Atunci cand…post-sesiune (avem si tratament)

postpartum

Depresia post-partum reprezintă o tulburare afectivă manifestată cel mai adesea la 2-3 zile după despărțirea  de sesiune sau de ultimul examen greu. Debutul este lent, insidios, cu instalare completă în orele târzii ale nopții, când întrebările existențiale și privitul în tavan se potențează reciproc precum codeina și acetaminofenul. Conținutul ideativ e redus la o singură temă, recurentă și obsedantă: dacă ai fi putut răspunde mai bine la subiectul cu incontinența urinară? Dacă e posibil oare să pici la grilă? Dacă ai șanse să iei semestrul ăsta bursă? Dacă o să-ți fie rușine când se uită cineva la avizier să-ți vadă notele? Ce faci cu viața ta mai departe? În anul 6 preocupările sunt altele, dar regula se păstrează: povestea ta de supraviețuire determină o stare de tip Inception cu final nefericit – „forever stuck in limbo”.

pavor_nocturnus

Momentul de final al sesiunii, când ieși de la ultimul examen și îți dai check-in la cafenea cu colegii, deși ar trebui să fie unul de supremă bucurie și eliberare, în mod paradoxal, nope, nu e. Sesiunea devenise o stare de fapt, o sursă de inspirație pentru orice alt tip de activitate în afară de aceea de a învăța, iar acum, după dispariția autorității dictatoriale a următorului examen, ești într-o confuzie mentală de tip „now what?”. Nu mai ai împotriva a ce să te revolți. Te simți ca un veteran aruncat de valuri la marginea frontului, într-o insulă pașnică și neutră politic unde importanța războiului prin care ai trecut nu impresionează pe nimeni. Nivelurile de adrenalină și de cortizon au scăzut dramatic după ce s-a terminat sesiunea, iar colegii tăi, aliații tăi de suferință cu care ai luptat cot la cot și de care te simțeai legat ca un frate, încep să-și recapete caracteristicile „pre-belice”, când orgoliile și sindromul de „hater” te împiedicau să te apropii de ei.

nowwhat

După sesiune, deși ar trebui să te feliciți că nu ai ajuns ca un personaj din The Walking Dead (adică zombie autentic), ai tendința să îți minimalizezi reușitele. Cu cât te îndepărtezi de momentul 0 al bucuriei unei note bune, self-esteem-ul tău o ia pe o pantă exponențial descendentă. Travaliul greu prin care ai trecut înainte de examen se estompează în amintire și aproape că începi să îți dorești o nouă sesiune care să îți revalideze existența. Așa se întâmplă și la naștere – vezi mecanismul de uitare ocitocin-dependent.

Poate pe la alte facultăți beția post-examinală durează mai mult, dar la medicină e destul să mai auzi de o boală nouă ca să intri în downward spiral. Prima săptămână dintr-un nou semestru e de o cruzime înfricoșătoare. Erai curios să vezi cu ce se mănâncă ATI-ul, dar n-o să-ți placă dacă îți vorbește Dr. Bărăcan despre enzimele mult uitate ale biochimiei.

themore

N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. Bucuria zăcutului în pat după ce ai terminat, deși devalidată de frumusețea procrastinării, rămâne totuși o bucurie. Și atunci de ce tot obsedez pe aceeași temă dacă nu avem nevoie de tratament? Pentru că vreau să aduc în discuție adevăratul motiv al acestui articol – ne putem face baby-blues-ul încă și mai frumos. Prin sport. Am așteptat să citiți până aici ca să vă pot lovi cu propagandă. Mwahahah! E bine dacă nu v-ați deprimat până acum.

evilest

M-am bucurat să văd anul acesta ceva mai multă implicare în activitățile extracuriculare de tip sportiv. Poate nu știați, dar echipa de baschet a facultății noastre a luat locul 3 la cupa universității, iar o altă colegă a terminat a 2-la cros. Există atât printre noi, cât și printre cadrele didactice, exemple discrete și bune de urmat dacă cineva are receptori să îi descopere. De pildă, Profesorul Cucu. Atunci când îl mai auzeam povestind despre aventurile lui carpatice din tinerețe, nu îi proiectam imaginea pe Piatra Craiului, ci undeva sus departe, pe muntele Olimp: „Wow, he’s a …God. E ditamai chirurgul aaand a sportsguy?” Respect. Învățăturile lui de la cursuri începeau să capete dimensiuni profetice.

