Final de travaliu… la Maternitate si la Cotroceni

N-am mai asteptat să ajung in Anul 6, ca sa particip la stagiile de Obstetrica-Ginecologie  așa că am profitat de o oportunitate care mi s-a ivit ca să îndrăznesc a mă întoarce (prematur?) în locul de unde am ieșit – nu, nu în originile materne, oricât de draga ar fi referinta aceea intima  la care facem trimitere măcar metaforic, de câte ori avem ocazia,  dar pe undeva pe aproape și fizic posibil, anume la Maternitate. Un loc în care teoretic m-am mai aflat doar cand am alunecat pe toboganul biologic, dar din care nu am amintiri sau din care am un fel de pseudoamintiri externe,  memorii second hand – adică amintirile altora despre mine, ca după o beție gravă, doar că în cazul ăsta alcoolul nu a avut nimic de a face cu lipsa ținerii mele de minte, ci pur și simplu imaturitatea cerebrală. Până la urmă Maternitatea cred că e singurul loc în care am fost prezent înainte de 1989 și pe care nu l-am mai vizitat ever since, dar in care am ajuns duminica pentru a asista pasiv pentru prima oara la o nastere.

mater

În clădirea care, pe vremuri a fost internat și instituție de învățământ, senzația pe care o ai e de catacombă/adăpost subteran de Casa Poporului – un subsol imens, o liniște mormântală – nici măcar un zgomot de lift, de mecanisme, de autoclav, nici măcar o horcăială, un zgomot de șlapi, totul e un silentium intimidant – parcă te și sperii când scapi ceva pe jos, fie că e vorba de un umeraș sau de o monedă de 50 de bani, ca și când ai atenta la o conjurație a tăcerii la care participă atât personalul cât și obiectele inanimate.

Drumul către Blocul de Nașteri e nițel îmbârligat iar intrarea e blindată de indicatoare care avertizează pe toti sa stea deoparte ba chiar  interzic accesul, dându-ți senzația că intri într-un soi de altar, într-un loc sacru, în care întâmpinarea proaspeților inițiați în ale respirației și suptului e un ritual ce nu se poate dezvălui decât ochilor pregătiți și autorizați. Evident, protocoalele de acces probabil că sunt justificate atâta timp cât sălile alea sunt niște temple ale vulnerabilității, atat dpdv psihologic cat si fizic.

Blocul de Nașteri de la Maternitate e compus dintr-un hol imens, cât un depozit din ăla de hypermarket, bun să încapă și ditamai TIR-urile pline cu paleți de marfă, nu neapărat gravidele în travaliu – probabil ca s-au gandit ca e mai bine să fii precaut, să oferi suficient spatiu de desfășurare, decât să îți pară rău mai apoi. Holul e tapetat cu un fel de mochetă cauciucată albastră, cu tot felul de reliefuri,  nu-ți trebuie practic șlapi cu talpă de iarnă sau lanțuri, pur și simplu n-ai cum să aluneci, indiferent ce viteză și ce gabarit ai avea. Cel mai nasol când ai o astfel de pardoseală e că atunci când vine infirmiera cu haleala sau băutura, căruciorul ăla plin cu blide și pahare, sau mai rău, când vine cu masa mobilă doldora de tăvi cu instrumente, zici că trece o căruță cu roți de lemn, plină de fier vechi, pe un teren accidentat. Mamele nu se supără, de ce oare? (sunt prea preocupate să-și monitorizeze propria fiziologie-  hâc, încă o contracție).

Adevărul este că am fost prevenit, de cum am intrat în zonele ferite de ochii tăticilor curioși,  în această rezervație care ne regenerează fondul speciei, e necesar să ai respect dublu pentru viață și pentru profesioniști. Altfel spus, trebe să respecți păsărica și să declari că adori Obstetrica-Ginecologia, că e visul tău să faci așa ceva sau măcar că te gândești serios la asta (deși dacă încă te gândești, probabil nu vei fi prea convingător, vei părea nițel suspect…) – orgoliul specialității fără de care umanitatea s-ar duce pe copcă e de proporțiile unui Everest, se pare. Aici nu merge cu ezitări și jumătăți de măsură, ori te bagi, ori nu te bagi (intelectual, firește)… vrei nu vrei, vremea p…i (a se citi pizdei, nu pulii) trece și dacă nu ești pe fază să o asiști în momentele cheie te faci de băcănie și intri pe caz de malpraxis.

Sfios și oleacă intimidat de atâta estrogen și sensibilitate vaginală, am dat să mă îndrept spre panoul minuscul  spre a afla cine e de gardă. Dar, hait, am fost iute pus la respect de autoritatea locală, cum altfel, decât feminină: în gardă să veniți doar când sunt cadrele universitare, că ele sunt plătite să vă arate și să vă coordoneze, nu restul. Plus că atunci când veniți pe secție salutați! Tovarășa mea, mai în formă decât mine a obținut, prin intervenții verbale strecurate precis, un drept de ședere pe băncuța din colț, până când urma să sosească un caz, o naștere la care să putem asista. Și așa a început lupta cu așteptarea – tras cu ochiul în stânga și în dreapta, ciulit urechile și vizualizat  tot felul de demoazele mai mult sau mai puțin pigmentate, cu o constituție identică, trase la halat albastru, stând pe fază ca un arbitru ca ăla micu să ia poziția de start,  plimbându-se între sala de travaliu și toaletă, nestingherite, așteptându-și rândul, fără bon de ordine.

În cele din urmă, o parturientă adusă cu salvarea de undeva din Baraolt, e pusă să treacă pragul psihologic și fizic deopotrivă al sălii de naștere, acolo unde medicii hotărăsc, cu mâna băgată până la cot în socoteală, dacă a venit sau nu a venit momentul, ca niște oracole în templu, așteptând să se facă voia zeilor. Nu îndrăznim încă să pătrundem în sala de nașteri, nu-mi dau seama dacă șefa care m-a condamnat pensionărește la încălzit băncuța s-a îmblânzit suficient încât să ne invite cu generozitate să luăm parte la o privire adâncă spre originea lumii. Sunetul cordului fetal, amplificat cu microfoane (ce concert cordial, fără playback și fani), de tobă de regiment  mă face să-mi simt inima neputincioasă și umilită (bătăile lui sunt mai șmechere decât ale mele). În cele din urmă s-a decis, doctorii își îmbracă halatele și sunt gata să facă pe pescuitorii de viață. Atunci aterizează și (pseudo)invitația: dacă nu veniți acum, n-o să mai aveți ce vedea. Am intrat la țanc: plinuța pigmentată, desfăcută în toată splendoarea pe masa ginecologică împingea, împingea în timp ce ochii și lumina becului păreau să se agațe de vulva ei ca niște cârlige invizibile. Nu că pisi, nu că puiu, nu că ah, nu că stinge lumina, nu… tre să o zic: era un pizdălău în toată regula, funcționând parcă autonom de proprietara ei, departe de orice idee de delicatețe, excitație, un Rambo genital pregătit să triumfe în fața atâtor obstacole. Și da, uite, se umflă, vine capul, sincronizare la fix… tzac, epiziotomia, decupajul carnal, mutilarea  pe care parcă publicul o cere, în această arenă a gladiatorilor cu mănuși, ca cel mic să poată penetra ultimul orificiu spre a-și lua porția de aer.

