Viata din camin –take two

 Cine poate stii cu adevarat cum suntem noi ? Parintii, prietenii? Poate! Colegii de camin ? Cel mai probabil ! Daca repartitia in primul an se face in mod aleatoriu, lasand soarta  sa decida cine iti va inhala bioxidul de carbon in urmatorul an, ulterior lucrurile se schimba nitel. Ai parte de autonomia ”caministului ” – iti alegi camera (chiar daca nu intotdeauna si prietenii). In anul intai esti fragil, naiv si usor de impresionat in Anul 4 deja ai propriul business ,mai mult sau mai putin profitabil (fie ca vorbim de spalat la masina, epilat, masaj, meditatii, vandut cosmetice sau mai stiu eu ce altceva) .La scala mica ,foarte mica , caminul este o macheta functionala a obiceiurilor populare in intreaga lume! Gatim pe hol ,spalam la vecini ,facem sex in cersafurile colegiilor ,dam petreceri ,rezolvam probleme , cream probleme ,jucam fotbal ,tenis ,biliard ,impresionam sexul opus ,agatam ,ne imbatam ,ne batem ,ne certam ,dam foc ,facem gratar ,ne furisam ,ne intimidam ,ne indragostim ,fugim de probleme ,mancam de la colegi ,vomitam ,facem glume proaste ,spalam wc-ul cu periuta altuia ,luam proiecte de preferat acelasi proiect si ne prezentam cu el pretinzand ca e  al nostru, stam la coada la cantina ,mancam la cantina ,fugim la ore ,scuipam seminte,ascultam muzica  ne vopsim, ne pensam ,ne epilam ascultam muzica din nou…vine politia !

Uneori ma intreb cum ar fi fost viata mea daca nu as fi stat in camin ??! Probabil mai potrivita cu o dinamica mai lenta, dictata de propriul meu ritm biologic .Lipsita de haz si de intuitie? Sau poate mult mai productiva intelectual , oferind ocazia sa imi dezvolt un simt al independentei  mult mai ascutit ?Sa spunem doar ca hazardul mi-a oferit doar varianta asta, a caminului .Regret ? Nu ! De ce ?Simplu : am ocazia sa traiesc niste experiente pe care cu siguranta nu as fi putut sa le traiesc daca as fi stat izolata intr-o garsoniera cu vedere la mare (sau, in cazul meu, la munte). Cu toate astea viata de camin nu e pt toata lumea – mai ales daca esti un delicat  – e drept, nu ne ”cacam pe intuneric nici nu stam cu cracii in pisat ”dar viata de camin te arunca mai mult sau mai putin in ”arena leilor ” si daca nu faci fata cu siguranta vei iesi foarte sifonat de acolo .Unii renunta ,alti cred in a 2a sansa, altii nu au bani ,altii nu suporta singuratatea ,altii persista in prostie !

Dar hai totusi sa vorbim despre mine ,dupa ”enough about me let’s talk about me „ –  stau intr-o camera ,din pacate nu cu vedere la mare dar who needs that cand se vede ½ de Brasov din cuibul cocotat la ultimele etaje de pe ditai colina ?In camera mea convietuim 4 fete .De la inceput o sa precizez ca sunt o norocoasa ca ma aflu in camera asta ,si de asemenea sunt o norocoasa ca am niste colege ca acestea. Toate suntem la acelasi profil ceea ce face ca lucrurile sa fie mult mai usoare – atlfel ar fi fost mai nasol cu ”te rog ,vrei sa vorbeste DELOC pt ca am de invatat ?!” (cine e la medicina, stie cum sta treaba.. sau se lamureste dupa prima sesiune) asa ca ne intelegem si, macar din punctul asta de vedere,  colaboram chiar foarte bine . Cu toate astea uneori intampinam si noi probleme de genul: valorificarea spatiului in frigider .Frigiderul nostru e mostenire din anii precedenti  mai exact din vremea cand imparteam spatiu cu o colega care locuia in alta camera (da da , unii stau chiar si 8 intr-o camera, cam naspa dar se intampla) si cu o alta colega care era mereu la cura de slabire ,deci nu aveam  probleme cu frigiderul. Acum insa lucrurile s-au schimbat ,uneori suntem nevoite sa tinem mancarea pe geam si sa speram ca nu va bate vantul sa o zboare ,alteori ne ducem la vecini si mai uitam pe acolo vreo caserola care in cele din urma va dezvolta diferite culturi bacteriene .Culturi de care ne vom minuna, ne vom scarbi si ulterior ne vom dispersa in mod brutal in toaleta !

ce faci cand nu e loc in frigider ?

 a ) iti iei mai putina mancare – poate, dar asta inseamna sa faci foamea imediat dupa ce te-ai intors de acasa

b) ca ar trebui sa iti mai faci niste prieteni ?-poate dar ai in vedere  ca desi ai acces la frigiderul lor nu ai acces la camera intotdeauna

c) profiti de moment faci puppy eyes si ceri mai multi bani motivand „mananc la cantina ”-nu merge mereu ,pt ca e posibil ca programul sa nu iti permita sau buzunarul sa NU fie atat de larg .Merge si varianta sa  “cersesti” o masa calda pe la unii pe la altii care stau ”acasa” , mai mananci prin oras , mai cumperi salam pe care il prinzi cu sarma de usa frigiderului si mai duci si pe la vecini pt ca o masa impreuna e cea mai buna masa .

O alta problema e hartia igienica .Daca exista  devoratori de reclame atunci de ce nu ar exista si devoratori de hartie igienica? (cand vine vorba de fete, se intelege, consumul se multiplica exponential). Parfumata , neparfumata, cu flori inimioare, fara flori, cu brand  ,fara brand, alba ,roz, portocalie ,in dublu strat sau in triplu strat –hartia igienica e ceva de care cu siguranta nu te poti lipsi ,si sincer nici nu cred ca ai vrea !Problema e ca atunci cand esti devorator de hartie igienica 2 patratele  inseamna doar aperitivul ! Asa ca daca mai multi se folosesc de acelasi bax, evident acel bax se va termina forte repede ceea ce ne duce la rezultatul logic: „cumpararea altui bax ” care implica nu doar bani ci si timp si chef pt a  strabate o delta t distanta .Dar daca ceilalti colegi nu sunt devoratori ce te faci ??!1?!Cum le spui de teoria aperitivului ,de necesitatea desertului si de lipsa ferma de disponibilitate spre un compromis la capitolul asta ? In cazul asta ce faci ?Iti cumperi separat baxuri intregi de hartie igienica .Esti indepedent pe cont propriu freelancer ! Si asa apar pe caloriferul din baie  minim 4 tipuri de hartie igienica de care de bucuram cu fiecare ocazie cu care vizitam templul adevarului !

