Un semestru cu mutra de… Two Face

Acum un an vorbeam despre ofurile planificarii sesiunii, despre bătaia de cap pe care o aduce dificilul dar necesarul exercițiu democratic: propune variante, deliberează la curs, fă poll-uri pe facebook, modifică, răspunde la sugestii, prezintă constrângeri, avantaje, dezavantaje etc. Lucrurile nu au stat mai bine nici în sesiunea asta, chit că se spune despre semestrul 2 al Anului 4 ca ar fi  unul dintre cele mai ușoare și pretins frumoase din toata experienta de medicinist. Pentru mine aș spune mai degrabă că a fost un semestru al paradoxurilor sau, mai degrabă, al expresiilor duble. Dacă ar putea fi personificat, cu siguranță că acest semestru ar avea chipul lui Two Face din Batman.

two face

E un semestru care, aparent, are cel puțin la fel de multe materii ca celelalte semestre (ba poate chiar mai multe) și totuși sesiunea pare foarte liberă, atât de liberă încât există chiar posibilitatea și tentația reală, după patru ani în care nu știai cum să pescuiești mai multe zile de învățat, să programezi examenele în doar trei săptămâni în loc de patru.

E semestrul în care, deși studiezi discipline cât se poate de practice, adică disciplinele chirurgicale care încarnează imaginea salvatorului de viață, faci mai puține chestii practice decât în Anul 3 când îți tremura mâna la o percuție pe o spinare nădușită și cu atât mai puțin ai impresia că realmente participi la salvarea unei vieți.

Poate tocmai pentru că prezența la stagii devine, subtil,  opțională (chirurgii sunt oameni pragmatici și maturi, au priorități cu greutate, nu stau ei să fircălească foi de prezență ) și pentru că inclusiv activitatea din spital, de la stagiu s-ar putea să fie de fiecare dată la fel de surprinzătoare ca o laparotomie  (indiferent de ce scrie în carte, răscolind prin pântece s-ar putea să dai de altceva, la fel și cu venitul la stagii – indiferent de ce scrie în orar, nu e clar dacă vei găsi de dimineață un coordonator suficient de entuziast să te bage și pe tine în seamă), studenții nu prea se vor înghesui să mai vină pe la școală (pe unii îi vei putea saluta, după două luni în care nu i-ai mai văzut, întrebându-i dacă nu cumva sunt studenți veniți cu mobilități Erasmus).

E semestrul în care deși materia pare să fie cât un munte care e clar că o să îți cadă în cap în sesiune și o să te îngroape într-un morman de noțiuni, prezența la cursuri va fi una extrem de redusă (o medie de 20 de studenți/curs, așa ochiometric). Și asta pentru că, în mod ironic, deși cursurile se țin cu regularitate, pare-se că se predă de fapt destul de puțin din totalul dezirabil – fie se insistă excentric pe o serie de noțiuni sumare sau pe prezentări de cazuistică personală, fie se parcurg selectiv slideuri aglomerate ca și când nu ar trebui, la final, să știi chiar tot ce se găsește scris acolo.  Dacă mai pui la socoteală sărbătorile legale, congresele din mai, sesiunea de comunicări, ședințele neprevăzute de prin spital atunci reduci și mai mult timpul efectiv de predare. Cu toată senzația asta de haos dulce și de timp liber adunat la grămadă, în mod ironic, materialele didactice, cel puțin la trei dintre cursurile cele mai importante  (Chirurgie, Ortopedie, Urologie) au fost cât se poate de bine puse la punct: cărți tipărite, sistematizate, explicite . În mod bizar, poate tocmai asta explică prezența redusă de la cursuri-  când studentul pare să se consoleze că are de unde învăța și că evaluarea se bazează complet pe materialele oferite, nu mai prea vede sensul din a mai audia alte prezentări.

E semestrul în care deși la cursurile tradiționale, așa cum aminteam, participarea studențească e redusă, la cursuri deschizătoare de drumuri, cel puțin pe la noi prin România, gen Medicină Psihosomatică, sala e neîncăpătoare – și asta nu pentru că studenții ar fi în mod deosebit interesați de dimensiunea psihogenă a bolilor sau de felul în care pacienții obezi se pot simți marginalizați și complexați din cauza statusului lor ponderal, ci pentru că tocmai prezența la curs devine, subtil obligatorie, atunci când e anunțată drept un ingredient cuantificabil pentru nota finală (de fapt, așa cum s-a dovedit la final, n-a mai contat cine a asudat și cine a făcut niște varicuțe la picioare, din lipsă de loc, în căutarea punctelor pentru decoratul sălii cu prezența, la Spitalul Județean).

E semestrul în care chiar dacă doar patru din cele șapte materii se finalizează cu examen în sesiune, planificarea sesiunii s-a dovedit  a fi un coșmar. Și asta pentru că, cel puțin anul acesta,  un cadru didactic a vrut nu mai puțin de 3 săli simultan, alt profesor c a avut probleme de sănătate și a lăsat moștenirea didactică în spatele unui alt șef de secție (care nu e prea ușor de găsit) , iar alte două cadre didactice au solicitat, în cele din urmă, programarea unor zile de examinare de formă în sesiune – fiecare cadru didactic a trebuit căutat în altă parte – duse-s zilele paradisiace în care veneam trei zile la rând în corpul K și primeam semnături de la toată lumea, alergând cel mult între etaj și parter. Pentru a obține semnăturile din sesiunea asta a trebuit să mă transform într-un fel de globetrotter local și să mă plimb vreo două săptămâni între Spitalul Județean – Spitalul Tractorul – Rectorat – Corpul K și sediul Direcției Sanitare.

În mod ironic, cel mai mult am avut de furcă la programarea examenului la Medicina Muncii, adică tocmai la disciplina care probabil că a avut importanța unei gume de mestecat lipite în fundul băncii – inițial am convenit să mă întâlnescu cu titularul disciplinei la Direcția de Sănătate Publică pentru a culege semnăturica – apoi, cu o zi înainte de data stabilită am fost înștiințat că ar fi mai bine să merg la Prefectură, acolo unde se ținea o ședință și cu cei de la DSP. În dimineața în care mă îndreptam spre Prefectură, gonind după stagiul de Urologie, aflu că de fapt ședința s-a terminat și că mai bine mă întorc la sediul DSP.  Schimb direcția de mers lejer, întorcându-mă iar  la DSP  dar lanțul slăbiciunilor nu se rupe cu una cu două. După ce mă încurc în lifturi – căci dintre cele două ascensoare disponibile, unul refuză să urce la nivelul  mult dorit iar celălalt e limitat din fabricație să nu treacă de etajul 5 – și vagabondez pe scări ajung la  biroul căutat care…  e închis iar madamele din zonă dau din umeri neștiutoare.  Aventura kafkiană se încheie totuși după o așteptare neputincioasă și după câteva apeluri telefonice zadarnice, când titulara de curs răsare dintr-o altă cameră oferindu-mi un autograf și puțină compătimire.

