata prea usoara: aveam un nume si cam atat… deloc satisfacator pentru ceea ce ne astepta. Bazinul cu cadavre din Corpul Y se afla la subsoulul casei vechi, intr-un beci in care riscai sa ramai fara cap, sa faci comotie cerebrala, daca aveai o talie mai mare de 1.70 m. Ca sa patrnuzi in beci, descuiai usa din spate a cladirii, tintuita cu o bara metalica orizontala, menita parca sa opreasca asaltul unor animale salbatice feroce. Ajungeai apoi in curtea interioara, coplesita de vegetatie (ma dusei in gradinuta, patrunjelu-i cu mult dincolo de puță) și făceai dreapta spre beciul protejat de o ușă de lemn veche și roasă de mucegaiuri și șobolani. Urmează un coridor lugubru, decorat cu aparatură veche, depășită fizic și moral, vegheat de un bec chior ca să ajungi la reședința robilor adormiți în chimicale clipocitoare. Nu puteam să nu mă gândesc la epoca lui Leonardo da Vinci, când disecțiile pe cadavre și depozitarea lor se făceau clandestin, la miez de noapte, în cine știe ce case obscure. Dacă a noastră călăuză didactică nu ar fi purtat halat și ar fi ținut în mână un felinar sau o lumânare, ne-am fi simțit ca un fel de de arheologi care au nimerit într-o catacombă părăsită,  în care Hollywoodul ar fi găsit decorul ideal pentru un film horror măcar de categoria B. Depășind și  încăperea în care erau aliniați foetuși în borcane prăfuite, ca niște statuete ritualice care te pregăteau spiritual pentru intrarea în sala tronului a acestui templu subpământean, am ajuns la cămăruța cu bazine. În cămăruța cu aspectul unei băi comunale improvizate, păzită obraznic de un ventilator micuț de baie ce nu ar fi putut evacua nici măcar putoarea unei defecări de rutină ne-am luat sarcina în primire. Din rațiuni de economie de spațiu, bazinele erau amenajate mai degrabă în adâncime decât în suprafață, așa că eu și colegul meu, bravi pescuitori de cadavre, încinși cu un două șorțuri cauciucate și cu o vergea subțire în mână ne-am dat seama că Moby Dickul nostru e o pradă la fel de dificilă ca cea a căpitanului Ahab. Asistentul ne-a recapitulat lecția: “E femeie și o cheamă Maria X, asta e tot ce vă pot spune, are numele agățat de picior, o găsiți, o scoateți și o întindeți aici pe grătar. Eu trebuie sa plec la o ședință”. Da, ce să-i faci, ședința noastră era tăcută și înțepătoare și dădea o vagă senzație de ilegalitate.

Am început să scormonim cu vergeaua neputincioasă prin grămada alambicată de membre și ochi spălăciți. Aveam senzația aia de curățător de câmp de luptă, când trupurile celor căzuți devin mase diforme insignifiante, abstracte, din care ideea umanității a fost exilată complet, lăsând locul cărnurilor și umorilor amestecate. Primul strat era… masculin, doi bătrâni pluteau tăcuți în fântâna chimică – a trebuit să îi scufundăm ca să dăm de femei… tirania patriarhală nu ne dădea pace nici aici. Dar, așa cum știm, în spatele bărbaților puternici, stau femei puternice, așa că după câteva acrobații am dezvăluit și ecoul unor expresii feminine. Intuiam că ar fi vorba de femei,  moartea și formolul ne transformă în asexuați – se pierd diferențele constituționale, organele genitale se stafidesc, nu-ți mai dai seama de la 2 metri jumate înălțime cu ce ai de a face. Zicem mersi că am prins mortul de picior și, cum ne-o fi norocul – îl tragem și sperăm să fie norocosul care va pleca într-o excursie la cimitir. Dar nu suntem noi așa norocoși. Doi studenți sfrijiți versus cadavrele leneșe la doi metri în bazin înseamnă un meci în care nu avem cotă de pariuri favorabilă. E grea al dracu femeia, o prinzi de subțiori și dai să o tragi și îți dai seama că înțepenești după ce ai ridicat-o 50 de centimetri. Ai dracu colocatari, nu vor să o lase să plece. Voința subpământenilor sau greutatea unui trup îmbibat cu formol. Știi la ce mă refer dacă ai băgat vreodată o plapumă cu totul în cadă și ai încercat să o scoți după aia… zici că ai turnat-o în plumb nu alta. Nu mai pun la socoteală faptul că zgândărind morții, în adăpostul lor lichid,  nu puteam primi decât o răsplată pe măsură…. valuri de formol au invadat băița comunală sterilizându-ne mucoasele și zădărnicind longevivele eforturi bacteriene. Cu ochii înlăcrimați (ce mască, ce mănuși? Lucrăm la pielea goală, că suntem cutezători), cu gâtul și nasul arse de chimicale, am cerut ajutor încă unui coleg… trei e număr magic de poveste, poate în trei o scoatem la capăt, o scoatem pe măria sa Formolizata la liman.

Era însă tot mai clar că nu o să putem face mare lucru,  doar trăgând cu vergeaua, fără să riscăm să ne alăturăm petrecerii umede, alunecând în bazin. Așa că inventivi, am căutat să improvizăm… doar era plin de aparate și fiare vechi ce ar fi putut să ne servească scopurilor morbide. Nimic adaptat pentru o misiune atât de rară, precum pescuitul de cadavre. Dar conceptul de pârghie e foarte generos…. Colegul meu apare cu un cablu electric de la cine știe ce mașinărie depășită. Îl învârte în mâini ca pe un lasou. Zâmbim, înțelegem despre ce e vorba, ca niște psihopați care au descoperit un nou instrument de tortură pe care de abia așteaptă să îl testeze. Planul are riscurile lui: tragem cadavrul până îi putem prinde capul cu mâna, legăm cablul de gât și spânzurăm mortul…. doar că de data asta e o spânzurare salvatoare, o spânzurare care va întrerupe deriva formolizată și va pregăti odihna din cimitir. Prima încercare: o agățăm cu precizie, o tragem, moarta ridicată pe jumătate susură de formol, e grea a dracu, simt că-mi pleznesc mușchii, și că-mi pierd echilibrul. Cablul a  fost legat în jurul gâtului, contra timp, nu prea bine pare-se, asa  că femeia torturata post-mortem alunecă la loc. A doua incercare pare mai promitatoare, ne folosim si de stecher pe post de element de blocare. Parghia functioneaza, tragem incet de macaraua asta improvizata si scoatem trofeul (fara plasa si fara cantar) pana la buza ciobita a bazinului. Transpirati si stropiti de formol, rasuflam tusind si plangand ca niste bocitoare tocmite… doar ca lacrimile sunt provocate artificial si icnetele sunt de bucurie ca am tras lozul sau cadavrul castigator (cu tot cu carton de identificare la picior)

Cu mortu pe gratar, impachetat in sac, cu gatul inflamat, parasim subteranul si iesim la lumina. Ne uitam complice unul la altul – operatia a reusit dar pacientul e mort… era mort de la inceput oricum.