Cum ne mai “pierdem”, cu folos, timpul pe care nu-l avem…

Medicina rămâne, măcar în spirit, o profesie liberală (chiar dacă patria ne vrea funcționari publici cu frică de șpagă și iubire de plagă) dar și o profesie de echipă, în care comunicarea și inițiativa pot să se dovedească esențiale în asigurarea reușitei profesionale (sau cel puțin așa sugerează poveștile celor cu cabinete prospere și cariere de succes). Partea proastă e că aceste competențe de comunicare, lucru în echipă, dezvoltare personală  nu prea își au locul printre prioritățile facultății de medicină (o slabă inițiativă în acest sens a fost cursul de Comunicare și marketing medical din Anul IV care însă s-a dovedit o  doză minusculă de Vitamina D administrata unui copil rahitic ), sunt privite mai degrabă ca sofisticăreli, mofturi  de care nu prea avem timp, noi viitorii medici serioși care  suntem oricum atât de ocupați să devenim mari profesioniști, mai ales prin rafinarea capacității de a  îmbulina foi de examene grilă. De îmbulinat o să o îmbulinăm oricum și mai târziu, după absolvire, când e clar că lipsa exercițiului prezentării de caz, a discuției, a interacțiunii cu partenerii profesionali (nemaivorbind de lipsurile rutinelor practice) vor veni peste noi precum infecțiile nosocomiale: în avalanșă și fără să ne mai mire. La fel de rău stau lucrurile și în ceea ce privește modelele de viață și profesionale – nu vorbim doar o lipsă a maeștrilor în adevăratul sens al cuvântului dar și o  lipsă de interacțiune nonformală între studenți și profesioniștii marcanți din urbea noastră sau din altă parte – întâlniri și discuții care să inspire, care să motiveze și să direcționeze și prin alte mijloace eforturile discipolului în facultatea asta grea – asemenea întâlniri și discuții despre reușitele și eșecurile unor asemenea profesioniști  au loc mai degrabă accidental, uneori la o cafea și o țigară în fața facultății (întrerupte de câte un claxon pe gangul de la intrare- ridică, bre, nea Tică bariera!) și îi privesc pe prea puțini norocoși.

1

Și atunci, de ce să nu primești măcar cu disponibilitate generală niște oameni cu o oarecare experiență în lucrul cu resursa umană care îți propun să vină la tine în facultate cu un program de dezvoltare personală întins pe 4 zile, la ore rezonabile, care nu te angajează financiar în niciun fel? Adică ce-ai putea face cu timpul ăla de la medicină pe care teoretic nu-l ai, dar pe care practic l-ai direcționa și spre activități mai variate, atunci când vrei să mai ieși puțin din monotonia studiului individual (care e musai sa  compenseze ceea ce nu parcurgi la anumite cursuri/stagii)? Păi poți să încerci exact o activitate complementară care vine parcă să umple un gol în curricula facultății (deși nu știu dacă asta și-a propus): proiectul LEADERS EDUCATION adus de Fundația Leaders și la Brașov, în premieră, în această primăvară, după ce acest proiect s-a desfășurat deja, în anii trecuți la UMF Cluj, UMF București și Universitatea Polithenica București. Un program în 4 zile, cu module a câte 3 ore, care a abordat teme precum: bazele leadershipului, comunicare, lucrul în echipă, managementul timpului, un program destinat studenților de la medicină (de la orice specializare). Un program care la care toți participanții au avut posibilitatea să se înscrie GRATUIT și să beneficieze de sesiuni de training într-o atmosfera dinamică și interactivă dar și să asculte, într-o manieră nonformală, oameni cu experiență în domeniul medical.

