Colindand… la Pediatrie

Ultima săptămână de activități didactice, înainte de vacanță se știe… e negociabilă, că doar la medicină principiul de bază rămâne: primum non nocere. Carevasăzică aste se aplică și studenților, adică ideea e să nu le faci rău, să nu îi traumatizezi emoțional pe învățăceii care au trecut deja pe atmosferă de sărbători, pe făcutul bagajelor, pe Secret Santa, vin fiert în Piața Sfatului, poze cu bradu (un fel de variațuni pe aceeași temă la eternele poze cu maimuța sau mascota sau castelu, doar că la munte, nu la mare), menținând insensibil rigorile academice străine de paharu cu țuică și pomuțu înrămurat. Așa că unele stagii și cursuri din ultima săptămână par  un fel de banc a la Radio Erevan – pe principiul: este adevărat că găsim doctori și studenți la datoria didactică în ultima săptămână de școală? Este adevărat, doar că nimeni nu îi caută. Adică  teoretic se țin toate orele, dar practic… ce căutați voi la școală de fapt?  Oricum, prin spitale în preajma sărbătorilor se subțiază internările (mă rog, UPU și serviciile de urgență în general trăiesc momentele lor de glorie, stropite cu tot ce are mai bun omu în cămară), mai apare un Moș Crăciun (sau spiritul lui)  de diversiune care distrage atenția de la foaia de prezențe sau pur și simplu studenții cad la învoială să recupereze totul după vacanță… o construcție care trimite la un timp vag, abstract, a cărui realitate doare la lingurică și la mahmureala postfestum, de dinainte de sesiune.

Amânarile și micile tocmeli pre-vacanță capătă un aer legitim atunci când studenții aduc în discuție motivarea sensibilă a colindatului.  Că doar nu poți acu să colinzi și să te bucuri și peste 5 minute să treci  să vorbești de diaree și rinichi ciuruiți… adică nu e o compatibilitate conceptuală sau măcar de spirit între astea două, e musai să dai prioritate veselitului și să lași dializa la copii să curețe creierul undeva după Anul Nou. Și cum la Brașov a apărut o tradiție, pentru Anul 5 ce e drept, ca studenții mediciniști să colinde cadrele didactice din spital, a fost musai ca stagiile și cursul, în penultima zi înainte de vacanță să intre în post didactic, să lase loc pregătirii sufletești și nu doar celei profesionale, de sărbători. De mai bine de 15 ani, colinda învățăceilor a fost urmată de o mică petrecere (adică, dacă tot nu am făcut mare lucru prin spitalul ăla, măcar să dăm un chef memorabil), chiar în Sala de Curs. Anul nostru, mai ghinionist cum îl știm, a avut parte de o anulare a momentului chefliu, din motive obiective și perfect întemeiate… dar ca să nu aruncăm tradiția totuși la canal, aveam de compensat măcar la partea artistico-muzicală, măcar la partea cu cântatul după raportul de gardă, să nu fi stins și noi unul dintre puținele obiceiuri academice mai acătării, născut ad hoc pe meleagurile noastre.

11

Și ca să nu ne ducem duduind berbecește spotan, un domdomsăînălțăm, pe cât de clasic, probabil pe atât de exasperant, ne-am gândit să ne pregătim nițel,  să ne hotărâm măcar dinainte asupra unei selecții mai de Doamne ajută care să-i lase pe ascultători să ne ureze sincer un La mulți ani! și nu ia ieșiți nițel la aer, că ne doare capul.  Pregătirile nu se anunțau prea promițătoare: ecoul inițiativei de a forma un cor de ocazie s-a împrăștiat în orizontul virtual fără un răspuns concludent, mai ales că mulți au intrat în panică, gândindu-se că… n-au voce. Poate că am fost eu prea exigent când mi-am rugat colegii să mediteze oleacă în ceea ce privește aptitudinile lor vocale înainte să se înscrie (imaginându-mi însă că ăsta va fi un filtru de bun simț pentru îmbulzeala pe care o anticipam)  – dar efectul a fost tocmai ăsta –  nu s-au anunțat să vină la repetiție mai mult de 5-6 persoane… dar bune și alea, mi-am zis, coborând din taxi, în fața Corpului J , însoțit de sora mea, o ființă mai profesionistă în folosirea practică laringelui decât mediciniștii cunoscători în ale anatomiei și fiziologiei organului cu corzi vocale. Din fericire, am avut surpriza să remarc că s-au adunat, până la urmă, un număr mai mare de studenți decât cel anticipat, toți dornici să trecem la interprtări. Încă o surpriză plăcută: țac-pac, Moș Crăciun pare să meargă destul de bine cântat la unison… e doar norocul începătorilor, celelalte tentative la celelalte colinde nu merg la fel de grozav. Dar lumea își pune mintea la contribuție, e gata să încerce, soră-mea ne dirijează, ne așază, ne dă indicații mai mult sau mai puțin criptice și playlistul începe să prindă contur. Întârziații se integrează fără probleme, la fel și colindele în engleză… telefoanele și wi-fiul sunt de ajutor și prindem din zborul virtual versurile necunoscute , potrivind variantele de pe net cu propriile noastre amintiri. E loc chiar și de o a doua repetiție, ne gândim să folosim clopoței, zdrăngănitoare poate chiar un instrument… și e frumos când măcar o dată oamenii sunt paroliști, socoteala de acasă se potrivește cu aia din târg și tot ce se întâmplă e rezultatul inițiativei noastre.

22

Vine Ziua Z, penultima zi de școală înainte de vacanță… provocarea cea mai mare care trebuie depășită: oamenii să se prezinte pentru o mică încălzire la 7 30 dimineața… premise nefavorabile: e clar că nu se ține petrecere/stagiu/curs, deci studenții vin doar pentru colinde. La 7:40 de abia s-au strâns 4-5 persoane, dar anticipările cârcotașe nu-și au rostul momentan. Intrarea în spital e cufundată în liniște și beznă, parcarea e goală ca frigiderul de cămin înainte de plecarea acasă, frigul și lipsa zăpezii nu sunt deloc îmbietoare pentru o atmosferă de sărbători. Și totuși, buimăciți, întârziați, studenții încep să apară, să dea buzna pe ușa paradită a vestiarului care nu se mai încuie cu cheia. Cântecelele curg promițător, cu volumul la minim ca să nu stricăm surpriza din sala de raport. În sala festivă însă are loc  prezentarea lu Chiflă a unei firme de medicamente (Sinupret, că dă bine de sărbători, când te trezești că Moșu ți-a adus o… obstrucție nazală la pachet cu una sinusală). Doar că prezentarea aia ne-a băgat nițel în panică, că începea lumea să se scurgă pe ușă afară, plictisită și ne gândeam că rămânem fără ascultători (măcar noi nu veneam să vindem ceva, ci doar să aducem nițică varietate melodică, eliberată de jargon științific și pretenții curative). Ne-am înșirat  în fața ușii și așteptăm, șușotind nerăbdători, probând căciuli de Moș și proiectând în minte arhitectura sălii pentru a stabili felul în care vom intra și ne vom așeza. Ușa se deschide în cele din urmă, anemic și noi intrăm în modul… simpatic – de sistem nervos simpatic, that is, cu vasoconstrictii si tahicardii. Deschide ușa creștine…. și, tot înainte, nu prea mult, până în fața colectivului, că doar drumu-i lung și-am obosit . Încăpem fără gafe într-un aranjament decent, dar nu suntem doar decorativi, de pus în glastră, ci îi dăm căutând să gâdilăm plăcut urechile – ochii pe dirijoare , coregrafia mâinilor ne coboară cuvintele și tonalitățile  în locurile potrivite. Audiența, la început cam adormită și neimpresionată, s-a dezmorțit după numărul solo de la O ce veste minunată și a rămas de-a dreptul surprinsă când am accelerat refrenul de la Jingle Bells.