Se pare ca de la cap la coada nu e o distanta  asa mare si desi  suntem tineri, viata la camin ne face oameni mari si responsabili !

To be continued ….

Advertisements

Timp chirurgical… fara valoare

În timp ce la Sinaia, zilele astea, se consuma Congresul Național de Chirurgie cu participare Internațională, în atmosfera selectă a stațiunii de munte (cazino, alea alea), participanți de mare calibru, discuții despre chirurgia cancerului de colon și chirurgie mamară, dar și expoziții cu device-uri și simulatoare de tot soiul,  gata să rupă gura unui biet student care n-a prea pus mâna semestrul ăsta (semestrul regal-chirurgical de altfel) pe un abdomen, darămite pe vreun instrument de orice natură, gata să îl facă să se simtă inițiat, anastomozat și el cu o rețea profesională respectabilă (chiar dacă anastomoza nu ține mai mult de câteva zile), la Brașov lucrurile își continuau cursul (ne)firesc al activităților de spital pline de surprize, mai puțin plăcute ce e drept. Și pentru că, vorba unui medic, nu putem merge toți la Congres, mai trebuia să rămână unii și prin spital ca să facă treaba (carevasazică unii cu mapa pe la congrese, alții cu sapa sau cu portacul, după caz, pe la etajele împuțite și înghesuite), m-am dus și eu, ca tot cetățeanul, la cursuri, în zi de joi, ca să mă mai dumiresc cum stă treaba cu litiaza reno-ureterală și cu celebra capitală a imprevizibilului, numită  cavitatea peritoneală.

Am dat însă de alte surprize,  mai degrabă administrative-pitorești, în cutia de beton a Spitalului Județean. Lucrările muncitorilor care schimbau biscuiții de piatră din fața intrării, blocând accesul pietonal clasic, (după ce, înainte de vacanța de Paști ditamai camionul care venise să încarce aparatura dintr-o clinică privată transformase cărarea spre spital într-o adevărată capcană ortopedică care își aștepta cota de traumatisme de la vizitatori) puteau fi socotite drept un indicator de anticipație al faptului că lucrurile nu vor merge conform așteptărilor. Ajuns la ultimul etaj, la sala de curs, ocupată încă de rezidenți dau de o aprigă veste de la colegi, dar mai ales de la femeia de servici: doamna directoare convocase o ședință fulger cu toți asistenții medicali exact la ora la care trebuia să ținem cursul de Chirurgie, respectiv Urologie. Ce să mai negociezi, când apriga executantă a ordinelor de sus păzea intrarea în sală, cu mopul în fața ușii, așteptându-i pe rezidenți să iasă, pentru a duce la bun sfârșit misiunea de igienizare.

Iute cobor pe secția profesorului să îi comunic că iar am fost lăsați pe dinafară, noi ăștia de la facultate. Profesorul care tocmai se afla în drum spre lift, gata echipat să părăsească spitalul (aveam să aflu de la colegi că, ce ironie, probabil pleca la Congresul de la Sinaia), dezgustat și plictisit mi-a subliniat că un doctor urma să vină să susțină cursul și că sala e rezervată pentru activitățile didactice în acel interval orar. I-am sugerat, fără speranță, să purceadă la a vorbi cu doamna directoare, fără să obțin o garanție în acest sens. Întors cu coada între picioare, apropiindu-mă timid de adeversarul de ocazie cu broboadă și găleată, am rămas în… așteptarea rezolvării situației.Ba chiar, așteptarea asta apăsătoare și stupidă a șters interesele divergente și preocuparea pentru sală și s-a transformat într-un fel de lamentație la unison a celor mici, călcați în picioare de ăia de sus. Ba chiar, am ajuns să stăm la taclale cu femeia de servici despre una, despre alta- păzitoarea cu mop a aflat cu surprindere că schilodăul ăla de Cucu mai predă încă (completând, apreciativ însă remarca ridiculizantă: da, da e doctor foarte bun) și că mie îmi funcționează telefonul bine (ei i se cam blochează, când vorbește cu bărbatu-su în Spania,  pe Skype – we are talking  about the cleaning lady and 50+ of age here – ca să vezi ce penetranță are tehnologia).

Apoi apare doctorul Durach care trebuia să ne țină cursul, senin, lent, absent precum îl știm -mi-era groaza să îi dau vestea, dar n-am avut încotro- femeia de servici mi-a sustinut lămuririle: da,da, așa o zis doamna directoare, deci e ședință, deci nu vă pot lăsa în sală. Dar nu pot ține ședința la etajul 1? Nu, că acolo s-a scos arhiva la control, că a venit comisie de la București. Fără să stea pe gânduri prea mult ș ca să nu pocnească de draci (în fond, e a n-a oară când i se amintește că ceea ce face el e mai puțin important decât prioritățile imediate ale spitalului), dr Durach a tranșat nodul gordian al lipsei de spațiu cu simplitate: păi atunci nu ținem și gata!  În mod ironic, sala încă nici nu se eliberase și colegii continuau să sosească la etajul 6, în condițiile în care soarta ne părea deja pecetluită. Mai speram cumva că poate totuși, salvarea divină va veni de la profesorul Cucu, pe care prea puțini îndrăzneau să îl contrazică sau că vom pătrunde până la urmă în sală și vom aștepta. În cele din urmă au ieșit rezidenții, coordonatorul lor ne invita să intrăm, să ocupăm sala, dar femeia de servici ne-a luat-o înainte desigur, că doar pândise momentul cu zel funcționăresc: nu intră nimeni, fac curățenie și după aia încui (ca nu cumva animalele studențesti să pună piciorul și firicele de praf și să perturbe sfânta ședință). Am atras atenția colegilor să nu mai insiste, în fond, am primit și un soi de avertisment neaoș, ardelenesc, din partea cadrului didactic internist: no, ai grijă cu asta, că îi nebună, îți dă și cu mopul în cap! Prietenia de ocazia din vremea așteptării de pe coridor se evaporase, femeia de servici redevenise Cerberul neînduplecat, cu broboadă și făraș.

Ne-am lăsat păgubași de la a mai aștepta vreun miracol așa că am trecut la anunțul telefonic al titularului de la Urologie, că nici litiaza reno-ureterală nu avea să aibă o soartă mai roză, din cauza ședinței. Draci la telefon, victimizări, soluții cerute pe genunchi: la ce oră se termină ședința? Unde mai avem proiector? Fără hotărârea chirugicală, desigur că răspunsurile mele au dezamăgit, concluzia fiind una tristă: eu am vrut să țin cursul, dar dacă nu se poate… voiam să vă arăt poze, filme, dar nu sunt posibilități (cumva simțeam o mică umbră de reproș: ca și cum noi studenții nu am vrea…). Ce e drept nimeni nu mai voia să stea să aștepte 2 ore degeaba, poate poate s-ar elibera sala în timp util, așa că ne-am împrăștiat care încotro – la fel de boi precum am sosit.