2

Nu am reușit să ajung decât la una dintre aceste seri dar am rămas plăcut impresionat. Mihai Tuțu, cel care a asigurat desfășurarea acestui proiect la Brașov mi-a sugerat un profil de profesionist: a fost punctual,  a aranjat sala, a adus și cărți de la Editura Publica, roll-upuri, materiale printate și formulare de feedback, a cronometrat perfect timingul discursurilor și activităților, totul cât se poate de profi. Chiar dacă  am găsit liber, pentru intervalul orar 18-21, doar Amfiteatrul din Corpul J, studenții înscriși s-au prezentat în număr destul de mare la capătul lumii din Prypiatul brașovean și evenimentul a început la timp.

3

Modulul din a treia seară a întâlnirilor a fost dedicat comunicării  și dr ROBERTA IOACHIM, training manager la Servier Pharma, ne-a vorbit despre asta  costumată în chef (cu șorț și polonic) . Bazată aproape în totalitate pe imagini, prezentarea vorbitoarei a invitat permanent la discuții pe cei prezenți pe teme variate: de la inevitabilitatea comunicării în context contemporan, la formele de comunicare (verbal/nonverbal, vizual/auditiv/kinestezic), la dimensiunile comunicării (emoțională, rațională, relațională, contextuală – ilustrate printr-un exercițiu cu eșarfe), la percepția mesajului și până la repere simple care sa contribuie la dezvoltarea coeficientului de comunicare. Așa cum a căutat să sugereze vorbitoarea, la fel ca în bucătărie și în comunicare ai parte de ingrediente simple pe care, în funcție de felul în care le folosești, poți atinge rezultate mai bune sau mai slabe (cam asta ar fi asemănarea între un chef și un bun comunicator). Studenții au fost invitați să facă  niște exerciții în care să își probeze capacitatea de ascultare activă și de comunicare spontană. Așadar, coeficientul de comunicare crește când ești atent și la dimensiunea nonverbală a comunicării, când elimini cât mai multe presupuneri/asumpții și le înlocuiești cu întrebări la adresa interlocutorului, când apelezi la metafore (mult mai OK pentru a te face înțeles) etc. Nu, nu am reinventat apa caldă, nu am trăit revelații, nu ne-am ales cu mari capacități și competențe, dar studenții au avut ocazia să devină măcar mai conștienți și mai atenți la felul în care se raporteaza la ceilalti -atenție pe care vor avea ocazia să o întărească până la urmă în interactiunile de fiecare zi.

A urmat apoi discursul dnei dr CRISTINA VECERDI, medic coordonator al UPU-SMURD Brașov care ne-a vorbit despre ascensiunea ei profesională, despre pasiunea pentru medicină, dar și despre necesitatea de a lua cât mai în serios ideea de management al timpului in aceasta meserie. Discursul dnei dr Vecerdi a pornit de la  citatul lui Albert Einstein – Timpul există, pentru ca lucrurile să nu se întâmple în același timp. Cât încă sunt studenți, mediciniștii își permit luxul de a-și amâna examene și sarcinile academice astfel încât să nu li se întâmple prea multe lucruri în același timp (așa cum ni s-a sugerat, chiar din experiența vorbitoarei, studenții încep să-și facă o idee despre seriozitatea și necesitățile profesiei abia prin Anul 4). În studenție îți permiți să îți amâni examene, să înveți selectiv, doar că, odată ajuns pe barba ta (și pe banii tăi, a,a,da,da), mai ales dacă optezi pentru Medicina de Urgență (care probabil că bate recordul la capitolul: evenimente riscante petrecute pe secundă), resursele de timp o să ți se reducă vertiginos, mai ceva ca saturația oxigenului la variațiile de presiune ale gazelor sanguine. Dr Vecerdi ne-a amintit adevăruri dureroase dar și necesare legate de profesia ei: salvatorii de vieți renunță la timpul lor și la viața personală și își caută satisfacțiile existențiale în interiorul profesiei – iar lucrurile se leagă, pentru că satisfacțiile astea nu au cum să vină decât dacă ai o pregătire adecvată, dacă ai dedicat LA TIMP suficient interes și aplecare ca să poți să îți faci treaba bine.

