Asteptand Pediatria… pe genunchi poetici

În așteptarea examenului de Pediatrie… drumu-i lung și-am plictisit, așa că am dat peste niște versuri proletcultiste de-ale lui Dan Deșliu din anii 50 și mi-o trăznit prin cap o adaptare:

Dan Deșliu – Minerii din Maramureș – 1951:

Prin sala înaltă, vuind a vârtej

Aplauze cresc in furtună

Când intră în sală tovarășul Dej

și suie încet la tribună

Cu ochiu spre ziua de mâine-ațintit

El vede crescând biruința

Apoi spune simplu, cu glas liniștit:

Tovarăși, deschidem ședința!

final

Oldunsurehand -epigon proletcultist  – La examenul de Pediatrie -2015:

Prin sala îngusta, ca de la alergen

Ochi lăcrimează în furtună

Când intră în sală comisia de examen

și suie incet la tribună.

Cu ochiul spre ceasu’ neîncremenit

Studentul se simte străpuns

Când doctorul spune cu glas liniștit

Pișcoțelule, treci la răspuns!

Advertisements

Despre medicina alternativa… asa cum mi-as fi dorit sa aflu de la facultate (2)

În primul capitol al cărții ADEVĂRUL DESPRE MEDICINA ALTERNATIVĂ (Editura Humanitas, 2014), Simon Singh și Edzard Ernst justifică standardul după care vor judeca cele mai cunoscute practici propuse de medicina alternativă, anume standardul medicinei bazate pe dovezi – argumentele de natură istorică și metodologică indică acest standard (care, chiar dacă nu e perfect, a fost îndeajuns de rafinat și îmbunătățit  de-a lungul mai multor decade) ca fiind singurul capabil să ofere rezultate credibile și reproductibile LA SCARĂ LARGĂ și singurul capabil să ofere GARANȚIA ȘTIINȚIFICITĂȚII unei terapii/investigații diagnostice.

singh si ernst2Pentru Edzard Ernst si Simon Singh majoritatea terapiilor alternative au doar efect de … poker face.

În capitolele următoare, autorii aplică acest standard, examinând câteva dintre cele mai populare terapii alternative: acupunctura, homeopatia, chirporaxia, fitoterapia. În analiza lor autorii urmăresc  atât premisele teoretice ale acestor terapii, cât și eficacitatea lor practică. Asta înseamnă că evaluarea se face separat și independent, într-0 manieră generoasă: descalificarea științifică a principiilor teoretice sau semnele de întrebare ridicate în privința pretinselor mecanisme de funcționare ale terapiilor în discuție nu anulează efortul de a surprinde posibilul efect benefic al acestora, dincolo de placebo (în fond, așa cum s-a întâmplat și în istoria medicinei alopate, o serie de remedii, cum ar fi citricele bogate în vitamina C au avut un rezultat bun în prevenția scorbutului, chiar dacă descoperitorii nu știau nici ce este vitamina C, nici rolul ei în metabolism – aceeași indulgență se acordă și medicinei alternative -chiar dacă știința nu poate explica cadrul teoretic al medicinei alternative, poate măcar măsura dacă ea oferă rezultate sau nu).

acupunctura

Prima terapie investigată e ACUPUNCTURA – un sistem de medicină care pornește de la premisa că starea de sănătate  este legată de curgerea forței vitale (qi) în corpul uman printr-o serie de căi numite meridiane (între 12 și 14 la număr – fiecare meridian fiind asociat cu unul dintre organele corpului). Dezechilibrul și boala ar apărea când puncte importante de pe aceste meridiane sunt blocate, prevenind circuitul armonios al forței vitale. Acupunctura folosește ace introduse superficial în puncte cheie de pe meridianele menționate în scopul deblocării lor și restabilirii curgerii qi-ului. Un sistem care , contrar prejudecăților ce îi plasează originile exclusiv în Asia, e foarte probabil să se fi dezvoltat și în Europa, în urmă cu 5000 de ani (o mumie descoperită la granița italo-austriacă pare să ofere dovezi semnificative în acest sens), un sistem de medicină care aproape dispăruse la începutul secolului XX (chiar și în China, unde conducătorii începuseră să îl considere un obstacol în calea progresului) dar care a început să crească din nou în popularitate după anii 50, după ce Mao Tzedung a reorientat atenția spre practicile medicale tradiționale și după ce vizita lui Richard Nixon în China a condus la aprofundarea interesului americanilor și a societăților vestice asupra acestui sistem medical.

Ca majoritatea terapiilor alternative (ce propun o abordare holistică), și acupuncutra are pretenția că poate ameliora și chiar vindeca o gamă largă de afecțiuni indiferent de etiologie. În ceea ce privește premisele teoretice ale terapiei cu ace, știința nu a reușit să identifice meridianele și forța vitală, dar s-au propus teorii care nu au fost susținute de suficiente dovezi care să oglindească pretinsul mecanism de funcționare  – printre ele teoria poartă a durerii (conform căreia stimulii dureroși minori ai acelor introduse sub piele ar împiedica durerile mari din organe să ajungă la creier, printr-un soi de distragere a atenției sistemului nervos, ca și când stimulii minori ar ocupa circuitele nervoase, închizând poarta de acces pentru o parte a semnalelor nociceptive interne).

În ceea ce privește eficiența acupuncturii, lucrurile au părut să stea mai promițor: singurele studiile OMS din anii 70 în privința valorii terapeutice a acestei practici au amorsat optimismul în întreaga lume (sporind și mai mult popularitatea acupuncturii), atâta timp cât ele au identificat, pe baze pretins științficie, cel puțin  20 de afecțiuni ce se pretau eficient tratamentului cu acupunctură.

Așa cum sugerează Ernst și Singh, pentru o evaluare riguroasă, după standardul medicinei bazate pe dovezi, nu este suficient ca o terapie să fie testată prin câteva studii care se pretind științfice și care ajung la același rezultat, ci este important ca fiecare din aceste studii să îndeplinească o serie de standarde riguroase. De ce? Tocmai pentru că unele testări se pot dovedi superficiale, deficitare, polarizate spre obținerea unor rezultate pozitive. De aceea, autorii își întorc atenția către activitatea Echipei Cochrane – o echipă formată din reputați oameni de știință și statisticieni care dezvoltă de ani de zile metaanalize (adică indexări ale studiilor științifice derulate pe o anumită temă) care integrează doar acele studii care au fost realizate la standardul cel mai înalt (testare dublu orb, cu control placebo – ceea ce nu e ușor de dezvoltat în cazul acupuncturii, atâta timp cât un placebo dublu orb pentru această practică a fost greu de pus la punct) – după acest standard care a împuținat, evident, numărul studiilor anterioare calificate (multe dintre ele făcute chiar în China) bilanțul sistematic a dat un verdict nefavorabil: din punct de vedere statistic acupunctura nu are rezultate semnificativ mai bune decât efectul placebo în tratarea multor afecțiuni, are cel mult o valoare pozitivă redusă în tratarea cefaleei și a durerilor de spate.

chiropractica

CHIROPRACTICA

Terapie dezvoltată la finalul secolului XIX, derulată inițial pentru tratarea afecțiunilor spatelui, prin corecții aplicate coloanei vertebrale. Ulterior, unii chiropractori au lărgit spectrul tratamentelor oferite și spre alte afecțiuni precum astmul bronșic, pornind de la premisa că intervenția asupra coloanei vertebrale, rezolvarea așa numitelor subluxații, adică deviații ale vertebrelor poate fi benefică atât prin impactul pozitiv asupra sistemului nervos, cât și prin deblocarea inteligenței înnăscute a corpului (similară cu forța vitală din homeopatie și qi-ul din acupunctură).

Așa cum sugerează Ernst și Singh, chiropracticienii, spre deosebire de exponenții altor terapii alternative, au licență de funcționare în SUA și se bucură de recunoaștere juridică în mai multe țări (în Marea Britanie au chiar același statut cu cel al medicilor și asistenților medicali). Pe de altă parte, există două tabere ale practicienilor acestei terapii: tabăra tradiționaliștilor care rețin pretenția că pot trata orice afecțiune (chiar și alergiile) prin manevrarea coloanei vertebrale și cea a reformatorilor care își restrâng sfera de activitate strict la ameliorarea durerilor de spate. Fără să găsească fundamente logice și raționale pentru care intervenția asupra coloanei ar putea avea impact asupra bolilor interne , fără să poată identifica și operaționaliza științific concepte precum inteligența înnăscută a corpului,  Ernst și Singh inventariază metaanalizele care să dea verdictul în privința eficienței chiropracticii: ea nu se dovedește utilă, după standardele științifice. Mai mult decât atât, spre deosebire de alte terapii alternative care nu prezintă riscuri atât de mari, chiropractica se poate dovedi de-a dreptul periculoasă –  intervențiile pe coloana cervicală atrag riscul lezării arterei vertebrale, de asemenea pacienții investigați de chirporacticieni sunt solicitați să facă mai multe radiografii, expunându-se la o iradiere inutilă.

fitoterapie

FITOTERAPIA

Una dintre cele mai vechi practici terapeutice, o practica ce stă la baza farmacologiei și își trimite ecourile chiar și în practica alopată (în fond, să ne amintim cum a apărut penicilina, să ne amintim că atropina sau digitala sunt medicamente care se obțin tot din plante). Astăzi, în societățile contemporane,  când speranța de viață a crescut, când patologiile statelor dezvoltate și-au arătat colții cronici și mulți pacienți s-au trezit în situația polipragmaziei (un bolnav care ia prea multe medicamente), nemaipunând la socoteală faptul că tratamentele convenționale alopate sunt nelipsite de efecte secundare,  desigur că popularitatea plantelor și remediilor luate din natură a crescut vertiginos. Doar că această popularitate  e învăluită în acele pretinse virtuți ale terapiilor alternative, ușor absolutizate: e natural, e tradițional, e holistic. Așa cum ne amintesc Singh și Ernst însă, nu tot ceea ce e natural e automat sănătos, nu tot ceea ce e tradițional are obligatoriu o reputație bună (în fond, și lăsarea de sânge a cunoscut o tradiție milenară, până când tradiția a fost înlocuită de cercetări mai riguroase care au atras atenția asupra pericolului acestei practici) și nu tot ce se pretinde a fi holistic are și eficiență.