Dar iată că o țigară prelungită în fața spitalului a oferit o recompensă aparte pentru faptul că m-am prezentat în această zi, fără să învăț nimic, la spital. Mi-am luat până la urmă chenzina de mizerie de România, doza de circ. Un cetățean mai pigmentat, puțin cam îmbibat cu substanțe rafinate (dublu, triplu cine știe) și-a manifestat intenția de a pătrunde în spital să-și viziteze oareșice rude bolnave. Proaspăt eliberat din pușcărie, după mărturisirile sale, înarmat cu o pungă și cu doi copii (dă bine să îndupleci gardienii, nu, când vii cu plodul cu mutră de Oliver Twist după tine), cetățeanul a forțat nota la intrare, pomemnind de… libertatea de alegere și libertatea de acces într-o instituție publică.

Tentativa sa de a-și exercita drepturile democratice a fost împiedicată parțial de reticența paznicilor care nu i-au permis accesul vizitatorului acerb. Doar că cetățeanul nostru nu s-a lăsat cu una cu două: împins afară din spital de două ori, a revenit de fiecare data,  aprinzându-și iar și iar câte o țigară și pornind din nou la asalt. Pe ușile automate ieșeau pacienți în cărucioare, muncitorii își vedeau de treabă, fumătorii se adunaseră la palavre, ploaia stătea să cadă și farmacia inimii Catena clipea intermitent… cetățeanul turmentat, nepreocupat de vot, doar de dorul de frate, înfrunta fără probleme peisajul sordid, completând atmosfera cu înjurături și amenințări. În fond, ce era acolo? Pușcărie? Cum adică să nu-l lase careva să-și vadă bolnavul?

Și pentru că “tinerii atleți” păzitori de spital, adică pensionarii buni să țină afară… microbii, cu textul pregătit: “papucii doamnă, papuci igienici, 2 lei bucata, fără ei nu intrați” nu puteau rezolva situația care tindea să escaladeze (în fond, paznicii sunt doar observatori, ei nu pun mâna…), iar surogatul nostru biblic insista ca ușile să se deschidă și pentru el (chiar dacă Paștele trecuse),  din neant au fost convocate trupele de intervenție: adică un postadolescent mai robust care a apărut alergând de după blocuri, în regim de urgență pentru a aplana conflictul. Cetățeanul supărat avea disciplina pușcăriei – adică gura mare și bătut cu pumnu în piept în fața fraierilor, dar când s-a îngroșat gluma și s-a pus problema “uite mamă vin mascații, ca să-mi aresteze frații”, gata, ciocu mic, apelative respectuoase: șefule, stai să-ți explic… Efectul uniformei negre: relaxare imediată, mai ceva ca un diazepam parenteral. Șmecheria n-are margini însă – după ce Făt Frumos cu Kevlaru gros a dispărut , prietenul nostru pigmentat a revenit în fața spitalului și, întovărășit de odraslele sale (mult mai ezitante decât el) mânate ca niște vite, și-a manifestat revendicările în fața gardienilor. Plictisiți sau exasperați, paznicii au fost de acord să  lase măcar pe unul dintre copii să urce pe secția mult dorită.

Un pic de atmosferă de birt, de prea plin democratic, în fața intrării de la spital a fost suficientă pentru a ne da o lecție despre… necesitatea perseverenței în România. Oleacă de scandal, neapărat multă insistență, nițel de fentat “șefii” și desigur, câteva păhăruțe de alcool să prindem curaj și lucrurile se rezolvă. Cu alte cuvinte, dacă devii scandalagiu îți atingi scopurile. N-om fi învățat nimic legat de chirurgie și urologie, dar măcar am primit ceva pilde din școala vieții, despre managementul problemelor apărute peste noapte. Poate n-ar fi rău ca și noi, studenții, mereu lăsați la coada priorităților în spital, să devenim din când în când mai gălăgioși poate ne-om alege măcar cu o sală de curs, la orele la care avem nevoie.

Până una alta, am desprins o altă lecție: dacă într-o operație, timpii chirurgicali sunt esențiali, când vine vorba de timpul chirurgical al acestui semestru nu putem spune decât: ce-am avut și ce-am pierdut!

 

 

Iar ne intrecem la Interne

Ca multe alte lucruri românești și evenimentul lunii mai pentru studentii din anii clinici trebuia să înceapă tot cu… capra vecinului. Care e reteta? Păi persoanele importante din conducere fac o deplasare într-un centru universitar medical mai mare, observă febra intelectuală și rezultatele ei, în forma congreselor și manifestărilor studențești de tot soiul și se resimte imediat o frustrare, adică, mă scuzați, un imbold de spirit competițional care ridică întrebarea la fileu: pe când și pe la noi așa ceva? Cel mai simplu e să abordezi filosofia Fizz-iană: dacă nu noi atunci cine, dacă nu acum atunci când? Păi cât mai curând, dacă se poate chiar după vacanța (cu debut și final incert, cel puțin pentru Anul 4) de Paști, ca un fel de protocol de urgență de intrare în normalitate. Așadar, imediat după vacanță conducerea solicită, nici mai mult nici mai puțin decât organizarea unui concurs studențesc de Medicină Internă pentru toată populația din facultate (semi)calificată: adică studenții din Anul 4, 5 și rezidenți. De la idee la practică e însă cale lungă: în luna mai studenții sunt preocupați de apropierea sesiunii, cadrele didactice de tot felul de congrese, conferințe și examene, ce să mai zici de faptul că un concurs trebuie anunțat din timp, trebuie pregătite materiale, protocoale, standarde, trebuie ca lumea să aibă un răgaz de gândire etc. Să mai adaug și faptul că semestrul 2 al Anului 4 e pur chirurgical și un concurs de Medicină Internă, cu câteva săptămâni înainte de sesiune, vine ca un fel de impietate, ca un fel de sfidare la adresa preocupărilor academice studențești (chiar dacă până și chirurgii acceptă că da, e nevoie și de din ăștia care să prescrie medicamente de la o săptămână la alta). În ceea ce-i privește studenții din Anul 5, ei nu au terminat materia de Medicină Internă pe semestrul 2, iar Cardiologia și Bolile Respiratorii, adică materia de Anul 4 e la un an lumină de cunoștințele prezente. Ce să mai vorbim de sincronizarea orarului între ani, de găsirea unei săli adecvate. Dar psihologia asta defetistă nu face bine, este? Adică scuze putem să tot găsim, dar învingătorii, responsabilii, oamenii dornici de performanță trec la fapte și fac pe dracu-n patru, nu se lamentează. Cât timp păstrează curajul unei inițiative și idealismul rezonanța eroică, împingând progresul cu șuturi în fund și când devin absurd și irațional, dând o senzație de claustrofobie? Între imaginea lupului de pe Wall Street oferind discursuri motivante, aparent delirante angajaților anxioși și epuizați, discursuri care conduc totuși la adeziune, inspirație, performanță și imaginea lui Hitler în buncărul său, insistând fanatic și falimentar mutarea armatelor imaginare pe hartă și ridiculizându-și generalii pentru scepticismul lor nu e mare distanță (chiar dacă rezultatele sunt diferite: în primul caz, curg oportun milioanele, în al doilea, curg inutil morții). Adică granița dintre liderul inspirat și dictatorul căpcăun nu e tocmai ușor de delimitat. Cu alte cuvinte, nu e clar când îți dai seama dacă un proiect ambițios nu pare realizabil din cauza slăbiciunii și comodității celorlalți sau dacă împotrivirea în implementarea sa este realmente justificată și rațională. Aceeași nelămurire am trăit-o și în ceea ce privește concursul de Medicină Internă: eram noi prea delăsători să rezonăm cu adevărata performanță visată de conducere sau realmente ideea pica într-un moment cum nu se poate mai prost?

