Cand camera de camin devine… acasa (2)

Dupa ce am reusit sa-mi fac intrarea in camin, improvizata si regizata, pe principiul “descurca-te singur, ca altcineva n-o sa te descurce”, am aflat, de la Varul M si nu numai de la el,  ca viata pe cont propriu, intr-un centru universitar inseamna asumarea unor reguli sau mai degraba a unor observatii de conduita, nu neaparat scrise,  nascute din pestritul trai la comun, cu bune si cu rele.

camin 102

Eu sunt genul mai prudent, asa ca  am aflat sau am dedus ca:

  1. In camin, macar la inceput, n-ar fi rau sa treci drept insipida , incolora , inodora , altfel exista posibilitatea, mai ales daca esti fata sa atragi atentia persoanelor mai putin binevoitoare.
  2. Poti fi prudent: nu vorbesti si nu te imprietenesti cu oricine , prietenia la camin se face in lant, prin cunoscuti.
  3. La chefuri in camin se merge in grup. (macar doua, trei persoane cunoscute, altfel, poti sa numeri singur, fara microscop, riscurile la care te expui).
  4. Pe cat de convenabil ar parea, macar din punct de vedere spatial,  nu iti faci iubit din camin – daca lucrurile merg prost,  odata ce ai avut un iubit in camin , posibil ca mai tarziu sa capeti o reputatie “misto” si sa auzi ca ai fost iubita unui camin intreg.
  5. Bei alcool doar in grupul tau de prieteni din camin , nu bei si nu mananci de la persoane care nu sunt din cercul tau de prieteni .
  6. In camin nu auzi ,nu vezi ,nu vorbesti … sau, na, mai usor  cu stimularea senzoriala extra-incinta.  Peretii au si gura si ochi si urechi .
  7. In camin nu ai niciodata bani multi cash. (asta e si o recomandare si o constatare in acelasi timp 🙂
  8. Cultiva prietenii in camin – o sa-ti prinda foarte bine, cand vei da de greu.
  9. Tolereaza muzica , sforaieli , scartaituri de paturi – azi te deranjeaza vecinul dar maine poate il vei deranja tu pe el (nu neaparat razbunator, ci pentru ca… asa e viata la comun).
  10. Incearca sa nu te expui si nici sa nu provoci conflicte, s-ar putea sa primesti inapoi dublu.

Pe de alta parte, viata de camin este o experienta aparte ,cu spatiu si durata limitata . Mai ales la Medicina, daca stai 6 ani in camin si devii un veteran al vietii din complexele studentesti, ajungi sa intalnesti sute de caractere , sa  locuiesti cu fel si fel de oameni, mai bizari sau mai amuzanti, mai tonici sau cu probleme de comportament – cleptomani, nimfomani, timizi ,egocentrici ,egoisti…   lista continua la nesfarsit . Dar nu-i nimic, viata la camin te va ajuta in urmatoarea ta profesie de medic, caci fara indoiala vei avea parte de n caratere si tipologii umane.

camin10

La camin :

  • Scapi de inhibitii,  locuiesti   intr-o camera atat de mica incat doar daca vei incerca sa te schimbi sub pat vei reusi sa te faci nevazut.
  • Uiti semnificatia cuvantului intimitate ,aici cel putin o persoana stie unde ai fost ,cu cine ai fost ,cat ai stat in oras si cine ti-a trecut pragul camerei .
  • Cel putin o persoana it va semnala disparitia in cazul in care ajungi tarziu ,,acasa,,
  • Asculti povesti de viata inedite , ai mereu cate un “film” sau o viata de vizionat – toate genurile sunt prezente: de la telenovele ,drame ,thrillere, comedii .
  • Inveti sa oferi si sa primesti , vecina iti va cere sare , paine ,hartie igienica ,tampoane, pasta de dinti , detergent de rufe , Biocarpet , fruculita ,lingura ,ulei etc.
  • In camine valorifici  o diviziune a muncii binevenita- gasesti orice serviciu in comunitatea studenteasca –  te poti epila ,tunde , poti face shopping totul la pret de studenti.
  • Nu esti niciodata flamand , e suficient sa spui ca iti e foame si sigur cineva te va pofti pe blatul lui si te va cinsti din putinul lui.
  • Ai intotdeauna un partener de discutie si n-ai nici o sansa sa te simti singur .
  • Vrei sa iesi in club ,la bazin ,cu rolele ,la suc ,orice ai vrea sa faci cineva din camin tot te va insoti la nevoie.
  • Inveti sa ceri si sa dai.
  • Inveti sa faci economie si sa tii post (nu neaparat din motive biblice :))
  • Privesti lumea cu alti ochi , esti mai tolerant , o fata usuratica ti se va parea doar darnica , un betiv va fi doar un depresiv , vei gasi tuturor circumstante atenuante si ii vei intelege pe toti .
  • Colegele de camera iti vor putea da  oricand replica : In casa mea ,pe banii mei faci tu nebunii? Si pe buna dreptate toate 4 platiti aceeasi camera :).