Spre deosebire de celelalte tipuri de practici alternative, în care mecanismele terapeutice pretinse de vindecători nu pot fi investigate științific (pentru că nu se pot operaționaliza concepte precum inteligența înnăscută, fluxul vital, meridiane energetice), în cazul fitoterapiei aceasta își bazează efectul vindecător al plantelor  pe o influență fizico-chimică a unor substanțe asupra organismului ce se pretează mult mai facil la cuantificări științifice. De aceea, Singh și Ernst aduc în atenție o serie de studii riguroase care au măsurat efectul a peste 30 de plante populare asupra afecțiunilor pe care remediile le tratează. Unele dintre acestea, precum androphagis (pentru răceală), arborele de ceai (pentru infecții fungice), ghimbir (pentru greață), gheara diavolului (pentru dureri musculo scheletael), ginko biloba (demență senilă, circulație periferică proastă), mentă (dispepsie), iarba fetei (prevenirea migrenei), păducel (insufciență cardiacă) s-au dovedit a avea cel puțin un efect benefic mediu. Altele,  precum mușețel (insomnie, dispepsie, atoatevindecător), vâsc cancer), lavandă (insomnie), hamei (insomnie), ginseng siberian (herpes, îmbunătățirea performanțelor) etc s-au dovedit a fi ineficiente în raport cu placeboul. În niciun caz însă, bolile cronice grave precum cancerul, diabetul, astmul, hepatita nu au răspuns semnificativ favorabil la terapia cu plante. Așadar, nu e ușor să pronunți un verdict global asupra fitoterapiei – anumite afecțiuni, în stadii nu foarte avansate răspund mai bine la fitoterapie, în vreme ce alte afecțiuni și mai ales cele cronice grave nu răspund aproape deloc. Chiar și în cazul afecțiunilor care se pretează la abordarea fitoterapeutică ni se atrage atenția că plantele sau extractele de plante trebuie utilizate  cu prudență, atâta timp cât pot intra în conflict cu medicamentele convenționale (le pot modifica compoziția/pot întârzia efectul) riscând să decompenseze alte patologii pentru care se tratează pacientul.

Patru sunt chestiunile de reținut în privința fitoterapiei asupra căreia rezervele exprimate de autori sunt mai mici decât în cazul celorlalte terapii alterantive:  pentru majoritatea patologiilor posibil remediabile cu fitoterapie există remedii medicamentoase cu beneficii cel puțin la fel de mari sau egale (deși este intersant faptul că, în cazul sunătorii, o plantă folosită ca remediu antidepresiv, pretinsa substanță izolată din plantă a dat rezultate mai slabe în raport cu utilizarea plantei integrale în tratament), numărul de plante folosite în fitoterapie este foarte mare și un procent mic din aceste remedii a fost efectiv testat (Singh și Ernst amintesc doar 30 de specii de plante), există și așa zisele remedii vegetale personalizate (amestecuri de plante recomandate de fitoterapeuți după un consult amănunțit) adaptată specificului pacientului (antecedente, personalitate) care nu au dat rezultate mai bune decât placebo sau remediile obișnuite pe bază de plante și, nu în ultimul rând, atunci când cineva apelează la fitoterapie ar trebui să aibă în vedere în primul rând siguranța remediului testat, chiar dacă acesta a fost testat ca fiind eficient.

homeopatie

HOMEOPATIA

Sistem de tratare a bolilor, introdus de Samuel Hahnemann la finalul secolului XVIII care pornește de la următoarea premisă: similia similibus curantur – adică cele asemănătoare se vindecă prin cele asemănătoare (pe lângă acesta, homeopatia mai are la bază, așa cum am aflat din cursul dnei dr Buzescu și alte principii: infinitezimalitatea, dinamizarea – imprimarea unei calități energetice remediului prin diluții succesive, individualizarea – adaptarea remediului specific la profilul pacientului). Altfel spus, dacă o anumită substanță e capabilă să provoace, în cantități mai mari, simptome la o persoană sănătoasă, atunci acele simptome vor putea fi vindecate prin administrarea de doze infime ale aceleiași substanțe. La fel ca acupunctura și homeopatia pretinde că poate trata practic orice afecțiune.

Și Homeopatia scapă investigației științfice, în ceea ce privește verigile fiziopatologice și farmacologice de acțiune. Iar asta pentru că remediile utilizate sunt atât de diluate, încât este probabilistic imposibil ca ele să mai conțină substanțe active. Homeopații sugerează că remediile sunt cu atât mai puternice, cu cât diluțiile sunt mai mari (diluții care ating chiar și proporții de tipul: o picătură în 3 oceane planetare) și asta pentru că acele diluții au eliberat mai multă energie și mai multă informație, ca și când solventul în care s-a făcut diluția a păstrat o anumită memorie activă a acestui proces.  Homeopatia a cunoscut un mare succes mai ales în secolul XIX, mai ales pentru că, așa cum sugerează Singh și Ernst acela a fost secolul medicieni eroice, catastrofale în care practicile alopate primitive făceau mai mult rău decât bine, bazate pe tehnici și remedii al căror mecanism nu era de fapt dovedit – într-un asemenea context, homeopatia reușea (dacă nu pe baza principiilor pretinse, măcar pe baza placeboului) măcar să nu înrăutățească, dacă nu să vindece patologiile pe care le trata. Apoi, pe măsura ce farmacologia și medicina au evoluat, homeopatia a început să fie tot mai atacată pentru lipsa de baze științfice. Chiar și naziștii, naționaliști fanatici care au încercat să demonstreze superioritatea acestei terapii de origine germană au eșuat în studiile care nu au mai ajuns să fie publicate.

Cu toate acestea, revoluția și reîntărirea încrederii în homeopatie a venit în anii 80, când Jacques Benveniste a reușit să publice un articol în prestigioasa revistă științfică Nature despre un experiment care părea să dovedească eficiența principiului soluțiilor homeopate: echipa lui Benveniste a folosit soluții ultradiluate de anticorpi anti IgE (în care probabilitatea existenței anticorpului era practic nulă) pe care le-a turnat peste o cultură de celule basofile și a constatat că acestea au început un proces de degranulare ca și când ar fi fost prezent un alergen, ca și când soluția ar fi păstrat o așa numită memorie activă care a determinat reacția în cultura celulară. Neîncrezător, redactorul revistei Nature a propus repetarea experimentului, într-o manieră dublu orb (nici cercetătorii nu știau care sunt eprubetele cu basofile tratate doar cu apă și cele tratate cu soluții ultradiluate) iar rezultatul spectaculos inițial nu a mai putut fi reprodus (explicațiile pentru eșecul repetării experimentului au fost variate, dar au sugerat că lipsa unui standard riguros absolut în testare poate conduce la rezultate fals pozitive. Ulterior, oamenii de știință au căutat să cerceteze dacă ar putea fi identificată vreo diferență fizică între remediile homeopate și apa obișnuită, care nu a suferit procese de diluție, inclusiv apelând la RMN, fără rezultat însă. Metaanalizele Shang și ale Echipei Cochrane (care au luat în considerare studii riguroase, dublu orb) au sugerat că homeopatia nu oferă beneficii superioare placebo pentru mai multe afecțiuni. În mod ironic, chiar și cei care au reîncercat să refacă experimentul fondator al homeopatiei, efectuat de  Hahnemann  (acesta a constatat că, sănătos fiind,  administrându-și singur medicamentul Chincona, care conținea chinină -remediu folosit în tratarea malariei- a început să aibă el însuși simptome de malarie) au eșuat.

În ultima parte a volumului, Singh și Ernst inventariază, mult mai pe scurt,  posibilele virtuți ale altor terapii alternative precum: aromaterapia, chelatoterapia, hidrocolonoterapie, detoxifierea, osteopatia, reflexologia, reiki, tradiția ayurvedică, vindecarea spirituală etc după o schemă succintă: cadru general (ne este descris pe scurt istoricul și metodologia terapiei în discuție), dovezile de eficiență și concluzii. Toate terapiile aduse în discuție oferă cel mult un efect relaxant/destresor, fără să existe evidențe superioare în privința eficacității tratamentului unor patologii.

Așadar verdictul global al autorilor este nefavorabil în privința terapiilor alternative, de pe pozițiile medicinei bazate pe dovezi. Dar dacă aceste terapii funcționează cel puțin la fel de bine ca placeboul, nu își păstrează ele un rol legitim între opțiunile pacienților,  nu e justificată industria de miliarde de euro care se învârte în jurul acestor terapii? Despre toate acestea într-o postare viitoare.

Până atunci, găsiți cartea ADEVĂRUL DESPRE MEDICINA ALTERNATIVĂ (Editura Humanitas 2014) pe http://www.libris.ro și la Librăria Șt.O.Iosif din Brașov.

Manifestări din sesiune #1

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine mă omoară sesiunile. Cumva, perioadele astea de câte o lună, de două ori pe an, reușesc să însumeze tot ce nu a funcționat într-un semestru. Esențialmente, sunt niște retrospective date naibii. Reușești să-ți dai seama de ce trebuia să faci anumite chestii, ce chestii nu s-au făcut, cu ce chestii te înfrunți acum pentru prima dată, toate astea. Înveți a infinita oară să-ți gestionezi timpul. Bine, că faci asta pierzând timpul, e altă poveste.

Da, sunt hater.

E posibil ca activitatea noastră academică să ne obișnuiască să vedem doar disfuncționalitățile dintr-un sistem. Dar pus față-n-față cu niște realități, partea aia frumoasă și ideală cu: „uite ce mișto, salvăm oameni și chestii”, începe să-și piardă din luciu.

Sesiunile sunt perioada aia din semestru în care e posibil să te confrunți cu o cârcă de noțiuni noi. Absolut noi. Și-ți amintești că-s chestii care n-au funcționat mai înainte. Pe de o parte din cauza organizării de mai-nainte, pe de altă parte din cauza faptului că „nu frate, eu trebuie să termin facultatea asta și nu vreau să am probleme.” Și pentru că intrăm în cercul ăsta vicios în care, dacă ceva nu merge, și noi ne băgăm picioarele, și merge mai rău, și tot așa, ad nauseam.