Momentul culminant- Moș Crăciun – voce și nai, versuri articulate și de ascultători, lacrimi în ochi pe ici pe colo, noi topiți într-un zâmbet larg și ușor tâmp. Totul se încheie cu urări de bine, sănătate și… la anu și la mulți ani! Limbuția muzicală se prelungește în cea conversațională la Ma Cocotte unde, moleșiți și cu sentimentul lucrului bine făcut, cu amintiri faine și comentarii amuzante, ne integrăm perfect în atmosfera presărată cu miros de lemn ars, cafea fierbinte și smoothiees cu… spirulină.

33

Da, n-am avut parte de petrecere, da, n-am fost decât o mână de oameni (exact câți am încăput la raportul de gardă deja înjumătățit de pauza publicitară cu Sinupretul) da tot a fost fain. A fost fain că studenții s-au simțit solidari, că au luat inițiativa, că au valorificat idei, că au simțit că fac parte dintr-o experiență comună plăcută, prin forțe proprii, că dincolo de invidii, cârcoteli, comodități, am simțit pur și simplu… că facem și noi ceva bine și suficient cu to(n)ții într-un spital. N-am salvat vieți, da am salvat sau am dat naștere la câteva zâmbete și am descrețit și noi, reversibil e drept, câteva frunți înainte de Crăciun. Și dacă și profesionista care ne-a coordonat s-a declarat mulțumită (pare-se că e mai bine când lucrezi cu amatori, sunt mai entuziaști și mai puțin cârcotași), apoi chiar că putem zice că am făcut o încălzire pe cinste… pentru la anul.

Baronu Sâmbătă, zic că promoția ta, la anul, va trebui să  încerce ceva ritmuri de colindatori hip-hop ca să rivalizați cu performanța noastră… 🙂

 

Mecanisme de coping

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul stagiilor mele, la saloanele neaerisite din Județean, la stativele de perfuzii unde lega asistenta o perfuzie cu branulă la capăt, de crăpau pacienții jucându-se cu ea, la balustrada de care mă țin când mă jenează saboții de spital, la vestiarul de unde ne luam portofelele ca măcar să ni le luăm noi, și la alte gherle și caterinci pline de frustrarea și dezorientarea studențească, parcă mă ia și acum capu’.

Dar gata, că nu-s Creangă și nici măcar cracă. Dacă dintre cinstitele fețe care citesc acest blog a fost cineva până acum la etajul 6 al Spitalului Clinic Județean de Urgență Brașov, sigur o să știe ce zic. Cine nu a fost, stați calmi, Hell Awaits, cum ziceau băieții de la Slayer. Acolo, la etajul 6, pe lângă sala de curs din spital, niște birouri de administrație, 2 băi și întinsa pustietate cunoscută sub denumirea de „vestiar”, e și altă minunăție: camera de lifturi.

Camera asta de lifturi e un soi de bulă atemporală și, evident, anacronică, în care nu știu să fi intrat cineva vreodată (dacă știți cazuri, nu vă sfiiți să ne ziceți, vrem să documentăm fenomenul). Și singura metodă a celor din dimensiunea lifturilor de a comunica cu noi pare să fie prin emiterea unor zgomote bizare, pe care ne-am învățat să le ignorăm, punându-le undeva în fundal. Acum sigur, sunt multe teorii despre ce se-ntâmplă de fapt în camera de lifturi, și ce scoate de fapt sunetele alea, dar ce e indiscutabil e faptul că tot etajul 6 e al dracului de lugubru noaptea, și nimeni sănătos la cap n-ar vrea să fie-acolo. Întrebați orice student care-a fost de gardă în Județean.

Sună cam așa: am samplat tot, inclusiv discuții, smsuri primite și alte asemenea, ca tabloul de suntele al etajului 6 să fie complet. Savurați:
(https://soundcloud.com/baronu-s-mb-t/eine-kleine-elevatormuzik)

Probabil vă întrebați: „De ce dracu bate Baronu’ câmpii în halul ăsta?” E simplu, îmi place sunetul ăla. Îl folosesc pe post de mecanism de coping. Toate pocnetele, uruiturile, șuierăturile, derulările alea mă scot din stresul ăla de „hai acolo acum, fă aia acum, unde-i profa, cu cine facem, n-avem pacienți”, pe care-l știți cu toții cât e de obositor. Și dacă nu știți încă, stați calmi, urmează Seasons in the Abyss.

Deși poate fi îngrijorător din punct de vedere psihiatric (și e, pentru mulți apropiați ai mei), am ajuns la concluzia că avem nevoie de mecanisme d-astea ca să rămânem sănătoși la cap, mai ales având în vedere ce se-ntâmplă prin facultate. Ceea ce ridică o întrebare bună: voi cum vă adaptați la mediul ăsta? Că până acum n-am văzut pe nimeni să facă o bucată de-aia ca la Columbine, ceea ce e bine. Chiar foarte bine, ținând cont de faptul că deseori, treburile pe la noi sunt puțin South of Heaven.

Uite și rima de rigoare, și nu uitați: Liberté, Egalité, UnitBV!

Uneori sunt piesa care strică setul

Demersul de a deconstrui concretul

Realitate searbădă determinată insuficient

Mă-nvârt în spital ca un sufi prea încet

Disonanță cognitivă în prea multe grade

Prea multe etaje, toate șase, toate fade

Toate-s goale, luate-n rate cumpătate,

Închiriate de vreun daimon cu păcate neiertate

Răspund la saluturi de undeva din vid

Captiv într-un film cu sunetul de lift

Și simt subit disocierea de real

O tură de sobrietate cu Tanita Tikaram

Te transpune psihic într-un topos diferit

Ai găsit în sfârșit un liman mai puțin subit

Orar determinat de rezultatul de pe zar

Cred că PK Dick și-a scris romanele-n vestiar

Latissimus Dorsi și alți mușchi ai spatelui

Ah, spatele. O parte integrantă a omului, una de care sigur nu ne-am putea lipsi. Fără spate, cum ar exista fața? Fața pe care o folosim când vorbim cu cineva. Fața e partea de socializare. Cu aia te prezinți. Că spatele e așa, ușor impersonal. Cam toate spetele îs la fel. Zic prea puține ca să le folosim.

Păi și atunci de ce pătratul lombelor mă, vă, ne tratează altețele lor imperiale, profii, cu spatele?

