Incapatanare gonadica

La un curs de Chirurgie Pediatrică ni se vorbea despre patologia canalului peritoneo-vaginal (da, ăla care deși sună așa cum sună n-are de a face cu vaginul feminin, în schimb  e calea regală pe care, în mod normal, chiar testiculul o creează, intrauterin,  ca să ajungă spre orizontul scrotal), mai precis despre testiculul necoborât, adică genul ăla de testicul dificil, leneș sau încăpățânat care nu vrea să ajungă la locul lui fiziologic, să respecte și el programul genetic  folosit  de specie de atâta timp (deși, teoretic ai crede că e mai protejat pe canalul inghinal, testiculul extrascrotal nu se dezvoltă, că nu poate produce oricum spermă la temperatura aia și, pe deasupra, mai prezintă și risc de malignizare după o anumită vârstă). Profesorul ne povestea că, dacă nou născutul nu are ambele testicule în scrot la naștere, iar testiculul lipsă a fost depistat pe traiectul de coborâre normal,  nu se intervine chirurgical imediat, ci se mai poate aștepta jumătate de an, timp în care acesta mai are șanse să avanseze de la sine. 222 Cumva însă, părinții optimiști ar trebui să renunțe la orice speranță de coborâre , căci, așa cum ni se sugera, anecdotic, încercând a se sublinia necesitatea intervenției chirurgicale: testiculul care nu a coborât la 6 luni  nu mai coboară nici cu poliția!  Ceea ce m-a dus cu gândul la un adaos: testiculul necoborât la 6 luni nu mai coboară nici cu poliția, nici cu baba-de-la-Cluj, expertă în a da jos aiuriți care se cred Omu Paiangăn. În cazul patologiei de care vorbeam, a testiculului necoborat după 6 luni  vedeta de pe canalul inghinal nu doar se crede ci chiar… e Coiu Paiangăn! Another day, more medrage please!

Medicalis, cât îmi amintesc

Dincolo de toate perorațiile ălea ieftine cu ”educația e mai mult decât ce-ți predau profii” (ceea ce se susține, mai ales în cazul nostru), dincolo de miticele ”puncte” pe care le capeți dacă frecventezi activități ”științifice”, că-ți suflă legislativul în ceafă să te ”formezi profesional încontinuu” (ce-o mai fi însemnând și aia), dincolo de orice vamă, congresele sunt (în termeni academici) mega șmechere!

Dacă viața studențească a ajuns să vi se pară mediocră (nu vă condamn), aceiași colegi vi se par neinteresanți, și perspectivele științifice vi se par….inexistente….congresul este pilula magică ce se prea poate să vă remedieze.

Dacă ați făcut genetică cu Dr. Sebastian Toma, probabil vă va fi povestit sumar despre telocite (chiar și numai în treacăt, lăudându-le capacitatea regenerativă și chestii de genu’). Normal, la noi nu se studiază așa ceva încă, și nu știu dacă în alte părți se face, pentru că este un subiect cam controversat (tocmai de aia ar trebui studiat). S-a ținut o conferință despre asta la congres. Conferențiarul, bucureștean, a fost slăbuț în ceea ce ținea de felul în care și-a expus prezentarea, dar informația în sine, implicațiile pe care le puteai intui și concluziile pe care le puteai trage despre acest nou-descoperit (descoperire românească, a propos) tip de celulă, m-au dat efectiv pe spate. Medicină regenerativă. Eficientizarea tratamentelor cu celule stem. Microsemnalizare tisulară. Awesome!

 

Serios….căutați ”Telocyte”.

 

Ăsta este un exemplu, căci nu am putut participa la toate conferințele, lucru oricum imposibil de realizat decât dacă nu frecventezi niciun atelier, iar atelierele sunt geniale.

Congresele vor reprezenta deci o experiență educațională excelentă.

Asta, și mai este și un duș cu apă rece.