Cât despre materia în premieră, Comunicare și marketing medical – cu participare didactică direct din capitală – nici măcar n-a fost clar, până în ultima săptămână, dacă e o disciplină finalizată prin examen sau colocviu în presesiune.

Așadar după un semestru plin de paradoxuri în care lumea pur și simplu s-a deconectat de la vibrația lamentării și stresul obisnuit, bucurându-se de o vacanță a la long,  asumând cu brațele deschise invitațiile subtile la relaxare, evident că studenții au dat în brânci în zilele de sesiune căutând să se dumirească ce cursuri intră pentru examen, unde se găsește cutare subiect etc.

Dar nu-i bai! A venit vara, cine vrea să facă chirurgie o va învăța la vremea ei (a se citi rezidentiat)… în rest suntem doar potențiali medici de familie care citim despre tot felul de proceduri chirurgicale, vegheați încă de acest semestru cu mutră de Two Face- sper doar ca spiritul examinărilor să nu împrumute din morala personajului de benzi desenate  și să nu ni se decidă soarta prin datul cu banul.

 

Urmeaza statia… Vestiarul 3 – Spitalul Tractorul Urologie

Probabil de când ai aflat că o să faci Urologie la Spitalul Tractorul te-ai gândit fără prea mare entuziasm că vei da iar față în față cu  micul pseudovestiar îmbâcsit, adică acel coridor în fund de sac, aparținând de the dark side of the hospital (prin proximitatea imediată în raport cu scările jegoase utilizate de fumători și de femeia de servici). Te înșeli însă – deși probabil că nimeni nu te va opri  să te duci și să te schimbi acolo, totuși merită să ai în vedere că ai mai câștigat un an la medicină, că nu mai ești în Anul 3 și  tocmai de aia ai primit dreptul să mai urci, la propriu,  un etaj sau poate chiar două, să depășești Internele și să ajungi la regalul chirurgical urologic – nu știu dacă  arhitectura secțiilor de la Tractorul e pur întâmplătoare sau ea codifică o configurație a ierarhiilor destul de explicită: urologia e deasupra internelor , atât secția, cât și blocul operator.

La etajul doi al spitalului faci dreapta și apoi stânga pentru a ajunge la vestiarul studenților, de fapt la ceea e etichetat cu un scop mai general: camera studenți. Se simte progresul: o ușă pe care se identifică clar funcția încăperii, ca să nu mai existe cârcoteală și dubii.  O ușă care nu are cheie dar care compensează acest deficit de securitate printr-o ușoară înțepenire care îi descurajează rapid pe necunoscătorii cu intenții nu atât de nobile. Adică, trebuie să te proptești oleacă, să îi dai un brânci dacă e încuiată corespunzător ca să se deschidă. Cel mai adesea stă însă apropiată de o poți împinge și cu degetul pentru a intra.

2014-05-14 08.42.36

2014-05-14 08.42.24

Și dacă tot ai intrat, grăbit și buimac să te schimbi chiar înainte de ora 8 (la Urologie prostatele și cistoscopiile merg ca pe bandă, după un orar precis, deci punctualitatea sosirii pe secție e esențială) vei da peste o încăpere mititică, nu foarte cochetă, dar ceva ce aduce totuși a apartenență spitalicească. De la aspectul debaralei cu bec chior și bănci de cârciumă de la etajul 1, aici ai parte de atmosfera unui cabinet dezafectat – e gresie, e faianță, ba chiar e și o chiuvetă dacă te simți murdărel pe mânuțe.

Atmosfera e, în general, înghesuită și eclectică – designerii spațiului au aglomerat la un loc lucruri care le-au fost mai mult sau mai puțin folositoare prin alte părți: mese din generații diferite (cred că vreo trei la număr) și scaune puse de-a valma – e vorba însă de scaune din alea bune, comode și funcționale de care se îndrăgostește poponețul obosit – studenților de la Medicină sau de la Asistență Medicală le e mai mare dragul să șadă aici, când nu prea au ocupațiune pe secție, o tacla, o cafea, o rearanjare de sutien… asta înseamnă că atunci când publicul e majoritar feminin și lăbărțeala textilă se înșiră pe toate mesele și scaunele disponibile, prelungită cu conversații zgomotoase, nu e exclus ca biet mascul să te supui privirilor sugestive și insistente dar și aglomerației evidente din încăpere și să aștepți cumințel la ușă sau să te schimbi în fața ușii (în fond, din rațiuni obscure, și pe coridor, chiar vis-a-vis de camera studenților stă singuratic un scaun albastru care, la fel ca Rexona, nu te lasă la greu). Chestiune ironică, să rămâi așa pe afară,  dacă te gândești că te afli totuși in the land of men, pe secția de Urologie, acolo unde se pare că tot femeile fac legea.

2014-05-21 08.07.17

Vei avea timp, pe parcursul unui întreg semestru să remarci  eleganța cu care un cablu de telefon face bucle artistice în toată încăperea în cursa lui inutilă spre capătul camerei, unde poposește taman sub masă. Iar dacă acel cablu blegit sub masă îți amintește că vestiarul e exclus din epoca comunicării rapide,  ușă cu clanța tăiată din spatele scaunelor îți sugerează totuși că nu ești într-un lăcaș pe deplin izolat – dincolo de ea se află camera de pansamente în care n-am avut ce căuta însă… e de ajuns că ne-am simțit în proximitatea ei , că ne-am făcut o impresie despre ea.