Azi am pățit-o la propriu. Uite, studiu de caz la ce zicea surioara DMT mai-nainte despre respect: mă duc și eu la un curs, și cum vine sesiunea (se rup cele 7 peceți, vin călăreții, mare bahaos), zic să vorbesc de examene și astea. Și aștept. La uși, ca la boieri mari, p-ormă-n sală, ca la boierii cei mai mari, și după ce trece perioada aia de fashionably late, vine cadrul didactic, în mare grabă, cu Erinii la călcâie, vorba aia. Și mă bag în seamă. Cu examene, cu astea. Treaba aia importantă care validează demersul didactic. Motivul real pentru care jumate din colegii mei vin pe la școală.

Și speri, știi? Că ești fraier. Ești fix țăranul ăla din Când a fost la ’53 care se duce cu căciula-n mână la boier și ăla te dă pe scări în jos. Trecând peste faptul că aștepți ore cu orele. Trecând peste faptul că nu ți se răspunde mereu la bună-ziua. Tu speri acolo la umanitate, bun-simț, compasiune și chestii d-astea de medici. Că vrei să faci ceva bine, să meargă, să fie ok. Să fie bine, evident, ca să nu fie rău. Nu d-alea de Miss cu pace mondială și eradicarea foametei din Africa. Banalități fiziologice. Care va să zică, să pui nenorocitul ăla de examen.

Și dintr-o dată, gloriosul spate!

What a piece of work is man!

Stimulare simpatică, răspuns la mediu. Aleg să lupt, nu să fug. Și urmează cea mai tare simulare de ceartă conjugală, ever. Adică educatorul mergea spre catedră, și eu după educator, încercând să încropesc o discuție. But honey, wait! Și nimic. Noradrenalina începe să se elibereze, îmi sar toate condimentele, nu doar muștarul, și nu mă las până la catedră. Cadrul didactic își montează proiectorul, eu insist. Am aflat că trebuie să vin direct cu foaia, ca să aibă acoperire. Deși repet cadrului că discuția este strict una cu caracter de sfat, comparând opțiuni, răspunsul rămâne la fel. Diktat.

Am plecat de la acea activitate. Ca de atâtea alte ori.

Băi sclavilor fericiți care sunteți voi studenți la medicină și învățați și mulțumim din inimă Partidului, voi ce spleniul gâtului păziți când își bat ăștia joc de voi, mă? Bine că la cafele sunteți toți tari în gură, da’ nu mârâiți unul când își bat diverși împuterniciți joc de voi. Puțini din facultatea asta au dreptul să se mire când facultatea își bate joc de ei. Pe DMT am pomenit-o, fratele oldunsurehand se subînțelege, și restul vă știți care sunteți.

Na că m-am enervat. Continui proiectul cu rimele. O să fiu primul autoexorcist din istorie.

E liniște, praful se așează,

Facultate, ăștia știu să pună emfază,

Evident, pe ce contează

Savanți de vază țin tineri ucenici în stază

Și uite, acum spitalul e trist

Când sala de la 6 e de fapt Orașul Interzis

Pacienți, rapoarte, ședințe

Astea-ți dezvoltă de fapt mecanismele credinței

Că există profesori, nu numai doctori

La care să te rogi șapte zile de opt ori

E momentul în care rămâi afazic

La Înalta Poartă a vreunui cadru didactic

Dna. doctor, dna. doctor, o clipă, vreau să…

… Vorbesc, dar nu-n fața spatelui dumnevoastră

Un moment suspendat, rămas fără urmare

Led Zeppelin-s geloși pe lipsa de comunicare

Balul Bobocilor 2014

De când cu orarul ale cărui variante s-au depus ca niște false membrane anginoase pe răbdările studenților și ale cadrelor didactice, de când cu concursurile făcute pe genunchi la diverse discipline gen Anatomie sau Interne, la care entuziasmul (eliberat pe cale naturală sau scos cu forcepsul prin diferite orificii) compensează bâlbâiala organizatorică, de când cu pseudozborul supersonic între diferite locuri din oraș al studenților nestănescieni cărora nu le-au crescut aripi ascuțite până la nori, de când femeia de servici i-a evacuat pe studenți din sala de curs de la Spitalul Județean,  prin mecanism osmotic sau pur și simplu apelând la tehnica străină fiziologiei celulare de tipul hai cu mopu și cu ordinul direcțiunii,   ne-am lămurit că organizarea în facultate nu e tocmai punctul nostru forte, în ceea ce privește procesele didactice. Așa că dacă ne descurcăm mai greu la capitolul didactico-administrativ, ne-am îndreptat atenția, pionierește, ca niște hopa mitică ce sprijină pereții și nu se strică (nici pereții, nici studenții) spre celălalt mare capitol al vieții de discipoli din universitate: entertainmentul. Și evident că evenimentul absolut de sezon al semestrului I, dincolo de partyurile ocazionale, a rămas și probabil că va rămâne Balul Bobocilor – prilej pentru proaspeții intrați la facultate să se distreze la unison dar și să guste un mic aperitiv din spiritul competitiv care le va săpa în anii următori cavitatea pulpară a orgoliilor, prilej pentru anii mai mari să mai găsească un pretext pentru a mai însenina mutrele după experiențe de lectură traumatizante (gen Semiochir, gen Interne, gen Pediatrie), prilej pentru Anul 6 să compenseze toți anii de distracție colectivă ratați (sacrificii de medicinist) într-o seară pe care nu ai mai fi putut-o  amâna-o consolator: las că poate mă duc la anul (sau poate ca da, daca te gandesti ca inca n-ai dat examenu de Gineco).

În ultimii ani, balul s-a organizat undeva prin decembrie dar, spre deosebire de edițiile trecute, ediția de anul ăsta nu prea părea să aibă sorți de izbândă: orfană de locație, cu prea puțini doritori de a se înscrie la concursurile de perechi în timp util.  Totul a fost gata la timp, aparent, în cele din urmă – ASSM-ul a pus la bătaie toată inițiativa și pilele posibile ca să nu ne facem de râs: s-a găsit loc de zbenguială nu oriunde, ci taman în GOHA, buncărul din Centrul Civic, parfumat binișor cu Eau de Fitzee, s-a hotărât și theme-ul evenimentului (Îngeri și demoni…  – notă -oameni buni, la medicină e plin de  cadavre, formolizate, zombificate, inundate de cafea, fără gânduri de afterlife 🙂 , s-au pregătit și perechile, textele, invitațiile, rezervările.

bal

Și poate pentru că mi-am dat seama că sunt deja în Anul 5, poate pentru că mi s-a părut că ASSM-iștii sunt tipi descurcăreți și păreau să fi reușit să ajungă printre stele fără rachete NASA, poate pentru că m-a biruit curiozitatea și orice părea să fie mai bun decât să citesc despre numărul de scaune din enterocolita ulcero necrotică  și să calculez indici de malnutriție, m-am dus și eu ca cetățeanul academic la petrecerea bobocilor.