Nu vă voi minți, congresul de la Cluj a fost momentul în care mi-am dat seama cu adevărat ce desparte un UMF de o facultate de medicină din cadrul unei politehnici din Brașov, și e atât de evident încât e inexplicabil verbal, așa că voi folosi o abordare multimedia (puteți da ”skip” părții dintre 0:59 și 1:15, că e doar masturbarea camerei video și obligatoriul ”capitala europeana a tineretului”):

Pentru cei care au nevoie de interpretare:

E vorba în primul rând de resurse. Ei sunt o universitate întreagă dedicată științelor medicale. Cu o imagine și o istorie ca a lor, este lesne de înțeles că orice demers care ar aduce în plus perceputul standard de calitate al băiețașilor de la UMF este susținut cu stindarde și fanfară de către conducere.

Noi? Noi părem mai degrabă o enclavă, fostă-franciză de UMF București înghesuită printre inginerii și informatici.

Ilustrativ pentru acest lucru este SWAG-ul pe care l-am primit la înregistrare. Gentuțe, agenduțe, pixulețe, dar cel mai important o carte întreagă plină cu abstracte de lucrări științifice. Era groasă cât o agendă format A5, pe fiecare pagină fiind prezent câte un alt abstract. Asta este puterea unei comunități medicale trainice. Te face să te simți ca un credincios într-o biserică gotică. Mic. Miraculat. Stupefiat.

Totuși, haideți să nu îi îmbătăm nici pe non-cititorii noștri clujeni cu vin din pastile. Mereu există câte o muscă în ciorbă.

Nu poți să nu simți un aer de aroganță țâșnind din fiecare fereastră a clădirilor UMF-ului. Aer bine-înțeles îngroșat de statutul non-verbatim al Clujului de ”capitală a absolut orice merită menționat vreodată”.

Prima conferință la care am participat a fost o glumă. Serios, râdeam. Veșnicul ”tematica interesantă, omul mai puțin”. Zici că-i cursul de fiziologie. Întrebați vreun participant de la congres despre conferința de Bioetică (să nu ziceți că e doar opinia mea pentru că m-am luat la întrebări cu conferențiarul), și vocile vor fi fost aproape în unison:
Inacceptabil pentru un conferențiar la un congres internațional să nu vorbească engleză măcar de un B2 sănătos. Am fost în ridicola situație de a nu putea comunica cu conferențiarul la sesiunea de Q&A din cauza barierei lingvistice. Iar asta mi s-a întâmplat de două ori.

În momentul în care la un atelier de lucru ai oameni care nu vorbesc limba mioritică, nu poți să vorbești pe română într-o prezentare teoretică despre ce să faci când omului i se oprește inima, că poate Cîrgîș Turcul înțelege defibrilator în loc de glucoză și ne alegem cu pacienți prăjiți.

Deasemeni, ar fi fost fain să fi fost mai răsfirate conferințele, căci sincer nu am participat la mai mult de două conferințe. Asta a fost din varii motive. Unele și din partea mea (iar aici cităm numărul mare de prieteni pe care ți-i faci la un eveniment de genul, ducând la cantități mari de băutură achiziționată), dar mai era și problema că atelierele și conferințele se mai suprapuneau. Ar fi fost de maxim ajutor deci dacă atelierele ar fi avut o zi dedicată, astfel încât să ne putem bucura per total de cât mai multă știință pe pâine.

Bine, se poate a fi doar perspectiva mea, căci am ratat două dintre cele mai faine conferințe, dar asta nu anihilează părțile mai ”românești”. Per total, totuși, a fost o experiență mai mult decât genială. A fost educație, așa cum visam noi că va fi fost atunci când eram doar niște bieți liceeni.

10/10 for the science! Would recommend!

Ne și salvează mereu tot ce înseamnă evenimente sociale și crâșme. Iar slavă lui Arafat, crâșme avem destule in Cluj!

A propos, mă numesc Ciupy, sunt în anul II, și de acum înainte scriu pe blogul ăsta.

“Feșăn” spitalicesc

De vorba cu tine drag coleg,

Buna si bine te-am regasit dragul meu coleg, avand in vedere ca in ultima perioada am observat tot felul de tendinte in moda spitaliceasca am zis sa dezvolt aici chestiunea HALATULUI,  elementul simbolic prin care se identifică profesia medicală. Dar am să mă refer la… HALATUL FEȘĂN!