Nu e ca în filme, nu e cu atâta dramă și atâta dădăceală – echipa se mișcă repede, mama pare a fi în formă, împinge repede și… fătul e afară, silențios – e cam vânăt și a avut o circulară dublă – cordonul ombilical a fost secționat imediat și atârnă inert într-o pensă, în vreme ce asistentele se ocupă de noul venit. Femeia începe să plângă, toți i-au zis că plodul va muri la naștere sufocat și acum nu îi vine să creadă că e în viață și orăcăie binișor salutând popasul printre muritori. Aspirată, înfășată, cântărită, inventariată… micuța Elisabeta învață să respire – nici nu îndrăznește să deschidă ochii ca și când inspirul și expirul i-ar consuma toată concentrarea – uite acolo ambiție existențială – un boț de carne, miniatural, vulnerabil, inofensiv, străduindu-se totuși cu încăpățânare să respire, să ducă la bun sfârșit un gest pe cât de nefamiliar pe atât de necesar, cu o solemnitate care sfida agitația, preocupările și sângele scurs în jurul său. Din vulcanul mov lăbărțat pe masa ginecologică începe apoi să țâșnească roșu – vine placenta ca un ficat dezumflat, apoi chiuretele pătrund, ghidate de simțurile experimentate ale specialistei și întețesc șuvoiul – seamănă cu o scenă de sacrificiu ritualic , dar e doar biologia urmându-și cursul – corpul scapă de ceea ce nu mai are nevoie – totul se sigilează , se ambalează, mopul șterge urmele expulziei, camera se golește… în urmă rămân doar 2 studenți, un medic și sutura epiziotomiei – treabă laborioasă, treabă de durată, musai să repari ceea ce nepăsătoarea prințesă însetată după aer a stricat, fără să stârnească resentimente din partea mamei. Vulva aceea tumefiată, lărgită, deși calmă, intrată într-un repaus binemeritat reține ceva înspăimântător: originea miracolului vieții pare acum un loc al pierzaniei, un labirint pe cât de monumental, pe atât de înspăimântător, are un aspect străin și nefamiliar, poate tocmai pentru că pare desprins de orice sexualitate – acolo lărgită și ciobită pe masă, e obiectualizată, e instrumentalizată în alt scop, cu care bărbații sunt atât de puțin familarizați. Sutura durează, se face strat cu strat, în timp ce acul înțeapă învingând puterea anesteziei locale, vine și întrebarea parcă de pe altă planetă: și, vă place Obstetrica – Ginecologia? Desigur, întrebarea e pentru studenții care răspund automat: daaaa! Doamna de pe masă nu are mai mult de 5 clase și totuși parcă prin ceea ce a înfăptuit e deasupra noastră cu o facultate. Cearșafurile de sub ea s-au îmbibat cu sange, meconiu și betadină care și-au întrepătruns cromatica și s-au uscat, devenind un soi de planșe ale Testului Rorschach rătăcite în altă secție. Sutura e gata, însoțită de gemete ocazionale încă pline de energie. Totul se încheie în sărbătoarea apei oxigenate care face nițică spumă, deși la final nu se mai anunță alte violențe. Proaspăta mămică se așază pe cărucior ca o regină… nu știu ce rang poartă la Baraolt, dar aici a avut regatul ei, o lume la picioare (și între picioare) și un mesager al triumfului speciei.

21

Am plecat din gardă pe aceleași coridoare cufundate în tăcere, cu mintea încă la aparent înspăimântătorul  și totuși firescul eveniment din lumea mamiferelor asistate -poate că nu întâmplători uităm cum am venit pe lume (mă rog, plătim oricum, mai târziu,  în destule dureri și suferințe tributul evenimentului traumatic întemeietor). În drum spre casă, la radioul din mașină, pe Europa FM se anunța victoria lui Klaus Iohannis in alegerile prezidențiale …  mă rog, coincidențele și asociațiile se așază la locul lor – în timp ce la Maternitatea din Brașov un făt căruia nu i se dădeau prea multe șanse de supraviețuire, înlănțuit în propriul său cordon,  ieșea pe cale naturală împins de o mamă nu foarte pricepută și experimentată spre luminița de la capătul tunelului, un candidat privit cu suspiciune, înconjurat de paraziți compromițători, ieșea învingător, împins de neobișunita mobilizare a poporului adormit, scoțând România dintr-un travaliu democratic chinuitor care cine știe cât a durat.

Într-o seară răcoroasă de noiembrie, în microcosmosul Maternității și în macrocosmosul național, viața a triumfat la unison cu democrația… am fost martor măcar la începutul unor povești promițătoare. Prea puține lucruri se compară cu frumusețea debutului…

 

Advertisements

Un vot mai putin

Studentii sa mearga la vot, noi decidem viitorul, pentru noi ne luptam, cam asta am tot auzit in saptamanile care au trecut, la spital, la cursuri sau pur si simplu pe strada. Toată isteria cu electoralele pe mine m-a lăsat rece. Studenții din toată țara îi urează toate cele rele lu Ponta, protestează pe străzi, pe facebook, prin parcuri și localuri, îl ridică pe Iohannis în slăvi și descopera ceva esential  în alegerile astea, ca și când am fi la un moment de răscruce pentru viitorul României, un moment care chiar poate să facă diferența. Să-mi sară coaiele în față la tren că m-aș fi dus la vot dacă aș fi simțit că chiar așa stă treaba… doar că nu simt chestia asta – adică în istoria alegerilor postrevoluționare majoritatea românilor a votat fie cu FSN-ul și moștenitorii lui schilozi morali da cu pumn de fier – PDSR-PSD, fie alternativa, indiferent cum s-o fi numit ea – CDR, Alianța D.A etc. Doar că astăzi simt că PSD-ul nu mai pare atât de demonic ca pe vremuri iar alternativa nu mai livrează ceva suficient de credibil și plin de speranță… deci îmi e relativ egal dacă ies unii sau ies ceilalți, nu s-o face gaură în cer numai în fund (dar stai, acolo e deja facuta…).