Cand pleci de acasa de la parinti ,de sub aripa lor protectoare,  te gandesti la caminul studentesc ca la un loc plin de tineri de varsta ta ,unde planeaza libertatea , destrabalarea , independenta si distractia. Da, o sa gasesti destul nectar de genul asta sa iti umpli paharul cu experienta, dar in paralel o sa ajungi sa degusti si  frustrarile si rabdarea dusa la extrem…  toate se vor dovedi ingrediente necesare, caci fara combinatia asta de nectar si amaraciuni, cocktailul caminist n-ar mai avea aroma.

 

DMT

Urmeaza statia Vestiarul 6… Spitalul de Copii – varianta subsol

Undeva spre finalul semestrului I, pe când Pediatria ne ocupa, mai mult sau mai puțin util, timpul săptămânal (deci unii dintre noi tot mai mergeau la stagiu, asa, mai inerțial), ne-am trezit că ușa vestiarului aflat la intrarea în Policlinica Spitalului de Copii a fost închisă cu cheia,  subit  într-o dimineață, culmea,  când înauntru nu ar mai fi fost nimic de furat (la ora aia nu putea fi picior de student pe acolo).  Mesajul informativ, lipit cu scotch care a apărut ulterior pe ușă s-a dovedit cât se poate de convingător, într-o manieră deloc protocolară: studenții se vor schimba pe secție!  – mi s-a părut puțin neobișnuită formularea asta imperativă, mai ales că, de câțiva ani buni, până și săpătorii de șanțuri sau cei care refac fațadele prin oraș își cer scuze pentru disconfortul creat, pe panourile alea care avertizează că în zona respectivă se lucrează – cum ar fi fost să afișeze și acolo o instrucțiune din asta feudală, fără drept de apel : pietonii vor circula pe carosabil, că noi aicea avem treabă (deci, mucles! zât!, fă pași și ai grijă la mașini)? Da, mă rog, mesajele politicoase lipite pe uși ar putea fi considerate de-a dreptul niște mofturi, în contextul în care studenții nu mai aveau nici măcar cheie la vestiar (cheie de a cărei existență ne convingeam acum tardiv- exista, dar era bine dosită – până la urmă o pecisem și noi în urmă cu un an, când unii colegi au plecat cu ea acasă din greșeală)  și spitalului îi lipseau antibioticele pentru copiii cu fibroză chistică. Am zis mersi că am primit o alternativă concretă de acțiune la varianta ușor de anticipat: șchiopătatul în chiloți pe vreun coridor cu lumină chioară. Așa că până la finalul semestrului am ajuns să ne echipăm în costumele noastre multicolore undeva în capătul coridorului secției, unde piloerecția și vasoconstricția au fost mai dulci ca oriunde, stimulate de temperaturile subpolare de lângă a doua scară de acces.

De ce se blocase accesul la Vestiar? N-aș putea spune… unii sugerau că urma să fie renovat (și doreau să păstreze surpriza intactă, în ceea ce privește rezultatul final, superstiții de restaurator, nu te bagi în d astea), alții sugerau că acolo își depozitau sculele și se schimbau muncitorii care se apucaseră de efectuat diverse lucrări prin spital (iar ei aveau lucruri mult mai prețioase de păzit decât studenții, fără îndoială). Adevărul în privința asta, a fost, ca în Dosarele X, dincolo de noi (traducerea liberă, protevistă)… ne-am mulțumit cu pretenții de cunoaștere mai modeste, măcar puteam fi siguri de faptul că gunoiul era dincolo de ușă pe una dintre secții.

truth-is-out-there

În semestrul II, când au început stagiile de Chirurgie Pediatrică am aflat, plăcut surprinși că beneficiam de un nou spațiu în care ne puteam schimba. Nu era vorba de vestiarul nostru familiar încă  din vremea Puericulturii (când ne întâmpinau ciudățenii de gen: ciocan și faianță spartă – metode de coping nespecifice) ci de o nouă destinație  ascunsă după  o ușă bine dosită în underground (dar totuși, o ușă decentă si functionala). Așadar esențial este și va mai fi, cât timp studenții se vor mai schimba acolo,  ca după ce ai ajuns în spital să iei cheia de la intrare, ca să poți descuia ușa. Cheia stă într-un fel de castron pe masa de la recepția spitalului (chiar la intrarea de la Urgențe) – mesajul e simplu: cheia e la locu ei în castron, ia-o și folosește-o, castronul e gol, înseamnă că altcineva ți-a luat-o înainte și vestiarul e deschis  (deci nu e nevoie de telefonu fără fir, cu fir, cu sms, whatsapp sau mess… pentru nostalgici). Ca să ajungi în vestiar trebuie să te îndrepți spre scările de acces pe secție și să cobori la subsol – e un singur coridor care te trece pe lângă niște dulapuri cu sertărașe care te fac să te simți ca într-o arhivă francmasonică și, în capăt de tot, lângă vestiarul rezidenților și rezidentelor (deci, viitorul sună bine, cu cât urci în ierarhia profesională beneficiezi de spații preferențiale, gândite chiar și în funcție de sex) dai de vestiarul studenților.