Cand esti in primul an de medicina, abia astepti sa imbraci halatul alb al medicinistului . Cum ai dat admiterea si ai primit rezultatele nu dureaza mult si iti achizitionezi musai un halat ALB. Doar ca, din nevoi de cochetarie,  in mintea catorva domnisoarelor noua vestimentatie de medicinista ar putea foarte bine sa arate cam asa :

image001

Desigur, e LMC (adică la mintea cocoșului) ca domnitele innebunite dupa feșăn nu vor reusi sa umble chiar atat de excentric prin sala de disectii sau pe la stagiile de semiologie medicala prin anul 3 pentru ca, na, pur si simplu spitalele noastre amarate sunt pur si simplu prea lipsite de imaginatie sau poate ca au si ele o limita a decentei…

Daaaaarrr, in sezonul primavara-vara se poate va ganditi  sa mergeti la stagii sau la disectii  cam asa :

image003

Ei bine, probabil ca unele domnisoare s-ar bucura de aceasta permisivitate pentru eleganta –  halat scurt alb un pic transparent sub halat in cel mai fericit caz o fustita scurta, tot alba (sau direct tanga?) plus tocuri de 8 -10 cm Stiletto – n-ar fi minunat, n-ar fi cochet?  Dragele mele, tin sa va anunt ca da, arata bine si aproape orice pacient de gen masculin v-ar savura semigoliciunea picioarelor sau transparenta halatului , pacientele de gen feminin -cele in varsta v-ar privi dragalas, cele tinere poate cu un pic de invidie (“si doctorita si apetisanta-sexi….eeeee”) dar nu de asta ati venit la spital….

Tinutele astea n-or sa se nimereasca la diferite stagii: gen semiologie chirurgicala –  stagiul asta se presupune ca il faceti pe sectiile de chirurgie , poate va trebui sa intrati in sala de operatie , iar piciorusele dezgolite nu prea au ce cauta pe acolo –  in tarile civilizate in mod normal la o operatie ar trebui sa fim imbracati asa (un stil pe cat de Yeti,  pe atat de necesar):

image009

Dar oare nu merge sa fiu sexy la Medicina interna? Din pacate, adesea   pe sectia asta  aproape nimeni nu este imbracat corect , unii doctori/studenti  n-au papuci de spital , altii n-au nici halat , altii  au halat cu maneca scurta peste camasa cu maneca lunga (si atunci ce mai protejam de fapt?). Sigur ca o sa vezi tot felul de nereguli, pe masura ce va trece timpul, dar mai bine te respecti pe tine si nu te vei apuca sa iti aduci si tu contributia la vestimentatia de-a-ndoaselea.

Ortopedie – ahh da aici intervine  si un accesoriu de nelipsit, feșăn sau nu, trebuie sa va atasati  halatul de plumb.

image011

Cand vine vorba de practica de vara cu colegii , e totusi loc de exersare a varietatii – e  si vacanta, e si timp liber deci e timp de calcat costumele (plural) de spital – e momentul pentru parada culorilor. In poza de grup, din pauzele de cafea,  veti arata cam asa :

image012

O varianta mai modesta, mai discreta – pentru urmatorul sezon care cuprinde practica de vara – eu va propun urmatoarea vestimentatie :

image015

Ea mi se pare adecvata pentru studentii care vor face practica pe sectiile de Medicina Interna , Cardiologie si alte specializari medicale.

Pentru practica pe specializarile chirurgicale va este familiara  tinuta:

image017

Si daca tot a venit vorba de chirurgie va mai lansez o intrebare: cand ne punem boneta oare trebuie sa o purtam  pe post de protectie pentru vocea din telefon? Evident, telefonul n-are ce cauta la ureche, dupa ce am asezat boneta pe cap.

image014

Daca veti avea prima practica de vara vara aceasta va propun tinuta urmatoare plus un accesoriu foarte important mai ales pentru a efectua injectii IM/IV , pentru a pune perfuzii, branule si alte pentru a efectua diferite tehnici medicale de baza : accesoriu MANUSI (nu de designer, ci doar de  farmacie).

image019

Așadar când vine vorba de halate si costumatii de spital feșăn, mizati in continuare pe … formule probate si linii clasice – spitalul nu e neaparat locul in care sa-ti exersezi imaginatia vestimentara- dar e locul in care  neutralitatea e mai ok decat ostentativul si cochetaria, macar ca o dovada de respect pentru suferinta celor pe care ii tratezi,  care oricum arata rau din cauza bolii  si sunt intr-o situatie extrem de vulnerabila in fata ta pe care n-are rost sa o amplifici, prin tot felul de stridente vestimentare.