Românii (de bunăcredință, nu doar exasperații și pomanagii care oricum votează după cum îi instruiește primarul sau după care dă punga cu bucate mai grea la cântar) au votat alternativa cu încredere și speranță autentică doar în 1996 și în 2004 – de atunci dreapta, așa zisa încarnare a proeuropenismului și alinierii la standardul vestic s-a decredibilizat. Nu pun la socoteală alegerile din 90 și 92 când prea puțini își doreau o schimbare autentic democratică în România, majoritatea dorea liniște, pui de Gostat în alimentară și eventual servicii sexuale de la Petre Roman. În 96 Constantinescu a întrupat tot ce putea fi mai presitigios, mai onorabil, mai decent într-un președinte postdecembrist – avea viziune, avea experiență (și a avut nevoie de înfrângerea din 92 ca să o câștige), avea context (Iliescu adusese țara în prag de faliment după 6 ani de joaca de-a democrația), avea sprijin, avea oameni care chiar păreau să promită și nu erau (încă) descalificați moral și profesional. A încercat o terapie de șoc, s-a dovedit că alianța sa era prea fragilă, că interesele din interiorul CDR erau divergente și că aparatul reciclaților comuniști funcționa lejer din umbră prin mijloace neconvenționale. Dar oricum, momentul 96 a fost un moment de răscruce, PDSR-ul păstra imaginea șifonată a partidului expirat, copleșit de lentoare și mizerii care nu mai puteau fi acoperite, pentru că butoiul cu pulbere socio-economică stătea să bubuie, iar CDR-ul coagulase în sfârșit forțele de dreapta într-un program coerent comun, livrând fără îndoială o poleială progresit-europeană. În 2000 oamenii au fost și mai disperați și mai confuzi decât în 1996 din moment ce i-au aruncat în bătălie pe Vadim Tudor (simbolul extremismului suprem, vindicativ) și pe Iliescu (simbolul siguranței călduțe), punând în balanță răul cel mai mic.

Abia în 2004, Băsescu a reușit spectaculos, întrupând imaginea jucătorului, justițiarului, omului de acțiune și de viața în același timp (dă bine să pari apropiat de oameni, nu să o arzi cu tablouri de jdemii de euro ca Arogănțel – Năstase cu ouăle numărate) să îl învingă pe prim ministrul lui Iliescu. În 2004 a fost un nou moment de răscruce pentru România, prevenția desăvâririi unui sistem tentacular corupt, articulat în oligarhi, baroni locali, experți în parazitatul de bani publici, în care opoziția era cumpărată sau redusă la tăcere. Ca și în cazul lui Constantinescu, alianța care a propulsat alternativa PSD-istă s-a frânt, s-a făcut țăndări în cele din urmă, doar că Băsescu, spre deosebire de predecesorul său de dreapta, a pus piciorul în prag și cizma în gura adversarilor, reușind să se impună ca luptător pentru dreptate și pentru interesul public, cel puțin o perioadă. Apoi, când și Băsescu a demonstrat că departe de a fi un sfințișor martir în lupta cu corupții, are destule bube și accese tiranice de căpitan de vas pierdut în larg, am ajuns la momentul 2009, când Geoană (singurul candidat cu o imagine cât de cât echilibrată, pe care l-a livrat PSD-ul) și-a luat-o în barbă fie din cauza slăbiciunilor sale, fie că o fi fost flacăra violet, fie din cauza întâlnirii cu Vântu care l-a făcut să se descompună la dezbaterea finală dinaintea votului. Așa că și în 2009, un Băsescu ce își cam pierduse credibilitatea (mai ales după mizeriile și joaca de-a alba-neagra în ceea ce privește criza economică – uite criza/nu e criza) a reușit să câștige un nou mandat (cu ajutorul diasporei care acum plânge că nu îl poate vota pe Iohannis…).

Astăzi, după ce dreapta s-a spart și s-a compromis – după ce PNL și PD au rupt căsnicia, după ce PDL-ul- acel ghiveci de reciclați-protejați băsiști și-a făcut loc pe scena politică, antrenând și mai multă confuzie în electorat (oamenii nu mai aveau de operat doar cu binomul clasic – PSD, antiPSD cu care erau obișnuiți de 15 ani, ci și cu pro-Băsescu, anti-Băsescu, chestie care a schimbat ecuațiile și a mai produs o fractură între alegători), după ce PNL-ul a făcut ceea ce nu ar fi trebuit să facă vreodată, să se ALIEZE (chiar și pe considerente antibăsiste) cu PSD-ul, adică cu adversarii lor eterni, după ce a divorțat din nou și de PSD ca o zdreanță nevrotică cronic nesatisfăcută (în ciuda pretențiilor de principialitate) și s-a realiat cu PDL-ul, mi-e tare greu să cred că mai pot păstra o credibilitate… dreapta e un fel de flail-chest, un torace din ăla rupt în bucăți care nu mai poate participa unitar la o respirație adecvată și sănătoasă.

Așadar, creatura asta de ACL, cusută cu ață albă în ultimul ceas, pe genunchi înainte de campania electorală, între cei care s-au scuipat și sfâșiat între ei ani de zile, dincolo de backgroundul de rahat, a adus laolaltă 2 tipuri de vulnerabilități: PDL-ul a adus un bagaj de corupții, abuzivi și compromișii, oportuniștii gen Videanu, Falcă iar PNL-ul dincolo de felia lui de corupți, a retras posibilitățile exploatării avantajului autentic al opoziției exersate antiPSD, atâta timp cât a fost aliat recent cu PSD-ul – adică e culmea ipocriziei și inconsecvenței să vii să scuipi acolo undei ai pupat frumos și să faci pe amnezicul… adică tocmai avantajele esențiale ale opoziției din 1996 și 2004 – oameni credibili și alternativă reală s-au cam dus pe apa sâmbetei.

Pe de altă parte, nu am înțeles de ce toți îl demonizează în halul ăsta pe Ponta – da plagiator, mincinos, chestii mai mult sau mai puțin probate, da chiar că ar fi un Sătănel care va reinstaura opresiunea PSD-istă după modelul Năstase-Iliescu îmi pare cam deplasat să spui – adică nu mai are nici rețeaua, nici instituțiile, nici contextul favorabil pentru așa ceva, plus că e cam greu să ducem de nas ca pe vremuri UE-ul, justiția a dovedit că poate avea independență adică s-a creat un precedent important și orice deraiere de la asta va atrage de acuma suspiciuni măcar din partea presei/opiniei publice/ organismelor europene (evident, probabil voi fi etichetat drept naiv să cred asta). Iar dacă Ponta e o figură marionetă dirijiată de tot felul de baroni, același lucru, într-o anumită măsură se poate spune și despre Iohannis – în fond Iohannis, pe cât de bineintenționat o fi el, are în spate oamenii care s-au înjurat între ei ani de zile, oameni care au dat mâna cu PSD-iștii din considerente oportuniste, oameni care au știut să latre și să muște selectiv după cum a bătut vântul prezidențial sau nu, deci specimene care nu prezintă garanția că vor rezista fără să se apuce de canibalism politic și fără să înceapă să pretindă fiecare pentru clica lui câte ceva.