Dr Vecerdi ne-a vorbit și despre motivațiile incipiente de a alege să facă medicina (nu înainte de a ne chestiona și pe noi de ce am ales să facem asta) – nu au  lipsit detalii inedite, romanțioase de genul: mi-a plăcut mirosul din compartimentul de sterilizare. Deși a cochetat inițial cu chirurgia, vorbitoarea a ales în cele din urmă Medicina de Urgență – în anii 90 a făcut un stagiu de pregătire în Elveția, unde a realizat valoarea și onoarea acestei specialități.

Ni s-au mai împărtășit lucruri despre povestea întemeierii UPU-SMURD dar și despre vulnerabilitățile sale prezente (personal redus, blocarea serviciului prin numărul mari de solicitări venite și din partea celor care nu vor să aștepte programarea la medicul de familie/specialist, asimetria de dezvoltare între UPU și restul secțiilor din spitale), despre necesitatea de a-ți gestiona timpul cât se poate de riguros (o zi din viața unui urgentist coordonator începe pe la 5-6 dimineața și continuă cu ședințe și întâlniri cu n persoane: de la șefii de tură, la oamenii din ISU și spital și nu în ultimul rând, la pacienți). Ni s-a vorbit de asemenea și despre importanța echipei în asigurarea lanțului supraviețuirii, despre faptul că ea trebuie să funcționeze fără cusur în beneficiul bolnavului.

Am apreciat onestitatea vorbitoarei, faptul că nu s-a ferit să ne vorbească despre situațiile limită ale profesiei: confruntarea cu eșecurile, cu pierderea colegilor și a persoanelor apropiate, sacrificiile personale etc.

Pusă în lumină de un insider, într-adevăr specialitatea Medicinei de Urgență pare ceva provocator – îți duce la limită rezistența fizică și psihică dar  îți și intră sub piele, îți dezvoltă o necesitate de adrenalină pe care probabil nicio altă experiență de viață nu ți-o mai poate oferi mai apoi, îți permite accesul spre o altă lume, în care relativitatea timpului devine cât se poate de explicită, în fiecare zi. E o specialitate în care neinițiații au nevoie de un răgaz semnificativ de acomodare (așa cum ne-a amintit dr Vecerdi, rezidenții de Anul 1, în prima lună de activitate nu fac altceva decât să stea în UPU, fără să execute vreo manevră,  să se obișnuiască cu atmosfera particulară, cu toate zgomotele, mirosurile și protocoalele contratimp). E exact genul de specializare tânără, ambițioasă, dinamică capabilă să facă diferența între viață și moarte, să îți amintească esența salvatoare a medicinei. Dar e și specializarea care te consumă în 10 ani cât alte profesii într-o viață și care îți lasă câteva amprente cinice și tabacice în locuri bine țintite.

Una peste alta, cred că a fost o seară faină și cred că inițiativa asta nu a fost o pierdere de vreme: am ieșit din rutina și frustrările școlare, am recapitulat, am fixat, am exersat câteva repere elementare de comunicare, am ascultat un om fain vorbind despre experiențele sale profesionale.  Nu sunt un fan al literaturii de dezvoltare personală agresivă și al sesiunilor de teambuilding corporatiste (care am impresia că funcționează, pe ici-pe colo ca o spălare pe creier sistematizată – am remarcat câteva nuanțe din astea artificiale, de mobilizare și optimism ușor forțat pe alocuri și la evenimentul la care am fost prezent, dar nimic malign aș zice)  nu cred, de asemenea că asemenea proiecte, într-o manieră izolată, pot transforma  oamenii peste noapte – n-a devenit nimeni un geniu, un lider, doar pentru că a participat la proiectul Leaders Education. Pe de altă parte,  cred în inițiative complementare cumulate la curricula academică ce nu prea ne formează skilluri de comunicare, cred în puterea imprevizibilă a întâlnirilor cu profesioniști și în forța de inspirație a poveștilor lor… și cred că, tocmai de aceea, merită să participați, măcar o dată, de curiozitate la un proiect de genul ăsta.