 

Povestiri din Corpul Y (6) – Cum am mutat facultatea…

Zvonurile circulau de când am intrat în Anul 1 la facultate: ne mută ăștia de aicea, plecăm din Corpul Y de tot,  pierdem clădirea – ca multe chestii alarmiste românești, ciripite în lumea lui totul e posibil la noi, zvonurile astea nu păreau mai îngrijorătoare decât altele , pe noi studenții ne îngrijorau, așa conceptual, orientativ, preț de o țigară fumată  în spatele Maternității, în pauza laboratorului de Anatomie,  sub soarele zgârcit  de primăvară incipientă. Povestea cu evacuarea din Corpul Y plutea undeva în sfera mitologicului – era  ca povestea cu White Walkerii din primele sezoane de Game of Thrones, un fel de Batman-Batman din reclamă,  intonat de profeți speriați și ușor impresionabili. Chiar dacă clădirea Spitalului de Dermatologie, de lângă Corpul Y fusese retrocedată (sau fusese vândută?) pe bune de ceva vreme și se vorbea că și Corpul Y va împărtăși aceeași soartă, porneam de la principiul disociativ esențial de optimist: doar nu o să ni se întâmple tocmai nouă.

În fond, zvonul ăsta devenise atât de repetitiv, fără să primească actualizări de niciun fel, încât  ajunsese să ne impresioneze la fel de tare ca o înfrângere a unei echipe de fotbal de divizie B,  din Turkmenistan. Și totuși, în luna martie, din semestrul 2 din Anul 2 au venit veștile proaste, la fel de palpabile ca un plastron apendicular: în cel mai scurt timp trebuie să eliberăm Corpul Y, fără amânări, fără discuții, ordin de sus,  dincolo de orice negociere. Adică nu urma să avem parte de nicio luptă? Chiar așa, flight din prima, fără fight? N-avea și facultatea asta o amigdală, un hipotalamus, o inervație simpatică mai îndrăzneață? Pare-se că flightul era justificat de sperietoarea juridică ce căuta să aplice legea retrocedării în cel mai inoportun moment, în mijlocul anului universitar.

2012-04-10 13.03.242012-04-10 11.22.41

Explicațiile erau încâlcite și caragialești, cumva toți o dădeau pe după colț,  nici până azi nu am aflat exact ce s-a întâmplat de a fost nevoie să ne luăm boarfele și mesele de disecție în spate, așa de pe o zi pe alta. Legenda spune că mirificul corp Y fusese concesionat Universității în anii 90,  prin cine știe ce îngăduință, scamatorie de-a administrației locale, dar el a fost ulterior  revendicat de eterna Biserică Reformată (fiind unul din spațiile naționalizate abuziv în perioada comunistă) și, cumva,  a rămas în așteptarea… retrocedarii (care a venit ca o avalanșă, când ne așteptam mai puțin). Ce e drept,  administrația locală avertizase, chipurile, facultatea de deznodământul inevitabil al evacuării, de ani de zile,  doar că facultatea/universitatea nu a făcut nimic în privința asta, asumând la fel de naiv ca studenții: lasă, că nu ne-or arunca în stradă chiar  mâine. Facultatea miza, poate, pe undeva, pe  compasiunea proprietarilor de drept, pe faptul că aceștia  se vor îndura și vor lăsa așezământul universitar să își continue misiunea pedagogică de creare și reîntărire a sinapselor studențești (ahm, bullshit, bullshit). Da de ce ți-e frică, nu scapi până la urmă, chiar dacă e mijlocul semestrului și tu ai încă de văzut lame cu celule sanguine și felii de creier stors din găleata cu formol (of, ce ti-e si cu indiferenta asta a universlui)