Și ajungem în situații d-astea:

http://stiri.tvr.ro/student-exmatriculat-pentru-ca-s-a-plans-ministerului-educatiei-de-conditiile-din-facultate_55485.html

Pentru că sesiunile sunt perioada aia în care se acumulează disfuncționalitățile și la un moment dat iei pauză și te uiți la știri. Da, Arhitectura din București, da, ce nasol. Asta e, lasă, noi să fim sănătoși și să terminăm facultatea. Sunt cei mai frumoși ani ai vieții noastre, cică. N-avem motiv să ni-i complicăm.

E un verb acolo.

Cred că noi, ca studenți, avem o înțelegere deficitară a termenului de funcționalitate. Sau, mai bine zis, una selectivă. Gândind că e mai bine puțin decât deloc, ne mulțumim cu chestii pe jumătate, cu faptul că am reușit să trecem la vreun examen, și cu lipsa asta de comunicare reală dintre noi. Și mai ales, dintre noi și the powers that be. Și cu o discreție comodă, sigură, precaută. Toate astea sunt funcționale. Baronul și obsesia lui pentru a sparge cel de-al patrulea zid, însă, nu sunt. E amuzant cum renunțăm la principii repede-repede. Dar asta merită propria ei discuție.

Așa că rutina din sesiune ne-așteaptă pe toți, cu brațele deschise. Tic-tac, tic-tac, examen, tic-tac, tic-tac, examen, tic-tac, tic-tac, noapte bună.

Un ceas stricat funcționează de două ori pe zi.
Știi, cred c-ale mele nici măcar nu mai sunt vii,
Că s-au târât prin viață inutil și au murit,
Și sunt stafii, dar, cel mai bine, nu cobi,
Că le-aud zilnic cum bântuie prin casă,
Prin mormintele lor, acești wannabe Lazăr.
Ține minte cuvintele, să ieși doctor de vază,
Reține-le, nu gândi, și vedem ce urmează!
Mă testezi? Mă-ntreb de câte ori pe zi funcționez
Într-un viitor posibil pe care tu nu-l prevezi.
Rămân în peșteră, ca cel mai încet troglodit,
Săptămânile-astea-s cel mai nenorocit cronocid.
Ăștia-s cei mai penticostali, îi văd pe la școală,
Au pe repeat glosolalia lor medicală,
Când pun accent pe cuvinte. Eu-s de altă natură:
Sunt unul din ceasuri și trebuie să tac din gură.

La Pediatria creditata sa nu te duci cu sacul!

Adevărul e că nu m-am gândit vreodată că voi alege specialitatea Pediatrie, după finalizarea facultății – nu mă omor după părinți care îți vânează gesturile medicale ca să îți dea rapid cartonașe galbene pentru felul în care le-ai neglijat/brutalizat odorul, nu mă omor după greutatea pe care o are de gestionat Spitalul de Copii de stat (la Brașov și poate și în alte părți), cu un mare număr de pacienți din medii defavorizate, cu copii abandonați și chinuiți de tot felul de afecțiuni cronice (cei cu dare de mana sufla si in iaurtul serviciilor private pentru puisor), nu mă omor după secții care te fac să te simți pe lacul cu broscuțe și nici după aroma de scutec proaspăt amprentat cu număru’ 1 și număru’ 2. Adevărul e că nici nu m-am așteptat și nici nu mi-am dorit să îmi schimb vreuna din aceste concepții și afinități după parcurgerea Pediatriei în Anul 5, dar, deh, disciplina cea mai nosoală a semestrului 1, raportat la timpul alocat și la volumul de materie antrenat rămâne totuși, Pediatria – impresia era, măcar la început, că nu poți să-ți bagi totuși picioarele în ea, că ai totuși 2 stagii și 2 cursuri pe săptămână și că oricât de puțin te-ar atrage materia asta care, pe vremuri se studia ceva mai mult,  într-o ditai facultatea separată (mai multe dintre cadrele didactice de la disciplina asta sunt absolvente ale Facultății de Pediatrie, care acum nu mai există) – ceea ce mi se pare normal, de altfel –  tot ai avea să te alegi cu ceva, să ai și tu o idee, să nu te faci de băcănie,  când or veni amicii să te descoasă, prin rezidențiat și după aceea despre plânsul și greutatea propriului lor plod sau  măcar cand o fi sa îți domolești propriile panici când i-or ieși lu ăla micu al tău  dinții și l-or apuca colicile la ceasuri mici (treaba asta cu domolitul panicii e cam iluzorie ce e drept- cu cât afli mai multe, devii mai paranoic – vezi autodiagnosticele după ureche pe care și le pune fiecare, după ce citește cursurile în sesiune, la orice materie).

După experiența traumatizantă matinală (a se citi pierdere de vreme) a Puericulturii din Anul 4, îmi imaginam că acuma, ajunși studenți în Anul 5 vom avea o altă demnitate la Spitalul de Copii, vom fi luați mai în serios și poate chiar vom face ceva… aiurea, lucrurile au început cu stângul încă de la primul curs și primul stagiu și au continuat așa, până spre finalul semestrului. Voi vorbi strict din propria mea experiență (eventual a grupei mele), fără să am pretenții de generalizare, dar fără să trec cu vederea elementele de toată jena care cred că au afectat tot anul.

Că noi suntem promoția cu ăia mulți, care au fentat toate sitele posibile din toți anii (vezi Admitere, vezi Anatomie, vezi Sem Chir, vezi Interne) și tot câtă frunză și iarbă au rămas prin spitale o știam deja, da chiar să ajungem să îi dezarmăm pe cei de la Pediatrie cu cantitatea noastră studențească nu credeam să se întâmple (da mă rog, orice e posibil, în fond nici Eminescu nu credea să învețe a muri vreodată). Adică dintre toate nu mă așteptam ca taman la Pediatrie să rămână aproape paralizați când au văzut câți suntem, atâta timp cât , totuși,  la disciplina asta  nu mai puțin de 5 cadre didactice predau cursul și coordonează stagiile   în condițiile în care sunt discipline unde un singur cadru didactic (gen BFT, gen BMF) duce în spate 130 de studenți fără atâta zarvă.

De unde atâta surpriză și dramaturgie pediatrică? Dintr-o poveste la fel de românească precum mămăliguța perpelită sau ca iadul lui Ivan Turbincă, doar că acilea vorbim de un iad pediatric.

1) Inadvertențe între scriptic și faptic este? Este – una scrie pe orar, altfel stau lucrurile la fața locului: un cadru didactic apare în statele de funcții (implicit pe orar, coordonând 2 sau 3 grupe) dar el nici măcar nu e în Brașov jumătate de semestru (caută-l așadar, pe Omul Negru și scoate-i ochii dacă poți). Drept urmare, grupele vitregite de păstor sunt redistribuite altor cadre didactice, doar că unele cadre accepta altele nu acceptă redistribuția, așa că grupele se călăresc câte 2 pe aceeași secție, la aceeași oră (gen 20 de oameni la Nou Născuți sau pe Hematologie? Nici nu încap toți într-un salon – ce să mai pui problema de ce auzi și ce înțelegi, problema e dacă încapi, chiar și fără să deții un gabarit agricol…). Poate de aia nici nu s-a mai prea făcut prezența la stagii iar studenții s-au ofilit unul câte unul la anumite grupe, dispărând, în timp, în bloc de pe secție (finalul de semestru a fost grandios: nu puteți intra în examen dacă aveți mai mult de … 6 absențe??? Păi de câte ori s-o fi făcut prezența la anumiți coordonatori? De prea puține ori ca măcar asta să devină motivant în a participa la stagiu).

1

2) Rivalitate, înțepături, antipatii între titularii de disciplină este? Este -și când ai cadre didactice toate cu același grad, nici unul nu pare să se dovedească mai  breaz (măcar formal, academic) spre a fi recunoscut legitim drept șef de disciplină care să pună ordine în organizare- șeful de disciplină se roagă, caută variante pentru lămurirea unor pretenții legitime dar aș, ai cu cine să o scoți la capăt pe deplin organizat ? În acest context șeful de disciplină pare a fi un fel de Jupuitu (personajul lui Marin Preda din Moromeții) venit să ceară fonciirea… și toți îi zic că N-AU! (timp, interes, posibilități… deh). Nu mai vorbim de criticile scăpate mai mult sau mai puțin printre dinți unii la adresa altora (din categoria: unii din spital, nu dăm nume, n-au așa multă treabă, nu vor să facă X, procedează în X,Y fel – nu judec, doar vă zic…).

3) Personalități și atitudini divergente este, suficient ca să adauge un pic de Fuchs la ghiveciul organizatoric? Este – unii se plâng de parcă ar fi adevărați martiri ai spitalelor (iar noi, în nevolnicia noastră parcă nu realizăm, ca niște muritori înguști, greutatea sarcinilor și a responsabilităților care le apasă pe umeri și care împing prioritățile didactice undeva la periferia conceptibilului), de parcă fără ei s-ar sparge toate țevile din baie și nici măcar trunchiurile cerebrale ale pacienților nu și-ar mai face treaba, unii vin resemnați, ușor amuzați  de toate disfuncționalitățile, acceptându-le ca atare fără să fie deranjați, alții vin cu aer de întemeietori de lume și proceduri, afectuoși de pe poziții de neatins, evocând vremuri mai bune la care oricum nu avem acces, alții vin zâmbitori, optimiști, gata să gestioneze doar parceluța lor de activitate (da e greu, da tot o scoatem la capăt, sau mă rog, unii dintre noi o scoatem la capăt… cât despre restul, asta e, ghinion). Nu caut să contest sau să-mi bat joc de munca nimănui și sunt conștient că e foarte grea activitatea pe secție într-un sistem dens în lipsuri, dar nu înțeleg cum de pot exista contraste atât de mari: adică unii par să se dea de ceasul morții, gâfâind academic și profesional, în vreme ce alții par să răsufle mult mai ușurați, să nu se sinchisească prea tare de avalanșa de probleme administrative (să le ia ca atare sau să le paseze altora) în condițiile în care totuși, lucrează în același spital.