Proiectul Leaders Education și Mihai Tuțu se vor întoarce probabil  la Brașov, dacă nu toamna asta, poate anul viitor.

Cand camera de camin devine… acasa (1)

De vorba cu tine drag coleg ,

O vorba studenteasca spune asa ,,nu esti student adevarat atata timp cat nu ai stat macar un semestru in camin!,, – desigur, e ceva miez interesant in asta…

In facultate intri adolescent si iesi adult (mai ales la medicina), asa ca daca in perioada asta te afli inca sub aripa protectoare a parintilor, vei pierde o mare parte din bucuria studentiei.  Dar daca iti place comoditatea si ai de gand sa mai copilaresti un pic nu pleca din sanul familiei . Nicaieri nu e mai bine ca acasa , chiar daca, pana la urma acasa esti acolo unde te simti acasa (chiar si la camin)!

Sa ne aducem aminte… toamna anului 2009, liste de cazare – la vremea respectiva Medicina a primit 20 locuri la camin si Asistenta Medicala 30 de locuri la camin (asta ca sa intelegeti ce penurie era pe vremea aia…. nu cate 200 de locuri ca in anii astia, mai recenti). Eu eram ajunsa in Brasov tocmai din capatul de vest al tarii , speram optimista si naiva la un loc frumos cald si primitor intr-unul din complexele studentesti . Am asteptat 3 liste de cazari, mi-am rumegat sperantele care au inceput sa aiba un gust nasol in cele din urma, pana n-a mai ramas nimic de mestecat, caci nu se anunta niciun deznodamant favorabil – la cei 19 anisori ai mei m-am vazut nevoita sa pornesc prin forte proprii in cautarea adapostului.

11

Primul popas a fost la secretariatul facultatii unde am intrebat, cu multa naivitate: ce trebuie sa fac pentru a dobandi si eu un loc la camin? Raspuns raspuns scurt si putina pedagogie intepata (numai buna sa iti aminteasca pe ce lume traiesti): ,, daca nu esti pe lista n-ai ce sa faci ,vorbesti cu mami si cu tati sa iti caute chirie ,alta solutie nu exista, clar ?,,. Eu, mai departe, amarata: ,, -Dar doamna, stiti, am sosit de la 400 de km , venit singura, in Brasov nu stiu decat unde este gara si Biserica Neagra ,,. Prea multe probleme de-ale mele, prea putine probleme de-ale lor, le-a dat cu rest, logic:,,Stii ceva don’soara , noi ti-am zis ce sa faci nu iti convine pofteste la domnul Prodecan si lamureste cu el situatia! ,,

Fericire mare pe mine cand am auzit ce sansa mi s-a oferit , eu – proaspata studenta sa stau fata in fata cu o somitate a facultatii,  Domnul Prodecan – deja aveam la ce sa sper, ca uite, cineva ma va intelege si nu ma va lasa prada  vanatorilor de chirii de prin Brasov . Intru zambitoare la domnul Prodecan in birou , o faptura de marime medie , cu un par valvoi ,privindu-ma cu toata atentia, pe sub ochelari si parca si prin nevii aia tuberosi de pe fata. Dau binete, inspir adanc si incep sa imi spun oful. Padre Oni (adica profesorul Onisai, pentru necunoscatori) imi cantareste rapid micimea si apoi ma articuleaza arogant: ,, Auzi bobocica ,asa cum n-ai gasit alta facultate din Banat pana in Ardeal asa sa iti gasesti si acum loc in camin,,. Am inghetat instant , ma aflam oare intr-un film , am halucinatii , visez? Ce-i cu atata rautate? (de fapt, poate nici nu era atata rautate, cat plictiseala fata de aceiasi zeci ca mine care nu aveau  unde sa stea, doar ca eu veneam de tare departe si parca le sfidam logica: ce caut totusi aici, daca vin de la sute de kilometri, ce-a fost in capul meu?)