2012-04-10 11.25.212012-04-10 13.09.33

N-am crezut, până în ultimul moment, până când planșele au început să fie desprinse de pe pereti și curtica din spatele Corpului Y să devină rezultatul unei eviscerații arhitecturale că treaba asta chiar urma să se întâmple . Oricum, deși urgența era deja oficială, cu tot cu deadline: aveți până la data X să evacuați clădirea (a se intelege:  cam o săptămână la dispoziție),  ca lucrurile să nu pară foarte înspăimântătoare, coordonatorii de lucrări practice de la Anatomie  au chemat grupele,  într-o dimineață de aprilie,  în Corpul Y, pentru ca sa dam si noi, tinerește și studențește, o mana de ajutor binevenita la procesul mutării / mutilării.  Imaginându-ne, naivi, că vom beneficia de o  asistență tehnică corespunzătoare ne-am prezentat, orientativ, să punem un umăr, o palmă la scrierea istoriei evacuării.  Cuminței și nu foarte bine echipați (deci nu neapărat haine de scandal, da ceva ce să-ți permită să cari mese, scaune și dulapuri, într-o primă fază) am intrat pe poarta Corpului Y, unde pregătirile erau în toi: femeile de servici îndesau în saci imenși de gunoi tot felul de obiecte (deci, smile and wave boys, unul dintre obiectele esentiale rapid evacuate a fost chiar… peria de veceu) iar universitatea ne asista cu un… echipaj mobil de încărcare urgentă și doi cetateni-veterani, desprinși involuntar din reclamele la Coniacul Unirea (da, alea cu Dorel).

Așa a început (auto)izgonirea din (pseudo)paradisul scheian, într-un fel de variantă sado-masochistă a proiectului Școala Altfel sau Facultatea Altfel sau Zilele Deschise ale Facultății, adică zilele în care am înhățat patrimoniul de afectare profesională (deci chiar există constructia asta, am  cules-o de la APSS…) și l-am etalat așa frumos, ca la rummy, în loc luminat, în loc cu verdeață, fără nicio referință biblică, doar în curtea Corpului Y. Așadar aveam un camion, doi bătrânei în uniforme albastre, vreo doi titulari de curs, vreo doi asistenți universitari și multe multe mânuțe studențești. Cum am procedat? Nimic mai simplu: la început, ca într-o joacă, am scos obiectele mai ofertante și mai accesibile (sperând, pe undeva, că în zilele următoare, vom primi întăriri de forță din partea universității) din laboratoare: mese, scaune, planșe de pe pereți, încărcându-le în camion cu destinația incertă – Corpul K și, pe atunci misteriosul Corp J.

2012-04-12 10.05.232012-04-12 10.41.06

Au fost zile în care laboratoarele distincte de Anatomie, Histologie sau Genetică pe care ar fi trebuit să le ținem s-au transformat într-o petrecere semicontinuă de șantier cu invitați bizari: vii, morții formolizați, mobilă pe jumătate violentată de timp și hurducături și desigur, invitatul no 1-  VIP – clădirea Corpului Y pe cale să fie demolată (fie vorba între noi, n-a demolat-o nimeni, nici până azi). În prima zi a mutării, băieți și fete au tras cot la cot, în număr mare, pentru a scoate televizoare, planșe, scaune și mese pe care le folosiseră în urmă cu un an, spunând rămas bun copilăriei profesionale. În Corpul K, subsolul în care coboram pentru prima oară ne întâmpina complet inospitalier: fără aer, cu un ventilator de bucătărie, de hotă de aragaz,  pe post de sistem de aerisire, cu mirosuri suspecte și uși scârțâitoare. Între trei lemne cărate, cufundați cu rândul, în fotoliile din cabinetul profesorului de Anatomie, pe care îl vizitam pentru prima oară (ca un bătrân zgârcit și mizantrop,  Corpul Y își dezvăluia privirilor curioase ultimele secrete, chiar înainte să-și dea duhul) scoase în curte și întinse direct pe iarbă, am trăit momentul suprarealist al savurării unui pahar cu suc printre găleți cu organe formolizate și fetuși la borcan, sub soarele călduț de primavara. Am încărcat saci cu atlase, un dulap imens care de abia a încăput pe ușa minusculului cabinet de Anatomie. Spiritul econom al profesorului Onisâi nu s-a dezis nici în al doișpelea ceas: după ce am golit încăperea de volume și mobilă,  titularul de curs  de pe vremea aia a ținut morțiș să luăm și mocheta de pe jos cu noi, chiar dacă se dezlipea mai rău decât meconiul din intestinele nou născuților cu fibroză chistică. Am călătorit apoi, până în Corpul K și până în Corpul J pe platforma mini-camionului, lângă schelete, bârne și recipiente cu de toate, am salutat lumea cu oase de membru inferior, ca la o parada modei sinistră, desprinsă din cine știe ce peisaj postapocaliptic.