2014-05-21 08.07.32

S-ar putea să te întâlnești, mai ales când începe sezonul cald cu muște și țânțărei mai matinali decât tine care te vor pune pe gânduri despre metodele demne de serviciile secrete referitoare la modalități ingenioase și ezoterice de a pătrunde în vestiar – ușa capitonată și geamurile inerte, greu de manevrat îți vor lăsa niște întrebări fără răspuns în acest sens. Iar dacă vei căuta să eliberezi bietele zburătoare bezmetice, încercând să deschizi fereastra te vei răzgândi rapid când vei descoperi starea acoperișului  și streșinii fărâmițate – o provocare prea mare chiar si pentru porumbei.

2014-05-21 08.07.27

La ieșirea din vestiar nu-ți va scăpa punctul negru din tocul ușii – gardianul minuscul al încăperii: un păienjenel stropșit de vreun student ofticat, un păienjenel care în mod misterios a devenit parte integrantă a lemnului lăcuit. Nu te baza pe el să-ți păzească eventualele mărunțișuri și banii de bilet și de chiflă – mai bine îndeasă-le în costumul de spital.

2014-05-21 10.01.33

Nu te lăsa descurajat de peisajul dezolant dar măcar mult mai curățel decât în alte vestiare – doar urmează să urci în vârful piramidei, în blocul operator de la Urologie, acolo unde stau boșii boșilor tubulaturilor (ne)anatomice de tot soiul, regii prostatelor și ai cistoscopiilor. Acolo te va întâmpina un peisaj renovat, silențios, vopsit în culori vii.

2014-05-21 08.26.30

Printre atâtea modernizări (insuficiente însă, după mărturisirile coordonatorilor de stagiu) te vei simți furat de peisaj – însă aroma mai mult sau mai puțin discretă a fumului de țigară îți va aminti că totuși e vorba de treburi chirurgicale extrem de stresante.

Pentru cei grăbiți, aroganți, descurcăreți există desigur și vestiarul asistentelor din spital, mai domnesc, mai răsărit… da nu merită să nu încerci experiența studențească aflată la două camere mai încolo.

Un curs care a incheiat… o cariera!

Ultima săptămână de școală e acel interval de timp bizar, când normalitatea și rutina semestrială capătă reliefuri volatile, când sub umbrela generoasă a scuzelor avem de învățat pentru practice, nu mai catacdisești să mai vii la cursuri. E săptămâna de graniță care face tranziția spre febra sesiunii și instalează un anumit prodrom prin examenele de stagiu. Ultimele cursuri din ultima săptămână – unele vin și trec, la fel de memorabile ca o părere razantă auzită în autobuz de dimineață, altele te adorm, prin lectura molcomă sau, dimpotrivă, grăbită a slideurilor proiectate. Puține, poate doar unul, capătă proporțiile unui deznodământ grandios, o sărbătoare a unui final de carieră, la sfârștiul căreia se așterne o cortină peste o întreagă catedră. Cam așa a fost ultimul curs de Chirurgie, ultimul nostru curs din acest semestru, ultimul curs susținut în fața studenților de profesorul Alin Cucu, înainte de pensionare. Un curs-chintesență care a evocat convingător menirea  polifonică a pedagogului, în calitatea sa de figură formatoare nu doar pe plan profesional, dar și pe plan spiritual. E vorba de un curs în care profesorul Cucu și-a concentrat preocuparea și crezurile sale paideice, orientate nu doar pe transmiterea seacă a unei materii, ci mai degrabă pe provocarea judecății studenților, pe sensibilizarea și lărgirea orizontului estetic și cultural, un curs care a confirmat reputația excentrică a celui care a adus o școală și o viziune în chirurgia brașoveană (și nu o spun eu, ci au spus-o chiar profesorii săi, binecunoscute somități clujene).

c

Pe profesorul Cucu mi-l amintesc încă din Anul I, de la ședințele din Consiliul Facultății – un om molcom, aparent fisurat de boală și de o oboseală existențială somatizată, cu o privire nițel înfricoșătoare, echilibrată de statura sa gârbovită inofensivă. Dincolo de aspectul său fragil, profesorul Cucu se remarca drept o figură rebelă, excentrică (purta și bretele la pantaloni!), genul de troublemaker care își exprimă nestingherit opiniile și care nu o dă la pace de dragul armoniei universale, atunci când simte că are dreptate. Profesorul Cucu – cel care atrăgea atenția asupra pericolului disoluției catedrei de Chirurgie încă de pe atunci, anticipându-și retragerea în câțiva ani de zile. Profesorul Cucu- cel care a pledat de câte ori a putut pentru drepturile studenților și implicarea lor în viața academică – el nu a ezitat să se așeze în colțul studenților, în timpul unei ședințe de consiliu, refuzând să ia loc între cadrele didactice, protestând  față de atitudinea tiranică a celor care căutau să limiteze participarea reprezentanților studenților la discuția unor puncte sensibile de pe ordinea de zi. Profesorul Cucu- cel care a venit cu un fular de suporter al echipei U Cluj și a oferit mostre comice din programul artistic al promoției sale.

L-am reîntâlnit pe profesorul Cucu în practica de vară, din Anul 1, pe secția Chirurgie 3, chiar de ziua lui, în acea dimineață călduroasă si uleioasa. Prezența sa s-a dovedit cu atât mai insolită, atunci când a scos o votcă de la rece, a oferit un păhărel la toată lumea, la ora 9-10 dimineața și a ciocnit generos cu cei de pe secție. Atunci  mi-a povestit prima oară despre excursiile din Făgăraș, despre protocoalele chirurgicale ale francezilor și despre necesitatea unui caiet de practică pentru studenți  pe care facultatea nu l-a implementat în ruptul capului (din lipsă de resurse desigur). Mereu cu o glumă pregătită, autoironic, cu țigara în colțul gurii și cu lentoarea discursivă a omului frământat de boală care nu și-a pierdut însă pasiunea pentru meseria sa, profesorul Cucu ne-a întâmpinat apoi în Anul 3, când ne-a luat pe rând, în cabinetul său pentru a ne vorbi despre viață și chirurgie. În ciuda stării sale șubrede de sănătate (circulau glume morbide despre dispariția sa și despre mutarea domiciliului în secția de ATI), profesorul Cucu a  rămas activ asumându-și, atât cât i-au permis resursele, responsabilitățile didactice. Și-a urmărit obsesiile cu consecvență: necesitatea examinării complete a bolnavului, fără rețineri (care i-au adus reputația, după cum singur glumea, de obsedat sexual) – tușeul rectal și examenul sânilor sunt fundamentale și sunt mijloace clinice de neînlocuit în depistarea precoce a cancerelor cu incidență crescută în lumea occidentală. Da, nu întotdeauna studenții au avut răbdare să îl asculte, tocmai din cauza lentorii sale, a vocii scăzute care îți impuneau un plus de atenție și disponibilitate, da, cursurile de Chirurgie din acest an au avut o prezență medie de 20 de studenți dar, chiar și așa, prea puțini cred că sunt cei care pot să conteste interesul și particularitatea implicării profesorului Cucu în actul didactic – din păcate, el a rămas un spirit atât de viguros și de carismatic, captiv prematur într-o ruină fizică.

