Aceasta stare de asediu de la secretariat…

Dupa mijlocul lunii septembrie, exact la ceasul la care lucrările de licență se coc și se preling ca ceasurile lui Dali, exact atunci când începe să se strângă lațul în jurul restanțierilor și disperarea să înflorească, exact când cataloagele scot zgomote de popcorn pus în microunde, atunci când sunt trântite a n-a oară pe birourile aglomerate de hârtii, cam pe atunci devine destul de clar că secretariatul si-a desăvârșit transformarea într-un soi de tranșeu sufocant în care are loc un lung și obositor război de uzură. Nu se poartă cască dar se folosesc cuvinte ascuțite și se pufnește pe toate nările ca din tunurile de artilerie încinse.

Chiar daca nu mai arata asa astazi, imaginea asta din timpul renovarii secretariatului reflecta senzatia de inghesuiala si sufocare ce se pastreaza macar in atmosfera, daca nu in plan fizic:

1

Secretarele devin un fel de ofițeri coordonatori ai unui centru de comandă înființat ad hoc în timpul unei bătălii de proporții. Imprimantele scuipă hârtii fără număr, faxul cârâie iritat, mormanele de documente dactilografiate și scrise de mână aglomerate unele peste altele dau senzația unor saci de nisip meniți să amortizeze bombardamentul informațional care continuă să sosească pe toate canalele. Asaltate de telefoanele fixe și mobile  – alarmele care bruiază și dizolvă continuitatea oricărei activități- întrerupte de vizita studenților și a cadrelor didactice, de o nouă solicitare care dă peste cap planul elaborat în urmă cu doar câteva minute, secretarele sunt nevoite să reinventeze și să remodeleze permanent noile realități care dau buzna peste ele. Nu e de mirare că expuse sub casacada asta stresantă de noi și noi schimbări, secretarele capătă un spirit milităros, se apucă să facă instrucție cu studenții, să strige și să arunce pe geam orice formă de toleranță. Iar asta se întâmplă pentru că în secretariat domnește o agitație fără sfârșit, o senzație de împrăștiere, de improvizație constantă etern românească supusă asimetriei între cantitatea de sarcini-responsabilități respectiv puterile fizice și timpul disponibil. Tranșeul secretariatului e luat cu asalt periodic pe de o pate de de cadrele didactice, pe de altă parte de studenți. Cadrele didactice intră fără probleme, unele mai discret și mai umil cu un catalog cu note post-sesiunea cu numarul 99 (anticipând parcă exasperarea pe care o vor produce), altele își fac o intrare mult mai dramatică tunând și fulgerând, evocând o poveste a absurdului instituțional de zi cu zi, arareori mai apare cineva cu o glumă pregătită, cu un zâmbet și o picătură de bunădispoziție care să mai însenineze atmosfera.

Studenții au strategii mai variate, dat fiind faptul că intrarea lor e condiționată teoretic de programul scurt cu publicul afișat la intrare. Unii rămân răbdători pe holul facultății, pândind cu atenție mișcările clanței, singurele care le garantează că ceva se întâmplă dincolo de ușa din PVC. Alții, mai curajoși, își fac intrarea hotărâți în holul din fața Decanatului și, privind insistent spre încăperea secretariatului, vânează momentul oportun de a face primii pași în sala de judecată. Mai sunt și studenți care, pătrunși de spiritul de turmă (s-a riscat unul să intre în hol la Decanat, ne strângem și noi cârnat în spatele lui) se simt și ei mai aproape de obiectiv, strecurându-se în anticamera secretariatului dar mai sunt și studenți care vin cu strategii de gherilă, care se infiltrează: se așază la mese și își răsfoiesc preocupați documentele/cererile pentru a se afla în treabă, ca și când ei s-ar dezice de coadă, de intențiile de a pătrunde în secretariat, deși evident că exact asta vor să facă. Mai sunt și cei naivi de Anul 1 însoțiți de mămici sau tătici mai debusolați ca ei care. puși la punct scurt pe doi, întreabă cu inocență dacă nu cumva pot vorbi și cu Decanul… (întrebarea e urmată desigur de o întâmpinare furtunoasă).

Periodic, când detașamentul de studenți se apropie periculos de ușă iar holul Decanatului devine neîncăpător, când zgomotul devine asurzitor, când una dintre secretare pornește în expediție spre cine știe ce încăpere din facultate și dă de trupa de comando studențesc plantată în dosul  ușii, se declanșează un contraatac punctual, un fel de clearence-fiziologic al împrejurimilor: la solicitarea fermă a secretarelor, toată lumea iese afară. Dar eu am doar o întrebare… afară! Dar eu vreau doar să las o hârtie… afară! Dar mi-ați zis să revin cu chitanța de la… afară! După câteva minute de pauză, evident asaltul se reia, încercuirea se reactualizează subtil, până la o nouă intervenție din birou (asta dacă nu apare conducerea Facultății care pulverizează aglomerația într-o manieră chiar mai pitorescă).