Dar nu, nu visam , m-am transformat in ghiocel si am iesit cat am putut de repede pe usa din spatele meu , ba chiar nu mi-ar fi parut rau daca m-as fi dispersat pur si simplu, la auzul unei asemenea “incurajari” . In timp ce coboram scarile corpului K, si ma gandeam la solutii , trageam dupa mine un troller in care aveam cateva lucruri de care credeam ca voi avea nevoie in viata mea de student ( tot felul de bulendre amestecate cu vise , sperante, putere de munca ,optimism si incredere). Daca m-am lamurit eu ca nu am nici o sansa sa primesc un loc la camin din partea facultatii de medicina , mi-am luat trollerul si am plecat direct in complexul studentesc de pe Colina , fara sa am idee cum o sa-mi rezolv problema.

2

Din fericire, pe Colina am gasit un magazin studentesc, in interiorul caminului ,mi-am cumparat o apa, in sperata ca ma voi trezi la realitate din cosmarul asta neasteptat, m-am asezat pe troller si am inceput sa ciulesc urechea, sa urmaresc oamenii si evenimentele care se petreceau in jurul meu, din lipsa de alte idei. Si spiritul de observatie nu te lasa la greu – pe unul dintre coridoarele de la parter am remarcat un ciclu repetitiv: ca pe banda, pe o parte intrau tineri ca mine (cu bagajel, desprinsi din alta lume) si apoi ieseau cu cateva hartii in mana iar din camera alaturata un baiat le dadea o patura si o perna . M-am minunat eu de intregul proces de o precizie aproape industriala, am privit intreaga scena cateva minute bune ,poate chiar o ora , la un moment dat mi-am luat trollerul si am zis ca imi pot incerca si eu norocul, in fond n-aveam nimic de pierdut. Doar ca eu am luat-o in sens invers – m-am dus intai la baiatul de la a 2 a usa , el m-a intrebat cu o familiaritate de seducator: ,, Ia zi papusa ai semnat contractul ? Vrei patura sau pilota ? ,,   . Eu , cu vocea aproape stinsa : ,, Eu …eu as vrea mai intai un loc in camin ,, .

,,Aaaaa pai zi asa” , se uita pe o lista si apoi imi spune: ” Ai noroc avem o camera libera chiar la mine in camin , fii atenta, te duci la doamna X, la usa alaturata si spui ca te-am trimis eu M. seful din caminul 12 , de azi inainte esti vară-mea bine ? Fie vorba intre noi esti tu verisoara mea dar gradul asta de rudenie te va costa vreo doua milioane,, . Cine n-are verisori, sa-si cumpere, mai ales cand dau locu de camin la bucata…

Cu sufletul mic ,intru la doamna X , ii spun ca am venit sa ma cazez si ca m-a trimis M . seful de camin din 12 la dansa , mi-a cerut buletinul , am semnat contractul , mi-a dat cheia in timp intr-o liniste aproape mormantala , ca si cand orice am fi spus ar fi facut sa rasufle toata inscenarea asta de care paream amandoua constiente. .Am iesit tiptil, pe usa, de parca as fi asteptat ca cineva sa se razgandeasca , sa imi smulga cheia din mana si sa-mi spuna ca m-au prins si ca trebuie sa ma intorc in strada , dar n-a fost deloc asa – “romaneasca” a functionat de minune – afara ma astepta M. fericit . Mi-a dat pilota s perna apoi mi-a spus, ca un prestator de servicii care si-a indeplinit profesionist obligatiile ca, in cateva ore sa ma duc la el in camera sa pun banu’ jos.

Au fost cele mai ambigue ore din viata mea de pana atunci , ore in care mi-am admirat camera de la etajul 2 si peisajul superb al orasului. Eram singura in incapere, am avut libertatea de alegere a patului – din cele 4 supraetajate am ales un pat de sus , am ales un dulap din cele 4 dar n-am avut curajul sa despachetez trollerul – inca intreaga scena mi se parea ireala si aveam inca senzatia de camera de filmat ascunsa, de poveste tesuta cu ata alba care urma sa se desire si sa ma lase fara acoperis deasupra capului.