DSCN1728

Cursurile de Chirurgie au fost mereu dublate de evocarea cazurilor și întâmplărilor mai mult sau mai puțin anecdotice din experiența profesorului (prea puține rânduri de pe slideuri, chiar și când era vorba de un simplu simptom, au rămas neînsoțite de o ilustrare cauzistică precisă). Cursul despre apendicite a fost deschis cu povestea desenului animat al lui Jean Effel, în care, în momentul creației omului de către Dumnezeu, diavolul vine și înșurubează apendicele. De la profesorul Cucu am aflat că pacienții de la țară vorbesc despre peterhaghi sau clistil, când se referă la perineu iar durerile suprasternale sunt caracterizate drept dureri in furca chieptului. Tot de la profesorul Cucu știm că unii preferă să facă chirurgie la kilogram, că unii pacienți aleargă după trofee fecale după cure cu ulei de măsline,  că pe masa ginecologică de așezi în poziție de vizionare TV, că singurul semn patognomonic într-o boală e moartea. Așa cum sugera titularul de curs anecdotic, uneori poți să încerci și anestezia loco-vorbită, poți să fii sigur că antibioticele nu sunt antipiretice (observație care critică desigur excesul administrării postoperatorii a antibioticelor) și că nu anesteziază conștiința chirurgului și de asemenea e clar că singura contraindicație a tușeului rectal este doar atunci când îți lipsesc degetele sau pacientului îi lipsește rectul. De pe scaunul din sala de curs a spitalului am luat aminte că boala hemoroidală are o lungă istorie în spate (doar cel mai vechi stat din lume este statul în fund) și am audiat povești despre nudismul civilizat – despre cum te poți întâlni pe plajă în Vama Veche cu o doamnă academician și cum puteți purta un dialog savant într-o atmosferă de libertate textilă deplină. Nu în ultimul rând, dincolo de istoriile clujene și figurile remarcabile ale medicinei românești întâlnite de profesorul Cucu în cariera sa, am reținut că natura e cel mai bun doctor: vindecă jumătate dintre boli și nu își bârfește colegii și că desigur, în chirurgie culmea inconștienței este să fii prea sigur pe ceva.

d

Așadar, ultimul curs de Chirurgie a debutat neconvențional, muzical, cu un fragment din concertul Tribute to George Harrison, susținut de Paul McCartney și prietenii. Intro-ul plăcut urechilor a fost continuat apoi cu o discuție pe marginea abordării unui pacient ajuns într-o secție de Chirurgie (de la bateria de analize elementare și până la protocolul operator). A urmat apoi o prezentare despre poziționarea stomei la nivelul abdomenului (și da, chiar și cei rămași fără o mână, cei imobilizați în scaunul cu rotile au posibilitatea să își schimbe singuri stomele), o prezentare cu multe imagini și repere practice.

studenti

(photo credit- Xtae)

Buzunarul încăpător al profesorului Cucu ascundea stickuri de memorie fără număr, pe care titularul le scotea și le deschidea, părând să aibă subiecte de discuție cât pentru încă un semestru. Am asistat la câteva prezentări de caz în care, în manieră interactivă am căutat să depistăm problemele legate de anamneza, examenul clinic și abordarea chirurgicală a unor pacienți. Nu în ultimul rând, profesorul Cucu ne-a delectat retinele cu o serie de poze din arhiva personală ale unor flori fotografiate în excursiile pe munte și ne-a încântat din nou urechile cu spiritul anilor 60-70 dominat de eplozia libertății franțuzești transpusă în muzică. Încheierea cursului care a durat 3 ore a fost făcută prin alte câteva fragmente din concertul tribut dedicat celor de la Beatles.

O sală încălzită și suboxigenată, presiunea întârzierii la cursul de Comunicare și marketing medical, oboseala finalului de semestru – toate acestea au fost compensate de un curs de încheiere spectaculos care a împletit convingător miza spirituală și profesională a exercițiului pedagogic al unui maestru. Și pentru că profesorul Cucu ne-a vorbit cu mai multe ocazii despre necesitatea rânduielii în medicină și în viața socială în general, despre profesionalism și respectul pentru pacient, meserie și colegi, ne-am gândit să evocăm aceste învățături într-un cadou simbolic pe care l-am oferit din partea generației noastre – o generație, fără îndoială, privilegiată: un tort cu o formă sugestivă care cerea și el un tușeu rectal, o diplomă onorifică și un bisturiu gata oricând să salveze vieți.

a

b

 

Odată cu retragerea profesorului Cucu și cu plecarea echipei sale din facultate apune o școală și o epocă în istoria facultății. Mă bucur că am putut fi martor și actor la această încheiere inevitabilă care nu lasă din păcate o moștenire și o tradiție vie în facultate (drept să spun, nu mi-e clar cu cine se va mai face Chirurgie în anul universitar următor…).

DSCN1688

“Atunci când bisturiul de transforma în condei, știința în pasiune și generozitatea în dorința didactica, atunci se nasc monstri sacri. Va mulțumim, domnule profesor Alin Cucu! “

 

Practic la Chirurgie – no hands, just thoughts!