fetelesfinti

Nu sunt un obișnuit în capitala distracției de bon ton care pare să se fi stabilit fără acte în Centrul Civic (GOHA, Temple, Social) așa că am intrat nițel stingher în GOHA acolo unde am fost întâmpinat de aripioare îngerești (masculine cum altfel, chiar dacă teoretic îngerii n-au sex) și cornițe roșii diavolești pe care fetele le purtau cu mândrie (ispitele, of, ispitele). Evenimentul propriu zis a început mai târzior decât se anunțase, dar până atunci am avut ocazia să mă familiarizez cu prețurile de la bar, destul de unfriendly pentru studenți – berea la 0.33 e 10 lei, fără vin la sticlă, în rest cocktailuri de pe la 15 la 20 și ceva de lei, la tării nici nu m-am mai uitat și totuși nu venisem să o dau în Fanta-Sprite sau Evian-Perrier (fără lămâie). Apoi m-am uitat primprejur și mi-am dat seama că ori eram eu prea bătrân și amnezic ori pur și simplu fustițele și machiajele își îndepliniseră misiunea corector-înșelătoare – pur și simplu vedeam foarte puține fețe cunoscute pe metru pătrat, ca și cum aș fi fost la alt bal, al altei facultăți.  Câțiva colegi din an de la mine la masa organizatorilor, alți câțiva împrăștiați prin sală, alte câteva chipuri familiare din ani mai mici dar în rest o mare de necunoscuți (care păreau să se știe totuși între ei). Dintre cadrele didactice am reperat doar vreo 3: eternul profesor Coman, patronul spiritual al bobocilor ca întotdeauna, dr Toma întâmpinat cu multe aplauze, împreună cu soția și desigur mult admirata împărțitoare de ironii în doze precise, specifice Farmacologiei, dr Dima.

S-a dat startul apoi la concursul pe perechi, îngeri și demoni i-au călăuzit pe neinițiați prin turul de foc al probelor de concurs (din când în când și-a mai băgat și Sfântul Petru coada – un Sfânt Petru nonconformist tatuat și cu ditai ceaslovu în brațe -dacă tu erai Dimităr, bravo, unholy și totuși atât de inocent). Ciupy și Iulia (fosta miss de anul trecut) au ieșit de departe în evidență, din punctul meu de vedere… mă rog unii oameni par a fi făcuți să absoarbă lumina reflectoarelor și să țintească adânc și precis în maculele retiniene ale publicului.

Concurența a fost cam slăbuță: doar trei perechi de la toate specializările – 2 de la Medicină și doar una de la Asistență. Una dintre perechi s-a dezmembrat fără posibilități de reabilitare ortopedică sau chirurgicală încă după prima probă: domnișoara s-a emoționat atât de tare încât după rostirea numelui a dispărut lăsându-și partenerul în voia luminilor. Dintre concurenți: reprezentantul Anului 1 (în sfârșit un reprezentant care participă pentru titlul de Mister, care are curaj și nițel fler de scenă, că ne-am săturat de reprezentanți din ăștia timizi și ciudăței sau moși de-a dreptul 🙂 ) și Alina Dănescu, sora Miss-ei de anu trecut, la fel de lipicioasă și teatrală pe scenă… e chestie de familie, I suppose.

miss vechi si nou

Probe clasice: declarații de dragoste medicale – printre adrenalina crescute, tahicardii și alte alea (nu știu de ce mie tot îmi venea în minte o chestie legată de inspecția/palparea amigdalelor palatine cu cine știe ce ochean carnos… a mi se ignora spiritul pervers), n-am înțeles de ce sunt chinuiti săracii boboci să se apuce să frunzărească volume de Semio Med și Fizpat înainte de vreme ca să dea bine pe scenă (că doar s-or chinui destul pe la examene). Au mai fost ceva probe de talente/momente comice: o pereche a ales să facă din scenă studio de Dansez pentru tine.

Aialaltă pereche a dat-o pe un fel de Moartea domnului Lăzărescu în varianta funny, cu o operație (re)făcută aparent pe melodia celor de la Paraziții cu meseriile (remember dacă eram chirurg uitam în tine – un ceas cu cuc, patentul și-un cuțit de pâine) dar pe care s-a dansat oficial The Lion Sleeps Tonight – ăsta a fost probabil cel mai creativ și mai simpatic moment din tot concursul.

Mie mi-a plăcut maxim săracul băiat de la Asistență Medicală… un fel de cetățeanul turmentat, sedus și abandonat pe scenă a încercat el să o scoată la capăt… a fost drăguț că a părut pur și simplu să se afle în treabă,  spontan și natural, fără lecții și repetiții de dicție, fără ce știu eu ce versuri și coregrafii repetate cu zel (ne distrăm și noi relaxați, eliberați de presiunea aia pe care o trăim oricum în orice sesiune, că n-o să zicem bine pe foaie sau la tablă?) – un cântec aici, o replică acolo, s-a descurcat băiatul cum a putut, chiar a fost o alternativă la cei care au venit pregătiți de serbare.

A urmat și concursul cu întrebări, din păcate de unde am stat eu nu am reușit să aud răspunsul la întrebarea pusă de Ciupy: care e diferența dintre a urca pe Himalaya și a coborâ în subsolul din K? Oricum problemele de sonorizare s-au cam ținut lanț și nu am înțeles de ce… s-au prăjit urechi de  concurenți, prezentatori, ascultători… fără discriminare. Apoi ASSM-iștii și premianții de anul trecut au oferit câteva momente artistice. Sabin din Anul 2 și Evelina din Anul 4 – la datorie cu solo voce Viorele, au îmbiat la dans pe piese mai de salon, mai urbane , în vreme ce  Ciupy și Veronica cu dat la chitară și au adus un pic de aer folkist, de foc de tabără, de mesaj socio-medicinist pe scenă… chestii mai puțin îngerești sau diavolești, mai degrabă veritabil de pământești.

Apoi s-a trecut la ceremonia de premiere… 3 locuri pentru 3 perechi – perechea de la Asistență Medicală s-a reunit măcar la final ca să ia în primire locul 3 (era culmea să piardă, să nu ia niciun loc 🙂 ). Câștigători mediciniștii și de data asta… ce moment memorabil în familia Dănescu: Iulia Dănescu a pus coronița pe capul surorii ei…balul a devenit și o petrecere de familie – da n-am nimic de obiectat, că fetili astea două, bombe de popularitate și vitalitate par predestinate să împartă zâmbete, bezele… mai târziu poate și rețete și injecții (hai că te-ai lăsa înțepat de ele fără îndoială).

După premiere, s-a trecut la regimul de discotecă de brigadă – bubuială și remixuri la greu, da și destulă lume dezlănțuită, măcar câțiva dintre studenții din ani mai mici par cu adevărat de viață, par să investească suflet când scot cămeșile din pantaloni, se descheie la guler și pun glandele sudoripare la cazne.

Am stat până pe la 2 și apoi am părăsit zona deja înjumătățită ca populație (la un moment dat GOHA devenise ușor neîncăpătoare da senzația asta nu a durat prea mult). Concluzii subțirele: loc de fițe, prețuri mari (chiar dacă recunosc că biletul n-a fost scump, ținând cont de local), profesori puțini (am înțeles că data organizării balului s-a suprapus nefericit peste susținerea unor doctorate și drept urmare nimeni din conducere nu a putut să se prezinte la bal), fețe necunoscute (puse pe distracție), perechi puține, concursuri mai mult sau mai puțin previzibile, muzica nu prea grozavă, Dar dacă în medicină lucrezi cu materialul clientului, nici la balul medicinist lucrurile nu puteau face excepție – atâta local am avut, atâția participanți, atâta DJ… rezultatul nu putea fi foarte greu de anticipat.