Desigur, studentul de rând se va simți frustrat și exasperat, lăsat să-și îmblânzească urgența la o coadă lungă,  întors din drumul pe care l-a parcurs cu atâta nerăbdare, din holul facultății și până în holul Decanatului, abordat al repezeală și ironizat uneori fără milă, trimis să citească regulamentele sau trimis să aștepte mai mult decât și-ar fi dorit pentru diverse solicitări. E momentul în care furia și antipatia față de secretare sare exponențial din parametri obișnuiți din timpul anului, momentul în care pe toți îi apucă groaza să dea cu ochii de aceste ființe meschine, inumane lăsate să tortureze bieții învățăcei, într-un infern birocratic kafkiano-comunist.

Am avut ocazia să petrec mai mult timp la secretariat, în toamnă,  să văd cum arată lucrurile din interior, pe termen mediu… dincolo de faptul că atmosfera de intersecție aglomerată românească din secretariat ajunge să te agaseze și să te facă mai iritabil, să te obosească, să te despoaie de energie pe nesimțite, am remarcat însă că în spatele figurilor milităroase și intolerante se află destulă vulnerabilitate și sacrificiu personal, deopotrivă fizic și psihologic, multă responsabilitate (prea multă pe alocuri) și disperare. La o privire mai atentă, poți constata că tonul arțăgos, lipsa de răbdare, minuscula pauză de țigară, ironiile pișcăcioase, comentariile aparent răutăcioase se dovedesc tocmai semnele omenescului din aceste ființe , sunt strategiile de apărare și ripostă prin care secretarele încearcă să se salveze, să caute să construiască o minimă coerență în acțiunile lor, precum si posibilități de ventilare psihologică. Secretarele nu sunt niște doamne de fier,  ba chiar uneori sunt prea sensibile și tocmai asta le amorsează comportamentele aparent agresive. Gândește-te că ai o mie de chestii de făcut și la tot minutul îți sună telefonul care îți întrerupe mailul pe care îl scrii cu stânga și adeverința pe care ai printat-o cu dreapta, că ți-ai dat seama că există o eroare în nu știu ce dosar după care trebuie să răscolești prin 3 cutii, că ai de pregătit materialele pentru ședința care urmează peste o oră și că Rectoratul tocmai ți-a cerut să verifici situația unor studenți în următoarele 5 minute… cât randament poți să dai când ești umflat cu un asemenea compresor de sarcini urgente?

Dar am putea zice: asta e treaba lor, nu, ce ne interesează problemele lor, cu toții avem probleme, e o chestiune de responsabilitate asumată, să facă bine să fie amabile și să ne rezolve solicitările eficient și în timp util. Asta ar însemna să le obiectualizăm, să gândim pur mecanic, să le privim ca pe niște roboți programați și calibrați adecvat pentru a ne satisface nevoile… evident, lucrurile nu stau așa și tocmai omenescul pe care îl pretindem adesea de la secretare (când avem situații speciale, când suntem prinși în faultarea regulamentului) este cel care își trimite ecourile în forma exasperării și a failibilității functionarelor ajunse la cota de avarie. E clar, e loc de mult mai bine, ar trebui un personal mai numeros cu sarcini mai bine distribuite, ar trebui un spațiu mai mare și mai bine organizat, ar fi nevoie de program mai lung cu publicul etc etc. În limitele constrângerilor la care suntem supuși de universitate și de proceduralismul vâscos, nu ne rămâne decât să avem… mai multă înțelegere și răbdare.

Așadar, pentru că secretariatul se dovedește un adevărat butoi cu pulbere, o fortăreață gata să explodeze, să încercăm să fim cu băgare de seamă, să lăsăm orgoliile deoparte și să nu intrăm înarmați cu pușca ignoranței și baionetele nerăbdării dincolo de holul Decanatului. Diplomația rentează de cele mai multe ori…

Deci, după 15 septemebrie nu aruncați grenade interogative/revendicative care riscă să facă valuri de felul:

1) Vă las și eu o cerere pentru examenele amânate medical  (în ziua în care începe sesiunea de medicale).

2) Depun și eu o cerere pentru un loc în cămin (după data la care se colectează documentele pentru cămine).

3) Am nevoie de documentele de transfer, în 3 zile dacă se poate, că am o dată limită la care trebuie sa ajung la facultatea la care plec

4) Afișați zilele astea listele buget/taxă?

5) Ce notă am la disciplina X? (nu, n-am verificat portalul).

6) Orice începe cu: Eu vreau și am dreptul la X și desigur, voi secretarele nu aveți niciun drept să…. abordarea asta invită la conflict și la măsurare de forțe oricând, oriunde.

Pentru a preîntâmpina fisurarea integrității mentale, atât a voastre cât și a secretarelor, asigurați-vă că:

1) Urmăriți constant (zilnic, chiar și de la o oră la alta în perioadele aglomerate) grupurile de informare ale facultății (facebook sau mail), precum și siteul universității – unitbv.ro (acolo unde apar din timp informații utile în această perioadă legate de CALENDARUL CAZĂRILOR, DESCHIDEREA ANULUI UNIVERSITAR etc).