Probabil ca nicio carte, niciun film radiologic sau CT nu îl pregătește nici pe cel mai iscusit chirurg, pentru momentul laparotomiei efectuata pe un pacient nou (în fond, nu degeaba îi zice abdomenului: cutia cu surprize). Tot asa nici stagiile din timpul semestrului nu te pregătesc prea mult pentru momentul final al examenului practic. Fie că ai fost un conștiincios încăpățânat și chiar ai frecventat stagiile, mereu animat de speranța că poate azi facem ceva, fie că ai fost un plictisit bonom și ai degustat cafele variate de la automatele din spital, vizitând colegii de pe alte secții unde se făcea un altfel de nimic, fie că ai căzut în patima procastinării și te-ai întors pe partea aialalată în fiecare dimineață în care alarma violentă îți amintea că n-ar fi rău să mai dai și pe la școală, tot la punctul de convergență ai ajuns, atunci când ai aflat că: se ține examen practic la Chirurgie. Adică n-aduce anul ce aduce ceasul: după ce răcanii de pe frontul tăietorilor delicați au stat în bătaia vizuală a coordonatorului-șef de pluton, sperând să fie băgați în seamă, luând chiar inițiativa, căutând prin foi și vorbind cu bolnavii, prinzând, de pe ici și colo câte o curiozitate, câte o logică a unui caz, traversând per ansamblu o aventură haotică și inegală (Chirurgia pare o specializare boemă de la distanță, o specializare nerutinată, în care cafelele și palavrele de dimineață sunt indispensabile , iar sala de operație opțională – greul  se duce de fapt în gărzi), afli apoi că lucrurile redevin serioase chiar la ultimul stagiu la care, așa cum declamă coordonatorul de stagiu, va avea loc examenul practic. Adică pur spirit chirurgical: vorbăraie, vorbăraie preoperatorie,  dar importanța fundamentală revine până la urmă  momentului decisiv al interventiei chirurgicale – în aceeași logică: stagii, stagii în timpul semestrului dar momentul cheie rămâne tot examenul practic.

Image

E vorba de un examen practic care nu include neapărat anamneza și evaluarea clinică a unui pacient, cât mai degrabă o discuție care să ne treacă prin cât mai multe capitole de materie. Mai puțin preocupat de rigoare și probleme formale, fără obsesia cântăririi atente a priceperii și cunoștințelor, a departajărilor milimetrice între studenți, coordonatorul de stagiu pare să pregătească un pariu acceptabil: nu vă pic, dar dacă nu știți o să vă pară rău, adică o să vă umilesc nițel.

Sunt relativ neîncrezător auzind premisa de pornire, luând cunoștință de alte zvonuri în care coordonatorii anunțau examenul practic cu surle și trâmbițe doar ca să execute o formalitate a a bilanțului de prezență. Citind totuși materialele predate, mă înființez la spital într-o dispoziție relativ lejeră, departe de surescitarea premergătoare practicului de Medicină Internă, din semestrul trecut. Aparent, precizia chirurgicală e de negăsit în afara sălii de operație. Deși ne-am adunat la ora convenită, studenții din grupa anterioară nu au fost încă evaluați – situații imprevizibile, operații au sabotat misiunea didactică finală. Stăm înșirați ca niște mărgele înhălățite, lângă lifturi, dezbătând posibilele subiecte despre care am auzit că s-ar preta la evaluare. Adică treaba chiar e serioasă: bilețele, răspunsuri individuale, toți adunați la grămadă, nimeni nu părăsește incinta, un fel de proces de deliberare al juraților sau, mai degrabă ca o participare la o operație în care respectăm la sânge protocoalele igienice. Emoțiile, prezentările și perdafurile se consumă departe de ochiul public, în… sala de mese a secției ( dacă mai primeau  și o ciorbă probabil că totul ar fi fost ideal).

Trece o oră, se face de momentul prânzului. Infirmierele pregătesc deja blidele și oalele aburinde care au venit cu liftul. Aroma de mărar și de fiertură proaspătă ne dezlipește stomacul și trupurile de pe peretele murdărit. Părăsesc apendicitele, complicațiile litiazei și hemoroizii și mă las în voia apetisantă a mâncării de spital. Mă uit insistent la infirmiera care golește polonicul cu aer absent, doar doar i s-o face milă de acești orfani spitalicești așteptându-și execuția emoțională. Prânzul doamnă, un prânz pentru un condamnat la umilire, un mic capriciu gastronomic care să revigoreze ciclul Krebs! Zăngănind din toate rotițele, infirmiera își parchează indiferentă căruciorul, consultând lista cu pacienți. Mă uit mai atent și văd că pe meniu sunt niscaiva… pârjoale, chiftele, piftele, cum vrei să le spui – par exact genul ăla cu carne tocată, bine tăvălite în verdeață, scufundate în ulei. E drept, hipercaloric, hipercaloric, dar parcă prea provocator pentru colecistele neputincioase de pe secție. N-apuc să mai fac cine știe ce inventar gastronomic, că ușa de la sala de mese se deschide și doctorul ne salută cu neața (ca și când ar fi rămas blocat într-o buclă temporală matinală) și se grăbește spre cabinetul asistentelor, însoțit de studenții cu chipuri șterse și epuizate. Nu au terminat, mută doar sediul ca să lase pacienții să halească. Mai ședem noi ce mai ședem, așteptând să se usuce coridorul spălat frumos cu mopul, când în sfârșit, grupa sosită de dimineață, evaluată, procesată se îndreaptă rapid către vestiare.

Gata ne-a venit rândul, intrăm în cabinet, doctorul își reia locul împărătesc pe fotoliul cu fund găurit, noi ne împrăștiem care încotro în jurul său, așteptând umili subiectele. Tragem fiecare cate un bilet si mai tragem bilețele făcute ad-hoc cu numere care precizează ordinea în care vom răspunde și … avem 10 minute de gândire. Unii fircălesc câte ceva pe foicele, alții privesc lung în zare inventariind în gând tot felul de semne și simptome, lista de prezență e alcătuită tot pe loc și are suficient spațiu pentru a insera inclusiv numele subiectului asociat. Protocolul absent din timpul stagiilor semestriale vine peste noi ca o avalanșă – memoria coordonatorului identifică absenții și îi urechează metaforic iar evaluarea răspunsurilor e sistematică. Nu e suficient să ai un habar general, haotic, trebuie să urmărești un anumit plan de răspuns: nu zici doar că in peritonita generalizata de debut apare durere si contractura musculara, musai sa discuti de semnele generale si locale si chiar sa enumeri toate caracteristicile pulsului (of, mama ei de semiologie), nu zici doar ca o complicatie a litiazei biliare e icterul mecanic, neaparat discuti despre categoriile de complicatii si le abordezi pe rand. Răbdarea coordonatorului e îmblânzită de fiecare țigară pe care o aspiră cu nesaț. În spatele nostru asistentele bârfesc ca la șezătoare, împăturind comprese, înfulecând niscaiva mazăre cu pui, descărcând coșulețul de magazin plin cu fiole și medicamente. Îmrprejurimile devin practic un soi de simulare a condițiilor de stres pentru orice viitor medic.