1

În fine, partea funny a fost și că Universitatea s-a gândit să organizeze un al doilea bal, al universității care să adune studenți din Anul 1 de la toate facultățile- carevasăzică monșer, să ne distrăm democratic reprezentativ: o mână de studenți din Anul 1 să participe și la petrecerea asta (nu toți evident, că nu aveau unde să încapă), să bea și să danseze și pentru colegii lor din toți anii. N-am avut timp să ajung și la evenimentul ăsta curios de anapoda pus la punct (și tare misterios: nimeni nu știa mai nimic de el, decât ora și… atenție mare: BLACK TIE CODE DRESS  – să moară amărâtul de cămin, nu alta), dar sper că s-au distrat alții prin procură și pentru mine.

Urez mai multă inspirație si mai multa imaginatie pentru evenimentul de anul viitor!

Photo credit: XTAE

 

I <3 Ukraine

Ăăă, noroc. Mie mi se zice Baronu’ Sâmbătă și de azi încolo, o să suferim împreună.

Nu știu alții cum sunt, dar eu când am ore-n J vreau să bat pe cineva cu un lanț de bicicletă. Pe lângă faptul că e la mama naibii, prin Tractoru, prin zona asta imortalizată mai jos, pe lângă fauna locală care te face să te simți mai viu/gustos ca oricând, pe lângă condițiile romantice de iluminare, J-ul mai are o problemă. E No Man’s Land.

Corpul J, aflat în Prîpeat, Ucraina.

Corpul J, aflat în Prîpeat, Ucraina.

În J nu există nici măcar o singură hârtie la avizier care să ateste că suntem și noi p-acolo. Un orar, ceva. Capră, varză, viezure, mânz. Nimic. Și o să mă-ntrebați: „bine, mă, așa, nu e. Și?” Păi și. Că la cum se modifică, sau mai bine zis, la cum se necinstește în fiecare semestru feciorelnicul nostru orar, dacă ai nevoie să te interesezi de o sală p-acolo (nu că e treaba ta, dar na, miracole se-ntâmplă zilnic), s-ar putea să trebuiască să mergi pân-acolo să afli. Sigur, e orarul pe net, dar hai să fim serioși.

Cea mai tare chestie e atunci când ți se dau informații via telefonul fără fir. Sunt convins că acești absolvenți de liceu și supraviețuitori ai câtorva ani de facultate știu să lege două propoziții și să transmită un mesaj simplu. Sau, aș putea să fiu în negare. Cert e că toată revelația asta a prăbușirii oricărei forme de comunicare la noi în școală era ceva de care mă puteam lipsi. Că am chestii mai mișto de făcut. Uite, cum ar fi să scriu bucata asta. Și altele care o să vină după ea. Și la final, le dau în fapt așa nasol, fac volum din ele, sau album, sau ceva. C-așa am eu chef. oldunsurehand, cum era aia cu absurdul, bă?

O, proces educațional scurt și absurd
Uneori nu mai am nici măcar puterea să ascult
Anarhie de stat ca-n regiunea Donbas
Vreau să mă mut în Columbine, Texas
Că dac-o mai ținem așa, cine știe
Transform Județeanul în secție de psihiatrie
Și evadez frecvent în cuplete incerte
Calculator cu-atâtea funcții și circuite defecte
Și-avem glume cu un umor deloc fin
Uite noii recruți din bancul de rechini
Entuziaștii industriei sănătății,
Educați, apără interesele umanității
Raționalitatea e de fapt un moft șic
Exact ca un Sisif îngropat în datorii
Sunt cutia din Hellraiser, studiază-mă
Eugen Ionescu, invidiază-mă!

Respect marca Bula

De vorba cu tine drag coleg,

Incep prin a te intreba ,de cate ori te-a jignit  un  cadru didactic in viata de student? Fie ca te-a jignit direct printr-un anumit apelativ ,fie ca te-a facut sa te simt ultimul om de pe pamant ,calcandu-ti in picioare demnitatea .Astazi vorbim despre respect ,respectul in primul rand fata de tine ,apoi  respectul fata de ceilalti si respectul pe care ar trebuii sa il pretinzi de la cei din jurul tau. Este o linie fina intre Respect –Gluma- Lipsa de Respect . Spiritul glumet al poporului nostru ne face sa nu cunoastem  sau chiar  sa trecem cu vederea faptul ca exista o limita intre respect ,gluma si jignire, nemaipunand la socoteala  ca suntem toleranti ,fricosi si nu  dorim sa punem etichete sau incercam sa evitam conflicte prin a scuza persoana care ne-a pus la indoiala calitatile  si ne-a tavalit un pic prin noroiul rusinii. In plus  ne punem intrebari de genul ,, Daca a avut o zi proasta ? Daca n-a vrut totusi sa exprime ceea ce era cat se poate de evident ?,, . Si uite asa cautam sa scoatem pe cautiune  greseli de comportament si lipsa de respect .

Cat de mult poate indura oare un student sa stea in pozitia ghiocelului in fata cadrului didactic suprem ,chiar si atunci cand  a ajuns aproape de pragul de a fi coleg de breasla, in cateva  luni, al distinsului om aflat in spatele catedrei ?

respect

De-a lungul studentiei mele am avut parte de multe jigniri incepand cu Anul 1 in care  tot colectivul  a fost anuntat ca suntem cel mai slab an universitar din cate s-au intalnit ( a urmat o alta generatie despre care s-a spus acelasi lucru – va poate spune Oldunsurehand ) – dar am primit aceste intampinari descalificante  ca un mijloc de ambitionare si motivare constructiva la acel moment.

Anul 2 de facultate mi-a intampinat generatia cu o serie de frustrari din partea anumitor cadre didactice care probabil ca s-au razbunat in masa pe generatia mea , astfel ca din 120 de studenti,  doar 8 au luat  examenul in sesiunea ordinara la o materie relativ usoara , la care nu s-ar fi anuntat vreodata ca ar pune prea mari probleme – dar si atunci am gasit o scuza ,poate ne dau o lectie de viata ,un semn ca ar trebui sa muncim mai mult ca oricum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ).

Anul 3 de facultate a fost poate cel mai plin de jigniri in masa . Anuntandu-se un an foarte greu ne-am pus toti pe invatat si am muncit cu greu pentru performantele noastre.  Cu toate astea, in timpul anului am fost facuti in toate felurile- trec in revista selectiv cateva “evaluari”:

-,,dobitoace” –eram undeva in sala de la etajul 6 din Judetean si un domn cu multe grade s-a gandit ca suntem niste animale domestice care acceptam sa fim numiti de stapanul fara lant dupa bunul lui plac –  am acceptat si atunci , inca eram mici si nu ajunseseram nici macar la jumatatea drumul pe care il aveam de parcurs.