4) Mergem mai departe: insuficienta comunicare și viziune este? Este – cum naiba, într-un semestru întreg să nu poți să asiguri, măcar pentru grupele din aceeași zi o rotație cu cap și coadă pe secții – cât de greu e să dai un telefon și să faci un schimb de grupe? Să le zici la ăia de pe Hematologie -mergeți bre și voi cu unu-doua etaje mai jos… da, au mai apărut telefoane pe final de semestru, la ore bizare, da nu neapărat cu schimb reciproc și echitabil și niciodată organizat, programat cu sens si din timp…

5) Poticneli din aproape în aproape este? (ca extensia abcesului) – trimis cursurile târziu, care- cum, nehotărâre în privința modalității de examinare (nu vă întâlniți și voi la raport oameni buni?), trebuie să devii sâcâitor să simți că ai cam  calcat lumea pe coadă ca să înceapă să se miște lucrurile si să speri că celelalte cadre didactice de la alte discipline nu o să se oftice prea tare că Pediatria e răsfățată în ceea ce privește organizarea și că numărul de zile de examinare e o surpriză până în ultimul moment.  .

Unde mai pui la socoteală surpriza neplăcută a coordonatorilor de a fi nevoiți să vină pentru prima oară în Corpul J, într-o sală fără proiector, taman în miezul zilei, uneori chiar și când sunt de gardă sau au diverse alte activități – deh, neajunsurile vieții de universitar (cursurile s-au tinut insa, n-am ce comenta).

Mutându-ne apoi atenția către stagii… of, această dulce tortură matinală a expectativei fără cap și fără coadă. Am tras la sorți un loz necâștigător în acest an și am picat pe aceeași secție ca la Puericultură în Anul 4. Nemaipunând la socoteală că în orar grupele se suprapuneau oricum într-una din zile (deci 20 de oameni pe secție… un fel de vizită cu clasa de liceu la spital, ce să mai…), adăugând și grupele redistribuite de la coordonatorul absent, la inceput părea că secția de Hematologie urma să fie mai plină cu studenți decât cu pacienți (noroc că unii s-au mai răzgândit pe parcurs de a se mai sinchisi să poposească pe secție). Cei mai optimiști/mai conștiincioși/ mai naivi s-au tot sculat dimineață de două ori pe săptămână animati de speranta ca vor înveța și ei ceva Pediatrie, ca se vor dumiri de una și de alta.

Sosiți la 8 30 pe secție, în diminețile planificate,  am început intens activitatea de stagiu cu… așteptatul. O dată , de două, de nouă ori… fără număr, până la urmă.  Dr Vodă era pe secție, cel mai adesea ocupată cu telefoane, completat hârtii, dincolo de ușa tatuată cu ursuleți și abțibilde simpatice, eram seminvizibili pentru ea – adică lua cunoștință de sosirea noastră, salutat, zâmbit frumos doar că arareori am depășit nivelul ăsta de politețe inițială în prima oră și jumătate de stagiu. Deveneam ființe articulate, atunci când venea momentul programului de Policlinică  (nici ăsta nu era constant și uneori am așteptat zeci de minute și acolo uitându-ne pe pereți) unde am avut ocazia să facem pe registratorii (lasă maică, e bună și partea asta de scribălău, să bagi date în calculator că oricum o să ai destul de făcut din asta ca rezident, dacă prinzi vreun loc la calculator) și să ne treacă pe la urechi tot felul de anemii și parametri eritrocitari de care nu mai aveam habar din Anul 2 de la Fiziologie (si da, o fi si vina noastra ca nu i-am reluat). După o oră de Policlinică, înapoi pe secție… la rutina (im)precisă a așteptării. În zilele mai norocoase, participam și noi la vizită, măcar vreo 20-30 de minute (pe final de stagiu) să mai aflăm câte ceva despre pacienții de pe secție, în alte zile și mai norocoase apucam să facem câteva simulări de caz – din păcate, știm toți că norocul nu circulă așa pe toate drumurile, deci momentele semiprețioase în care am apucat să ducem și noi ceva la bun sfârșit  au tins spre minim tot semestrul.  La cel de-al doilea stagiu săptămânal, trei sferturi din timp s-a topit într-o combinație nonmedicală de așteptare exasperantă din camera rezidenților,  glume cu grupa, răsfoit foi de observație și, mai pe final,  jucat cu ăia micii și zglobii de pe secție.

Am atins o fontanelă după vreo o lună jumate de la începerea școlii și am pus mâna pe un abdomen/ un picior tot cam pe acolo. Nici nu m-am mai obosit să car stetoscopu la stagiu la cât de inutil a devenit. Ce să mai vorbesc de un examen obiectiv complet, de o anamneză completă… în senzația de haos în care am plutit, toate astea au devenit mofturi. Rotație pe alte secții? Pardon, ați greșit ghișeul, nu răspundem la solicitări din astea (de două ori în semestru am ajuns pe secția de Neonatologie unde colegii mei despachetau pruncii, îi examinau și discutau apoi cu dr Falup în sala de mese… un dialog care mi-a părut însă cam haotic, da măcar studentii nu mai aveau tracul ăla de vai, pun mâna pe boțul ăla de carne și îl fac praf).

S-ar putea zice că si eu si poate si altii am fost loaze și leneși, că nu ne-am comportat ca studenții adevarati de Anul 5, descurcăreți cum ar fi trebuit să creștem și nu s-a întâmplat (din cauză de hiposecreție de coordonare și exercițiu organizat), că ar fi trebuit să mergem noi așa cu foile în brațe prin toate saloanele, să îi examinăm pe toți puștii și să îi descoasem, chiar și fără coordonator… doar că la Hematologie-Oncologie nu prea îți vine să faci asta,  nu poți da buzna chiar așa în orice salon (uneori erau tot felul de avertizări de : Acces limitat, mai ales pe la imunodeprimați), plus că e foarte probabil ca un biet copilaș suferind să se panicheze când vin 8 găligani peste el și îi zic să-și dea jos nădragii, bluza, să se întoarcă pe toate fețele, să tot respire cu gura deschisă (făceau naibii alcaloza de la atâta hiperventilație până îl auscultam cu toții).

33

Da am învățat să fac avioane (cunoștințele mele limitate au fost completate de entuziasmul băieților de pe secție), am făcut poze de grup, mi-am consumat bateria la telefon, fetele au fost mângâiate pe păr de celebra fetiță bolnavă de leucemie care vrea să se facă coafeză într-o comună de lângă Brașov, am avut ocazia să traduc și un articol științific (deși nu mai făcusem asta în viața mea și nu puteam garanta pentru ce a ieșit) – adică tot felul de chestii, mai puțin Pediatrie sistematică. La final tot felul de regrete: trebuia să facem mai multe cazuri, trebuia să vedem nou născuți, trebuia să… trebuia să… eterna partitură.

4

Așa că ne-am dus boi și am ieșit tot boi spoiți cu niscaiva cunoștințe de la curs… nu ne-am ales cu mare lucru cel puțin noi, ăștia de pe Hematologie, că ăia de pe Boli Respiratorii sau de pe alte secții s-au ales cu câte o enterocolită, o rinită, nu neapărat cunoștințe medicale, da ceva suvenir să nu zici că te-ai dus degeaba la stagiu.

1

Cine vrea să facă Pediatrie să meargă pe Neonatologie (măcar din partea aia se va alege cu ceva practic) și NEAPĂRAT să meargă în gărzi – în gărzi se schimbă treaba, nu mai e timp de sprijinit pereții atmosfera se schimbă, parcă intri în altă lume-  aici nu se prea se doarme, mai ales că e un singur medic pe 4 secții și, poate tocmai de asta  studenții au ocazia să alerge pe toate etajele și să vadă de toate: foi, radiografii, pacienți de toate vârstele și de toate patologiile. E plasa de salvare pentru cei interesați, deși e anormal să speri să te alegi cu ceva elementar doar în perioada EXTRAȘCOLARĂ, fără ca în timpul alocat stagiului să înveți mare lucru. Am fost în 2 gărzi și am descoperit și bizarerii: gen pragul de la ușă peste care nu poți trece cu căruciorul sau icoana cu sfânta plină de săbii.

2

Deci… greu cu Pediatria, pentru că greu cu sala de curs, greu cu accesul pe mai multe secții în afara gărzilor, greu cu planificarea examenului, zici că disciplina asta s-a inventat azi noapte si ca dificultatile s-au nascut odata cu gâgâlicile de pe Neonatologie. Da, stiu, nu e vina cadrelor didactice că suntem atât de mulți studenți (da nu e nici vina noastră), cadrele didactice se chinuie să facă medicină cu toate că resursele spitalului sunt modeste iar asta evident că le ocupă foarte mult timp, pacienții au prioritate în fața studenților, cu unele persoane e mai greu să te înțelegi decât cu altele…. și totuși, cumva toate aceste explicații nu ne vor consola la examenul de Pediatrie, la licență și mai ales… când om ajunge de capul nostru și nu vom ști nici cum să ținem un sugar în brațe.

5

Așa că după parcurgerea celei mai creditate discipline a semestrului I, am ajuns la concluzia că poți  să gasesti numitorul comun pentru o serie de elemente  aparent lipsite de legatura. Ce au în comun urmatoarele:

–> tratamentul cronic al astmului bronșic

–> ceea ce am facut la stagiul de  Pediatrie

–>  felul în care treci peste despărțirea de o iubită?

Dacă ești cel mai băiat sincer, atunci  poți să spui liniștit:  LABA!   (dacă ești cea mai fetiță sinceră… nu știu ce o să spui, da astept sugestii).