2012-04-10 14.57.322012-04-11 14.37.12

În zilele următoare am venit pregătiți de scandal, gata să ne asumăm pe deplin statutul de cărăuși semiprofesioniști. Despuiați complet de tot ce ar fi putut aminti că suntem studenți sosiți la stagiu: mănuși groase, treninguri infecte, șapcă de Nea Dorel, pentru efect, am  trecut la dezasamblarea laboratoarelor de Histologie si Morfopatologie. Am făcut cunoștință cu Histoteca veche, din toate unghiurile posibile, cu frigidere extrem de vechi și cu un microtom suspect de nou și îngrozitor de greu. Am demontat dulapuri de pe pereți și am vărsat tot felul de coloranți misterioși și expirați de când lumea, am dosit saci de mărimi diferite, am evacuat ditai microscopul de jdemii de euro, pe ușa din față, păzindu-l pe bancheta  unei mașini. Culmea, în tot acest iad al tranziției, ne simțeam, pe undeva ca în cea mai bună dintre lumile de examinare posibile: câteva cadre didactice prezente trăgeau de noi, rugându-ne frumos să facem ordine, să nu le lăsăm la greu – profesori care se roagă de studenți (chiar dacă doar la cărat dulapuri și ficați găuriți – ce teaser am primit noi cu ocazia asta, în ceea ce privește aspectele macroscopice de la Morfopatologie) – cât de tragic să fie? Nu mai conta în ce an erau băieții (deși am fost, cu câteva excepții,  majoritari din Anul 1 și Anul 2, mai greu cu clinicienii ocupați prin spitale… în fond era lumea noastră de atunci pe care trebuia să o depozităm în geamantane și să plecăm tai-tai), obiectele de cărat tot greutatea aia o aveau. Și dacă excursia după clopotele de sticlă cu foetuși din subsol, histoteca de proporțiile dulapului de la țară al bunicii și gălețile cu bunătăți de la Morfopatologie ne-au încălzit așa puțin sarcomerele, ce a urmat a fost chiar de proporții martirice. Iar dacă știm că mersu pe jos face piciorul frumos, apoi să vezi că masa de disecție, la bicepși face mare corecție. Mesele din laboratoarele de Anatomie dar și din spatele clădirii au fost bonusul, ultimul refugiu în care spiritul vechi  al facultății s-a aciuat, înainte de a se  lăsa purtat pe brațe de studenți, în culmea răsfățului,  spre altă destinație, spre alte zări. Mese e un cuvânt inadecvat, mai degrabă era vorba de un soi de platforme de fier-beton, cântărind sute de kilograme, chiar alea pe care tăiasem mușchi și storsesem plămâni de formol, adică spatiul pe care ne semnasem cu sudoare, lacrimi și picături Flugge fascinația, oroarea, dezamăgirea și dorința de a continua formarea în medicină. Acum practic era rândul nostru să ne manifestăm recunoștința, scoțând pe ușă maeștri silențioși tari și grei din fier beton. Mesele astea  trebuiau să ajungă din Corpul Y direct în camion și mai departe în Corpul K, la subsol. Tot traseul ăsta părea o călătorie până pe Saturn și înapoi, atunci când puneai mâna să cântărești ce aveai de cărat.