Image

Nelămurirea s-a tranșat, când ne-am dat seama că ideea concursului ieșea din sfera negociabilului – întrecerea e musai să se organizeze. Dar ce să facă cadrele didactice, ca să adune laolaltă studenții absorbiți de chirurgie (sau vacanța… înainte de termen) într-un proiect făcut peste noapte, menit să stârnească tot felul de frici și să zgândăre neplăcut comoditățile? Te-ai gândi că vorba dulce mult aduce – că dacă încerci să modifici percepția oamenilor o să ai succes: nu vă mai panicați, e ca un joc relaxat, e o formă de a vă autoevalua și de a vă stimula intelectual fără nicio altă implicație… aș, discursul de tipul ăsta nu prea are credibilitate, ceea ce sugerează, trist, aș putea spune, cât de lipsiți de încredere suntem în cunoștințele noastre în genere. Atunci, dăm milităria jos din pod și, la fel ca în semestrul I, la concursul de EKG, retragem caracterul voluntar al întrecerii, într-o manieră elegantă, suprapunând un colocviu (obligatoriu pt obținerea câtorva credite) cu ziua și ora de desfășurare a concursului. Dintr-o dată problema se schimbă: de la “cine îndrăznește să vină” (un statement onorabil al oricărui participant la un concurs) trecem “la cine îndrăznește să nu vină” (și să rămână fără colocviu promovat). Șiretlicul e desăvârșit de organizatori, măcar pentru Anul 4 care nu dezvăluie nici ordinea în care se vor organiza probele, ca nu cumva entuziasmul pompat prin seva setei de credite să se transforme în frică de abatorul perfomanței.

Image

Desigur, ziua de concurs (și ziua de colocviu) e stabilită la doar câteva zile distanță de momentul anunțului și deci… rămâne cum am stabilit. Se alege o sală și o oră în corpul K (după niscaiva combinații, sacrificând cursuri dispensabile, că doar nu stau sălile libere așteptând concursuri din astea), lucrurile nu arată însă prea bine: cel puțin 130 de studenți într-o încăpere cu doar 100 de locuri – înainte de ora stabilită se populează cam orice suprafață care poate fi folosită pe post de scaun: de la bănci, catedră și până la pervazul geamului. Sardinele studențești șed cuminți în cutioara numită K3, în sosul propriului bioxid de carbon, contribuind vârtos la instalarea vreunei insuficiențe respiratorii nedocumentate. Nu mai avem parte de regalul Aulei din semestrul trecut, cu lăbărțare pe scaune și confort termic, dar deh, nu poți să stai la Ritz în fiecare seară. Doi dintre coordonatori par sceptici, chiar dacă și-au montat zâmbetul ăla bun, de zi de concurs (parcă fiecare ar fi avut altceva mai bun de făcut, totuși…). Ba chiar s-au adus chiar și plăsuțe cu premii pentru perfomeri, ca o declarație întăritoare că totul e pe bune, că ne jucăm noi așa, dar de fapt ne jucăm serios. Al treilea coordonator e însă plin de energie și optimist, precum îl știm, interpretează bine, mai în glumă mai în serios, partitura dublugânditului : de la surpriza față de entuziasmul pentru concurs, reflectat în prezența studențească (volens-nolens- mai contează?) și până la bucuria copilărească față de premiile care urmează să fie împărțite. Înghesuiala nu e factor de descurajere, atâta timp cât lucrurile se pot rezolva, cum altfel, la fața locului. Începe așadar un proces proustian, de căutare… a unei săli pierdute, o altă sală în care sardelele să se distribuie mai generos și să se transforme în studenți apți pentru concurs. Câteva sprinturi între etaj și parter, o mică conversație cu un cadru didactic de la Asistență Medicală și hop, 70 de studenți sunt redistribuiți la parter, separați mental de tovarășii de suferință, dar împrieteniți rapid cu scaunele încăpătoare și atmosfera mai respirabilă. Concursul căpăta așadar proporții… locale, nu mai era limitat la o singură sală.

Image

Tema întrecerii? Cazuri clinice, două la număr – unul din Boli Respiratorii, altul din Cardiologie. Totul începe cu fundamentala identificare de pe foaie (să știm pe cine premiem): sugestia e să scriem pe foaie numele sau, măcar porecla (îmi vin idei gen BPOC-Mafia sau Cardieshe66) și să fim atenți la informațiile pe care urmează să fie proiectate. Primul caz: individ cu antecedente de astm bronșic se prezintă la spital cu febră, tuse cu expectorație, matitate în hemitorace stâng. Investigațiile paraclinice sugerează o leucocitoză (atât am reușit să depistez, la nivel de An 4 din buletinul de analize fără interval de valori normale afișat) iar radiografia dă mari bătăi de cap: o opacitate ciudată, parcă cu o curbă concavă pe stânga (ca la pleurezie, deși nu pare să fie), câmpul pulmonar drept parcă e hipertransparent, traheea parcă e tracționată pe dreapta… în fine, nu e timp de gândire, repede repede scrieți tot: diagnostic, evoluție, tratament, investigații suplimentare. Wow! Exercițiul riguros internist pare undeva departe, practica e prăfuită după semestrul chrirugical… trântesc acolo o pneumonie, examen de spută, penicilinuțe (dacă e cu noroc streptococic) și alte câteva sumare detalii de genul ăsta.