2) Informați-vă eficient și din timp: atâta vreme cât puteți estima că veți avea nevoie de cămin, transfer, sesiune specială, ajutor social, nu vă bazați doar pe IMPRESII, pe ce AȚI AUZIT DE LA ALȚII și nu lăsați lucrurile pe ultima sută de metri. Consultați din timp regulamentele privitor la chestiunile de interes: Regulamentul privind activitatea profesională a studenților, Regulamentul de acordare a burselor și a altor forme de sprijin materiale, Regulamentul de funcționare a căminelor sunt toate disponibile pe siteul universității: http://www.unitbv.ro/DespreUniversitate/Documenteleuniversitatii/Regulamenteleuniversitatii.aspx

3) Nu vă bazați doar pe regulile pe care vi le amintiți din urmă cu X luni/ ani. Consultați periodic documentele universității, pentru că acestea se pot actualiza, cereți lămuriri studenților senatori/ reprezentanți în Consiliul Facultății în ceea ce privește eventualele modificări.

4) Mizați întotdeauna pe empatie, atât cât este posibil și cât urgența vă permite: vă înțeleg că sunteți ocupate, că e foarte stresant, că am greșit, îmi cer scuze, pot să vin mai târziu să discutăm problema etc.

5) Rezervați-vă timp suficient pentru a vă rezolva problemele – nu vă așteptați să veniți pur și simplu la secretariat să emiteți pretenții și să subliniați că vă grăbiți, că aveți și altceva de făcut etc (asta dă senzația că nu vă luați suficient de în serios problema sau că, dimpotrivă, aveți impresia că problema voastră e cea mai urgentă și că secretariatul trebuie să o rezolve no matter what).

Poezia leucemiei

Propun o pauza de respiratie -de la restante la evadări cu mize existențiale. GEORGE GEACĂR e un scriitor român născut în 1953, absolvent de Litere. A condus cenacluri literare si colaboreaza cu tot felul de reviste literare, e o prezenta activa pe blogul sau si pe facebook.

George Geacăr a fost diagnosticat cu leucemie acută mieloblastică tip M2(FAB) precedată/asociată SMD. Volumul de poezii FOARTE FOARTE APROAPE, publicat de ceva vreme la Editura Casa de Pariuri Literare vorbește tocmai despre cum e să îți trăiești condamnarea la boală, la moarte, cum e să fii martor și actor în piesa propriei tale decăderi și dispariții. Ceva musai de citit, cu virtuți inițiatice, pentru noi ăștia interesați mai mult de vibratia/temperatura/aspectul carnurilor și valorile parametrilor paraclinici și mai puțin de felul în care patologia se traduce în plan psihic.

foarte foarte aproape

Dan Sociu, poetul care semnează observațiile de pe coperta a IV-a remarcă foarte concludent și la obiect despre acest volum: iadul organelor i-a ascuțit lui Geacăr instinctele și toată energia i s-a strâns în minte ca un pumn care lovește, și nu numai să se apere, să atace.

Așadar, toți acei ce veți păși în spitale, începând cu acest universitar, toți acei care vă veți încolona să priviți (și, opțional, să ignorați) suferința și mizeria din saloane, toți acei care vă veți întâlni cu pacienții ce se străduiesc să reziste în iadul organelor, învinși sau triumfători, pesimiști sau optimiști, nu vă mirați dacă vă veți simți ca în… cazinoul lui dumnezeu (cât de dureroasă și țintită e metafora asta  – dar ăsta e spitalul românesc- locul unde uneori medicii reușesc să facă diferența între poligonul de tir cosmic și oaza regeneratoare…).  Căutați cartea lui George Geacăr, indirect vorbește și despre medici și vulnerabilitățile lor (teama de atașament, cinism, neputință) Mostre din volum :

CINCIZECI LA SUTĂ

la hemato șansele sînt cincizeci la cincizeci

saloanele ar fi poligoane de tir

jumătate din ținte s-ar apleca și-ar cădea.

în saloanele de cinci paturi

și-un frigider

singura problemă ar fi

dacă ești într-un salon de doi morți sau cu trei

 

dacă medicii n-ar avea grijă

să-i trimită acasă cît timp mai respiră

să nu-i interneze dacă nu au nici o șansă

nici un aparținător

nici un ban de șpagă  pentru o pungă de trombocite

dacă medicii

n-ar avea grijă saloanele ar fi

cazinourile lui dumnezeu.

 

VEGHE

la capătul patului meu e o icoană

și la capătul patului de vizavi e o icoană. așa e în toate saloanele

asistentele și chiar și medicii ne spun că jumătate din șanse

e optimism

e încredere

e credință.

să nu ne lăsăm

doar în grija chimioterapiei și a pastilelor.

 

îl văd pe omul sfânt din icoana vecinului de vizavi mult mai des

decât îl văd pe al meu.

omul sfânt privește cu multă suferință

dar nu-mi dau seama la cine la ce. te gândești că

înaintea vecinului meu a stat altcineva

în patul lui.

și înaintea lui altul și altul. omul sfânt

ca și medicii și asistentele

nu-și permite să se atașeze de

pacienți

care sînt trecători. Omul sfânt slujește ideea.

de fapt omul sfânt arată foarte rău

aș zice că-i pe moarte.