Anul 5, semestrul 1 – Kodak moments

După semestrul fantomă, al doilea din Anul 4, când, până în sesiunea din vară, nu am putut renunța la senzația de tipul: suntem în timpul școlii sau totuși e vacanță? probabil că așteptările și entuziasmul pentru Anul 5 au erupt cu ceva mai multă presiune mai ales după ce lumea s-a găsit cu sacii Semio Chirului, Fizpatului plus/minus bonusul Chirurgiei Plastice de după sesiunea specială în căruță (căruța  cu doi și maxim 130 de cai, adică studenți înhămați, să fie clar – suntem promoția aia mare). Iar dacă semestrul I din Anul 4 a fost cu preponderență internist iar semestrul II, ca o antiteză, a fost chirurgical, semestrul I din Anul 5 nu putea să vină decât ca un soi de sinteză, struțo-cămilă în care chirurgii mai mici sau mai mari, mai elegante sau mai de măcelărie sunt patronate de cele 13 credite ale Pediatriei, regina internelor din țara liliputanilor. Mă rog, dincolo de faptul ca te simti ratacit printre litere: BMF, BFT (da, da, confundati-le), ORL, APSS etc,  de aranjamentul oarecum ciudat al cursurilor, așa nițel avangardist, puțin cu fundu în sus (sau ano-cefalic sună mai academic?): hai să discutăm de leucemii, limfoame, diarei și insuficiențe renale la copii când noi de abia am făcut niscaiva Cardiologie și Boli respiratorii, hai să vedem cum recuperăm catastrofele post AVC, la BFT, când noi n-am făcut Neurologie, entuziasmul de care vorbeam s-a dezumflat din cu totul alte motive. Poate din cauza fanteziei orarului, poate din cauza plimbărilor supersonice de la un spital la altul, ciupind pe ici colo minuțele din cursuri/stagii, poate din cauza bramburelii cu coordonatorii și planificarea relativ haotică a stagiilor, poate din experimentarea ironiei supreme: materiile cele mai puțin creditate  (gen BMF – Chirurgie buco-maxilo facială, sau conform nomenclatorului nou Chirurige oro-maxilo facială și stomatologie, gen BFT -Balneofiziokinetoterapie – 2 amărâte de credite fiecare) au avut parte de cea mai consecventă și mai la obiect activitate de stagiu pe întreg parcursul semestrului, în vreme ce restul materiilor respectabile (de la 3 credite în sus, după logica studențească made in Bologna) s-au dovedit cam inegale: fie au început promițător și s-au dezumflat pe parcurs, fie au început cu stângul, s-au mai remediat pe final, fără ca porcu să mai poată fi îngrășat cine știe ce, în Ajun (la propriu și la figurat), fie au rămas… izoelectrice de la inceput până la sfarsit.

bun

La OFTALMOLOGIE – totul e Zeiss (nu doar glandele sebacee) – oră fixă, rând cu rând totul curge de pe slide punctual, fără necesități prea mari de acomodare – previzibil de exact și de precis, ca o operație cu laser pe retină – nasol că  din două în două săptămâni, așa cum a fost programat cursul, tot mai puțini studenti au fost disponibili să se care vinerea până în J să asculte despre vicii de refracție și păduchi în ochi. Altfel – specialitatea pare elegantă, prin tehnica avansată și precizia investigațiilor și a intervențiilor, e genul ăla de chirurgie boierească, nobilă care îți dă impresia că cere simț artistic și delicatețe combinate (chiar dacă pare horror când se apropie cineva cu un ac de ochiul tău să îți scoată vreo urmă de așchie microscopică de pe scleră). Chiar nu înțeleg de ce tot Chirurgia generală are cea mai tare reputație în rândurile publicului feminin (multe visează la un Făt Frumos Chirurg), când un oftalmolog pare exact specia aia de elitist rasat cu mâini de aur… un fel de pianist al chirurgiei. Da mă rog, probabil că specialitatea asta nu reține valența aia de salvatoare de vieți și are uneori un aer ingineresc cu toate calculele alea de dioptrii și unghiuri. În schimb terminologia are pedigree prin noutatea și caracterul ei neologic-abstract (entropion, subsumvergență, orgelet, șalazion – e ca omlette du frommage din Dexter s Lab, dai fetele pe spate, pari că ești un soi de Patapievici care crapă de inteligență când înșiri câteva elemente patologice din oftalmologie). La oftalmologie o să înjuri conjunctivitele și toate formele lor clinice fără îndoială. Parte mișto: momentul în care ai ocazia să te uiți cu un biomicroscop pe un glob ocular… e ca și cum toată viața ai fi trăit într-un avion la 10 000 de metri în atmosferă și după douăj de ani aterizezi pentru prima oară și o iei la pas pe un bulevard oarecare.

a

ORL – ul – celălalt O din chirurgiile capului și gâtului de semestrul ăsta – e cursul la care primești și lecții de viață (cum era pe vremuri – rău și cum e acum- tot rău, doar că altfel, unii pacienți tot sunt convinși că fac tratamente cu electromicină și trec prin instalații nazale)  și povești despre chestiile care bântuie prin nas (și mai ales dincolo de nas – cavumul pare a fi cutia cu surprize de la nivelul capului), care se ascund prin gură (neapărat mișcați limba pacientului, neapărat, altfel doar maimuțăriți, fușeriți examenul bucofaringian), tumori de care te rogi să se întrebe în oglinda de rinoscopie/laringoscopie: oglindă oglinjoară, cine e cea mai benignă din țară?. E specialitatea care lucrează cu 3 orificii perfect accesibile (de care ai putea să profiți la stagii, fără să te dea nimeni în judecată, măcar așa, între colegi) și care ar putea avea și ea o eleganță (mai puțin la Mârzescu, unde știm că n-a mai intrat o pensă din anii 90, darămite vreun endoscop sau microscop) atunci când se face cu mijloace video și tehnică șmecheră, dar care altfel poate fi dezgustătoare pentru cei mai sensibili la lingurică, atâta timp cât da… în fond  e vorba de multe puroaie, sânge, șărpi, balauri, toți dracii – putori de tot soiul, pe toate orificiile, danturi ce vor lăsa impresia de vestigii arheologice acoperite de aluviuni gingivale în culorile curcubeului și câte și mai câte chestii care implică auzul (și uite așa, cu sunet de pepene crăpat, ajunge acul în sinusul maxilar când doctorul face o puncție), mirosul (când se detamponează nasul uneori e bine să vă asigurați că geamul se poate deschide ) și spectacole țâșnitoare- e specialitatea care te va inspira să reinventezi fostul imn național pe alte coordonate –  DOUĂ CULORI cunosc pe lume . galben și roșu (adică sânge și puroi)  . Dar e și specialitatea în care  totul pare atât de la îndemână – adică deschizi gura și vezi ceva, bagi otoscopul și tot zărești un colț de timpan (sau măcar un dop de ceară), bagi speculul nazal (ușor bre, numa în vestibul) și tot dai de un cornet, de o deviație de sept – adică e patologie pe care poți practica sportul aruncatului cu privirea, nu îți trebuie foarte multă imaginație, ca la Interne când stai tu să-ți imaginezi remodelările și degenerescențele pescuite cu semiologia de suprafață sau la Chirurgie când te joci de-a clopoțelu și faci baletul Blumberg (deși ți s-a zis să nu folosești mâna pe post de paloș pe care îl înfigi în abdomen) ca să îți dai cu presupusul despre scandalul din cavitatea peritoneală. Dacă ai noroc prinzi și o amigdalectomie chiar dacă n-o să vezi și un covor persan (o metaforă foarte plastică pentru o tentativă de sutură hemostatică). Părți mișto: stagiul în care înveți să potrivești oglinda de ORL pe cap (folosindu-te de un bec care seamănă cu un far de tractor) și momentul în care ți se cere să încerci măcar o laringoscopie/rinoscopie… se lasă cu reflexe vomitive și nasuri deranjate, da e simpatic. O mai fo fain cursul dinainte de vacanță, ținut în sala de mese de la Spitalul Mârzescu – adică discuții despre tumori faringiene în damf de varză călită… păcat că n-am primit și noi ceva la sac , de sărbători așa.

ab

BMF – tot trei litere, tot cu capul și gâtul are treabă, e atât de groaznic pe cât sună: adică bisturiu, freze, ace, sârme, clești în zonele unde de abia te îndupleci să lași să ajungă buzele lu Iubi, mașina de tuns, periuța de dinți și rimelul. E materia la care 90% din studenți își amintesc de ce există Facultate de Stomatologie separat și se felicită că au ales medicina. Înregistrările video cu intervenții BMF pe care le vei vedea pe parcursul semestrului vor fi un test destul de concludent: strâmbi din sprâncene, întorci capu, te ia cu frig, cu paloare, bagi exclamații din alea empatice de film horror categoria B, când vezi ce se petrece pe ecran – e clar, prea puțin probabil să faci BMF, n-ai fi avut ce căuta la Medicină Dentară și desigur, toate fricile tale de stomatolog au fost îndreptățite. Chiar și pentru cei mai curajoși (că doar oricine a primit o plombă, un tratament pe canale, poate chiar o extracție), momentul în care asiști la o decolare de gingie, chiar și virtuală, pentru eliminarea unui granulom la baza dintelui, momentul în care vezi cum se rezolvă fracturile de maxilă și cele de mandibulă cu tot felul de sârme trase prin orificii posibile și imposibile, când vezi cum curge un abces submandibular, după ce îl spinteci cu bisturiul, atunci o să simți niște mici fiori pe spate și o să întrebi de 10 ori, la fiecare stagiu: și asta se face  doar cu anestezie locală? Serios? Parte mișto: momentul în care pui mâna pe câțiva dinți ca să îți  testezi neîndemânarea, fără grijă, ca berbecu –  cum e să dai cu turbina și freza în smalț și în dentină.

BFT – materia la care se aplică bine metafora: întâi vă dăm desertul, apoi trecem la ciorbă și la felul 2. Adică e un aperitiv nu foarte inspirat plasat pentru Neurologia care se face în semestrul 2 – e disciplina la care, dincolo de conținutul tehnic,  te lămurești că în medicină  ai nevoie de răbdarea unui izvor care are ambiții să facă tunel într-un munte și trebuie să înveți să te bucuri pentru cele mai mici progrese (care de fapt sunt foarte mari la pacienții după accidente vasculare cerebrale -de gen să poată învăța să meargă corect cu un picior sau să-și tragă ciorapul singur). La stagiu te simți ca în vremurile notorii ale școlilor de medicină, când cadrul didactic venea însoțit de pacienți și îi prezenta toate problemele în fața audienței, atrăgând atenția la aspectele de băgat la bibilică. Poate o să faci o excursie prin Spitalul de Neurologie și o să te îngrozești după ce o să vezi saloanele de legumicultură, trist dar adevărat – AVC-ul ăsta e ceva cu adevărat catastrofal . Părți mișto: la TOATE stagiile VEZI ceva și AFLI ceva nou despre BOLI și PACIENȚI, nu prea există noțiunea de sprijinit pereții, la curs, pe lângă tehinici de recuperare, afli  despre prognosticul afecțiunilor lui Radu Beligan, afli ce poziții sunt corecte pentru dormit și cum poți folosi pungile de perfuzie pentru posturarea corectă a pacienților post AVC (prinde bine la noi în România, unde se știe lipsurile sunt mari). La stagiu o sa ai parte si de turul Bazei de Recuperare cu chestii mai mult sau mai putin dezafectate prin ea, un loc in care chiar daca nu se reinventeaza roata, se pun macar la treaba articulatiile scapulo-humerale si coxo-femurale.