Image

În așteptarea celui de-al doilea caz, schimbăm foaia (și la propriu și la figurat) și suntem invitați să ne apucăm de redactarea lucrării la… Medicină Psihosomatică. Adică între un caz pulmonar și unul cardiac, băgăm un pic de patologie psihogena, burnouturi și stress. Repede, repede comutăm atenția și concentrarea (că doar așa trebuie să facă medicii) și împletim acolo, fiecare din amintiri, despre bilele lui Hipocrat, despre obsesia pentru retenție a constipaților (și obsesia pentru fecal-oral-genital a psihanalizei), despre medici care dau chix de draci etc. Nu prea mult, că trebuie să ne ocupăm apoi de bărbatul/femeia cu cardieshe. Al doilea caz: bolnav tânăr, fără antecedente patologice, vine cu febră, dureri în epigastru și vărsături, după o zi dezvoltă durere retrosternală, paraclinic ceva leucocitoză, ekg cu supradenivelare de ST (posibil undă Q), ecografia dezvăluie hipokinezie de perete cu ceva lichid în pericard, fracție de ejecție sub 35% dar coronarografia arată artere coronare libere (deși nu prea mulți studenți sunt convinși și nici eu… dovadă câte coronarografii am evaluat), fără consum de droguri. Stă două săptămâni în spital, primește tratament și pleacă acasă cu EKG normal happy-joy-joy. Nu mai poate fi vorba de infarct, da nu sună nici a endocardită (valve normale) nici a pericardită… rămân la insuficiență ventriculară acută (nu precizez cauza). Despre prognostic.. numai de bine, adică nu mai apuc să scriu nimic (oricum am făcut varză tratamentul). Repede , repede, se predau foile… toți sunt curioși să afle diagnosticul. Dar hei, ați uitat de Psihosomatică? Mai tatuați pe foi vreo 2-3 rânduri, așa lejer, ca să încheiem o dată. Mixul e deplin, timpul a expirat. Diagnosticul? Miocardită! Nici măcar un student nu cred că a brodit diagnosticul corect, ca și cum entitatea asta s-a evaporat complet din mintea noastră.

Și așa, am dus la bun sfârșit călătoria cu această struțo-cămilă aparte, așa am beneficiat de o experiență gen sală de forță pentru mințile medicale: ne-am cultivat atenția distributivă, ne-am antrenat, am transpirat oleacă… cât despre diagnostice corecte și conținuturi psihosomatice esențiale, rezultate și premii, să lăsăm. Conform dictonului: după câteva luni la sală obții un rezultat vizibil – afli unde e! Așa că doar după o zi la tras de fiare intelectuale nu puteam spera la ceva mai palpabil decât să mai înțelegem o dată cât de repede și haotic poate trece timpul, sacrificând pacienți abstracți. Dar să nu disperăm, suntem încă studenți, e o joacă, o joacă cu premii și promovabilitate garantată. Totuși, așa suntem noi, ofticoși și când ne jucăm…

Carti extra-medicale (2)

Mergem mai departe cu seria de recomandări de lectură… extra-medicale. Cărți care îți dau de gândit:

DE CE ESTE ROMÂNIA ALTFEL? -Lucian Boia – Editura Humanitas

Pentru că ești nemulțumit de România și rutina cotidiană îți amintește permanent de asta, recomand cartea profesorului Boia pentru înțelegerea fundamentului acestor realități și pentru întemeierea unei decizii personale privitoare la locul unde îți vei petrece viitorul.  De la felul în care se adresează unele asistente bolnavilor, la lipsa de materiale sanitare, la șpăgi și la lejeritatea cu care se fac/nu se fac cursuri/stagii laboratoare (ca după aia să ne plângem ce medici prost pregătiți avem) toate se leagă, într-un fel sau altul de explicațiile lui Lucian Boia privitoare la motivele pentru care suntem handicapați (sau să fim relativiști: mai handicapați decât alții, adică decât Occidentul) ca popor, ca țară. Totul se încheagă, cum altfel, în jurul evoluției istorice a românilor într-o zonă în care amestecul și condiția de frontieră, jocul acceptării și al respingerii (deci spiritul contradictoriu și oportunist) au fost coordonatele principale timp de secole. Ne-am întemeiat ca state mai târziu, ne-am întins cu plapuma la Evul Mediu mai mult decât ar fi fost sănătos, ne-am învățat cu haosul succesiunilor politice și cu slăbiciunea statală, am cultivat arbitrarul și interesul personal al conducătorilor în dauna celor guvernați și, așa cum dezvăluie necruțător Boia, nici măcar în perioada noastră așa zisă de glorie, adică perioada modernizării – sfârșitul sec XIX și prima jumătate a sec XX nu ne-am clintit în profunzime cine știe cât. Patologiile pe care le identifică Boia străbat sute de ani – insuficienta maturitate politică, cultura acceptării, reflexul paternalist, dramatizarea raporturilor cu străinătatea, lipsa de rigoare, improvizația etc iar soluțiile pentru rezolvarea unor asemenea catastrofe sunt cam greu de găsit (dar oricum, noi suntem într-o continuă căutare…). E o lucrare succintă, accesibilă, argumentată (cam inflamată în ton pe alocuri, dar oferă deschidere spre alte cărți mai substanțiale ale lui Boia), o lectură-duș-rece care te pune, ca absolvent/viitor absolvent de medicină în fața unor alegeri brutale: dat fiind că trăiești într-un spațiu handicapat din punct de vedere istoric fără prea mari șanse de reabilitare pe termen scurt, e cazul să iei o hotărâre foarte pragmatică și onestă, dincolo de speranțe că viitorul sună bine și alte naivități optimist-futuriste: ești în stare să strângi din dinți și să supraviețuiești, înfruntând lipsurile și descurcările tipice, în acest context al fatalității istorice sau vrei mai mult și ești gata să lași totul în urmă și să te cari în străinezia?