În al treilea rând nu știu ce e cu obsesia asta pentru importanta functiei prezidentiale, ca si cand de ea ar atarna cele mai spinoase probleme ale tarii. Președintele nici nu are atât de multe atribuții importante în ceea ce privește politica internă (în care toți își spun speranțele și așteptările), e mai degrabă un factor de mediere internațional iar aici candidații au avantajele și dezavantajele lor: Ponta și-a cam tras covoru de sub picioare și l-au mirosit și europenii ce hram poartă, dar are totuși experiență politică și pregătire profesională probabil superioare lui Iohannis. Iohannis pe de altă parte pare mai proaspăt (și mizează și pe trăsăturile alea gen: lucru bine făcut, că așa fac nemții), dar la cârma unei Primării nu e totuși ca la cârma unei țări mai ales când nu ai studii de administrație publică și drept și nici experiență în spate și poți fi ușor copleșit, dacă stai și atârni mai degrabă de ce zic consilierii tăi, fără să poți antrena o judecată proprie pe măsură.

În al patrulea rând dezbaterile publice (după moda americană) nu vin să spună mare lucru despre candidați, la fel strategiile de campanie electorală: demonizarea adversarului, poziționarea in extremis, atacul în toate formele, de la cele legitime și argumentate (prea puține) la atacurile la persoană de cea mai joasă speță – totul e o scenă în care trebuie să joci bine un rol, să dai la gioale, să îl faci pe contracandidat să își piardă echilibrul și autoritatea – nu contează CUM, contează SĂ O FACI. Așa cum au sugerat studiile de marketing politic și comunicare politică, cei care sunt hotărâți cu cine votează prea puțin își schimbă opțiunile (indiferent pe ce temeiuri sunt așezate ele) iar cei nehotărâți se orientează mai degrabă emoțional: i-a zis-o, i-a dat-o, l-a încuiat la faza aia, fără să se țină cont de corectitudinea argumentației sau de alte repere ale gândirii critice (în fond, la finalul dezbaterii rămâi oricum cu impresia emoțională de ansamblu – X a fost mai tare/mai simpatic, chiar dacă nu îți amintești exact de ce). În dezbatere nu se pornește de pe poziții oneste și de bunăcredință: dacă contracandidatul are dreptate, îl aprob, dacă am greșit îmi asum – ăsta e un mare NO-NO, ideea e să distragi atenția, să contraataci chiar și când ești atins în puncte sensibile, ceea ce anulează practic caracterul constructiv și relevanța discuției și demască dimensiunea sa scenică ce mizează strict pe eternul deziderat sofist: ideea e să te IMPUI, nu să cauți ADEVĂRUL. Chiar și acceptând aceste dezgustătoare premise ale jocului (termenul de dezbatere e mult prea generos, e mai degrabă un fel de meci de box cu prea puține reguli unde important e să îl desfigurezi pe adversar prin orice metodă), Iohannis a părut mai sifonat din toate intalnirile astea. Ponta a vrut să pară matur, înțelept (pornind chiar și de la felul în care a venit îmbrăcat – vestă sub sacou, băi tată, sobrietate de Titulescu, nu alta), a venit cu cifre si documente să pară stăpân pe situație, acoperit de hârtii și de proceduri, de tehnicalități (amintind până la urmă de Iliescu în 96- doar că Iliescu pe vremea aia nu a mai avut credibilitatea pe care și-ar fi dorit-o, pentru că lumea o ducea prea rău, azi totuși lumea o duce mai bine ca atunci, chiar și după criză), apelul la argumentul științific te acoperă întotdeauna și cred că a reușit să transmită imaginea lucidului rece și profesionist chiar dacă a reușit asta prin tertipuri de comunicare și prin tot felul de minciuni pe care nu mi-am dat interesul să le aprofundez. Pe de altă parte Iohannis, lipsit de experiența confruntărilor și fiind o fire mai molcomă n-a fost suficient de incisiv, de documentat, ba chiar s-a dovedit repetitiv și chiar vulnerabil la contraofensiva lui Ponta, fără aplomb, fără forță, l-a tot atacat pe Ponta în chestiuni în care PSD-ul e deja arhicunoscut (corupție, plagiat) și pe care votanții sunt dispuși să le treacă cu vederea sau pur și simplu să nu le creadă, ba chiar expunându-și în acest fel vulnerabilitățile din propriul partid (căci și în ACL mișună certații cu legea, tot mai mulți aparent, de când ANI și DNA își fac treaba – se ajunge la un război de tipul cine are mai multă mizerie în partid care categoric nu mai convinge pe nimeni). Iar dacă Ponta s-a bazat măcar pe hârtii și pe așezări punctuale și bine întemeiate procedural/științific (indiferent cât de mincinoase or fi fost, nespecialiștii habar nu au să facă diferența) Iohannis a părut mai degrabă un populist care promite naiv, fără să fie clar cum o să-și ducă promisiunile la bun sfârșit… impresia a fost de o confruntare inegală: un bully-hiperantrenat și tehnicalist versus un novice naiv și blajin (care, deși a căutat să capitalizeze sau să mascheze slăbiciunea asta inocentă sub alura unui gentleman care nu se murdărește cu porcisme PSD-iste nu prea i-a ieșit din punctul meu de vedere).

În concluzie, nu mă duc la vot. E ca și cum refuz să joc în piesa asta tembelă în care fiecare caută să se poziționeze mai credibil, apelând la instrumentele potrivite – nu mai contează cine ești, ci cum folosești tehnicile care te pun în valoare ca să prinzi puterea. Sunt printre cei care nu se duc la vot dacă nu CRED în candidatul respectiv (profesional și personal) și în ȘANSELE LUI de afirmare. Nu mă duc la vot să barez accesul PSD-ului la putere – e un partid ce pare nemuritor- așa cum a furat, a falimentat, a dus de nas atâția ani aceleași și aceleași felii imense din România, așa o va face și în continuare, pe orice poziții s-ar afla, reinventându-și strategiile în ton cu timpurile (chiar dacă vorbim noi frumos de puterea cetățeanului și a votului său , au demonstrat băieții că se repliază orice ar fi, că nu îi învinge nimic, în afară de disperarea populară care nu a atins cote alarmante la aceste alegeri). Nu mă duc la vot pt că nu m-au convins  trei clipuri în care Ștefan cel Mare/Mihai Viteazu, X sau Y mă șantajează emoțional cu texte despre strămoși și Revoluție – sunt simplificări de rahat care manipulează emoțional (oamenii ăia care au murit poate că nici ei nu s-ar fi dus la vot astăzi, dacă ar fi văzut ce panaramă, ce mascaradă are loc la alegeri) și nici nu m-au convins eventurile de pe facebook care mi-au vorbit de datorie civică, de salvat națiunea și de pilda celor din diasporă care au stat 8 ore la coadă la vot (dar care, dragii de ei, restul de N ore și-l petrece în capitale și sisteme funcționale, nu în Românica). Nu mă duc la vot pt că nu simt că arde țara, și pt că știu că acele cohorte de pomanagii rurali vor ieși încolonați și disciplinați, duși de nas sau nu pentru a-l pupa cu ștampila pe frunte pe Ponta.