2014-10-14 08.44.59

APSS – Asistența Primară a Stării de Sănătate- disciplina -destinație fantomă, pe ruta Igienă-Medicina Muncii – tot o haltă pustie, cu nume pretențios – la finalul căreia tot n-o să fie clar care e diferența între ea  și Medicina de Familie care se face în Anul 6. E disciplina care o să-ți amintească de faptul că uneori granița dintre stagiu și curs e ceva cu adevărat misterios. Părți mișto: adesea nu se ține (când se ține este o adevărată tortură – limbaj de lemn legislativ, conspecte de deontologie medicală și ode închinate medicului de familie).

ANDROLOGIE – cursul introdus în premieră pentru Anul 5 (la schimb cu Cardiologia Pediatrică… nu i-am dus dorul însă, că oricum ne-au turnat-o cu generozitate în cadrul Pediatriei) -părea a fi cel mai distractic curs al semestrului – din două în două săptămâni, fără stagii, așa lejer, să dai lenea unei după amieze pe povești cu moși doritori de performanțe sexulae (poate n-ați auzit-o pe aia cu: Moșule, la vârsta matale, soluția pentru erecție e simplă: sârma în sulă și magnetu-n gură) și virilități negociate cu pastile și pompe de vid. S-a ținut după un orar foarte flexibil și da, a avut momentele lui amuzante (în mod ironic: 90% din public întotdeauna feminin…), da influxul de Anatomie, Genetică și Urologie a mai tăiat din chicoteli.

PEDIATRIA – am lăsat-o la final, ar merita discuție separată… 13 credite justificate mai degrabă de volumul teoriei (comparabil cu cel al Internelor din Anul 4) decât de solicitările practice, chiar dacă sunt 2 stagii pe săptămână care însumat ar trebui să adune vreo 7 ore. Particularitatea e că sunt vreo 4-5 cadre didactice care țin bucata de curs la care au mai multă experiență… de aici, diferite stiluri, povești și experiențe- asta mai revergorează studenții, carevasăzică, îi mai motivează măcar din când în când să vină să vadă cum e X? Despre părțile mai colorate – materia la care pișcoțeii (adică studenții, cum sunt alintați de dr Falup) află, prin desișul de patologii și doze (per kilogram corp, per kilogram corp, per zi, per perfuzie,  bă dă-le dracu de calcule!)  despre cum se liniștesc sugarii cu Mozart dar și cu apa care curge de la robinet,  despre cât de nasol e să îi înțepi pe ăia micii în călcâie (pentru ca mai apoi, când vor învăța să umble, să o facă, în mod bizar, pe vârfuri, ca niște balerini), despre cântecul macabru de spurcare al rezidenților care nu riscă nimic și cer la greu analize de tot soiul, despre Stafilococul în rochie de bal (o, da!), despre vârsta tricky și stările nașpa. Alteori pișcoțeii au auzit despre cum se făceau injecții în anii 90 cu aceeași seringă (a zis cineva ceva de HIV?), despre cum ciclul oxiurilor confirmă existența unei transhumanțe mai mult sau mai puțin mioritice în lumea paraziților, despre cum inventivitatea părinților e inepuizabilă, la fel și ignoranța și sărăcia, când diversificarea alimentației la sugar se face la câteva zile direct cu… sarmale (români adevărați care suntem…) și când aceeași părinți nu înțeleg întrebări despre scaun decât dacă le torni (așa cum evoca și profesorul Cucu la Chirurgie) pe limba lor – deci avem licență profesională pentru arta de a ne face înțeleși – n-are sens să îți faci procese de conștiință dacă întrebi: cum s-a căcat copilul?.

Ciudatul semestru -sinteză al Anului 5 se apropie de final…. urmează o sesiune la fel de ciudată?

 

Dragostea la… medicina

Reteta de Dragoste

De vorba cu tine drag coleg ,

Vine sesiunea , asa ca m-am gandit sa variem si pe alte teme in afara stresului si examenelor,  sa mai gasim timp sa vorbim si despre cum tratam noi medicinistii problemele legate de Sindromul de Love (ca vorba aia, doctori suntem sau vom fi da ce te faci cand devii pacient?).

Cum iubesc medicinistii ? As zice ca intr-un mod mai particular poate…

Ce inseamna dragostea din punct de vedere stiintifico-posibil?

Clar, e vorba mai ales la inceput de endorfine – iar ca medicinist ai nevoie de o doza mare mare cat China , doar stii dupa ce tanjeste corpul uman .Daca mai esti si  in an mare gen anul 5 ,6 ai vazut suficiente organe genitale masculine la Urologie si feminine la Obstetrica si Ginecologie incat sa nu iti mai creasca pulsul si sa ai te apuce vasodilatatia necesara prea usor.

De obicei perechea ideala pare a fi o combinatie de tipul  medicinist cu medicinista si doctorita cu doctor ! De preferat – unul dintre protagonisti mai mare ca an de studiu decat celalalt sau ca experienta profesionala- e convenabil pana la urma sa exista o relatie in care sa existi acolo  cu interes si cu fascinatie fata de stimulatorul tau endorfinic . Insa eu ma gandesc aici si la medicinistii care suporta ideea de a-si trata partenerul de pe acelasi poziti , caci mai exista si genul de medicinisti care adora sa fie venerati si atunci isi aleg cate o colega sau coleg de pe la Asistenta Medicala – combinatia asta o intalnesti frecvent dupa facultate, cand vezi destui dintre medici care aleg relatii cu asistente medicale. In fond,  la cat de greu gasesti in Romania manusi marimea ta la sala de operatie sau ace sau campuri sterilizate, la cat de relaxati se simt doctorii cand stiu ca pacientii lor sunt ingrijiti de nevasta (ca intr-un fel de familie extinsa) si la cat de bine e sa te eliberezi de stres acasa langa cineva care chiar stie ce traiesti (nemaivorbind de faptul ca , de cealalta parte, a fi langa un doctor, poate chiar chirurg e o treaba de mare prestigiu) pot spune ca relatia asistenta-medic functioneaza ca o simbioza minunata.

medicine

Am observant de-a lungul evolutiei mele mediciniste perioadele prin care au trecut anumiti colegi de facultate sau chiar eu  in ceea ce priveste relatiile si am gasit cateva etape probabil comune :

Anul 1 –bobocii nu indraznesc sa se uite la cei din ani mai mari desi ar visa  poate la un mini-doctoras alaturi- din lipsa de posibilitati de a implementa fantezia,  bobocii ajung insa sa se cam cupleze intre ei, chestie care ii ajuta, mai ales cand trec prin chinurile primelor 2 sesiuni din viata lor impreuna.

Anul 2 –cuplurile surogat de bobocei incep sa fie destul de unite si continua relatia de “colaborare”, exerseaza intimitatea si traiul nebun  in anul urmator,  apeland la strategii de ajutor reciproc si, mai ales (foarte important la facultatea de medicina, o facultate plina de vaicareli) facand cu randul pe servetelul pre si post sesiune.

Anul 3-  incepe goana dupa rezidenti ,cel putin la fete –  in perioada de clinic cine are noroc, zambeste frumos si e pregatita sa aiba o relatie serioasa ,e doritoare de stabilitate si de doctori tineri ,poate “atenta” linistita la gama de proaspeti rezidenti (la randul lor dispusi sa “recruteze” din randul studentelor)

  • Mini-doctorasii stundeti in anul 3 ,baieti , incep sa aiba succes la tot soiul de fete (boboace la medicina sau nu) ,sunt deja la jumatatea facultati si pare-se ca domnisoarele  incep sa se ude instant cand aud de profesia ,,banoasa ,, in perspectiva  si de seriozitatea viitorului statut al baietandrului din fata lor.

Anul 4 –  aici incep schimbari majore –  relatiile din preclinic sunt puse la grea incercare – ori la debutul anulului ori la sfarsitul Anului 4 incep sa se destrame relatiile boboc-bocoaca , “colaborarea” se incheie , fiecare din parteneri incepe sa se simta mai sigur pe el si incepe sa caute endorfine la cote mai inalte. De retinut, cei care trec de pragul Anului 4 de medicina in relatie e destul de probabil  sa se si casatoreasca. Tot cam prin acest an se casatoresc si fetele care au ales rezidenti in anii precedenti.

Anul 5 –In Anul 5 multi studenti incep sa se logodeasca si, interesant, e vorba mai ales de medicinistii care au relatii cu persoane care nu au legatura cu profesia de medic. Mai apar noi cupluri de medicinist-medicinista ,se simte in aer un fel de atmosfera de ,,intrare a timpului in sac ,, ne apropiem majoritatea de 24 -25 de ani si incepem sa ne axam pe relatii serioase ,ne gandim sa investim un pic acum in formarea unui cuplu ca acusi vine Anul 6, licenta ,rezidentiat si nu prea mai ai timp de construit viata personala!”

Anul 6 -cine are relatie veche in anul 6 stie destul de bine spre ce se indreapta – diploma ,job, nunta. Varianta ideala. Cine are pseudo-relatie intra un pic in panica si se gandeste “o fi bine ce fac? nu o fi bine?” – dar stie ca e totusi Anul 6 si n-are timp de prostii si contemplari analitice prea multe- deci,  daca merge relatia de la sine bine daca nu , asta e ! Vine el norocul odata si odata, acum cariera e importanta!

-mai sunt si burlacii convinsi ,pe ei nu ii uitam , ei sunt distractia anului, sursa suculenta de povesti – se cupleaza, se despart, traiesc drame, traiesc fericiri de moment pe ultima suta de metri, ei cauta sa stoarca maximul de distractie din viata studenteasca – si poate bine fac , daca te gandesti ca in meseria de medic ai nevoie de atata seriozitate si asumare de responsabilitati incat libertatea personala pe care o mai ai o privesti ca pe o comoara si nu ca pe o povara a singuratatii.