Image

 PSEUDOSTIINTA – Ben Goldacre- Editura Trei

Studiezi la o facultate de medicină iar dacă acel curs anost de metodologia cercetării științifice nu ți-a creat o idee pe deplin lămuritoare despre ce înseamnă cunoaștere științifică, ei bine cartea jurnalistului și medicului englez Ben Goldacre (care e și producătorul unei emisiuni intitulate Bad Science) s-ar putea să fie un ajutor mai convingător în sensul ăsta. Nu de alta, dar dat fiind faptul că e plină lumea de terapii după ureche, de impostori, dat fiind faptul că tot mai mulți apelează la internet pentru a găsi o dietă miraculoasă sau vreo plantă-panaceu (nu neapărat să vindece cancerul dar să o poți lua și când te doar capul și când ți se umflă burta) și, în același timp, dat fiind faptul că industria farmaceutică e mai profitabilă decât industria petrolului și a informaticii luate împreună, având interese mari în a-și spori veniturile de la an la an prin orice mijloace, nu ar fi rău să te pregătești pentru poziția, deloc comodă, între ciocan și nicovală în care te vei regăsi ca viitor medic, în care va trebui să separi grâul de neghină, să înțelegi că tentația de a scoate bani din sănătate, cu orice preț e atât de mare încât granița dintre terapie și șarlatanie devine destul de subțire: atât în ceea ce-i privește pe cei ce promovează terapiile alternative, cât și în ceea ce privește producătorii de medicamente destinate medicienii alopate. În acest sens, cartea lui Goldacre e un instrument cât se poate de util și nu are pretenții revoluționare, de a doborâ mari conspirații sau istorii secrete. Pe de o parte volumul stimulează vigilența profesională și te ajută să înțelegi rigorile metodologice utilizate în studiile medicale. Pe de altă parte, volumul oferă câteva coordonate generale ale gândirii critice pe care orice cititor (nu neapărat medic) ar putea să și le însușească în evaluarea științificității unor pretinse terapii. Cartea examinează apoi în detaliu capacitatea pseudoștiinței de a induce în eroare, abordând o serie de exemple: de la produse vândute la teleshopping (gen Aqua Detox, lumânări care scot toxinele din ureche), la produsele cosmetice revoluționare (cu ingrediente miraculoase, irelevante pentru mecanismul de funcționare al produsului), la dietele garantate și până la strategiile industriei farmaceutice de ajustare a rezultatelor trialurilor. Viitorul pare unul în care marca științificității va fi folosită din ce în ce mai abuziv, de aceea, e esențial să încercăm să ne păstrăm discernământul și prudența, mai ales când lumea va aștepta de la noi o părere avizată.

Image

IMPERFECTI, LIBERI si FERICITI – Cristophe Andre- Editura Trei

La facultatea de medicina o sa traiesti descurajari constante, o sa devii, mai ales în primii ani, un om dezamăgit. Unii o să te provoace fără menajamente: crezi că ai nimeri bine? Nu cumva ai greșit ușa? Mai ai timp să te lași, să te răzgândești. Alteori te vei chinui singur: oare am ales ce trebuie ? Oare pot eu să devin doctor și să port responsabilitatea vieții unora? Oare chiar e esențial să știu seria evoluției eritrocitare (răspunsul îl vei afla oricum la Hematologie, în Anul 5). Alteori o să te enervezi că, în ciuda faptului că ai făcut sacrificii, n-ai fost la party-ul X că aveai de învățat și nu ți-ai trăit viața de student la o sămânță și un chef pe holul din cămin, tot n-ai reușit mare lucru, tot te-ai ales cu restanțe, cu un perdaf sau cu un moment penibil de față cu un pacient. Facultatea de medicină e un loc în care se cultivă sentimentul insuficienței și se asasinează sistematic stima de sine, mai ales în primii ani. Tocmai de aceea, pentru că, ca un suflet plăpând și naiv de student să nu iasă complet traumatizat de pe urma loviturilor succesive pe care le va primi, să nu treacă (prea des) prin episoade depresive (depresia post-Anatomie ar putea deveni o entitate clinică…) și să aibă senzația că valoarea lui ca om e condiționată de eșecurile și fragilitatea pe care facultatea o va frânge fără milă, e bine să își dezvolte și să își întărească o stimă de sine autonomă și solidă: adică o părere despre sine cât mai realistă și mai rezonabilă. Nu de alta, dar părerea aia despre sine (care se măsoară pe mai multe dimensiuni, așa cum sugerează psihologul Christophe Andre: nivel, stabilitate, armonia, autonomia și costuri) oferă motivațiile interne de acțiune și de ea depinde, până la urmă, savoarea vieții (depinde de tine dacă vrei să trăiești ca un arogant, vanitos sau ca un plangăcios etern – chit că lași asta să se vadă sau nu). De aceea, lectura cărții IMPERFECȚI, LIBERI ȘI FERICIȚI (un titlu cât se poate de sugestiv) rămâne esențială în studenție, mai ales că oferă un program practic care include reflecție, acțiune și repetiție (care nu te spală însă pe creier, ca atâtea cărți de dezvoltare personală care cer de la tine adeziune totală și credință oarbă). Pe lângă faptul că îți explică ce și cum sistematic, într-un limbaj accesibil, îți dă și tehnici pe care să le aplici în viața de zi cu zi. E o lectură care merită recitită înainte și după examenele grele care te învață să judeci nuanțat,  să nu te pedepsești și să nu lași complexele să te împovăreze, dar nici să te umfli în pene după câteva reușite (ambele extreme sunt semne ale unei stime de sine scăzute sau fragile) . Până când să tot faci asta? Până când dezvolți o stimă de sine sănătoasă, adică o stimă de sine care, ca orice organ al corpului nostru când merge ok, e silențioasă și invizibilă. Pentru o viață sănătoasă… acceptați-vă imperfecțiunile și zâmbiți!

Image

BIOLOGIA CREDINȚEI – Bruce Lipton – Editura For You

O carte cu un titlu ambițios care îți va deschide puțin ochii în ceea ce privește viitorul medicinii, o medicină care e nevoită să accepte în cele din urmă pariul cu fizica cunatică și cu biologia moleculară pentru a face salturi serioase în explicarea marilor mistere: natura conștiinței, relația minte-corp dar și așa zisele vindecări miraculoase ale unor boli avansate, socotite încă incurabile (mai ales cancerul). Dacă nu prea ai înțeles cum stă treaba cu biologia celulară, dacă acel curs de epigenetică mai mult te-a băgat în ceață și dacă crezi, ca acum 20-30 de ani că ADN-ul e matricea esențială care ne codifică și ne determină existența, ei bine cartea asta te va ajuta destul de mult. Dincolo de explicațiile plastice, de metaforele pline de imaginație pe care biologul Bruce Lipton le folosește pentru a-ți lămuri mecanismele de funcționare la nivel celular și subcelular, autorul insistă pe importanța factorilor epigenetici în dezvoltarea ontogenetică (adică factorii din mediu care par să joace, conform cercetărilor citate o importanță cel puțin la fel de mare precum genele) – e vorba de influențe care nu se reduc doar la interacțiuni între molecule și receptori fizici specializați, ci și la câmpuri energetice (sunt deja articole în reviste de top precum Science sau Nature care descriu receptivitatea celulelor la forțe electromagnetice cu frecvență joasă). Sugestia lui Lipton e aceea că celulele au dezvoltat mecanisme de a decodifica informația în mai multe feluri: atât în forme materiale (ca molecule) dar și pe căi energetice (și asta explică o parte din pretinsele vindecări miraculoase) și că toate acestea modulează inclusiv activitatea ADN-ului. Poate că vi se va părea excentric, bizar, dar e vorba doar de atitudine cutezătoare intelectual: integrând ideile fizicii cuantice în biologie (materia și energia sunt interschimbabile între ele) Lipton deschide niște ipoteze situate încă, la granița științei, cu un mare potențial de a ataca probleme pe care medicina să-i spunem, newtoniană, nu le poate explica momentan. E doar o primă pagină dintr-o prefață la medicina secolului XXI de care merită să avem habar, dacă tot vom fi prin zonă.