2012-04-11 10.27.43222

Suportul nostru tehnic și logistic, ca de obicei,  de nivelul “superlativului”: cei doi bătrânei veterani, vreo două benzi împletite foarte rezistente și multe multe sfaturi și păreri. Zeci de studenți îngrămădiți în jurul fostului obiect de studiu, refăcând simbolic ritualul împărtășirii academice, s-au legănat… cu o masă de disecție în mână. Centimetru cu centimetru am cărat cele două sau trei mese la camion, le-am urcat, prin zeci de artificii și prin alte zeci de artificii le-am coborât (n-a lipsit nici macar un suprarealist si totusi necesar, băț de bambus). Le-am târât, le-am ridicat, am jucat o variantă de ruletă rusească, de alba-neagra: uite degetul/nu e degetul și, apoteotic, le-am scăpat pe jos de câteva ori, de au sărit scântei (la propriu) și a ieșit fum de la contactul violent dintre beton și pardoseală.

2012-04-10 15.53.54

Unul câte unul, laboratoarele s-au golit iar  Corpul J, care,  la vremea aceea era doar un tărâm îndepărtat, acolo la etajul 7, între liniile ferate, a început să se populeze cu toate aceste resturi care supraviețuiesră transportului cu camionul universității. Nici în Corpul J nu a lipsit aventura: băițe cu reactivi necunoscuți și ai dracului de corozivi, un lift semi funcțional, sportul pe care l-am exersat și mai târziu al alergatului după femeia de servici, temnicera șefă a localului etc. Metamorfoza forțată, ieșirea din pielea noastră studențească și din rutinele noastre tocilărești de Anul 2 s-a desăvârșit cu evacuarea laboratorului de Informatică și a ultimelor vestigii împrăștiate prin laboratoarele de Genetică și Histologie. Între câteva țigări și câteva pahare de suc, cu mâinile zdrelite și hainele îmbâcsite, am demontat și cel din urmă element care amintea de identitatea Corpului Y… însemnele facultății, ale ministerului, ale universității au fost doborâte cu șurubelnița, ca o dovadă că, uneori, educația și cercetarea atârnă de voința și puterea unei singure scule importante.

2012-04-11 14.35.20

2012-04-12 11.37.203333

Și uite așa, Corpul Y n-a mai fost Corpul Y (deși nici până azi n-a fost demolat), uite așa aventura preclinică a generațiilor s-a încheiat în casa vagon și s-a împrăștiat discret între subsolul sufocant al Corpului K și laboratoarele compartimentate în Corpul J. Uite așa, studenții au trăit o săptămână de solidaritate și voluntariat, fără premii, fără salarii, fără echipamente, fără rafinarea skillurilor medicale, doar purtând în spate, la propriu, amintirile propriei formări profesionale. Ne-am izgonit deopotrivă din paradis și din iad, în mijlocul acelei primăveri din Anul 2, când, îngroziți de ultimul examen la Anatomie care aștepta după colț, de interminabilele universuri histologice întemeiate la diferite niveluri, de bacteriile șmechere echipate să reziste, să reziste, să reziste,  noi am trăit pe viu o altfel de lecție medicală, despre importanța părților într-un întreg, despre cum e să te simți o hematie sau vreun transportor intracelular și să faci parte dintr-un mecanism care, fără acea mică contribuție a ta, rămâne inert. 

RIP, Corpul Y! Mulțumim, Corpul Y!

Teama de a te prezenta la medic si organele care te umilesc

M-am gândit, la un moment dat, la dificultățile cu care se confruntă pacienții, atunci când amână, pe termen nedeterminat prezentarea la  medic. Știu că se vehiculează ideea că suntem un popor care nu prea are cultură medicală și deci, nici o cultură a prevenției, un popor care mizează mult pe automedicației sau pe principiul lasă ca trece de la sine, dacă nu mai doare e bine (chiar dacă absența durerii poate echivala cu prăjitul nervului și, implicit, cu agravarea afecțiunii), care încă vede în medic un bau-bau cu ace groase și straturi de sânge pe halat, care se așteaptă să găsească în spitale oglinzi ale suferinței și putorilor de tot felul (chestie parțial valabilă, de altfel).