În cele din urmă ne mutăm și noi în cabinetul profesorului Cucu și continuăm acest examen nomad, cu decoruri și întrebări nomade. Nimeni nu iese după ce termină de răspuns, atâta timp cât trebuie să completeze și neștiința colegilor săi, așa cum și tovarășii de suferință i-au completat anterior. E o democrație a suferinței în care jucăm pe rând rolul de martori și actori ai umilinței.  Cu toții trecem practic prin baia celor 10 subiecte: vorbim și de diagnosticul diferențial al apendicitelor și de diagnosticul diferențial al hemoroizilor, de tratamentul în pancreatita acută, de tratamentul paleativ în cancerul gastric, de stările precanceroase ale cancerului de colon și tratamentul cancerului de colon cu viză radicală, de clinica cancerului de colon stâng, de peritonite și litiază biliară. Răspunsurile se punctează cu plusuri și minusuri – evaluarea e mai mult psihologică, atâta timp cât nimeni nu pică… grupa face, per ansamblu, o figură frumoasă și primește aprecieri din partea coordonatorului-șef de pluton. Pifanii au învățat să mai judece și și-au dat și silința – ar mai fi de citit dar nu e rău.

Uitând de ranchiuna adunată în stagiile ratate, gâdilați plăcut de aprecieri, încolonați și duhnind a fum de țigară (dacă ne-am fi putut aprinde și noi una, la final, ar fi fost cu adevărat cinematografic… adică copchii fumând cu tătucul lor de ocazie, la încheierea experienței inițiatice), am spus la revedere secției de Chirurgie și coordonatorului de stagiu. Fără presiunea și amețeala de după practicul de la Interne, am ieșit cu senzația unei revanșe chirurgicale. depline

Nici nu știu dacă noi ne-am luat revanșa față de Chirurgie sau Chirurgia s-a răzbunat pe noi în această ultimă zi de stagiu. N-a fost o înfruntare  pe viață și pe moarte cu siguranță, n-a fost o examinare ca la carte, nu ne-am simțit chirurgi asaltați de imprevizibil dar, totuși,  am mai participat puțin, platonician și imperfect, la experiența ideală de medic, antrenând niscaiva judecată și sistematizare în gândire. Cât despre mânuțele alea două, mina de aur a chirurgului, ele au șezut blânde și cuminți. Keep calm and carry on!

 

Povestiri din Corpul Y (4) – Primul examen la Anatomie

Așa cum probabil prea puțini studenți la medicină vor fi pregătiți vreodată, la parametri optimi, pentru a face față primei sesiuni,   tot la fel de greu le va fi să vorbească despre emoțiile trăite la primele examene din prima sesiune. Una dintre încercările temerare ale Anului 1 se leagă, inevitabil, de Corpul Y, locul pe care, în acele zile de februarie ale primei sesiuni, mai toți l-am părăsit cu capul plecat și cu o senzație de deznădejde pulsând în ritmurile vântului tăios.

În Anul 1 încercam să mă responsabilizez să citesc măcar săptămânal materia predată la laborator – măcar partea de anatomie a oaselor și a mușchilor. De embriologie nu îndrăzneam să mă apropii, deși știam că subiectele din acest capitol extins parcă ad infinitum erau numeroase și aveau caracter eliminator (profesorul era tare încurajator la curs, în acest sens: nu știți ce se întâmplă în ziua a 8-a a dezvoltării… picați, nu descrieți toate etapele ovogenezei sau spermatogenezei… picați etc). Până la vacanța de iarnă, lucrurile au mers relativ bine, eram exagerat de încrezător că reușisem să parcurg mai bine de jumătate din materie… apoi, imediat după ce împlântasem prima oara lama bisturiului într-un cadavru, încercând să descopăr marele dorsal, avea să se producă catastrofa: un munte de materiale cu vascularizația, inervația membrului superior și inferior cădea ca o avalanșă peste preocupările mele orientate mai mult spre Biochimia care mă zăpăcea al naibii.  Dintr-o dată, ochiometric vorbind, grosimea materialelor de pregătit pentru Anatomie  rivaliza lejer cu “Biblia” biochimica a profesorului Coman, anticipând o karmă de rahat pentru perioada de după vacanță. Am avut insiprația să profit însă cât am putut de cele două săptămâni din preajma Crăciunului și a Anului Nou, să-mi fac tabele cu mușchii și articulațiile, înjurând mania detaliului a lui Papilian, să schițez câte ceva la distribuția vasculară și nervoasă, măcar să am niște materiale esențiale pentru perioada sesiunii (erau atâtea foicele, tipărituri și caiete, de parcă toată camera mea era un fel de mașină de spălat intelectuală, în program de centrifugare). Apoi a venit sesiunea… primul examen la Biochimie a fost prima catastrofă pentru cea mai mare parte a colegilor mei- oral, cu structuri și scheme pe care trebuia să le pui pe tablă, cu hipoglicemii, plânsete, stat în sală și câte 5-6 ore, în speranța unei inspirații care să deslușească enigmele din întrebările profesorului.  Și după această agonie deschisă de lovitura brutală, ca de pumnal (deci ca un ulcer perforat) a Biochimiei, ne îndreptam spre ultimul cui din sicriul temporal al sesiunii – anume examenul de Anatomie (n-am mai făcut greșala asta mai târziu, si am cautat sa planific Anatomia întotdeauna în prima jumătate a sesiunii).