1

Primul lucru care te marchează: e mochetă, am zis mochetă, deci da, poți pune șoseta direct pe jos (cum era reclama aia de la Pampers, de pe vremuri: dacă vreau, pot să urc și canapeaua, mama nu se supără – în noul vestiar suntem pe varianta: dacă vreau, pot să pun și șoseta pe podea, mama nu se va supăra… dacă nu calc în biscuiții stropșiți de vreun hămesit mai devreme).

26

Incaperea e  mititica, dotările sunt cumva modeste dar totul e relativ renovat si curatel: un cuier care ocupă cam o treime din spațiu, vreo 2 scaune, un coș de gunoi. Ținând cont că numărul de studenți care au stagii la Spitalul de Copii în semestrul 2 nu e prea mare (cred că e vorba doar de Anul 5 și de Asistența Medicală), nici călăreala per centimetru pătrat nu e prea intensă, chiar dacă uneori ai de așteptat nițel până să intri, că nu încap 2 perechi de buci între cuier și perete (asta, dacă nu nimerești bonusul din colțișorul de sub geam, un apendice spațial unde te poți roti mai lejer la 360 de grade).

Cuierul pare mai masiv, mai solid decât ăla de la Județean (mai ales că alcătuiește un corp distinct), e un sprijin de nădejde și pentru haine și pentru ghiozdane, mai ales că are “acoperiș”, suport potrivit pentru rezultatul autobuzunărelii de dinainte de dezbrăcare (mare atenție la plecare, să nu uiți ceva pe deasupra).

3

În micul vestiar beneficiem și  de o aerisire care  nu lasă nimic la dospit: nici sendivciurile din rucsac și nici dispoziția învățăceilor înainte de stagiu. Spun asta pentru că  aerisirea,  prin geamul termopan plasat la înălțime, departe de accesul studenților pare să aibă o dublă funcție: pe de o parte clasica misiune: in with the good air/ out with the bad air, pe de altă parte, mai ales în sezonul iarnă-primăvară, generaza o senzație de frigider fatal si sadic, pe care nu îl poți opri și regla, făcându-te să îți cronometrezi bine timpul de îmbrăcare/dezbrăcare, în așa fel încât să nu zăbovești cu un minut mai mult decât e cazul prin zonă (noroc cu mocheta, că nu simți frigul direct la tălpi). Teoretic există un control al geamului printr-un sistem de pârghii accesibil la nivel manual (of, beneficiile tehnologiei), practic, ca multe alte lucruri în România, manetuța de comandă e mai degrabă decorativă, deloc funcțională: miști de ea, nu se întâmplă nimic.   Dar e lumină, e aer și e moale pe jos… deci restul dezavantajelor pălesc, nu-i așa? Mă mir că încă nu au apărut soluții inventive de tipul: o coadă de mătură în vreun colț, pe post de prelungitor de închis geamul (o dată și gata, că după aia mai greu îl deschizi).

45

Cealaltă “vedetă”, dincolo de geamul (ne)controlat de la distanță este cămăruța de la baie în care intră, ca turnate, fix un veceu, un bec și o chiuvetă – exact strictul necesar și civilizat. Doar că totul pare mai agregat decât trombocitele într-o leziune. Imaginează-ți o combinație între Strada Sforii și toaletele de cămin și ai un rezultat aproximativ. Înălțimea compensează caracterul îngust, dar claustrofobii sunt sfătuiți să nu se bazeze pe asta. Partea cea mai nasoală e că, pe cât de aerisit și bine răcit e vestiarul în sine, pe atât de sufocantă e toaleta, fără nici un gemuleț, doar cu lumină (nu putem fi și cu ochiul miotic și cu nasu plăcut gâdilat…),  așa că mesajul implicit al designului interior e simplu: ușor cu cafeaua pe scări, pe intestin, nu vrei să oferi o avanpremieră de vestiar a tradiționalului botez olfactiv de care ai parte pe secție în fiecare dimineață.

Una peste alta însă, îți vine să te schimbi acolo. Fratele mai mic, de la subsol, al vestiarului de la Spitalul de Copii e OK, nu e o oaie neagră, nu e un Neanderthal scăpat din beci, e chiar ceva relativ prezentabil care nu îți violentează major simțurile.