-limbajul  plin de organe genitale era folosit succesiv la anumite laboratoare si stateam sa acultam poveste despre vacante in Austria la ski ,sau despre cum sta situatia popilor si mai marilor bisericii din Roamnia – desi noi eram stresati ca  materia respectiva  se anunta un pragul dintre a fi medic in 3 ani sau in n ani pe principiul “ai luat examenul asta te poti considera medic “.  Imi aduc aminte ca o colega a iesit chiar plangand de la un laborator doar pentru ca si-a permis sa ii spuna  asistentului universitar ca ea ar fi mult mai interesata de materia pe care el ar trebuii sa o predea decat de povestiri din curtea scolii. Am fost toleranti si cu situatia aceasta am selectat  era bun si ce era rau am lasat deoparte si n-am protestat fata de lipsa de profesionalism ,ne-am spus in gand ,, noi nu vom fi asa ,noi  vom fi altfel ,,.

– ,,inculti – imi aduc aminte ca un domn distins ne-a propus sa mai citim si noi cate o carte de beletristica – pare-se ca fetele noastre asa per ansambu nu pareau a sugera faptul ca noi stim sa citim si altceva inafara de medicina , asa ca domnul ne-a sugerat o carte ,,Arta conversatie –de Ileana Vulpescu –  cativa dintre noi am si citit-o  ca sa nu ramanem inculti , unii s-au conformat chiar si din curiozitate.  Dar am aflat mai tarziu ce zace in acest domn atat de pretins cultivat –  precum cel mai bun lan de grau… plin insa de neghina .  La examenul lui din anul 3 ne-a facut sa ne calcam in picioare sa nu ne oferim respect reciproc sa ne luptam pentru niste amarate de note care oricum nu ne relevau nivelul . Eu am avut o grupa exceptionala ,o grupa de fete minunate si unite la acea perioada . Am intrat toate intr-o sala si nu ne-am sfasiat pentru note, am ales sa pastram respectul reciproc si n-am acceptat sa jucam dupa regulile Intrigantului. Asta ne-a costat –  o grupa intreaga de 10 persoane a luat  nota 6 ,dar macar am ramas unite , cu demnitate si cu respect una fata de alta . In ziua aceea am fost fericita sa vad ca mai exista colegialitate si verticalitate care nu se lasa dusa de nas de morcovei pusi in varful atei profesorale.

Am ajuns in Anul 4 unde ne-am familiarizat cu o noua specie de umilinta – am invatat sa sprijinim peretii ,sa stergem de praf caloriferele ,sa ne murdarim halatele cu cafea ieftina de la automat , sa ne pierdem :  haine ,pixuri ,papuci de spital ,geci ,ciorapi ,cadouri simbolice, genti ,tampoane ,parfumuri , bilete de autobuz ,abonamente de transport in comun , portofele ,telefoane , rimel , ruj, prezervative , carduri ,carti ,caiete ,esarfe ,sutiene ,manusi ,caciuli  ahh sic ate ar mai fi – inventarul il gasiti pe peretele vestiarului infect din Judetean. Dar am invatat din toate asteaa sa fim rabdatori sa ne bucuram de pauze, sa ne cunoastem mai bine intre noi,  sa legam prietenii  si nu in ultimul rand sa ne pazim lucrurile.

Am fost in Anul 4 pe la mai multe spitale –  ne miscam intre Marzescu , Judetean si Tractorul. La Spitalul Tractorul , colegele noastre de la asistenta (postliceala) stateau mereu in vestiar , repetandu-si lectia sau conversand asa ca am dezvoltat obiceiul de a ne schimbaa pe varfurile degetelor , ca sa le respectam jena lor de a iesi din vestiar si a fi vazute cu “le main entre les fesses”  de indrumatoarele care le-ar fi pus la munca . Ne-au pus la punct  si ele reprosandu-ne ca oricum nu avem nevoie de atata intimitate si spatiu in vestiar, ca doar si ele au demnitate de invatacei. Am acceptat si asta  doar era vorba de colegialitate si de relatii interdisciplinare ,vorbeam de fapt cu viitoarele noastre colege de care urma sa avem mare nevoie ,ele fiind alaturi de pacienti fizic mai mult decat noi doctorii. Si oricum chiar si daca  spatiul din vestiar era mic,  n-aveam de ce sa ne plangem  – un medic poate explora orice plaga cat de mica ,de ce n-am fi inceput perfectionarea acestui “skill”  cu explorarea vestiarului.

respect2

Am ajuns in anul urmator si viata mea s-a schimbat toatal ,nu stiu ce au trait colegii mei in anul acela in Romania dar eu am avut cu sguranta cel mai frumos an din viata mea de student .  Aici voi avea nevoie de mai multe postari pentru a evoca experienta. Acum va spun doar ca am avut parte de costum de spital din oficiu in incinta spitalelor la care aveam  practica (pe marimea mea ) –  imi luam singura de la sterilizat vesmintele.  N-am mai vazut vestiar , dar am avut in schimb  camere cu filtru . Cursurile le faceam in unul din cele 4 amfiteatre aflate in incinta spitalului Universitar unde incapeam  aproximativ 300 de studenti . Doctorii veneau, se asezau in fata microfonului isi puneau slide-urile ,salutau politicos apoi incepeau cursul care dura 45 de minute ,dupa care ne multumeau pentru prezenta si  se retrageau pentru a-si continua munca in spital . La stagii eram 8 intr-o formatie de lucru ,doctorul venea ne salute ,ne impartea in grupe de cate doi mergeam la pacient apoi dupa ce faceam anamneza,  povesteam cu el in camera de pe sectie special amenajata pentru studenti,  despre cazurile pe care le-am intalnit . Ne uram apoi o zi frumoasa si plecam mai departe. Ah ,asistentii universitari si cadrele didactice erau punctuale ,salutau politicos la venire si la plecare iar intre aceste formule de adresare standard se vorbea doar despre medicina. Alt nivel de respect, fara indoiala.

M-am intors in tara , ce viata ….  dupa un an de zile uitasem ce inseamna pierdere de vreme , timpi morti ,cum e sa sustii un perete ,cum nu au timp doctorii de grupe si cum ar face orice altceva numai sa nu povesteasca noilor veniti despre experienta lor profesionala ,dar usor, usor m-am adaptat din nou la sistem . Daca n-ai de unde si de la cine sa ceri inveti sa accepti doar ce ti se da .  Astazi mi-am amintit insa unde m-am intors si m-am simtit lovita in orgoliu –  va spun sincer sunt mandra de mine si de colegii mei , am o generatie minunata  de oameni inteligenti, ,respectuosi ,uniti , nu am avut niciodata intre noi conflicte majore sau neintelegeri (carcoteli sunt in fiecare an in grupuri mici dar ne mai amuzam si noi cu picanterii) am trecut  impreuna prin multe situatii de-a lungul anilor . Chiar si dupa  minivacanta de 1 decembrie ,ne-am prezentat chiar fresh cu totii la curs chiar daca acesta s-a tinut totusi la o ora tarzie.  Prinsi in mrejele Domnului ,,Bula,, care ne citea cu zor din carte de ne facea sa incingeam markerele ne-am trezit ridicati din mecanica noastra colorata cu un apelativ ,, Bai voi sunteti niste HANDICAPATI!,,  Chiar si neatentii au devenit brusc atenti ,s-au auzit cateva hohote probabil hohote de la  betia stuporii ce a urmat  auditiei unei asemenea isprave.