Seara m-am dus la “varul” M si i-am dat banutii – ca orice iubitor de viata , a vrut sa se intinda politicos la mai mult – m-a invitat la un suc , o prajitura , o bomboana , o ciocolata, o ciorbita, o sarmaluta , dar am refuzat – ne inrudisem noi recent dar tot mi-am amintit ce spunea mama ,, sa nu iau nimic de la straini,,.

Asa mi-am facut eu intrarea in camin: cu temeri si improvizatii, in vremurile in care, din pacate, traficul de locuri era inca o practica obisnuita (astazi, cazarea merge mai bine – se dau mai multe locuri, cu ceva mai multa transparenta) – am invatat sa ma descurc la fata locului, prin forte proprii, prima initiere in viata de student a fost una destul de provocatoare, dar  problemele romanesti se rezolva pana la urma tot in stil romanesc. Apoi aveam apoi sa aflu care sunt si cateva dintre regulile pentru o buna convietuire in noua locuinta de imprumut.

DMT

Urmeaza statia… Vestiarul 5 – Spitalul Astra

Deși probabil  că, începând cu Anul 3, treci pe lângă el aproape zilnic, în goana de a ajunge la Spitalul Județean, n-ai prea băgat de seamă Staționarul Astra, de pe str Calea București locul în care ajungi, spre finalul anilor de studiu, ca să faci stagiul de Endocrinologie (Anul 5) sau de Dermatologie (Anul 6). E o clădire destul de potrivită pentru anii terminali, atâta timp cât, pe alocuri și ea pare să se găsească tot într-un stadiu terminal de supraviețuire (deși interiorul, pe alocuri, e mai aspectuos și mai primitor decât exteriorul peste care parcă s-a suflat, ani de zile, gaz de eșapament de tractor vechi). E o clădire care și-a trăit anii de glorie acum mai bine de 10-15 ani, pe vremea când la Brașov funcționa acea ciudăţenie numită Spital Municipal, pe vremea când Staționarul Astra (a nu se confunda cu Policlinica Astra, care e în capătul străzii Saturn, unde întorc autobuzele 6 și 22) adăpostea chiar și ceva secții chirurgicale și de boli interne. Pe rând însă, secțiile care dau doza de adrenalină unui spital prin patologiile cu risc pe care le abordează s-au mutat, care la sediul SCJU, care la Spitalul Tractorul așa că în clădirea asta destul de mare (se întinde, prin corpul nou și în spate, pe str Nicolae Titulescu are și ditamai subsolul funcțional  și generos, unde găseai ceva  săli de sport), o combinație de vechi și nou (o fațadă de palat combinată cu un paralelipiped steril comunist) au rămas doar vreo câteva compartimente: Endocrinologie, Dermatologie, Reumatologie și Medicină de Recuperare. Înainte să ajung să fac primul stagiu aici, auzisem, de la studenții din anii mai mari tot felul de zvonuri cârcotașe cum că ar fi un spital fantomă, în care doctorii vin  la servici, pun halatele pe ei, scriu hârtii   fără să pară însă că tratează  vreun pacient internat (observațiile astea erau legate de faptul  că studenții veniți la unele stagii nu examinaseră nici măcar un bolnav, stând mai mult cu coordonatorul și povestind despre boli sau asistând la proiecții de slideuri).