Sunt dintre acei studenți neangajați și cârcotași care crede tot mai puțin în funcționalitatea democrației prezente, dar care n-a găsit și nici nu speră să găsească o alternativă. Cei convinși de importanța lor în ecuația distribuției puterii între lupi similari, cu păr nițel diferit, cei care vor să salveze țara, care vor să aducă un tribut martirilor din 89, cei dezgustați de Ponta și îngrijorați de viitorul adus de Partidul cel Roș, cei plecați să se educe peste graniță ca să poată lupta eficient cu sistemul (pe asta am citit-o în scrisoarea studenților de la Londra) să pună entuziaști ștampila și să aștepte scorurile… Confuzia veghează pentru noi, ca FNI-ul pe vremea lui Vântu iar speranțele sunt gata să ne fie înșelate.

Ponta sau Iohannis, Pediatria același gust amar are… la fel și viitorul medicinist pe termen mediu.

,

Ghid de supravietuire in toamna (3) – Noi vrem… camin!

Septembrie e și momentul ăla în care începe cruciada ocupării locurilor (ne)sfinte de prin cămine, adică momentul in care incepe  batalia cazărilor. Acum ceva ani locurile erau mult mai puține și distribuția căpăta pe undeva reliefuri dubioase din cauza procedurii nu foarte transparente pe care unii responsabili mai mari sau mai mici alegeau sa o antreneze   Astazim chiar daca regulamentele sunt mai clare, locurile mai multe și calendarele mai bine puse la punct, totusi telenovela cazărilor pare să nu se mai sfârșească și modificarea modificării la modificare devine o construcție omniprezentă în săptămânile dureroase în care studenții așteaptă cu sufletul la gură să-și vadă numele înghesuit într-o boxă de Excel care să le garanteze patul și acoperișul de deasupra capului.

Deși unii studenți  au impresia că distribuția asta e un fel de loterie sau un fel de alba-neagra (mai ales atunci când acei studenți nu prind loc), la mijloc e implicată o comisie de cazare pe facultate (care cuprinde Prodecanul cu studenții, un student Senator, un student din Consiliul Facultății și o secretară) care are de luptat cu  o procedura destul de laborioasă -așadar și  decidenții  ajung să se încurce uneori în hârtii și criterii (fără ca asta să însemne că lucrurile se judecă la voia întâmplării și că, din plictiseală, se trage la sorți cine intră și cine rămâne pe afară…). Adica nu e vorba nici de intamplare nici de mana intinsa care tre sa spuna o poveste ca sa primeasca pomana… a se retine: Comisia de Cazare nu e un fel de Pavel Puiut de Filantropica:

Da, știu, vrei loc în cămin? Da, știu, chiar ai nevoie! Da, dar tu chiar chiar ai nevoie! Evident nu e necesar să-ți repeți necesitatile, pentru că nu vei fi mai convingător în fața nimănui (și e ușor să pierzi imaginea de ansamblu: și alții au la fel de multă nevoie). Cel mai bine, ca întotdeauna e să pleci de la citirea Regulamentului privind organizarea și funcționarea căminelor studențești.

Apoi e bine să ai în vedere statutul și situația ta școlară și să te informezi de pe siteul universității (în general la rubrica Studenți-Campus) de afișarea calendarului cazărilor înainte să asaltezi secretariatul și comisia cu intrebari.

Distribuția studenților pe listele de cazări se face undeva după a doua sesiune de examene din toamnă (deci dupa RE-RE-uri, undeva după 15 septembrie) și presupune mai multe faze. Asta înseamnă că dacă nu te regăsești pe liste după faza 1, poți spera, în funcție de situația școlară, că vei primi loc în fazele ulterioare (care se fac pe baza locurilor rămase neocupate/neluate în primire de studenți, după faza 1). Criteriile de prioritate la cazare le găsiți în regulament -la Articolul 7. În ultimii 2 ani s-au repartizat aproximativ 230-240 de locuri în cămin pentru Facultatea de Medicină.

1) Dacă ești student de Anul 1 la orice specializare din ciclurile de licență și vrei cămin, înseamnă că ai bifat în contractul de la înscriere opțiunea VREAU CĂMIN (și ar fi fost indicat să fi bifat opțiunea asta dacă CHIAR TE INTERESEAZĂ AȘA CEVA, nu doar ca să dea bine și să fie mai plină foaia – au fost situații cu studenți domiciliați în Brașov care au solicitat cămin, cel mai probabil din neatenție – conform regulamentului studenții din Brașov sau din localitățile aflate sub 30km de Brașov nu au drept de cămin). In general se merge pe principiul acordarii unui procent proportional, din numarul total de locuri Anului 1 (se incearca undeva la 15% din numarul total de locuri sa se acorde la Anul 1- acest procent se imparte la cele 4 specializari- Anul 1 – MG, AM, LC, BFT, in functie de numarul total de locuri de la acea specializare, cu cat sunt mai multe locuri la specializare cu atat nr de locuri in camin e mai mare- daca procentul ti se pare mic,  trebuie sa tii cont de faptul ca Facultatea de Medicina are 4 specializari, una de 6 ani, una de 4 ani si doua de 3 ani, plus mastere, plus rezidenti, deci trebuie rezervate locuri pt fiecare, nu se pot distribui cu prioritate la Anul 1 si pe restul sa-i lasam pe afara).  Dacă ești student de Anul 1 la Master și vrei cămin, înseamnă de asemenea că ai bifat opțiunea respectivă în contractul de la înscriere – dat fiind faptul că înscrierile la Master au loc mai târziu (în septembrie) e probabil ca documentele și intențiile tale să nu ajungă pe masa comisiei de cazare la prima fază – e bine să ai în vedere acest lucru când îți planifici venirea la Brașov. Studentii de Anul 1 primesc un anumit procent din numărul total de locuri primite (asta înseamnă în medie undeva între 10-15% -fiecare specializare- din locurile totale disponibile/ facultate la cazare – ultima medie la Medicină la care s-a dat cămin în 2014 a fost 8.94 iar la Asistență Medicală 7.61).

2) Dacă ești student care a stat deja în cămin în anul precedent și ești INTEGRALIST după sesiunea de vară e suficient să îți faci precazarea pe locul din camera în care ai stat- administrația căminului va trimite situația către facultate în septembrie și tu vei figura ca precazat pe acel loc (deci nu e nevoie să aduci altă cerere suplimentară la secretariat în septembrie) – ai grija sa comunici CORECT numele, specializarea si anul.