 

Despre medicina alternativa… asa cum mi-as fi dorit sa aflu de la facultate (3)

Volumul ADEVĂRUL DESPRE MEDICINA ALTERNATIVĂ semnat de Edzard Ernst, specialist în medicină complementară și Simon Singh, jurnalist științific își propune să evalueze cele mai populare terapii alternative pentru a le verifica impactul pretins pozitiv asupra sănătății. Am explorat, până acum,  justificarea autorilor în alegerea metodei științifice (bazată pe studii randomizate, dublu orb) ca standard de evaluare a practicilor non-alopate, apoi am urmărit concluziile lor rezervate, bazate pe metaanalize riguroase în ceea ce privește incapacitatea homeopatiei, acupuncturii, chiropracticii, fitoterapiei (cele două din urmă cu eficiență demonstrată limitată) etc de a depăși efectul placebo în studiile științifice. În aceste condiții, autorii ridică o întrebare importantă, cu implicații etice evidente: dacă totuși medicina alternativă reușește să ofere rezultate măcar similare efectului placebo, nu se justifică recomandarea ei drept o practică complementară acceptată și de comunitatea alopată? Interogația rămâne deschisă controverselor, deși Ernst și Singh înclină spre un răspuns mai degrabă negativ, fundat pe trei motive:

1) Relația medic-pacient se bazează pe încredere și pe sinceritate. A pleda pentru eficiența unei terapii alternative (în contextul în care eficiența e definită drept o plus-valoare adăugată efectului placebo), în contextul absenței dovezilor științifice, înseamnă o formă de dezinformare dacă nu chiar de minciună – o minciună care, chiar dacă vizează aparent binele pacientului, intră în contradicție cu standardul terapeutic al practicilor consacrate.

2) Acceptarea și promovarea terapiilor alternative de către specialiștii alopați înseamnă un vot pozitiv pentru încurajarea altor practici iraționale, alunecarea pe acea pantă a medicinei empirice, bazată mai degrabă pe păreri/tradiții/prejudecăți pe care medicina alopată s-a străduit să o depășească în ultimii 150 de ani. O asemenea atitudine deschisă fără rezerve față de terapiile care nu aduc beneficii suplimentare efectului placebo riscă să modeleze așteptări exagerate și optimiste față de practicile alternative, mai ales când ele se bucură de complicitatea și toleranța practicienilor alopați (crescând, pe undeva, credibilitatea acestora).

3) A promova, în calitate de medic alopat, practici fără temei științific înseamnă a te plasa într-o contradicție între cercetarea onestă și medicina alopată. De aceea, Ernst și Singh sunt mai degrabă rezervați în a adopta o atitudine de tipul lasă, bă, că merge și așa, atâta timp cât unele terapii alternative se pot dovedi de-a dreptul riscante, atunci când pacientul renunță la medicația prescrisă sau atunci când pacientul apelează la substanțe care pot interfera cu efectul medicamentelor, când se iradiază excesiv (vezi cazul chiropracticii) etc. alternatives Cu toate acestea, așa cum sugerează autorii, industria medicinei alternative este una extrem de profitabilă (se învârt cam 40 de miliarde de dolari în jurul ei), chiar dacă aportul susținerii  științifice riguroase este unul extrem de redus, dacă nu aproape nul. În ultimul capitol al volumului, Ernst și Singh încearcă să inventarieze câteva motive pentru care practicile neconvenționale sunt atât de populare:

1) Multe celebrități/ figuri publice recomandă medicina alternativă într-o manieră extrem de simplistă și totuși convingătoare (și se realizează evident, ca în orice campanie de marketing care apelează la o asemenea strategie, un transfer de încredere de la persoana care recomandă un produs/o practică la produsul recomandat).

2) Cercetătorii rămân adesea mult prea pasivi la valul de terapii alternative disponibile pe piață. Indiferența lor, lipsa de implicare activă în a le examina eficiența și a le aduce în lumina tribunalului evaluării riguroase înclină balanța în favoarea pretențiilor arborate de terapeuții neconvenționali, care rămân fără o replică critică.

3) Universitățile oferă tot mai multe diplome în medicină alternativă – practicienii nonalopați își atrag așadar legitimitate, prestigiu și credibilitate pentru terapiile pe care le propun, deși respectivele programe de studii, deși arborează pretenții de cunoaștere și jargon științific,  nu sunt neapărat coerente cu discipline  fundamentale precum fizica, chimia, biologia etc. Este o situație care, pe termen lung, afectează mai degrabă credibilitatea universităților drept garante ale cunoașterii de tip științific.

4) Mass media proiectează adesea, pe mai multe canale o perspectivă simplificatoare și pozitivă asupra medicinei alternative, criticând în același timp exagerat medicina convențională. Goana după audiență, tentația spectaculosului, apetitul pentru simplitate și rapiditate, în detrimentul informării corecte îi fac pe mulți jurnaliști să integreze și să promoveze în publicațiile/emisiunile lor metode simple de tratament/conservare a sănătății, pentru rezolvarea/prevenția celor mai grave probleme de sănătate.