Ma intreb de cateva ore … care este definitia handicapatului in viziunea “inculpatului” , e doctor totusi si inca unul pe care il stimez pentru performantele sale atat pe plan national cat si international – este chiar una dintre somitatile unei anumite specializari . Dar sa folosesti un astfel de cuvant ,,Handicapat ,, ca mod de adresare catre  viitorii tai colegi  mi se pare revoltator :
– Un om cu un handicap este un om protejat prin lege si handicapul lui este sustinut pe baza unui diagnostic ( ori noi bieti studenti nu cred ca meritam sa fim numiti asa mai ales la comun  ,n-a avut timp nici sa ne faca anamneze ,nici examenul obiectiv ,cum sa pui un diagnostic daca nu sti despre cine vorbesti )
– Nu stiu daca este OK ca medic sa folosesti asemenea cuvint, presupunand ca stii ce valoare si ce greutate are o asemenea eticheta tot mai dezagreata in lipsa unor date certificate cu diagnostic.

Dar generatia mea a tacut din nou ,poate pentru ca nu ne mai pasa ,pentru ca ne-am saturat si vrem sa scapam , nu mai vrem sa fim un lan de ghiocei cu capul plecat ,cativa ne-am revoltat subtil in banci, cand am simtit neprofesionalismul  didactic dar ne-am calmat cu gandul ca mai este un pic pana vom ajunge sa fim  si noi apreciati si respectati .  Sau poate astazi am fost pregatiti pentru perioada de rezidentiat in care indrumatorul nostru ne vor numi , pe rand,  prosti ,cretini , nepriceputi, papa-lapte, ne vor da afara din salile de operatie ,ne vor balacari  in fata pacientilor. Poate ca asta e blestemul etern al incepatorului, sa fie  considerat o nulitate, sa plece mereu de la zero.

Viata e o lupta continua cu tine insuti dar si cu sagetile primite de la cei din jurul tau. In facultate vei avea parte de multe asemenea sageti.  Fa-ti rost de scut doar sa te aperi,  nu apela tot la sageti pentru ca nu mai suntem  totusi … in epoca vikingilor.


Drumul in medicina incepe cu… adaptarea

Salut intrarea lui DTM in echipa blogului – are multe de povestit, inclusiv experienta de studiu internationala,  asa ca merita sa o urmariti:

“De vorba cu tine drag coleg…
Ma numesc  DTM,  sunt omul planetei  si sunt aici cu tine coleg drag sa povestim despre viata de student la medicina si despre cum  ajungi un medic bun nu doar pe baza cunostintelor medicale insusite  in facultate, ci si asumand lectii de viata utile unui medic, din experiente aparent banale.

Probabil stii deja ca pentru a fi medic ai nevoie de suflet, de empatie ,sa  stii sa iubesti viata ,sa accepti moartea fara se renunti la lupta impotriva ei . Din pacate, in facultatea din Brasov putine cadre didactice ne mai invata sa simtim plenar ce inseamna sa fii medic – acum si aici in acest sistem  conteaza sa stii,  sa retii pagini intregi si sa reproduci  fiecarui indrumator convingerile  si amprenta sa profesionala.

Insa pe masura ce trece timpul te dumiresti ca fiecare medic este unic, are propriul stil , isi formeaza propriile lui tehnici de abordare a pacientului, de elaborare a unei fise de observatie,  de efectuare a unei operatii.   Facultatea pe care ai ales-o, drag coleg, ar trebui sa te invete cum sa profesezi ,in ce conditii ,in ce forma ,cu ce nivel de cunostinte ,la ce standard si nu in ultimul rand sa te invete cum sa nu iti pierzi aceasta profesie.

Iti urez  ,,La multi ani ,romane !,, iar daca esti un coleg strain si ma citesti acum ,,La multi ani ,”fiule” primit in plasament !,, Poate ca nu am ales intamplator intalnirea cu tine  chiar astazi de ziua Romaniei , mai am cateva luni de stat in tara mai exact 10. Tocmai de 1 decembrie, la ceas de sarbatoare, consider ca este o zi potrivita sa incep sirul  marturisirilor  ,avand in vedere faptul ca iti voi povesti despre cum am inceput eu sa invat sa fiu medic  in tara natala dar si cum m-am adaptat  ulterior in tara care m-a adoptat temporar (si sper ca permanent cat mai curand).

Sa incepem –  22 iulie 200X caldura infernala ,costumul alb simteam ca se lipeste de mine , am ridicat privirea si ochii mi-au fost inundati de 3 cuvinte ,,Bine ati venit !,, ( In mintea mea intrebare ,, oare am venit bine , sunt bine ,am ajuns bine,voi pleca de aici tot asa de bine ?,,) Am cautat apoi un cp3 , mi-am cautat numele pe usa, asta da disperare trebuia sa ma vad neaparat acolo ca altfel cred ca mi-ar fi cazut cerul in cap ,se ruina tot viitorul meu inainte sa am macar ocazia de a incerca sa mi-l conturez .
Am ajuns in sala, al-3-lea scaun de la geam de pe randul 2 .In stanga si in dreapta mea tinerei sau mai degraba copii ca  mine, obositi dupa intensul si respectatul examen al maturitatii plus alte cateva saptamani in care au cugetat ce vor face cu viata lor ,daca se fac barmani in Dubai, daca raman un an sa ia somaj , daca pleaca la studii in strainatate ,daca se fac avocati sau profi de limbi sau aleg sa fie salvatori din fata mortii. Ehh, cativa dintre ei visau sau cel putin incercau sa fie viitori medici , am intors privirea mai in spate si am vazut oameni de toate varstele ,de la proaspeti absolventi de liceu pana la curajosi cu canitie .

1 rezultat

M-au trecut mii de fiori cand am primit foia de examen pe care  aveam dreptul  sa doar fac x-uri , realizam ca imi voi juca cel mai dur joc din viata mea de pana atunci, un joc pe cat de familiar pe atat de incarcat de mize de data aceasta: eu eram cu x-urile , cei care aveau sa corecteze lucrarea erau cu 0-urile . Au fost cred ca cele mai gandite  si mai dureroase x-uri pe care le-am facut vreodata  ,cum alegeam  un x ,ma gandeam cu groaza la celalalt x . Si nu era doar teama ca nu as fi stiut raspunsul corect ci teama de a nu gresi casuta, de a nu sari randul .