3) Dacă ești student care a stat deja în cămin în anul precedent și ești RESTANȚIER după sesiunea de vară, ca să fii sigur că îți păstrezi locul trebuie să ții minte că ELIGIBILI PENTRU CĂMIN SUNT STUDENȚII CARE AU MAXIM 2 RESTANȚE în momentul în care începe elaborarea listelor (adică imediat după sesiunea de RE-RE) -asta înseamnă că: îți faci precazarea în vară (fără să mai depui altă cerere la secretariat) și musai să îți promovezi examenele restante până la 15.09 (dacă rămâi cu peste 2 restanțe după 15.09, degeaba ai făcut precazarea, pentru că nu vei mai fi eligibil pentru cămin, dacă rămâi cu o restanță e probabil să îți anulezi șansele de a rămâne în camera respectivă, atâta timp cât la faza 1 se dă prioritate integraliștilor precazați, Anului 1, dosarelor sociale și medicale). Dacă ai dispărut de pe liste, din cauza restanței după faza 1, e recomandat să depui o nouă cerere la secretariat în care să precizezi situația ta școlară la finalul sesiunii de RE-RE și să speri că vei fi luat în considerare la faza 2 și 3.

– cerere corect întocmită, pentru a ușura atât activitatea comisie cât și a secretarelor: nume, prenume, an, specializare , situație școlară  la încheierea primei sesiuni de toamna, situație școlară după eventualele sesiuni speciale/medicale dacă e cazul, solicitare de loc în cămin, menționare dacă a ai avut parte de precazare/nu, număr de telefon!

4) Dacă ești student care nu a mai stat în cămin dar vrei cămin în anul universitar care urmează – e preferabil să fii INTEGRALIST  ca să-ți sporești semnificativ șansele să prinzi loc – asta înseamnă că ori ți-ai luat toate examenele în vară, ori ți le-ai luat în toamnă PÂNĂ LA DATA LA CARE SE TERMINĂ PRIMA SESIUNE DE RESTANTE  (la pregătirea cazărilor acesta este momentul de răscruce luat în considerare de comisie- situația școlară imediat de la finalul primei sesiuni de toamna). Imediat ce te poți considera INTEGRALIST sau dacă ai rămas cu MAXIM 2 restanțe (ceea ce îți alterează semnificativ șansele evident), depui cerere de cămin la secretariat, RESPECTÂND CALENDARUL POSTAT PE SITEUL UNIVERSITĂȚII (dacă pe calendar zice că în perioada x-y se depun documentele, DOAR în perioada aia le vei depune, nu trebuie să te mire dacă orice întârziere va fi sancționată prin respingerea hârtiei la secretariat).

5) Dacă ești student BURSIER al STATULUI ROMÂN/ STATULUI STRĂIN (inclusiv Republica Moldova) și ai stat în cămin e suficient să îți faci precazarea, solicitând administratorului să semnaleze pe lista transmisă facultății acest lucru. Conform Regulamentului, bursierii străini au PRIORITATE LA CAZARE (chiar dacă au restanțe) – dacă din neatenție comisia te elimină de pe listă din cauza restanțelor, poți depune imediat cerere la secretariat în care SĂ SPECIFICI: nume, prenume, an, specializare și faptul că ești bursier al statului străin/român. Dacă nu ai mai stat în cămin, vei depune CERERE în care vei specifica aspectele menționate, până la data de 15.09.

6) Dacă ești student fără posibilități materiale, cu o afecțiune medicală cronică poți solicita LOC ÎN CĂMIN PE BAZĂ DE DOSAR SOCIAL / MEDICAL. Pentru a te încadra în categoria de CAZ SOCIAL  e necesar să demonstrezi că veniturile / membru de familie sunt sub venitul minim net admis (în 2014 a fost vorba de sub 900 de lei /membru de familie). Un dosar social corect alcătuit presupune: cerere cu nume, prenume, an, specializare, situația școlară la sfârșitul RE-RE, documente care să ateste veniturile TUTUROR membrilor familiei: cupon de pensie /adeverință de salariu /declarație legalizată că nu realizează venituri, etc cât și documente care să ateste NUMĂRUL MEMBRILOR FAMILIEI: copie dupa buletinul studentului / certtificat de nastere al fratilor/ adeverinta de elev/ certificat de deces/ decizie de divort etc. Fara aceste documente dosarul va fi considerat incomplet si nu va fi luat in considerare. Pentru a te incadra in categoria CAZ MEDICAL e necesara o cerere si un document medical care sa ateste suferinta de o boala consemnata in regulamentul caminelor, document care sa fie vizat si de Dispensarul Studentesc.

7) Daca ti-ai amintit tarziu sa depui cerere pentru camin, dupa Faza 1 si situatia ta scolara nu arata grozav (2 restante, adică maximul permis) depune-o oricum – nu ai nimic de pierdut.

Ponturi și lămuriri finale:

– nu te baza strict pe precedentele din anii trecuți – intrebarile de tipul  “dar anul trecut au intrat studenti si cu 2 restante, da anul trecut media la Anul 1 a fost mai mica, anul asta de ce nu e la fel?” nu vor primi răspunsuri care să -ți rezolve situația sau care să te consoleze, pentru că pur și simplu SITUAȚIILE ȘCOLARE variază în fiecare an: într-un an sunt mai multe cereri și mai mulți integraliști, într-un an mediile sunt mai mari la admitere etc (momentan tendința pare să fie de îmbunătățire a rezultatelor. Precedentele au strict o valoare orientativa, nu are sens sa îți construiești așteptările pe ele (că s-ar putea să fie un castel din cărți de joc ușor de dărâmat).

– întocmește CORECT cererile/dosarul social/dosarul medical. În mod normal, dosarele/cererile care nu sunt întocmite corect NU POT fi luate în considerare. Când studenții din comisie/secretarele au timp și sunt binevoitori pot să încerca sa ii contacteze pe studenti sa le sugereze corecturile necesare, dar NU TE POTI BAZA ca asta se va întâmpla tot timpul – în fond ține de responsabilitatea studentului să întocmească corect cererea/dosarul (mai ales că secretariatul nu are timp să verifice toate documentele în momentul în care studentul aduce hârtiile). E la fel de important, așa cum am amintit deja, SĂ LAȘI UN NUMĂR DE TELEFON pe cerere/dosar astfel încât să poți fi contactat ușor în caz de nereguli/probleme.

– NU TRIMITE ALȚI STUDENȚI să îți depună cererea/dosarul de cămin. Nu vei putea verifica exact traseul hârtiei, chiar dacă ai încredere în persoana respectivă și nu vei putea da detalii legate de data în care cererea a fost depusă, în caz că aceasta devine de negăsit. Da, e dificil pt studenții care stau la distanță de Brașov să se deplaseze în acest scop, pentru a depune o hârtie/un dosar, dar e MAI SIGUR pentru ei să facă asta.

– dacă nu ai făcut precazare / dacă ai făcut precazare dar ai fost restanțier la 15.09 nu poți emite pretenții să primești loc într-o anumită cameră. Comisia distribuie locurile în funcție de posibilități, nu în funcție de preferințele studenților (deci comisia nu are nicio obligație în acest sens).

– faptul că ai 2 restanțe TE FACE ELIGIBIL de a primi loc în cămin, în măsura disponibilității locurilor, deci NU ITI CONFERA UN DREPT GARANTAT că vei primi cămin – distribuția se face în ordinea priorităților prevăzută în regulament iar dacă locurile se epuizează cel mai adesea rapid, până la studenții cu o restanță (arareori două) nu înseamnă că ți s-a încălcat un drept, ci că alții, la fel de eligibili ca tine pt loc în cămin, au avut prioritate pt că au îndeplinit și alte condiții mai importante decât aceea de a avea maxim 2 restanțe.