spitalul-astra

Și, la prima vedere, Spitalul Astra pare genul ăla de adăpost cuminte și pacifist, ca un fel de rezervație liniștită, ca un fel de stațiune unde vii la o cură, fără să te alarmezi – nu tu serviciu de Urgență, nu tu ambulanțe, nu tu agitație, nu tu raport de gardă aglomerat -secțiile par lăbărțate și distanțate una de cealaltă. Dar aparențele înșelătoare pe care le decelezi singur sau le întărești din poveștile celorlalți la intrare, au fost făcute țăndări în momentul în care m-am dus cu grupa, la primul stagiu, să căutăm vestiarul de la Spitalul Astra. Deși secția de Endocrionologie e în clădirea veche (adică cea prin care si patrunzi în spital dinspre bulivard), ca să ajungi la Vestiar (care e în același loc cu Garderoba pacienților) trebuie să treci, printr-un coridor spațios și gol, în clădirea nouă, spre Ambulatoriul  sectiei de Dermatologie. Iar noi când am ajuns acolo am dat peste o hărmălaie de nedescris: da, e aglomerat, în general dimineaţa, în orice policlinică, da aici era un adevărat circ: adolescenţi, elevi de gimnaziu, de grădiniţă, cu părinţi şi rude, la grămadă, cu şi fără faşă gipsată (?), pe scaune, în picioare, sub scaune, alergând, vorbind cu voce tare sau chiar strigând – era genul ăla de haos din recreaţia de la şcoală. Nu ştiu ce control avea de făcut toată această populaţie tânără (mai toţi aveau foi tipizate între degete) dar cert e că un spital transformat într-un coridor de şcoală după ce s-a sunat de ieşire nu mai văzusem.

20150227_082150

Obisnuiţi oricum  cu vestiarele relativ bine ferite, din alte spitale, ascunse in varful cladirilor sau la parter, în vreo cămăruţă mai bine dosită, eu şi grupa mea parcă nu ne simţeam traşi cu aţa spre zona împânzită de public, tot aveam impresia că n-avem de ce să intrăm în teatrul ăla de război de la Dermatologie, că sigur ar trebui să găsim (călăuziţi de indicaţiile portarului) ceva încăpere tot pe coridorul pe jumătate întunecat- pe jumătate orbitor de luminos. Am cercetat până şi panourile electrice (mai ales că se preciza cu markerul, pe ele: cheia se află la portar) sau cotloanele nefuncţionale din dreptul unor uşi blocate, căutând să aproximăm un spaţiu de schimbat în zone mai puţin turbulente. Eram ca nişte arheologi, vânători de comori aventurieri căutând uşiţa secretă, peretele fals (deşi plecasem de acasă cu ambiţii mai mici, de genul: să ascultăm câte ceva despre bolile endocrine) sau mai degrabă  eram un fel de păianjenei –  căutam locul ascuns, întunecat şi umed.

Până la urmă am dat buzna mai hotărâţi pe coridorul Ambulatoriului, prin hărmălaia din clădirea nouă şi ne-am îndreptat mai lămuriţi (a doua oară) de păzitorii intrării spitalului spre… Garderobă sau Vestiar, o cameră care trona chiar în mijlocul holului împânzit de pacienţi, printre cabinetele de Dermatologie. Cheia, atenţie, nu are un loc fix, ca la Spitalul de Copii sau ca la Spitalul Mârzescu, adică nu te duci, bagi mâna în sertărel şi te cari conştiincios, cheia garderobei de la Spitalul Astra se găseşte la LIFTIERĂ (liftul e chiar la intrarea pe coridorul Ambulatoriului), adică la tăntica aia care, săraca, e plătită să şadă, ca în anii 20, când nu oricine ştia să manevreze manetele (sau nu era de bonton să o faci), în cutia aia zgomotoasă şi să o plimbe între 4 etaje (adică subsol, parter, etajul 1 şi 2). Are tanti tot ce trebe să reziste la frig, la putori, la plictiseală, la dureri de şale – scăunel, halat, mască, integrame, ceva de tricotat. Aşa că, serviciu ca la hotel  la Spitalul Astra – cheile se înmânează personal – chemi liftul (te prinzi că l-ai chemat când se aude o sonerie din aia ca de răspuns greşit la Ştii şi câştigi), aştepţi niţel (tronca, tronca, tâgâdâm tâgâdâm) şi primeşti ce ai nevoie (deci sună şi ţi se va da!).