Am iesit ultima din sala de examen mi-am verificat jocul vietii cu X si 0 de mai multe ori ,am pupat foaia si am parasit apoi  sala de jocuri . In fata cladirii care ma salutase la venire se aflau parinti ,multi parinti si multi tineri cu reactii diferite – unii plangeau .altii zambeau fericiti ,altii isi consolau parintii ,pe altii ii consolau parintii ,alti erau revoltati ,unii dintre ei spurcau biologia si chimia . Cat timp mi-am cautat sustinatorii prin marea de oameni ma gandeam oare eu cum sa reactionez cand ii intalnesc? Am spus un simplu  ,, Da, cred ca voi fi student!,,

Intalnirea cu corpul K ,22 iulie ora 23:45, un om agitat ,un pic peltic coboara scarile si spune raspicat: ,,Avem listele cu admisi ,le vom afisa , cei care au nota mare la Bacalaureat sa nu isi faca griji ca au intrat toti”. Pe vremea mea conta mult nota de la examenul maturitatii, cred ca mergeau pe ideea-  poate stie tanarul carte dar daca nu e suficient de matur n-are ce cauta intr-o facultate in care responsabilitatea ,rabdarea ,respectul  ,finetea ,discretia ,confidentialitatea , atitudinea , nobletea,blandetea ,corectitudinea ,atentia ,delicatetea  sunt puse la mare cinste. M-am cautat pe lista de admisi de jos in sus am inceput cu respinsii ,pun mereu raul inainte  ( lectie de atitudine de fapt utila  in medicina –  te gandesti la ce e mai grav si apoi excluzi pana ajungi la boli banale –  ca medic , cand a sunat telefonul de la UPU , zbori pana la pacient cu gandul ca in 2 secunde daca nu esti acolo l-ai pierdut , in medicina n-ai timp, ai clipe ).

Revenim la momentul in care m-am vazut pe lista de admisi ,undeva pe la mijloc  –  din clipa aceea viata mea primea un viitor ,o schita si o poarta deschisa .
Lasam in urma copilarie si adolescenta ,prieteni ,parinti ,iubit ,oras natal  si ma dedicam unei lumi intregi. Cand alegi sa fi medic te dedici lumii ,pacientul tau poate fi orice om de pe planeta asta ,este singura profesie  in care poti intalni pe oricine ,la orice ora si in orice imprejurare . Copii se nasc  in fiecare secunda si in acelasi timp oamenii mor in fiecare secunda .

Am avut 2 luni de vacanta ,asa o numeau cei din jurul meu, binemeritata vacanta dupa munca depusa pentru intrarea in alta lume – dar in mintea mea numai vacanta nu era si in sufletul meu simteam deja greutatea responsabilitatii .  A urmat festivitatea de deschidere a Facultatii si prima lectie despre ce inseamna viata pe care mi-o alesesem. Am ales ultimul rand din sala Amfiteatrul corpului S , de acolo vedeam multimea de colegi si cadrele didactice ,de acolo priveam totul fara sa pierd nimic . Aveam sa aflu ca in medicina trebuie sa vezi totul, sa incerci sa nu pierzi nimic (pierzi un semn, un simptom,un instrument  ,poti pierde pacientul).

Discursul de la deschiderea anului universitar l-a tinut o mare doamna profesor ,pe atunci Decan al Facultatii de Medicina ,ne-a vorbit cu respect ,ne-a numit colegii dansei ,ne-a incurajat si ne-a prevenit. Fragmente pentru toate generatiile:
,, V-ati ales o meserie nobila ,nu va bateti joc de voi ,de ea si de viata din mainile voastre,,
,, Medicina o inveti zilnic , un medic bun citeste medicina in fiecare zi cel putin 1 ora,,
,, Exista meserii si exista profesii , voi ati ales o profesie si asta necesita o vocatie .,,
,, Exista medici fara talent dar cu ambitie si exista medici pasionati exceptionali,,

Am plecat de la deschidere cu n ganduri ,,oare sunt facuta pentru asta ,oare voi reusi ?,, Dar mi-am impins nesiguranta in adancul sufletului si m-am indreptat aparent increzatoare spre  Corpul Y –  de care probabil ca ati mai auzit- ,am fost invitati sa vizitam acest simbol al facultatii de la vremea aceea  imediat dupa festivitate . Insotiti de domnul agitat din seara de admitere si de alte 2 cadre didactice am facut cunostinta pentru prima oara cu mirosul de formol ,cu ,,Morfolina ,, pisica neagra care pazea mortii din bazinul de la subsol si pe care daca o intalneai inainte de examenul de anatomie nici nu mai avea rost sa intri in sala de examen stiai sigur ca in ziua aceea  te numesti ,,pica,, .

2014-07-27 07.56.52

Un corp sobru ,rece , intrai ca intr-un cavou si ieseai de acolo ca un cadavru ,miroseai a formol si erai palid de la cat frig indurasei ,iti ramanea in suflet incizia in forma de Y (care nu e straina pana la urma de numele cladirii). “Parintele” , domnitorul” acestui corp intunecat – o fantoma ,pe care o visai si in timpul anului si in sesiune si dupa sesiune si in vacanta si in restanta. Te bantuia non stop dar era poate un stadiu embrionar a ceea ce mai tarziu devine constiinta medicala – acea chestie care iti aminteste ca daca faci ceva gresit ,esti nepregatit ,nesigur pe tine, daca ai in cap doar nestiinta atunci te vor urmari regrete ,consecinte, remuscari .

In corpul groazei am invatat ca ceea ce tine de morti ramane la morti n-aveam voie sa iau cu mine la camin decat mirosul de formol in rest trebuia sa pastrez confidentialitatea (o noua lectie esentiala pentru un medic, nu-i asa?).  Laboratoarele de anatomie din anul 1 si 2 ,Biocel, Genetica ,Histologie,Morfopatologie au insemnat ore intregi de frig – inghetam si ieseam mov din mormantul-corp Y  ,examenul de rezistenta il dadeam in fiecare zi ,am racit de cateva ori la inceput dar apoi am inceput sa ma adaptez.  Mai tarziu si chiar si acum nu mai imi este teama si nu mai simt acel disconfort de a ajunge pe “front” pe timp de iarna, m-am convisn ca pot rezista ore bune in conditii aprige .  Asadar iata o  alta lectie desprinsa si din experienta asta: ,,medicina o faci in orice conditie,e greu ,te adaptezi,.

Corpul Y pe care l-am vizitat in prima mea zi de student avea sa ma disece pana la ultima celula ,din anul 1 pana in anul 3, mi-a fost cimitir de vise ,emotii, trairi ,mormant de regrete,neimpliniri  si frustrari. Corpul Y care acum nu mai este al Universitatii, l-as cumpara daca as avea suficiente finante, l-as darui din nou facultatii si n-as schimba la el nimic – doar el a pregatit o buna parte  din medicul care voi fi  maine.

Zambesc si ma gandesc la Corpul J – nu va plangeti ca e departe ,ca trebuie sa mergeti pe jos de la statia de autobuz pana la  cladirea pierduta pe camp . E frig si trebuie sa indurati zapada ,vant ,ploi ,sa urcati 6 etaje ,e testul de rezistenta pe care facultatea de medicina va obliga sa il indurati.  Toti am trecut prin asta dragi colegi dar sub o alta forma ,in alte timpuri .

Medicina nu este comoda mai degraba incomoda ,indurati disconfortul mic din facultate ,va pregateste pentru o lunga calatorie de 40 de ani de activitate profesionala in care veti aduna tone de neplaceri si tone de satisfactii  !

Am intrebat candva un medic daca in medicina sunt mai multe neplaceri decat satisfactii si mi-a raspuns asa : ,, Ce  este mai greu , un kilogram de fier sau un kilogram de pene ?,,

Va urma…