3

Si totusi cum iubesc medicinistii, marcati de programul halitor de timp, de compromisuri, renuntari (necesare, nu?).  Parerea mea – haotic si intermitent !

Nu ai atata timp de relatie ca altii de pe la alte facultati -ai lucrari practice , stagii ,cursuri ,partiale , lucrari , presesiuni ,sesiuni , restante (pe care tot trebe sa le iei in serios, odata si odata, ca doar e cu mize de lifesaver…).

Ii admir pe cei care reusesc sa aiba relatii cu un medicinist si nu fac parte din aceeasi bransa , au o rabdare de fier .

2

Iar relatia medicinist –medicinista poate fi de-a dreptul o piatra de moara – te vezi cand poti , asculti nemultumirile si frustarile celuilalt vis-a-vis  de cancanurile facultatii , intri in polemici si discutii interminabile pe marginea anumitor sindroame si simptome. Mai pui la socoteala si dezacorduri obisnuite de viata de cuplu, niscaiva  conflicte intelectuale de tot felul si ajungi la concluzia ca, pe de o parte sunteti pe aceeasi lungime de unda (facultate comuna, afinitati personale) dar tocmai din cauza asta fiecare va incerca sa il calareasca pe celalalt. (uneori treaba asta poate fi tare placuta, desigur…).

Dintre beneficiile relatiei medicinist-medicinista –  ai parte si de consult mini-medical gratuit, ai pe cine sa faci examenul obiectiv , ai de la cine sa ceri o parere despre o anumita materie sau o anumita afectiune . Partenerul te intelege cand nu ai dispozitia necesara sa iesi din casa pentru ca trebuie sa intelegi care este fiziopatologia unei boli , chiar daca boala aceea se numeste ,,vreausateuit,, , ,,maisuparatsicauttratamentsamitreaca,, , ,,tefacsatifiedordemine,, .

Si sa incheiem aceste ganduri fugare cu felul in care evolueaza relatiile medicinistului, marcate de materiile pe care studiaza:

Anatomie – aici afli de punctele sensibile, descoperi, daca inca n-ai facut-o, placerea de a admira  trupuri goale… pe care incepi insa sa observi si o groaza de  defecte.

Biochimie- intre oameni se spune ca trebuie sa fie chimie ca sa se potriveasca , noi mai adaugam si bio , ca doar e la moda , Tot ce are eticheta de BIO este natural si sanatos – cam tot ce ti se intampla biochimic, indragostitule, e din categoria asta: natural si sanatos 🙂

Genetica – incepi sa cauti pe   arborele genealogic  al partenerului- oare ce aberatii cromozomiale pot aparea? Oare cum ar arata posibilele noastre progenituri?

Fiziologie – te lamuresti ca macar din punct de vedere stiintific (chiar daca treaba asta nu se confirma intotdeauna in experienta indragostitului)  in mod normal cand se umple inima de sange nu ni se goleste automat si creierul !

Semiologie – materia asta ne face sa ne dezbracam partenerul de cuplu cel putin pentru un examen obiectiv – deci un pic de varietate erotica in care in sfarsit, stetoscopul ala nu e doar de decor, “te simti” consultat de un profesionist – fantezia cu doctorita si pacientul devine mai autentica.

Fiziopatologie-  aici invatam sa gandim logic –  de unde porneste patologia…  afectiva (uneori amorul asta devine si patologic) si unde poate duce

Farmacologie – daca apuci sa o faci cand e mare amoru sau cand esti la ananghie in cuplu, e numa bine  – primele buline despre care vei cauta sa  inveti sunt Antidepresivele si Antihipertensivele .

Medicina Interna – aici ascultam inimi si inveti sa distingi care este afectata si care e si…  afectiva (a lu Iubi fara indoiala) !:D

Urologie – treaba serioasa- inveti sa manevrezi Organul si sa recunosti functionalitatea lui (aici va iesi la iveala cine are experienta si cine nu :)) , miza mare , doar e vorba, in cele din urma,  de asigurarea continuitatii speciei.

Radiologie – daca s-ar vedea fluturii din stomac pe filmul radiologic , poate am crede si noi medicinistii in ei.

Chirurgie plastica – treaba buna pentru  baieti – cunostinte utile  in ale reconstructiei , augmentari si palpari de san – chirurgia plastica e ca vinul rosu:  bun pentru femei cand o beau barbatii.

Oftalmologie –  mai spulberam din iluzii – ,,IUBITO,  in ochii tai vad Parisul ” – ” Da de unde, e doar  retina !”

Endocrinologie –daca partenera n-are pofte cand ai tu chef, vei putea sa te consolezi cerebral (nu neaparat si testicular) –  e de la glande, de la hormoni!

ORL – te lamuresti ca problemele de comunicare din cuplu pleaca uneori de la nivel… elementar –  Ioane ma auzi ??Pai ia sa-ti fac o spalatura la dopul ala. By the way, n-ai vrea sa stam unul pe altul ca timpanul  pe ciocan?

Neurologie – Aici realizezi ca oricat de mult te-ai certa cu partenerul ,n-ai cum sa-i afectezi TOTI nervii! Deci, oricat de grava e cearta de cuplu, n-ai cum sa zici ca esti prea nervos.  Vorba aceea cu ,, Ma enervezi ,, n-o sa mai alarmeze pe nimeni.

Pediatrie – aici e cu doua taisuri  – se hotaraste viitorul de cuplu – ori te molipsesti de dorinta de a avea copii , ori amani evenimentul cu inca cativa ani (Doamne, cat pot sa urle unii!)

BMF- acum iti poti verifica partenerul si in cavitatea bucala si cu ochii, nu doar cu limba , dar nu uita insa, indiferent de ce gasesti –  calul de danie nu se cauta de dinti!

BFT- masaje , uleiuri ,namoale pentru fertilitate. Printre date despre Soveja, Govora si AVC-uri mai poti afla pe ici pe colo cate un truc de   seductie si poate afli si de ce te doare spatele dupa ce ai facut nebunii in patul de camin…

Andrologie – Inveti si intelegi mecanismul erectiei in sfarsit ! (yes, boys!)

Dermatologie – e nasol prin Anul 6 – cand dai de atata sifilis si alte BTS-uri,  incepi sa-ti suspectezi partenerul de toate cele.

Obstetrica –Ginecologie – aici piere tot amorul. Dar tot aici poate incepe dragostea pentru o noua viata !

In 6 ani de medicinist ,ai putea sa te indragostesti ,sa iubesti ,sa suferi ,sa te tratezi de iubire , sa privesti dramele iubirii ,sa recunosti iubiri toxice, sa recunosti simptome patologice ale iubirii , dar stii cum e, totul e posibil, doar TIMP SA AI !

DMT

Despre medicina alternativa… asa cum mi-as fi dorit sa aflu de la facultate (1)

Pe vremea când eram în Anul 3 și luam contact cu primul curs de Homeopatie derulat în facultate (categoria opțional, dar de fapt obligatoriu ca să iasă numărul de credite) am rămas plăcut impresionat (cu prudența de rigoare) de deschidere academică spre terapiile neconvenționale. În fond, trăim în anii în care, în ciuda dezvoltării si diversificarii tehnologice și capacităților de a întâmpina o gamă largă de afecțiuni măcar cu terapii de ameliorare, dacă nu de vindecare, devine tot mai clar și faptul că firmele de medicamente au căpătat o putere financiară și de decizie imensă, trendul social este acela de a rezolva orice disconfort cu medicamente și suplimente alimentare (ce termen înșelător, însă!) care devin tot mai accesibile și mai ușor de procurat (cred că o treime din reclamele de la tv și radio sunt la produse farmaceutice) iar linia dintre intenția pur curativă și cea de a obține un profit financiar imens, prin orice mijloace, s-a subțiat, dacă nu cumva s-a blurat cu totul. Și pentru că medicii, în calitate de păzitori ai medicamentelor, de prescriptori tind să fie prinși la mijloc în cântărirea beneficiului pacientului (livrat, cum altfel, tot de firmele farmaceutice, în forma studiilor și statisticilor nu întotdeauna perfect transparente) și a beneficiului (financiar sau de alta natura) propriu promis de firmele farmaceutice, mi se părea firesc și chiar binevenit ca viitor doctor să pot discerne între soluțiile reale existente la patologiile cu care mă confrunt,  să am o minimă familiaritate cu ambele tipuri de practici (convențională și neconvențională),  măcar pentru păstrarea independenței profesionale, măcar pentru o posibilă informare corectă a viitorilor pacienți, când vine vorba de mijloace terapeutice complete în întâmpinarea unei afecțiuni. Desigur, chiar și dacă s-ar fi putut obiecta din start că medicina alternativă nu se predă într-un cadru academic, într-o facultate de medicină, tocmai pentru că temeiul ei științific nu este recunoscut, măcar pentru că practicile de genul ăsta sunt tot mai răspândite și pentru că legislația actuală din spațiul european le permite existența (asumând tacit, că ele n-au cum să facă rău, când sunt implementate de oameni pregătiți), mi s-ar fi părut firesc să beneficiem de măcar un curs mai general (de tipul: Introducere în medicina alternativă) în care să ni se explice temeiurile, pretențiile, reușitele sau insuccesele acestor practici – dacă nu pentru a ne însuși și a promova aceste practici, măcar pentru a ști care este miza lor și impactul asupra corpului uman (mai ales că, e tot mai probabil să ne confruntăm cu pacienți care ajung la medicina convențională după eșecul terapiilor alternative, nu doar invers, și atunci n-ar fi rău să avem habar de felul în care practicile astea alternative au influențat  starea de sănătate a pacientului, fără să strâmbăm dizgrațios și disprețuitori din buze: te-ai dus la ăia cu Sfântu Duh și energiile, ești praf!).