Image

 SUPERFICIALII – Nicholas Carr- Editura Publica

Ca student (la medicină sau nu) e de la sine înțeles că internetul e parte din viața ta, profesională și personală – e mai probabil să îți uiți caietul/tableta pe care îți scrii cursul decât să uiți să îți verifici contul de facebook, să dai share la poze cu maimuța (a se citi cadavrul din sala de disecție), să îți exprimi plictiseala de la LP pe twitter etc. N-are sens să înșir avantajele devenite subînțelese ale acestui instrument care își păstrează însă ambivalența (e mijloc de informare dar și de dezinformare, mijloc de socializare dar și de izolare etc), ci mai degrabă sugerez o lectură argumentată, originală în ipoteze care pot părea cel puțin… contraintuitive și în același timp alarmante legate de impactul internetului asupra minții umane. Nu e vorba de porn-dependence, de wikipedia, de ogrish și de alte chestii revoltătoare pentru sensibilitățile pudibonde, de blestemățiile lumii contemporane înfierate de religioși e vorba mai degrabă de chestii formale, care țin de MEDIUM (adică de internet ca mijloc particular de interacțiune) și mai puțin de CONȚINUT (adică de ceea ce găsim pe internet). Nicholas Carr vorbește despre obstacolele pe care le ridică multimedia în calea învățării – ciudat ai spune, cu cât utilizezi internetul mai mult (indiferent de pe ce device și mai ales dacă te formezi de MIC în cultura internetului – iar generațiile care intră acum la facultate sunt exact generațiile care s-au născut cu www-ul în brațe), cu atât s-ar putea să îți pui singur bețe în roate. Adică internetul face o figură perversă: îți captează permanent atenția doar pentru a o împrăștia, un mediu care îți fragmentează conținuturile informațioanle dar îți fragmentează și obiceiurile de lectură – lucrurile devin serioase dacă te raportezi la studiile de studiile de neurofiziologie și la investigațiile privitoare la neuroplasticitate pe care le citează Carr (mai știm și noi de pe la Anatomie/Fiziologie că al nostru creier nu e un organ-mașină, cu piese montate la naștere care se învârt – mai mult sau mai puțin în gol, așa cum resimt o parte dintre studenți – ci mai degrabă un organ dinamic în care rețelele neuronale se întăresc și se formează în funcție de stimulii primiți din mediu) -cu cât dezvolți un obicei de lectură pe net- adică o lectură care, prin sistemul linkurilor care îți atrag mereu atenția și te faci să sari de la un subiect la altul , adică cu cât practici mai mult multitaskingul atât de dorit și de lăudat- cu atât întărești circuite neuronale asociate eficienței și rapidității jonglării cu informația. Nu e de bine chestia asta? Nu neapărat, atâta timp cât întărirea acelor circuite se face cu sacrificiul altor posibile rețele care ar traduce o gândire pofundă, critică și o capacitate de concentrare pe un anumit subiect – și e cam nasol când îți pierzi disponibilitatea biologică (adică nici să vrei, nu mai prea poți) de a dedica suficientă răbdare și resurse pentru niscaiva zăboveli analitice, poate chiar și pentru lectura unui curs universitar în general (nu mai e demult ceva ascuns faptul că multe facultăți de medicină sau nu și-au redus la greu din materie și din standarde, pentru că studenții nu mai făceau față…) sau chiar a unei cărți extra-medicale (cât de populară e lectura azi.. pff, let s not get into that!) Și uite așa, omul secolului XXI devine un homo superficialis, un tip căruia nu îi ajung degetele de la 2 mâini să tasteze, cu 3 ecrane în față, dar care tuseste de plictiseala dupa 3 pagini parcurse fara obiceiul de “a da click”. O fi de rău, o fi de bine? Rămâne de văzut, cert e că e important să știm ce ne pândește.

Image

La Brasov cartile le gasiti la Libraria St O Iosif, pe str Muresenilor nr 14, celor care nu sunt din Brasov le recomand sa acceseze cu incredere http://www.libris.ro

Carti extra-medicale (1)

Revin asadar cu prima parte a recomandarilor de lectură pentru un medicinist in plina formare… extra-profesională.

CE INSEAMNA OARE TOATE ACESTEA? – Thomas Nagel – Editura Humanitas (anterior aparuta la Editura All) – una dintre cele mai accesibile introduceri în filosofie în limba română (sub 150 de pagini) și da, cred că o minimă familiarizare cu  filosofia (și cu științe umaniste precum psihologia, sociologia, istoria etc) e esențială pentru medicină. În primul rând pentru valoarea ei formală, pentru faptul că antrenează și cultiva o abordare interogativă, toleranta, discernamant, o disciplină a gândirii critice și un simț al sesizării complexității peisajului înconjurător (lucruri de care ai nevoie și în evaluarea bolilor/bolnavilor). În al doilea rând pentru că o profesie care are de a face cu fiinte surprinse in cele mai vulnerabile stari are nevoie nu doar de specialiști în țesuturi, fluide și umori ci și de oameni cu o pregătire umanistă cât mai solidă (aspect, din păcate, neglijat în instituțiile de învățământ superior de profil extra-umanist), cu un simț al nuanțelor, cu o perspectivă empatică și cuprinzătoare asupra celui aflat în suferință. Departe de imaginea pe care poate o au încă mulți despre filosofi,  cu aiuriți care folosesc cuvinte complicate, în discursuri fără cap și fără coadă, așa cum sugerează și cartea lui Nagel  filosofia se naște din situații și probleme cotidiene, din discuții de un firesc dezarmant, de la tutunul dintr-o țigară, de la numele pe care îl porți, de la masa pe care o ai în sufragerie. Este o introducere care pune accent pe valoarea întrebărilor și stimulează curiozități, într-un limbaj accesibil (e ca o plimbare în parc cu un prieten binevoitor) – traducerea e facuta de fostul decan al Facultatii de Filosofie de la Universitatea Bucuresti (inca rector al Universitatii Bucuresti, in 2014).