5) Medicii din cadrul sistemelor de sănătate convenționale, presați adesea de numeroasele responsabilități, afectați de sindrom de burn-out profesional, de stress și exigențe tot mai mari ajung să devină adesea indiferenți, cinici, lipsiți de empatie, afectând serios relația medic-pacient și credibilitatea specialistului. Alți medici, nechibzuiți sau ignoranți îi trimit ei înșiși cu încredere pe pacienți spre practicile alternative. Cel mai adesea, pacienții care ajung în cabinetele non alopate sunt ascultați cu mai multă răbdare, sunt examinați mai amănunțit și dezvoltă o relație mai bună cu pretinsul curant, fapt care crește și mai mult încrederea în medicina alternativă (o medicină  care e perceptuă drept mai apropiată de oameni, și de nevoile lor individuale, luate în ansamblu).

6) Societățile profesionale  de medicină alternativă există mai degrabă cu numele și prea puține definesc standarde terapeutice, prea puține analizează și anchetează cazurile de abuz în acest domeniu.

7) Lipsa de reglementări din partea OMS și din partea guvernelor în ceea ce privește activitatea terapeuților care practică medicina alternativă dă posibilitatea înfloririi iresponsabile acestor abordări. Volumul semnat de Ernst și Singh nu atacă însă o serie de cazuri pretins miraculoase, inexplicabile din punct de vedere științific (sunt neumărate documentare care prezintă reveniri spectaculoase, miraculoase ale unor pacienți cu boli cronice/grave) – ar fi fost interesant să dea o replică exact acelor nave amiral prin care terapiile alternative încearcă să-și legitimeze eficiența, dincolo de metaanalizele luate în discuție.

Așa cum am aflat din cursul de Homeopatie al dnei dr Buzescu, homeopații susțin că există o eficiență a remediilor lor inclusiv pe animale (fapt care ar demonstra că homeopatia este superioară efectului placebo) și că funcționalitatea acestui tip de terapie se datorează eliberării unei forme subtile de energie care apare în urma diluțiilor succesive (adică homeopatia acționează nu atât chimic, ci la nivel energetic, prin această formă de energie care este momentan nedetectabilă prin instrumente științfice).  De asemenea, tot homeopatia afirmă că metoda studiilor dublu-orb în care se administrează același medicament tuturor se dovedește o abordare de evaluare incorectă a eficacității tratamentului, atâta timp cât homeopatia livrează remedii diferite pentru indivizi cu aceeași boală, luând în considerare trăsăturile individuale ale acestora.  Volumul semnat de Ernst și Singh nu răspunde acestor chestiuni în mod direct, deși singurul element provocator de chestionat ar rămâne eficiența remediilor pe animale (despre formele subtile de energie nu se poate spune nimic de pe poziții științifice, deși ar fi fost interesantă o evaluare mai de amănunt a unui fizician în ceea ce privește jargonul antrenat – se face un abuz conceptual acolo sau nu?,  cât despre evaluarea cu studiu dublu orb, dacă ea nu este potrivită per se, ar putea fi totuși adaptat: identificarea pacienților cărora li se recomandă același tratament homeopat pentru aceeași boală – cu siguranță că selecția ar fi anevoioasă și solicitantă, dar nu imposibilă).

Nu e ușor să desființezi o industrie și un subiect vast și complex  în 400 de pagini, dar Ernst și Singh reușesc totuși să ofere repere critice de evaluare a terapiilor neconvenționale prezente și viitoare, cu cărțile pe față și pe masă: descriind accesibil opțiunea pentru varianta evidence based și aplicând-o cu consecvență. Între isteria new-age/eco/nonivanzivă și conspirațiile farmaceutice din medicina convențională, o perspectivă lucidă și riguroasă, așa cum este cea a lui Ernst și Singh se dovedește cât se poate de binevenită, atât pentru pacienți cât și pentru viitorii medici. Nu e o perspectivă care să absolutizeze adevărul științific sau să ridiculizeze voit medicina alternativă. Cei doi autori recunosc limitele și imperfecțiunile abordării alopate (sugerând însă că stadiul actual al cercetărilor a fost atins în urma unei evolutii treptate, rafinate prin incercare, gresala si metodologie perfectibila) dar in acelasi timp atrag atentia si asupra abordarilor care ne pot exploata ignoranta cu promisiuni disproportionate.

E un volum care să ne ajute să nu mai privim cu senzație prea mare de incertitudine, cu jena aceea față de un tabu, terapiile alternative. Ce ne rămâne de făcut așadar, viitorilor doctori, când ne vom confrunta cu afecțiuni cronice, incurabile sau cu pacienți care ne dau semnalul, ultimativ, că se gândesc să apeleze la terapii alternative? În speranța că pacienții chiar ne vor anunța de intenția lor de a apela ȘI la terapii alternative (deci să nu o facă pe ascuns, zâmbind frumos în cabinet că își vor lua medicația, dar aruncând rețeta la ieșire), putem să abordăm un dialog relaxat, rațional, profesionist în care chiar să recomandăm un asemenea volum sau măcar să îl punem în temă pe pacient cu posibilele riscuri pe care o anume terapie le presupune.