doctor

Dar, dincolo de toate acestea cred că putem vorbi și de resorturi psihologice poate mai adânci care fundamentează acest absenteism din cabinetele medicilor, anume teama de vulnerabilitate. A merge la medic poate reprezenta, pentru oricine, cel puțin într-o primă fază, un exercițiu sadic:  te duci să afli ceva nasol despre tine, să primești o veste proastă, ceea ce, evident e o treabă inconfortabilă pe care ai vrea să o eviți. Pe lângă asta, a merge la medic înseamnă să te expui în goliciunea ta, corporală și interioară, să îți dezvălui intimitatea, cu toate defectele  care vor fi luate la ochi, examinate și chestionate de specialist – cabinetul medicului e locul în care falsele identități, tabuurile și trucurile prin care ne mascăm imperfecțiunile sunt date la o parte. O altă sursă de neliniște și vulnerabilitate e faptul că, la medic,    îți asumi faptul că vei fi abordat pe bucăți, segmentar, că, până la un punct, vei fi inevitabil depersonalizat: se va discuta de plămânii tăi, de cordul tău, de unghia halucelui sau de nevii pigmentari de pe coapsă, toate acele elemente care funcționau silențios și invizibil și care contribuiau la expresia persoanei tale ca întreg indivizibil, vor fi întâmpinate cu o atitudine preferențială de specialist – cel puțin în faza primei examinări, părțile par să devină mai importante decât suma lor.

La medic, afli că tu și organele tale alcătuiți de fapt un fel de mare familie, în care unii membri au devenit  niște oi negre care fac de rușine clanul. Tocmai acele organe suferinde sunt ca un fel de copii indisciplinați care acționează taman pe dos decât te-ai aștepta, niște copii care au scăpat de sub control, de al căror comportament ești parțial responsabil (organele se comportă așa pentru că ți-a cam plăcut să torni bericioace fără număr, să topești slana pe limbă, să o arzi în discotecă până ți-a crăpat timpanu, să înfuleci șaorma cu de toate și să gâlgâi litri de cafea…). Și cel mai nasol e că, venind  la medic, accepți cumva că acești copiii  metaforici cu comportament deviant ajung să te facă de rușine în public, să atragă atenția asupra felului în care i-ai crescut/i-ai ignorat și să afli că ești un părinte de căcat care nu știe a se îngriji de ceea ce i-a pus natura în brațe (deja mă gândesc la un viitor distopic în care  organele vor beneficia la rândul lor de protecție legislativă: le-ai chinuit o perioadă de timp cu comportamente imprudente, ți se vor scoate de sub tutelă/protecție… te vor lăsa cu device-uri electronice și vor conserva inimi, plămâni, intestine, pentru cei năpăstuiți, care suferă de boli la a căror declanșare nu au avut contribuții). Și cine vrea să-și spele rufele în public, să dea din casă, să ceară ajutor?

Așadar, când ajungi la medic, nu ești bărbatul/femeia în deplinătatea ta personală care se raportează la specialist cu același statut uman întreg (poate doar în fanteziile porno cu asistente medicale/doctori în călduri… care sunt exact ceea ce le spune numele: fantezii). Nu ești bărbat adevărat, femeie adevărată nici pe masa radiologului, ești un neajutorat cu organe care, exact ca niște plozi, te fac de rușine în public și îți expun neputința/neglijența…  umilit așadar, de propriile organe – condensează fain ideile astea un cunoscut și tânăr scriitor douămiist, Dan Sociu, în poezia care urmează:

vino

IMAGISTA DE LA URGENTE

Ficatul marit dureros

pe monitorul alb-negru –

unghiile ei argintii

imi ating

in treacat firele albe de par pubian.

Transpir si mi-e rusine

ca transpir.

Mi-e rusine

Ca sunt atat de slabanog

si bolnav.

Ficatul meu obscen

ma face de ras

in fata imagistei de la Urgente.

Maica-mii, care palavrageste

cu ea despre salarii si

asigurari medicale

ii e rusine de ficatul meu.

Ii e rusine ca nu lucrez nicaieri

ca nu am asigurare

si numai numele tatalui meu mort

ii opreste sa m-arunce in strada.

Jumatate din orasul asta

au fost elevii lui taica-miu.

Ficatul meu

ii face numele de rusine

Atata tehnica scumpa

irosita pe mine.

Sunt nimeni

si niciodata

imagista blonda

de la Urgente

n-o sa ma atinga

ca pe un barbat adevarat.”

(Imagista de la Urgente – Dan Sociu in volumul Vino cu mine, stiu exact unde mergem, Editura Polirom, 2015)