N-am avut parte de un curs general introductiv, așa cum ar fi fost ideal, dar am avut parte de cursul de Homeopatie de care aminteam, adică de un curs dedicat unei singure terapii alternative. Am aflat,  nu fără surpriză, că medicina alternativă sau măcar Homeopatia beneficiază de o reputație destul de respectabilă în anumite țări din Europa -cursul publicat de asist univ dr M.Buzescu ne informează că în Marea Britanie 42% dintre medici își îndrumă pacienții spre homeopatie, acolo există Spitale de Homeopatie, practica asta se bucură de protecția familiei regale, în Franța 55% din populație a apelat cel puțin o dată la homeopatie și peste 40 000 de medici din Uniunea Europeană au parcurs cel puțin un curs de homeopatie. Însuși Prințul Charles, așa cum sugerează cartea lui Simon Singh și Edzard Ernst, preocupat de medicina alternativă, creator al Fundației pentru Sănătatea Integrată (care încurajează și întărește colaborarea dintre practicienii medicinei convenționale și complementare), și-a exprimat optimismul în ceea ce privește eficiența medicinei alternative, pledând pentru mai multe fonduri de cercetare care să stabilească și să certifice această eficiență.  Așadar, cu o tradiție de peste 200 de ani în spate, cu o rețea de organizații profesionale și una de distribuție de produse de milioane și chiar miliarde de euro, cum se explică succesul homeopatiei, dacă nu pe funcționalitatea sa, pe avantajele pe care le surprinde și dr Buzescu în cursul de Homeopatie: blândeţea acţiunii remediilor, tratarea ȋntregului organism, este potrivită tuturor vârstelor , lipsa toxicităţii chimice şi a efectelor secundare, lipsa apariţiei dependenţei medicamentoase, ameliorarea atât a stării fizice cât şi a celei emoţionale?

adevarul despre

Tocmai pentru că nu am reușit să răspund la aceste întrebări (altfel decât acceptând valabilitatea homeopatiei) și pentru că am rămas convins de importanța informării, ca medic care își asumă responsabilitatea profesională pe deplin și în ceea ce privește terapiile alternative atât de răspândite (indiferent de ce vom crede noi, ca viitori specialiști alopați, oamenii tot vor apela la terapii neconvenționale – e bine măcar să îi putem pune în temă legat de riscurile si posibilele beneficii probate ale acestor practici) , mi s-a părut cum nu se poate mai oportună apariția volumului ADEVĂRUL DESPRE MEDICINA ALTERNATIVĂ (în original titlul sună mai neutru: ALTERNATIVE MEDICINE ON TRIAL) de SIMON SINGH și EDZARD ERNST (Editura Humanitas, 2014). Este un volum care caută să evalueze cele mai populare abordări terapeutice neconvenționale: acupunctura, homeopatia, chiropraxia, fitoterapia (tratate pe larg în capitole distincte) dar și peste alte 30 de metode de diagnostic și tratament alternativ (abordate intr-un singur capitol compact), apelând la standardele medicale de astăzi ale medicinei bazate pe dovezi. Un volum care ar putea fi usor sistematizat si transformat lejer intr-un curs universitar captivant si inedit.

Înainte de a trece la examinarea propriu zisă a terapiilor în discuție  autorii mizează pe onestitate, profesionalism și neutralitate pentru asigurarea transparenței întregului demers – răspunzând practic la cele două întrebări care fundamentează credibilitatea investigației:

1) Sunt cei 2 autori competenți să examineze problema în discuție, fără să fie suspectați, în același timp, de conflict de interese, de partizanat posibil al uneia dintre tabere (terapii convenționale/neconvenționale)?

2) Care e metoda prin care sunt evaluate terapiile alternative și de ce autorii au ales-o tocmai pe aceea?

La întrebarea 1) răspunsul devine lămuritor când examinăm biografia autorilor: SIMON SINGH este scriitor și jurnalist britanic specializat în popularizarea subiectelor științifice și matematice (absolvent de fizică la Imperial College London și cu doctorat în fizică la Cambridge- adică o autoritate în domeniul metodei științfice). Pe de altă parte, celălalt autor EDZARD ERNST este cadru medical universitar și cercetător specialist în studierea medicinei complementare și alternative (deținătorul primului post universitar de medicină complementară din lume, la Universitatea din Exeter), redactor șef al unor publicații de profil. Așadar, ni se oferă o perspectivă relativ credibilă și echilibrată: atât cea a unui outsider al domeniului terapiilor alternative, cât și cea a unui insider, ambii competenți, certificați.

La întrebarea 2) răspund în detaliu autorii, în primul capitol al cărții (CUM STABILIM ADEVĂRUL?) – un capitol care explică de ce standardul la care sunt supuse evaluările terapiilor alternative este cel al MEDICINEI BAZATE PE DOVEZI. Într-o scurtă incursiune în istoria medicinei (care pleacă de la observația lui Hipocrate: Există de fapt două lucruri, știința și părerea proprie: cea dintâi naște cunoaștere, cea de-a doua naște ignoranță), autorii  reliefează felul în care medicina a evoluat (sau mai degrabă a orbecăit o lungă perioadă de timp) de la statutul de loterie periculoasă la statutul de practică rațională autentică.  Medicina bazată pe dovezi este un standard developat de-a lungul a sute de ani, ca o expresie a necesității de a găsi temeiuri obiective, riguroase pentru intervențiile terapeutice și diagnostice. Pentru a exemplifica această evoluție, autorii trec în revistă consecințele metodelor bazate pe tradiție și prejudecăți, respectiv felul în care introducerea metodelor fundamentate rațional a schimbat eficient impactul terapiilor de până atunci.

Pe de o parte Singh și Ernst evaluează impactul pe care practica lăsării de sânge (bazată pe teoria umorilor din Antichitate- când un pacient nu se simte bine, se presupunea că există un dezechilibru între cele 4 umori fundamentale care îl compun , problemă  care se rezolva prin extragerea unor cantități variate de sânge de la pacient, prin diverse metode – tăieturi, lipitori etc) a avut-o în câteva sute de ani, culminând cu moartea președintelui George Washington – bolnav de o  infecție a căilor respiratorii care, netratată, s-a agravat în timp, George Washington a fost întâmpinat de specialiștii vremurilor cu panaceul de atunci- lăsarea de sânge – de mai multe ori, în câteva zile, până când, departe de a-și reveni, președintele american a suferit un colaps vascular și a decedat. Metoda lăsării de sânge a început a fi mai apoi suspectată de ineficiență și chiar de consecințe nefaste asupra stării pacienților de unii dintre medici (aflăm că  William Cobbett l-a criticat dur pe unul dintre cei mai reputați specialiști în medicină din acele timpuri, avocat ferm al practicii lăsării de sânge,  Benjamin Rush, dar, fără dovezi suficient de solide, fără un studiu publicat, bine pus la punct, Rush a putut să-l dea în judecată pe Cobbett pentru calomnie și chiar să câștige procesul). Simplele opinii (legitime și intuitive după standardele fiziopatologiei de azi) confruntate cu o tradiție așezată pe baze imaginare și neverificate nu au fost de ajuns pentru a pregăti schimbări durabile și profunde.

Pe de altă parte, Singh și Ernst evaluează felul în care o serie de descoperiri propuse de câțiva pionieri ai medicinei bazate pe dovezi au reușit să se impună și să treacă testul timpului, tocmai datorită metodologiei antrenate în susținerea concluziilor lor. James Lind, autorul primului studiu clinic randomizat, a descoperit influența citricelor în prevenirea scorbutului la marinarii englezi, Florence Nightingale, una dintre întemeietoarele  nursingului, a descoperit impactul pozitiv al pregătirii profesionale al infirmierelor și al respectării normelor de igienă în îngrijirea pacienților iar Bradford Hill și Richard Doll sunt autorii primului studiu de amploare care corelează fumatul cu afecțiunile neoplazice pulmonare. Ce au toate aceste descoperiri în comun? Utilizarea unor metode riguroase de investigație care să susțină concluziile formulate. Ipotezele acestor cercetători au fost întâmpinate cu reticență, ba chiar cu dispreț și  aversiune de comunitatea medicală dar și de publicul larg la vremea respectivă și totuși ele au reușit să se impună și să revoluționeze medicina (evident, nu în mod izolat și singular, ci în corelație și cu schimbările paradigmatice de la finalul secolului XIX). Desigur, concluziile pionierilor acestor descoperiri nu aveau toate un mecanism pe deplin elucidat (James Lind, în secolul XVIII, nu cunoștea ce este și ce rol are vitamina C),  dar impactul corelației/terapiei propuse era CERT pozitiv și EFICIENT – medicina putea să se laude că a găsit măcar mijloacele sigure prin care să nu înrăutățească situația pacienților, dacă nu  să o îmbunătățească.

Pornind de la aceste ilustrative exemple istorice, Singh și Ernst subliniază așadar că singura metodă eficientă de evaluare a terapiilor, după sute și mii de ani de medicină, rămâne cea dezvoltată și rafinată în ultima sută de ani,  a medicinei bazată pe dovezi: adică o medicină în care orice ipoteză diagnostică și terapeutică trebuie probată prin studii riguroase (deci nu o medicină care se acoperă prin apelul la tradiție, la experiențe empirice izolate, nereproductibile). De ce? Pentru că doar metoda studiilor riguroase oferă o relevanță statistică (rezultatele nu se datoresc întâmplării), oferă posibilitatea ca respectivele ipoteze/concluzii să poată fi REPLICATE de orice profesionist cu obținerea ACELORAȘI REZULTATE, respectând condițiile experimentale și oferă posibilitatea de a diferenția în ce măsură rezultatul unei terapii se datorează DOAR efectului placebo. Ce înseamnă un studiu riguros de cea mai înaltă calitate după cei doi autori? Un STUDIU RANDOMIZAT CU CONTROL PLACEBO – care include un grup de studiu (pe care se testează terapia in discutie) și un grup placebo (pe care se testează un tratament neutru, cunoscut drept inofensivă/ineficient), distributia pacientilor in grupurile de studiu realizându-se aleator, DUBLU ORB (nici terapeutul nici pacientul nu știu care e grupul căruia i se administrează terapia reală).

Terapiile alternative examinate de Singh și Ernst în volumul amintit vor fi judecate tocmai prin prisma unor asemenea teste – care este așadar eficiența terapiilor alternative, atunci când încercăm să centralizăm rezultatele formulate pe baza standardelor medicinei bazate pe dovezi? Urmărim asta într-o postare viitoare.

Până atunci, găsiți cartea ADEVĂRUL DESPRE MEDICINA ALTERNATIVĂ (Editura Humanitas 2014) pe http://www.libris.ro și la Librăria Șt.O.Iosif din Brașov.