– dacă după Faza 1,  UN STUDENT e dispus să renunțe la locul său în cămin EL NU ARE  DREPTUL SĂ ÎL CEDEZE UNUI  ALT STUDENT, adică nu are voie să facă nicio înțelegere cu altcineva pe principiul: suntem pretenari, suntem băiețași,  frățică, dă mie locu ăsta că am băut shoturi împreună și am urinat la unison și tu oricum renunți la locul tău. Orice loc cedat, din ORICE MOTIV (neprezentare, renunțare benevolă) VA FI RAPORTAT de către administrația căminului DOAR COMISIEI DE CAZARE și DOAR COMISIA DE CAZARE ÎL VA REDISTRIBUI conform criteriilor din regulament.

– dacă ai primit loc în primele faze și nu îți convine camera / te-ai înțeles cu alți colegi să faci schimb de loc, ar fi bine să AMÂNI ACEASTĂ DECIZIE până la finalul PROCESULUI DE CAZARE (nu mori să mai aștepți o săptămână-două) – iar asta pentru că mișcările între camere, NEOFICIALE de care știi doar tu și administratorul (sau poate nici el) dau peste cap PLANIFICAREA COMISIEI DE CAZARE în fazele ulterioare ale cazării: Comisia lucrează cu o serie de locuri despre care crede că au rămas libere și le distribuie studenților în fazele ulterioare ca să constate că de fapt acelea erau ocupate prin permutările făcute de capul lor de către studenți. Dacă vrei să-ți schimbi locul e normal să depui cerere la secretariat (da, încă o hârtie, da măcar faci treaba procedural) pe care Comisia de Cazare să o aprobe.

– situațiile deosebite, speciale legitime le puteti adresa membrilor comisiei de cazare in perioada respectiva

Urmeaza statia… Vestiarul 4: Spitalul Marzescu

Cu Spitalul Mârzescu nu ai treabă până în Anul V, poate doar dacă te rătăcești pe la vreun stagiu de Igienă și o pui de o ședință introductivă despre poluarea aerului pe coridorul Policlinicii, la Direcția de Sănătate Publică . Căminiștii de pe Colină poate au remarcat vila de dincolo de chioșcul unde găsești țigări și chipsuri, seara târziu când vii din oraș și ocolești Champs-Elyseeul șaormeriilor de vis-a-vis de Teatrul Dramatic.

2

Fie că te prinzi doar în Anul 5, fie că visezi frumos la baluri de început de secol, dimineața când te îndrepți somnoros spre Corpul K, trecând prin fața porților albastre, vei afla că Spitalul Mârzescu e adăpostit într-unul din cele mai cochete și mișto locuri din oraș… păcat că stă să se dărâme. Spitalul Mârzescu e practic un staționar al Spitalului Județean Brașov, găzduind secțiile de ORL (etajul 1) și OFTALMOLOGIE (parter)  în vila dinspre Str Alexandru Ioan Cuza, respectiv o altă secție de INTERNE (inclusiv Centrul de Dializă) și ONCOLOGIE în blocul cu aspect de adăpost de bătrâni lăsat în părăsire  dinspre Str. Sitei.

În mod particular, pe mine mă leagă amintiri nostalgice ale copilăriei –  acolo am văzut prima oară halate roșii și albastre din ălea grele, ca de plumb (oare se mai găsesc azi pe undeva?) pe care doctorii le purtau adesea atârnate pe umeri, de zici că aveau mâinile amputate (de fapt, mâinile se încălzeau bine mersi pe dedesubt), acolo am privit cu poftă mâncarea aparent insipidă de spital din camera de gardă a medicilor,  (și da, doctorul Codarcea, titularul cursului de ORL și-a amintit precis ochii mei cuceritor de hulpavi de pe vremea cand eram in stare sa mananc orice, oriunde), acolo am dansat în sala de mese, costumat în cowboy, în fața primilor medici americani pe care îi vedeam în viața mea, la câțiva ani după Revoluție, acolo am văzut prima tavă plină de puroi și sânge (chestie care departe de a mă oripila, mi-a provocat curiozități scabroase), acolo m-am chinuit prima oară să ajung la clanța de la ușile înalte, desprinse parcă din palatele regale de secol XIX, acolo am văzut prima oară pacienți cu bandaj de tip căpăstru abținându-mă cu greu să nu îi strâng de nasul îmbrăcat în tifoane care le dădea o alură de clovn bleg, acolo era să fiu operat de vegetații adenoide tot de o echipă  din străinătate și tot acolo nu mi-a venit să cred câți metri de tampon poți băga în nasul unui om (fără te gândești să faci o pernă pentru creier).

2014-10-17 08.05.49

Spitalul are în jur de 100 de ani iar asta se simte – cel puțin vila unde își au sediul secțiile de ORL și Oftalmologie are un aspect încă impunător, zugrăvită în acel galben habsburgic familiar clădirilor istorice din Brașov (în mod ironic, acoperișul și dimensiunile amintesc pe undeva de Palatul Mogoșoaia, producție pur sânge românească) și e așezat într-o curte înverzită și liniștită. În curtea asta care astăzi e dezgolită aproape complet (dar decorată cu tot felul de leagăne și băncuțe), pe vremuri exploda de tufe, arbuști și cărărui de tot soiul (toate duceau, inexplicabil la un teren de tenis care nu știu cui aparținea), era un adevărat paradis aventurier pentru orice copil care simțea riscul rătăcirii în acel perimetru pe care acum îl cuprinzi dintr-o simplă privire -plus că bonusul era să te întâlnești cu câte un bolnav slab uscat, cu vreo traheostomă, tușind și împroșcând chestii galbene pe bavețica de tifon de sub gât – încearcă ceva mai horror decât asta, la 7 ani!

1mogosoaiaTotusi când eram mic și ajungeam la Mârzescu cea mai infricosatoare chestie era… încăperea aceea misterioasă de la parter, la Oftalmologie (multe indicatoare te conduceau spre ea) – geamurile de la ușile acelei camere erau vopsite în culori întunecate și deasupra trona cu litere mari: Camera Obscură – fără să știu exact ce înseamnă, asociam totul cu ideea de întuneric, cu bezna, cu locul unde șade Omul Negru (ruda îndepărtată a lui Ernest de la Ochii din umbră, da pe atunci nu știam din astea, eram oldfashioned…) și așteaptă să intri ca să se holbeze la tine (nu prea îmi era clar desigur, cum  ar fi putut asta să te ajute, ca pacient oftalmologic, dar nici nu îndrăzneam să mă apropii de ușă).