Image

ESEURI DE ÎNDRĂGOSTIT – Alain de Botton – Editura Humanitas – inevitabil, în perioada studenției, o să te îndrăgostești și o suferi o dată sau poate de mai multe ori. Fie că te va doborâ fulgerător și vei uita de rutina zilnică medicinistă, fără niciun regret, fie că te va cuprinde lent dar sigur în mrejele sale, amorul o să îți încurce viața academică… mai ales cand povestea ta de dragoste va esua.  Îndrăgostirea e, adesea, o experiență extremă și inglobeaza un spectru larg de trairi: de la fericire aeriană absolută și naivitate, la stare depresivă, agonie, înstrăinare de lume. Dacă simți că trăiești prea dramatic și prea haotic din cauza amorului și că asta îți pune în cârcă absențe la școală și restanțe în toamnă, e esențial să citești cartea lui de Botton – parțial eseu-parțial roman, e practic cronica unei povești de dragoste pusă în lumina experienței universale a amorului (căci da, oricât am vrea să credem că narațiunea noastră amoroasă e inconfundabilă și incomparabilă, totuși are valențele ei suficient de comune): de la momentele de timiditate de la început (când strategiile de seducție, așteptările, emoția în fața necunoscutului ne fac să îl idealizăm și să decolăm străpunși cupidonian) la extazul certitudinilor sentimentale împărtășite de protagoniști și apoi la răcirea și destrămarea edificiului relațional. E o carte care s-ar putea să retragă ceva din farmecul și mitologia care înconjoară amorul,  dar care îți poate aduce multe consolări (mai ales dacă ai fost parasit fara drept de apel) și  cred că poate contribui la o  maturizarea emoțională.

Image

PRIVIND SOARELE ÎN FAȚĂ – Irvin D. Yalom- Editura Vellant – la fel ca și celelalte cărți ale psihiatrului american Irvin D.Yalom și aceasta abordează o situație limită: problema morții (confruntarea cu ideea morții e convingător surprinsă chiar în titlul cărții). Dat fiind faptul că, în calitate de medic, vei lucra inevitabil în proximitatea morții, e important să înțelegi răspunsul pacienților, al oamenilor în general și chiar să începi să îți clarifici propria ta raportare la această experiență fundamentală. Așa cum sugerează și Yalom, nu trebuie să fii în pragul morții ca să te gândești la ea, ca să îți dai seama că strategiile de care te-ai folosit până atunci (obsesiile de acumulare, fanatismele religioase, ignorarea totală a ideii de moarte etc) sunt falimentare și să ajungi să intri în panică și în depresie. (deși cu siguranță că vei întâlni mulți pacienți care, din păcate, vor trece tocmai printr-o stare de genul acesta). În fond, așa cum amintește și Yalom, examinându-și și propria sa confruntare cu moartea, e suficient să te oprești la câțiva gânditori din istoria umanității , pentru a desprinde citate și exerciții accesibile care să îți sondeze temerile și să te ajute să îți înțelegi situația existențială în care te afli. E o carte în care vei găsi și analiză de caz și o pledoarie pentru a lua în serios moartea ( cu blândețe și seninătate, nu in atmosfera de transee).  Fie că ești panicos de fel și ai coșmaruri despre cum o să te calce mașina mâine sau cum o să iei o boală de prin spital, fie că pleznești de optimism și îi ironizezi pe tinerii care se apucă să abordeze subiecte din astea morbide, vei găsi cu siguranță ceva care să te stârnească în acest volum – nu e esențial să te convingă, ci doar să îți dea de gândit.

Image

AMOR INTELLECTUALIS – Ion Vianu – Editura Polirom – parțial roman, parțial memorialistică, volumul e semnat de Ion Vianu, medic psihiatru, fiul celebrului critic și teoretician literar Tudor Vianu. E o carte pe care o consider esențială pentru că recuperează ceva a cărui importanță aproape că nu o intuiești, darămite să o mai întâlnești în facultate: importanța relației dintre discipol și maestru (deci vezi, că n-am zis student-profesor – tocmai pentru că a deveni discipol și a avea un maestru implică ceva mai mult decât o relație contractuală – scrie în orar că fac cu tine și eu trebuie să te suport și tu trebuie să mă suporți – e vorba de ceva mai mult de atat, de un atasament emotional, de un sentiment de inițiere pe care îl trăiești alături de maestu în ani de zile de formare). E povestea unui tânăr care descoperă laturile deopotrivă contemplative și acționale ale medicinei, medicina ca șansă de a trăi demn într-o dictatură, ca șansă de a ameliora (deci, nu de a vindeca, așa cum pretinde aroganța profesională a unora), ca prilej de a descoperi înțelepciunea autonomă a corpului uman. E povestea unor prietenii durabile, povestea unor întâlniri cu miză, cu profesori, scriitori mai în vârstă sau mai tineri, povestea formării unui destin intelectual. Mai presus de toate, e un roman care îți dă câteva lecții despre admirație (da, din pacate astazi prea putin stim sa admiram, suntem in schimb rafinati in ale carcotitului si sapatului gropii meritelor si reusitelor celorlalti)  și despre importanța personalizării relației dintre învățăcel și maestru.

Image

BEZNA VIZIBILĂ – William Styron – Editura Art – o carte care îmbină eseul cu memorialistica, este practic povestea experienței depresiei trăite de celebrul scriitor american în anii 80. În mai puțin de 100 de pagini, Styron reușește să pună în cuvinte un complex de trăiri pe care chiar autorul le recunoaște ca ținând de domeniul inefabilului. Un portret lucid al depresiei surprins în culori profunde, metaforice, de la momentul apariției morocănoșeniei despre care speri că va fi tranzitorie și până la organizarea și punerea în acțiune a ideilor suicidare. E vorba despre o boală care acaparează lent și treptat întreaga identitate și care ajunge în cele din urmă să se manifeste plenar, deopotrivă pe plan psihic (cu stări de anxietate, ipohondrie, nefericire adâncă) dar și pe plan fizic (epuizare generală, tulburări de somn, modificarea vocii). E important să citiți această carte nu doar dacă sunteți interesați de psihiatrie, ci pentru că, inevitabil, indiferent de specialitate vă veți întâlni, poate chiar dincolo de cabinet, cu această afecțiune. E vorba de o afecțiune subdiagnosticată, subestimată, o afecțiune perversă și greu de comunicat, o afecțiune care produce un veritabil furt identitar. Folosindu-se de mijloace literare (căci, pentru o asemenea boală, jargonul medical nu e suficient de convingător și expresiv) William Styron reușește să ofere o privire atentă, optimistă în cele din urmă, o privire-avertisment spre acest veritabil abis în care unii dintre noi alunecăm la un moment dat. E un exercițiu de empatizare cât se poate de binevenit de care vă veți aminti când vă veți întâlni cu bolnavii cronicii sau cu cei aflați în faza terminală a unor afecțiuni – în fond, depresia poate fi privită și ca o anticameră a morții.

Image

La Brasov cartile le gasiti la Libraria St O Iosif, pe str Muresenilor nr 14, celor care nu sunt din Brasov le recomand sa acceseze cu incredere http://www.libris.ro