Alegerea rămâne a pacientului fără îndoială, dar printr-o asemenea discuție informativă măcar vom mai face un pas în a construi o relație bazată pe încredere și responsabilitate informată, vom transmite mesajul că nu suntem obtuzi și paraleli cu tendințele actuale terapeutice (pe care, fie că vrem fie că nu vrem, oamenii le caută), doar că le întâmpinăm cu prudența profesionistului.

Cred că acesta ar fi până la urmă rolul crucial al unui curs de medicină alternativă într-o facultate de medicină, până la noi studii care să ateste posibile eficiențe ale acestor terapii: un exercițiu de informare și o lărgire de formă  a orizontului  curantului care să întărească alianța terapeutică medic-pacient. Volumul lui Edzard Ernst și Simon Singh, ADEVĂRUL DESPRE MEDICINA ALTERNATIVĂ (Editura Humanitas, 2014) e disponibil la Librăria Șt O Iosif Brașov dar și pe http://www.libris.ro

Student beneficiar, nu doar student tolerat

În economia capitalistă, în sectorul privat, indiferent de profilul industrial sau comercial al actorilor de pe piaţă lucrurile pot fi simplificate grosier: o mulţime de companii se află în competiţie liberă şi onestă pentru a capta atenţia şi a fi alese de peţitorul-consumator. Companiile astea visează şi ele, ca femeile pe vremuri, la căsnicii durabile cu peţitorul lor din magazin, dacă nu din iubire, măcar din interes, ca să supravieţuiască pe piaţă: omul decide,  cumpără produsele cu marca X, le duce frumuşel acasă şi trăieşte cu ele, nu până la adânci bătrâneţi, ci până la runda următoare de cumpărături, zilnice sau săptămânale care împing mai departe producţia, salariile, sistemul. Clientul nostru, stăpânul nostru, orice reclamaţie este un cadou, poţi să vinzi chiar şi gheaţă eschimoşilor sunt sloganuri  care au făcut istorie în marketing şi care subliniază importanţa apropierii şi  fidelizării clientului.  Clientul trebuie pupat în fund, trebuie atras, trebuie chiar sedus (neuromarketingul care ţinteşte direct la gâdilarea hipotalamusului şi centrilor instinctuali e deja la mare modă – cumpărăturile nu mai sunt o chestiune de alegere conştientă ci mai degrabă o cucerire prin mijloace iraţionale) pentru că  bănuţu clientului şi alegerea lui îndreptate spre ţinta de interes a companiei asigura ca afacerea ramane pe profit.

De mulţi ani, perspectiva asta capitalistă a fost importată, volens-nolens şi de universităţile din România (model preluat cu indigoul din străinătate, unde este însă funcţional şi prosper) – e concurenţă mare, monşer, studenţii sunt în număr tot mai limitat (de când cu balada unui BAC mai mic sau chiar nepromovat), universităţile în schimb sunt multe şi trebuie să-şi ocupe locurile (pentru că finanţarea de la minister se calculează per cap de vita furajera… aoleu, adica per cap de student, la universităţile de stat). Surprinse în jocul libertăţii de decizie niţel cam confuze a absolventului de liceu, universităţile fac tot posibilul să atragă recruţi – în fond, ele sunt prestatoare de servicii (servicii speciale desigur, academice, de instruire, de transmitere a cunoaşterii), în vreme ce studenţii sunt consumatori de astfel de servicii. Unele universităţi (gen UMF urile mari, dacă e să ne raportăm la învăţământul medical) apelează la tradiţie şi reputaţie, la baza experimentală, la absolvenţii prestigioşi, altele  (gen facultăţile mai mici, mai tinere) mizează pe argumente mai pragmatice: numărul de absolvenţi inseraţi în piaţa muncii, accesibilitate geografică etc. După ce locurile s-au umplut, conform contractului dintre universitate şi student e momentul să… trecem la treabă. Doar că de la teorie la practică, de la jargonul legislativ din regulamente şi până la eprubetele şi cusaturile din practică e cale lungă de parcurs (uneori pe o autostradă din aia românească, frumoasă pe hârtie dar absentă la faţa locului). Şi atunci ce se întâmplă? Studentul trăieşte prima dezamăgire usturătoare ca primul examen la Anatomie (nu e nimic, e doar parte din lungul antrenament al dezamăgirilor care se întinde pe toată durata facultății and beyond…). Și asta pentru că, din acest moment, post-înscriere, studentul  nu mai trebuie pupat în fund, sedus, atras, ca în economia de piață, el nu are libertatea de a reveni asupra deciziei sale ca un client care se duce în săptămâna următoare la magazin și alege alt produs. Odată ce a intrat la facultate studentul va merge mai departe, va trece prin tot focul de probleme și neajunsuri sau… va renunța (că doar nu ți-e de ici de colo să te transferi oriunde după bunul plac). Sau va căuta să protesteze, să încerce să schimbe ceva… rar și puțin probabil.