La finalul Anului 2, când am făcut practica de vară pe secția de ORL dar și în Anul 5, când am început stagiile la Spitalul Mârzescu (oo-le, adică ORL și Oftalmo), mi-am dat seama că sunt lucruri și mai horror care se ascundeau în spital și care mă bucur că mi-au fost ascunse ochilor în perioada preșcolară și școlară. Și nu, nu mă refer la intrarea unde trebuie să ai grijă la cap, căci în streșinile acoperișului cresc mușchi și ecosisteme care dau pe afară iar pereții par pe alocuri afectați de un soi de dermatită a tencuielii (doar că acele coji, descuamările “epiteliale” nu  ar cadea ca niște fulgi de nea, dacă s-ar desprinde), nu mă refer la faptul că în ciuda termopanelor strecurate pe ici pe colo, spitalul pare mai degrabă, după cum remarca cineva,  o bombă care stă să explodeze (o bombă în care n-a mai intrat o pensă din 90 încoace), ci la faptul că nici măcar nu e pe deplin… spital. Adică, dacă supraviețuiești urcând teribil de înghețata casă a scărilor, preiei cheia din Oficiul de pe secția de ORL, te poți îndrepta nu neapărat liniștit, spre zona crepusculară de la mansardă, acolo unde se află vestiarul și nu numai.

34

Priveliștea care te întâmpină seamănă cu un hol dintr-un atelier de vulcanizare: o chiuvetă foarte veche, o oglindă și abajurul pt becul chior din tavan (ce lumină tristă matinală!) și spațiu de depozitare fără număr: nu băga în seamă momentan dulapul masiv și butoaiele de plastic, concentrează-te pe ușa de lemn și pe caracterul nițel capricios al încuietorii (face un clonc distinct când se deschide, ca un fel de recompensă pentru tentativele răsucirii cheii).  Înăuntru te așteaptă un univers mai variat și mai eterogen, mobilă și forme de toate soiurile, mai impresionant  decât ce ai văzut la Colaj Cafe ( dacă n-ați fost pe acolo, prin Piața Sfatului, merită, măcar pentru a experimenta cum e să bei un capuccino într-o cadă fără apă). E o adevărată babilonie a obiectelor, unde tot ce e mic sau mare, strâmb sau drept, lemn sau metal își găsește un locșor într-o geometrie inexplicabilă.

Și ca să fie clar că lucrurile n-au fost lăsate în părăsire, depozitate din cine știe ce rațiuni tocmai în mansardă, un spațiu predilect pentru asemenea uitări, vei constata că misterioasele dulapuri sunt toate închise cu lacăte, sugerând funcționalitatea lor depozitară, păstrându-și demnitatea utilizării (ce poate fi mai trist decât un dulap gol care își ratează prin goliciunea lui, elementara sa menire? ).

Opțiunile pentru a te schimba devin așadar variate și chiar n-ai nevoie deloc de imaginație: ai la dispoziție – mese, scaune, canaepele, tabureți, fotolii , fiecare dintr-o altă generație, dar suficiente ca să îți trântești un tricou, o bluză, un halat, un ghiozdan sau o geantă, acoperind dialogul deplin silențios al lucrurilor din pod. Vestiarul de la Mârzescu e de fapt un fel de apartment all in one – 4 in 1: are de toate, mai puțin baie: și mobilier de dormitor și de bucătărie și de sufragerie, fără delimitări precise (limitele sunt pentru cei care gândesc inside the box, nu?). Ba chiar, e și un ciob de oglindă, (scos parcă din Crăiasa Zăpezii a lui Andersen), atârnat din poveste direct pe un dulap, dacă ai chef să-ți verifici nițel freza și rujul întins după ce ți-ai luat tricoul de spital cu mâneca pe cap, din cauză de neatenție.

56

Podeaua e toată parchetată oldschool (acolo unde o vezi, de sub covoarele cu origini greu identificabile), parchet din ăla parcă îmbibat cu terbentină, cum aveai în generală – scârțâitor și ofuscat – aici chiar simți cânt îți trântești saboții direct din pungă, e ca o exclamație, ca un ciocan de judecător care dă verdictul: trebuie să te trezești! Grăbește-te și valea, pe secție! Asta, dacă nu cumva canapeaua va deveni puțin prea tentantă și vei decide să îți mai hodini ochii câteva minuțele.

Tocmai pentru că îți dă senzația unei case de acu jumătate de deceniu, de o komunalkă din aia sovietică – o cameră-apartament pentru toată familia, cu funcții multiple, ar fi bine să nu lași mizerie în urmă (că vorba aia, nu ești la mumă-ta acasă), și dacă chiar reușești performanța să verși cafea sau să strivești biscuiți pe jos, pune și tu mâna pe mop, nu-ți fie lene, că doar e la îndemână, taman lângă soba de teracotă. (și crede-mă că lumea chiar remarcă dacă lăsați mizerie – s-ar putea să primiți un perdaf de la Asistenta Șefă).

Ceea ce e cel mai horror în toată afacerea Vestiarului nu e doar că e … o scorbură în acoperiș, un colaj de obiecte din toate timpurile strânse laolaltă (inclusiv un coș de pâine/legume), ci e o scorbură lângă un loc unde spitalul se termină și începe… zona rezidențială (evident, nu te aștepta la Avantgarden sau Primăverii). Căci în stânga vestiarului se află ceea ce am putea numi… Oamenii din Pod – o specie ciudată care, așa cum spun legendele locale, obișnuia să coboare din când în când pe secția de ORL, amenințător și să… folosească toaleta spitalului. Pe vremea când eram în Anul 2, la practică, vara, pe o zăpușeală greu de descris, am văzut chiar rufe întinse, jucării  și chiar cauciucuri în podul de lângă vestiar, asta fără să mai pun la socoteală că am simțit din plin mirosul de cartofi prăjiți și ceapă sfârâită în ulei. Nu am văzut până acum aceste personaje, doar le-am intuit prezența în tot felul de urme: voci înfundate, ridicate, scârțâit de uși și de pardoseală, niscaiva butoaie, ligheane și o potecuță nu tocmai ofertantă, acoperită de linoleum infect ce se oprește într-o mână de … papuci (deci sunt mai mult decât civilizate personajele, nu fac mizerie în casă și au încredere că nu îi fură nimeni – se descalță la ușă).

711

Oricum, după ce te obișnuiești cu peisajul eterogen,  chiar și cu proximitatea rezidenților misterioși (nu e chiar Big Foot, dar pentru proporția și notorietatea spitalului și Oamenii din Pod adaugă așa, porția de mister necesară unui edificiu cu o istorie atât de lungă în spate), poate că o să apreciezi atmosfera de la Mârzescu: da, e vechi, da e crăpat, da îi lipsesc multe, da tot rămâne vintage, tot te face să te simți ca un medic/asistent după Primul Război Mondial, în saloanele alea cu tavan înalt și uși cât prăjina, cu podul ăla imens și tâmplăria grea scârțâitoare, cu grădinile neinvadate de betoane și coșurile de fum prin care o altă epocă de bolnavi și combustibili au expirat profund…