Am învățat în sesiune cât am putut – și la vremea aia nu puteam mai mult de 4 ore pe zi – 2 dimineata și 2 după amiaza. Am învățat după conspectele, schemele pe care mi le făcusem în vacanță și culmea, nu întotdeauna folosindu-mă de atlas (mi se părea mai comod uneori să-mi folosesc imaginația… ceea ce nu a fost neapărat o decizie inspirată). Cât despre embriologie – am înghițit-o cu greu, am desțepenit-o în primele zile de sesiune și am reluat-o în ultimele zile înainte de examen – la mica greață, în vârful patului, fără să sondez prea mult youtubeul după scheme logice și montaje explicative, am îngurgitat-o și am vomitat-o, trântind cu caietul de pereți, nefiind sigur că am rămas cu prea multe (lucrurile se cam blocau pe la ziua a 15-a sau a 16-a în dezvoltarea colecției de celule cascadoare care se aranjau și se încălecau în cele mai bizare forme) iar desenele retardate și modeste din materialul recomandat îmi dădeau o cu totul altă imagine decât ceea ce credeam că am înțeles-o eu. Dar la ora 20 în preziua examenului, am închis cartea, am pus materialele deoparte, am tras adânc aer în piept și m-am dedicat activităților care să îmi aerisească creierul îmbâcsit de tot felul de inserții, șănțulețe, canale deschise și închise conform unei coregrafii genetice cât se poate de precise. Nu mă consideram pregătit doxă, dar măcar aveam un minim de spus la fiecare subiect posibil (la unele mai mult, la altele mai puțin – si ma consolam ca asta ar fi ok) și păstram cumva speranța naivului, inocentului: doar n-o putea fi atât de rău. Inconștientul era de altă părere și funcționa autonom trimițându-mi în acea noapte coșmarurui nasoale, intermitente.

Image

A doua zi, am plutit cumva, în plimbare până în capătul celălalt al orașului, la primele ore ale dimineții, împins de frig și de muzica ce-mi răsuna în urechi, încercând să-mi distrag atenția de la a recapitula prea multe subiecte care mi-ar fi amintit cât de mult uitasem din materie. Imediat după centrul vechi am zărit Maternitatea – răsufla vioi aburul autoclavelor, sărbătorind venirea pe lume a noilor prunci. Vis-a-vis, în Corpul Y, în spatele zidurilor și a urmelor de zăpadă de pe acoperiș, aveau loc acte mai funebre, se desăvârșea un deces al entuziasmului, o inițiere printr-o moarte a inocenței, o condamnare la restanțe necesară în vederea transformării studenților în mediciniști adevărați. Profesorul de Anatomie deschisese ușa și pătrunsese în micuța sală din capătul coridorului. Clădirea era la fel de rece ca privirea evaluatorului care, deși se adresa amabil și aparent încurajator studenților, poftindu-i să intre, cerând carnetele de note în avans, păstra o lucire metalică și indiferentă în ochi, ca un călău care cunoaște caracterul inevitabil al îndeletnicirii sale.

Corpul Y era așadar un loc al transformărilor, al demascărilor aparențelor prietenoase: Laboratorul de Genetică devenise sala de tortură, atâta timp cât era spatiul în care avea să se petreacă examinarea la Anatomie – câțiva studenți așteptau (suspect de) încrezători aprobarea de intrare a profesorului. Aceasta a venit și câțiva dintre încolonați s-au grăbit să pătrundă în minuscula încăpere unde nu știai ce aveai să găsești. Doar ușa trântită din când în când de mâinile neîndemânatice îți reamintea că exista o comunicare între cele două cosmosuri de sub același acoperiș: cel al aspirațiilor și speranțelor studențești care pluteau nesingherite pe coridoare și cel al realităților iscălite în carnet, în micul laborator. Sălile de disecție deveniseră adevărate vestiare cu pufoaice și cojoace împrăștiate peste tot, cu foi, markere și caiete, locuri în care studenții rebegiți de frig și de surescitare citeau intens, dând din cap aprobator, rozându-și unghiile, șifonându-și halatele din cauza fâțâielii pe scaun. O cameră a agoniei, în care se amestecau temeri exprimate interogativ, speculații și înjurături: nu vreau să-mi pice embriologie! A ieșit cineva? Tu ce-ai zice la nervul peronier? Are cineva dezvoltarea membrelor? Haosul impresiilor și al stărilor de confuzie se alinia și se structura ca la un RMN, sub efectul curentului electric adus de deschiderea ușii sălii de examinare: toți ciuleau urechile și își ascuțeau întrebările încercând să-și domolească emoția – cum a fost? ce a dat? Veștile erau sumbre de tot: nici nu se discută fără să știi subiectele eliminatorii (dar de fapt cam toate sunt eliminatorii), ba chiar ți se cere să predai biletul, ca să nu mai pierzi vremea în sală, e dur, e nemilos, nu se cerșește, nu se prea aproximează, nu se adună puncticel cu puncticel, nu: e totul sau nimic, impresionezi sau ieși afară, cu tot cu halat și carnet în care obligatoriu este marcată, ca o stigmă, neputința ta în forma notei patru.

Contaminat de panica celorlalți, fără să cad pradă unei disperări, am constatat cum încep să-mi tremure mâinile și nu, nu era de la frig. Cititul nu mă ajută la nimic, pur și simplu neuronii intraseră în grevă și blocaseră sinapsele, în capul meu răsuna mai degrabă un vacarm, era un fel de atmosferă de bursă pe Wall Street. Cu gura uscată și transpirat, am ieșit în fața Corpului Y, la o țigară. Mers nesigur, voce pe undeva bitonală, pielea căpătase un aspect parcă de lichen. Fumul îmi ardea gatul ca niciodată, parcă își făcea cuib intr-un perete scorojit și nu, traheea mea nu arăta totuși ca o bucătărie veche. Emoțiile deveneau copleșitoare, respiratul adânc, număratul acelor de brad din curte nu mai era de nici un ajutor. Pur și simplu nu puteam domoli și consola această teamă, cu niciun instrument rațional.   Acum ori niciodată, intru să actualizez unul dintre scenariile posibile. Am pătruns în anticamera mieilor pregătiți de tăiere academică, am cotrobăit prin ghiozdan, mi-am luat halatul și m-am îndreptat spre ușa laboratorului de Genetică. Ușa s-a deschis în cele din urmă, am pătruns și am dat de profesorul impasibil care tocmai semna un patru în carnetul unui nefericit care predase subiectele. Era ca un fel de glumă proastă: lumea intra, trăgea subiecte, puțini se așezau în bancă, mulți le citeau pe loc, le abandonau pe masă ca pe niște răvașe de prăjituri chinezești care îți dau o veste proastă și consumau formal experiența examinării, recuperându-și carnetul in care se afla bătaia metaforică pe umăr, deloc încurajatoare, a notei detestate de  studenți. Cei care indrazneau sa raspunda, primeau verdictul fatal, la bâlbâiala emoțională: “Du-te si mai citeste!”.