Ca să descrii vestiarul-Garederobă de la Spitalul Astra ai nevoie doar de un singur cuvânt… spaţiu, tăticule, adică loc de lăfăială, adică un fel de confort matinal la care nu ai fi sperat, adică un fel de mini-mântuire pe la finalul anilor de studii,  după înghesuiala şi orbecăiala din alte locuri – e drept, aici nu se pune problema să te suprapui cu alte grupe, cu alte specializări aici eşti doar tu cu ai tăi, o variantă de spital a poveştii cu tovarăşii în maşină şi cu başii în portbagaj, senzaţie majoră fără 40 la oră.

20150227_082349

Da, încăperea nu iese din tiparul general uzat -epuizat al spitalului, totul  e vechi şi e eterogen, dar parcă, pe undeva simţi că  s-a pus niţel suflet în amenajare, că  s-au străduit să găsească de toate, să adune cumva mai multe  ingrediente funcţionale şi decorative care să-ţi dea impresia că eşti bine primit  (chiar dacă e vorba de primitor după standardele de confort negre ale optzecismului ceauşist). De cum intri te întâmpină… lumina naturală şi da, incredibil, incredibil, sunt chiar  mai multe geamuri care, în conjuncţie cu întinderea mai generoasă anulează pentru prima oară atmosfera de debara-adăpost-de-zombie pe care o regăseşti prin alte părţi.

20150227_082341

Deasupra capului se lăbărţează o plantă agăţătoare, deci verdeaţă, deci eco, deci bine ai venit! În stânga e baia (fără veceu totuşi, da e cadă şi chiuvetă dacă eşti suficient de îndrăzneţ şi plin de imaginaţie), în dreapta un simulacru de mini- hol (intuieşti asta, pt că găseşti acolo o măsuţă cu telefon – din ăla cu disc, tati, vintage! – şi doar aşa era pe vremuri, telefonul stătea adesea în hol ca să-l auzi, fie că erai în baie, în camera de zi sau la bucătărie) iar apoi urmează vestiarul propriu zis, compus dintr-o anexă în dreapta şi una în stânga, neseparate prin vreun perete. Ambele anexe sunt dominate de două suporturi mari pentru umeraşe care delimitează un fel de colţişoruri mai intime.

1

20150227_083318

Colţul spre care au tras studenţii a fost cel din stânga ,  chiar cocheţel: băncuţă, fotoliu, canapea, toate aşezate astfel încât să lase un spaţiu central comun, plus măsuţă plus calorifere şi da, covor nene, covor, deci nu linoleum, nu şipcă, nu ciment. Plante la fereastră, chiar şi perdeluţe mov, deci, nu te mai simţi neapărat marginalizat, îndesat în vreun spaţiu cu funcţii încă nedesluşite, lipsit de repere. Aici chiar simţi că pentru asta au pregătit incaperea, ca lumea chiar să-şi poată da cizmele jos fără să sară într-un picior, să poţi schimba un cuvânt două relaxat, să înfuleci chiar o ciocolăţică, un cornuleţ ceva, fără să te uiţi mereu stânga dreapta, să nu deranjezi pe careva (mai ales pe femeia de servici amenintata de firmituri si perdafuri administrative).

20150306_085552

Aşa că nu ne-am supărat prea tare, când, la al doilea stagiu ni s-a spus că ar fi cazul să mai aşteptăm vreo douăzeci de minute   sosirea doctorului pe secţie (Endocrinologia parcă e o minisecţie, totul pare miniatural: coridorul, uşile, sala de mese parcă e pentru minimes)… am ştiut că putem aştepta relaxaţi în vestiar, fără să dârdâim de frig şi fără să generăm ambuteiaje…

Culmea (politic incorecta) a anemiei ?

După o idee a unui coleg de grupa.  Pentru ca anemiile feriprive si minoritatea rroma, chiar daca par sa nu se potriveasca asa, conceptual, totusi au cateva chestii in comun:  sunt frecvente, dau tahicardii, uneori paloare si pot fi atat de epuizante… pentru neuroni sau pentru buzunare, dupa caz (vai, ce incorect politic pot fi!)

anemii3Another day, more medrage, please!