Finanţarea pe încă un an a fost  asigurată pentru locurile bugetate și ocupate, universitatea şi-a luat banul de la minister, chiar dacă serviciile nu sunt  pe măsura aşteptărilor celor care au intrat cu drag și spor să se pregătească a deveni superdoctors (sau măcar sferto-doctors). Şi aşa se ajunge la situaţii frecvente in care realizezi  ca LP-ul ăla nu se ţine corespunzător, e lipsit de parte practică (caută și tu ideea de practica din titlul de lucrare practică la Fiziopatologie sau la Imunologie – o să-ți trebuiască la fel de mult  optimism  ca unui radiolog care caută un insulinom pe o radiografie), cursul ăla e predat plictisitor şi criptic,  stagiul Z nu s-a ţinut sau s-a ţinut din an în Paşte (și nu, nu Paștele ăsta care se apropie 🙂 ), la cutare examen s-a copiat la greu şi n-am avut nicio motivaţie să învăţ sau am învățat pentru mine dar meritocrația s-a dus pe apa sâmbetei etc.  Mai apoi,  ajungi  prin spitale și realizezi că nu,  nu ești neapărat binevenit, că unii se uită la tine cu exasperare, te ignoră sau sunt de negăsit (deși, teoretic, sunt plătiți să te coordoneze pentru bruma aia de câteva ore dintr-o săptămână pe care o petreci acolo) – n-am să intru acum în controversele legate de etiologia acestei situații-  fără îndoială nu e vorba neapărat (numai) de rea voință, lipsă de chef  -numărul insuficient de cadre, responsabilitățile exagerate cu care sunt împovărate au și ele un cuvânt de spus pentru dezinteresul academic. Cumva însă, ajungi să te obișnuiești cu toate astea – cu banii și biletele de autobuz furate din vestiar, cu ghiozdanul căzut de pe cuierele insuficiente, pe care îl ridici mereu tăvălit în praful gros, cu lipsa de aer din sălile de curs, cu lustruitul pereților prin spitale, cu înghesuiala din saloane și cu toate acele mici/mari surprize cel mai adesea neplăcute prin care reafirmi contrastul dintre esență și aparență, dintre lucrurile de care ar trebui să beneficiezi în calitate de student și improvizația de la fața locului. În fond, vorba aia, nu e panică, man, tot ai de unde să îți dozezi optimismul: mai dai o tură la KFC și afli că viața de student (medicinist sau nu) nu e chiar așa rea , când poți face rost de un prânz cu doar 5 lei, în centrul orașului.

Cumva se ajunge la starea aia de inerție clasică românească: toată lumea e fericită și nu prea – universitatea și-a luat banul pe finanțare, a improvizat de așa natură să dea o aparență de funcționalitate activităților didactice (ce tot vreți cai verzi pe pereți, doar știți ce greu merge treaba în România?) iar studenții, după nemulțumirea acută inițială, intră într-o fază cronică, adaptativă în care găsesc tot felul de compromisuri prin care să o scoată la capăt: nu mai vin la stagii, învață acasă, mai dau o tură prin gărzi, caută resurse extrainstituționale individuale ca să se aleagă cu ceva din experiența studențească. Și nu e de mirare într-un fel, lumea înghite diverse rahaturi pentru că își face un calcul elementar: ce e cel mai important lucru, instituțional vorbind,  după ce termini facultatea? Desigur, sfânta diplomă să vină, după aia, om trăi și om vedea, ne-om descurca noi la fața locului. Și pentru diploma aia după care aștepți 6 ani (sau la care muncești 6 ani), ești dispus să înghiți doze mai mici sau mai mari de răhățel, ca mai apoi docomentul ăla parafat să deschidă câteva uși sigure pentru viitoare carieră (în fond tot e mai bine ca la alte facultăți, unde alți studenți după ce trăiesc neplăcerea de a înghiți porții de răhățel în facultate, ajung să o termine apoi constată că pot, liniștiți, respectând circuitul elementelor în natură, să se răhățească direct pe diploma cu care nu prea au ce să facă, care nu  impresionează niciun angajator).

11

Ne-am obișnuit pe undeva să trăim  într-un climat academic în care uneori, la fel ca înainte de 89, a avea satisfăcute nevoile elementare (în cazul de față, studențești) se dovedește adesea un fel de premiu, o situația excepțională, în care te simți norocos, în care  simți pe undeva că ți se face o  favoare atunci când ai parte de un stagiu, că ești un privilegiat la a beneficia de o bunăvoință aproape eroică a coordonatorului. Tocmai de aceea a fost ciudat să trec printr-o experiență rară și interesantă, raportată la contextul amintit, la stagiul de Chirurgie Pediatrică.