Am tras la rândul meu câteva benzi de hârtie din mormanul cu decupaje neglijente, profesorul mi le-a citit cu voce tare, nu tocmai neutră, ca un soi de provocare: crezi că te descurci? Are sens să pierdem vremea? apoi m-a invitat să iau loc în bancă. Subiectul de embriologie, spaima spaimelor era de o blândețe infinită: malformații congenitale rezultate din acțiunea factorilor teratogeni… în rest, din ce îmi mai amintesc: articulațiile intervertebrale și fasciile antebrațului – da, fara nervi, fara vase si ramurele, fara raporturi obsedante. Mă concentrez greu.

Înaintea mea sunt două colege una dintre ele tratează deja ultimul subiect, recitând hotărât, ca pe apă, o poveste despre scapulă și inserțiile ei musculare. Aștern cu mână tremurândă câteva idei, tratez subiectele în maxim trei pagini. Colega și-a încheiat reprezentația, a primit notă mare și a părăsit sala zâmbitoare, cealaltă colegă începe să vorbească răspicat despre spermatogeneză și diviziuni celulare. Se încurcă nițel, profesorul își pune mâna la cap și insistă ca studenta să reia de la început răspunsul. Chiar și cu poticneli, lucrurile capătă coerență. Începe să-mi fie rușine, cronometrând răspunsul ei și-mi dau seama că eu nu am ce să spun în mai puțin din jumătate din timpul alocat. Storc creierii după încă o idee. Între timp, alt coleg de lângă mine se decide să predea biletul și îmi dau seama că asta înseamnă că eu urmez la răspuns. Colega a fost premiată cu nota 9 și a pășit lejer spre ieșire. Obidit, resemnat, ocup locul de pedeapsă, sprâncenele autoritare din fața mea și ochelarii de pe nas îmi confirmă exigențele ridicate care sunt așteptate. Începutul e ușor deturnat de o stângăcie în exprimare: vertebrele se pot articula… – nu, zice profesorul. Hait! Deja am dat-o-n bară? Nu prea tare: vertebrele se articulează mă reformează academic examinatorul. Încep să înșir pe scurt lucrurile știute, întâmpinate cu multe aprobări din cap, ca din partea unui dirijor care punctează nonverbal atingerea unor note acute plăcute. Ajung la ultimul subiect pe care nici nu am mai prea avut timp să-l tratez: fasciile antebrațului – vorbesc acolo ceva de retinacule și, sub vocea încurajatoare a profesorului care glumește anticipativ: ei ca să vezi, că totuși dau un 10 astăzi, mai îngaim maxim două trei vorbe despre un subiect în legătură cu care nu știu prea multe. Ce am zis e totuși corect, cât de cât sistematizat, fără confuzii sau aberații. Profesorul e decis, îmi ia pixul din față și trece apăsat nota 10 în timp ce asistentul zâmbește și îmi transmite felicitări. Sunt ușor confuz și nu mi-e ușor să mă conving de cele petrecute. Instinctiv întind mâna după pix… profesorul în schimb îmi prinde ferm vâsla întinsă și o strânge cu putere… de fapt, lămuresc ulterior, aș dori să-mi iau pixul. Pixul? Sigur, poftim și felicitări! Mulțumesc cu jumătate de gură și cu un zâmbet fals pe față și ies afară ca și când aș fi asistat la un spectacol al carui protagonist nu am fost eu. Desigur, afară mișună încă cei gâtuiți de emoții: și? Cum a fost? Ce ai făcut? Zi-ne tot! Prezint în mare lucrurile și mă poticnesc puțin când vine vorba să spun ce notă am luat. E într-un fel stânjenitor când 90% pică, să vii să rostești mândru, ca un extraterestru de pe altă planetă: am luat 10 la examenul de Anatomie! E ceva parcă ireal!

Ieșind din sala de examinare, m-am regăsit departe de o bucurie eliberatoare, de o dorință de a sări în sus glorios, de a stoarce cu pumnii strânși o victorie delicioasă. Simt mai degrabă, pe undeva o specie de umilință, combinată cu ceva jenă față de restanțieri și o umezeală intensă în axilă. Primul examen la Anatomie nu fusese un triumf deplin, un rod al muncii asidue, pe deplin meritate, în ciuda faptului că luasem nota 10. În Corpul Y, după acea țigară posttraumatică, aveam să reflectez la semnificația împovărătoare a notei 10, la senzația aceea că e prea cuprinzătoare și exagerată pentru mintea ta limitată, la fel cum alții probabil că au reflectat despre semnificația unei note de 4 sau de 5 – niște cunatificatori tare zgârciți, nedrepți și batjocoritori la adresa eforturilor investite săptămâni de-a rândul. În fapt, această notă de 10 mi-a adus revelația despre importanța norocului (sau, să-i spunem mai neutru întâmplare) la examen, așadar despre importanța unui factor extern care nu are legătură cu tine și cu eforturile tale și care tocmai de aceea e mai neliniștitor și nu îți dă posibilitatea să te extaziezi sau să te împăunezi. Primul examen la Anatomie din Corpul Y sunt convins că a născut adevărat bilanțuri existențiale în mintea multora – am loc aici? Chiar pot să fac față? Merită? Pe treptele Corpului Y probabil că s-au luat multe decizii de destin, acea zi noroioasă de februarie probabil că a cristalizat prima evaluare personală lucidă pentru mulți boboci: a fost momentul în care și-au pus cu adevărat întrebarea dacă are sens sau nu să rămână la medicină.

Primul examen de Anatomie în Corpul Y mi-a dezvăluit anticipativ fragilitatea performanțelor – faptul că uneori, de la 5 la 10 nu sunt decât câțiva pași, faptul că pregătirea prudentă musai să fie dublată și de întâmplare fericită, de o combinație potrivită de subiecte și de o dispoziție binevoitoare din partea profesorului. Dupa  ani de zile de la acea experienta, astăzi, când nu mai știu nici 10% probabil din materia de Anatomie din Anul 1 (examen pe care l-aș pica cu brio astăzi) am rămas însă cu impresia durabilă, fundamentată de o experiență inițiatică, aceea că la medicină… ai atât de mult de învățat și atât de puțin timp.

Desigur, chiar daca Anatomia se uita (si vai, ce repede se uita si de cate ori se uita!),  primul examen la Anatomie e greu de uitat.