De reținut este faptul că până acum, Chirurgia Pediatrică cred că are parte de cel mai bine  organizat curs și cel mai bine organizat stagiu din acest semestru: timp folosit la maxim pentru a transmite maximum de informație – la FIECARE stagiu vedem și pacienți, discutăm și patologie, vedem și radiografii (corespunzătoare problematicilor predate la curs) într-o sală în care nu suntem întrerupți de evenimente de pe secție, în care putem să stăm jos, să vedem și să auzim tot. Conform orarului, ar trebui să ținem stagiul cu profesorul Mironescu, din motive necunoscute însă, aproape toate grupele au ajuns să țină stagiul cu dr Vida. Un tip parolist, pragmatic, binevoitor- lucrurile merg ceas la  cu dr Vida- dimineața venim pe secție la 8 30, stăm de vorbă cu pacienții, apoi ne întâlnim cu coordonatorul, discutăm cazuri (dacă sunt nelămuriri)  și radiografii (din care vom susține și examenul practic- ca să vezi că se potrivesc lucrurile).

Într-una din dimineți, lucrurile au luat puțin altă turnură. Am sosit pe secție, ca de obicei, am stabilit cu dr Vida că urma să ne întâlnim în capătul coridorului la 9 fără 10, am mișunat prin saloane (apendicită, apendicită, hopa o metroragie, apendicită), la ora stabilită ne-am îndreptat spre reperul convenit dar am dat nas în nas cu profesorul Mironescu, cel care tocmai își făcea vizita și care, desigur, ne-a invitat să îl însoțim la patul bolnavilor. Cum dr Vida încă nu apăruse, ne-am îndreptat inevitabil,   magnetizați,  după titularul de curs. Și cum stăteam noi într-un salon cu holișor,  trombozând masiv lumenul de acces, ascultând explicații despre o colostomie la un sugar, dintr-un unghi în care profesorul Mironescu dispăruse din aria mea vizuală, l-am văzut pe dr Vida, la intrarea în salon cu o privire nelămurită, făcându-mi un semn din cap care nu putea fi tradus decât ca: păi, haideți, ce faceți acolo, nu veniți? Apelând tot la limbajul semnelor, am încercat să descriu printr-o gimnastică neconvingătoare a mâinilor, că îl asistam deja pe profesorul Mironescu în salon, sarcină care s-a dovedit mai dificilă decât mă așteptam (cum mimezi abstracțiuni precum: profesorul Mironescu, colostomie, explicație?). Între timp, titularul de curs își încheiase descrierea și părăsea salonul, realizând o fibrinoliză pe holișor, mai eficientă decât plasmina – ieșiserăm toți pe coridor, acolo unde cele două cadre didactice s-au întâlnit. Dr Vida continua să ne facă semn: mergem sus, haideți! Noi nu știam ce să facem, nu ne era ușor să ne obișnuim cu noua calitate de disputați: profesorul mergea într-un sens, dr Vida ne aștepta în sens opus. Nodul gordian al indeciziei noastre a fost tăiat chiar de titularul de curs: Nu, nu, azi îi iau eu. Mă ocup și eu de ei, așa e corect! Oarecum dezamăgit, așteptând parcă un alt deznodământ, în ultimul moment, dr Vida a plecat în cele din urmă, deși se vedea că nu s-a împăcat prea ușor cu decizia asta, că tot ar fi dorit să mai predea ceva.

Cum adică? Pe ce planetă eram? Cadre didactice care se luptă pentru prioritatea de acces la mintea studenților? Oameni care nu respiră ușurați că au mai scăpat de corvoada cârdului interminabil de tricouri multicolore pe secție, care nu se plângeau de probleme, de cât de ocupați sunt (aluzie subtilă care să pregătească așteptările studențești: deci nu știu cât o să apucăm să facem)?  Doamne, dar eram într-un alt film, pe care pur și simplu nu îl recunoșteam, se întorsese  obișnuința noastră cea de toate zilele cu fundul în sus. Studenții păreau a fi o înaltă și importantă responsabilitate, se punea problema corectitudinii abordării, a faptului că și profesorul, cât e el de ocupat, își asumă ocazional activitatea de coordonator iar coordonatorul mai tânăr, departe de a fi ușurat și a alerga chiuind la hârțoagele de spital, privea oarecum neîmpăcat imposibilitatea de a mai discuta cu învățăceii în acea dimineață.

Da, rară dar necesară experiența asta pe care o doresc tuturor, măcar o dată pe parcursul anilor de studii: să te simți răsfățat în această logică de economie de piață pe care au adoptat-o și universitățile,  să te simți în centrul atenției, să te simți student beneficiar de servicii, nu doar student tolerat de care se lipeste accidental ceva (plus/minus o infectie nosocomiala),  să simți că maeștrii încearcă să te câștige, că ești important pentru ei, dacă nu ca individ, măcar prin statutul pe care îl ai, prin faptul că prezența ta acolo generează automat o responsabilitate pentru ei, atât în calitate de doctori, cât și în calitate de oameni. O picătură de firesc într-un ocean de oboseală și plictiseală, pe care am savurat-o din plin!