Mount_Olympus41

Atât intra cât și post-sesiune, datul cu bicicleta sau mersul pe munte îți menține starea de confort intelectual, iar anxietatea de dinainte de examen și riscul de depresie post-partum scade considerabil. Să nu mai vorbim de durerile de spate, când scumbag lumbar vertebrae îți reamintesc  câte ore ai stat la birou azi (în medie 14/zi de sesiune)…

Fiind reprezentanții lui „sana/sano” din expresia „Mens sana in corpore sano”, avem datoria de a duce vestea sportului mai departe. So, asumați-vă misiunea și începeți pâș pâș să escaladați nu numai muntele de informații de asimilat, ci și peretele de bouldering de la uzina Roman. Și ca să închei apoteotic, n-aș vrea să intimidez, dar…

v2

Gata, v-am pupat. Ne vedem în Piatra Craiului. Fiți blânzi.

Advertisements

Anul 6. Stare terminală.

anul6

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc cum eram la începutul facultății, e cam urât. Pe atunci credeam că în anul 6 intri la menopauză – auzeai pe toată lumea că se plânge de ea, că e greu, că ai 5 atacuri de panică pe zi, că a mai făcut câte unu’ osteoporoză de la atâta stat pe scaun etc. Dacă nimereai în K prin septembrie, mai vedeai vreun student ieșind roșu și leșinat de la examenul de licență sau, chiar mai rău, vedeai doar lista cu rezultatele afișată nu la avizier, ci chiar la intrare. În mintea mea se desfășura atunci un scenariu dramatic în care foaia respectivă nu afișa niște note, ci era o listă cu supraviețuitori după cutremur. Nasol. Nu e prea frumos. Golurile din creierul meu de neofit într-ale medicinii nu făceau decât să sporească grotescul situației, mai ales că eu de-abia învățam să citesc un amărât de orar și anul 6 se plimba pe hol cu privirea fixă și tulbure de aproape îmi venea să îi salut cu „sărumâna”. Așa mi se părea pe atunci. Respect.

Și totuși în anul 1 nu credeam în menopauză. Apoi, prin anul 3 am început să mă pregătesc de ea. Mă gândeam cu groază că n-o să-mi găsesc nici un coordonator de licență care să mi se potrivească. Aveam ambiții, aveam proiecte, bravam pe tema asta și mă imaginam contribuind până la sfârșitul facultății la descoperirea unui mic hormon care să-mi poarte numele. În fiecare zi aveam o nouă idee, mă trezeam din vise cu eprubete și medalii internaționale dând cu nasu’  de cartea de semiologie care mi se părea mai mult un atlas de bucătărie. Fiecare simptom avea câte un analog în cămară – vărsătura în zaț de cafea, scuipătura în gem de caise etc. Ce putea fi așa de greu să vin și eu cu un personal brand? Am aflat însă, nu mult mai târziu, că un om cu ambiții grandioase e un om care nu știe destul. Sau e un pic nebun.

anul1vsanul6

În anul 4 am descoperit că e bine și să dormi un pic mai mult dimineața și nu e nimc rușinos în a freca pereții cu halatul. Toți au făcut-o înaintea ta. Intrasem, cu alte cuvinte, în premenopauză. Pe zi ce trece, mi se răreau foliculii primordiali și viitorul sumbru și inevitabil la care priveam neîncrezătoare în anul 1 devenea din ce în ce mai mult o realitate. Îi vedeam din când în când pe „cei mici” când ne mai intersectam pe hol la cursuri și îi priveam cu aceeași gingășie cu care își privește bunica nepoțeii care se dau pe leagăn. Such young, much naive, wow.

grey

Să revenim la sprijinitul pereților. Ce-i așa de rău? Ești și tu obosit, nemulțumit și dacă ai noroc te confundă coordonatorul de stagii cu o ușă ca să mai poți moțăi și tu un pic. Menopauza se apropie, dar încă mai poți să o ignori. Auzeam că și pe la UMF-uri se face același lucru. Am avut mereu complexul ăsta – că lumea din UMF-uri mă privește superior, deși experiențele Transmed (3 la număr) mi-au demonstrat contrariul. Nobody cares. Chiar și așa, când mai călătoream „în străinătate” mergeam la stagii pregătită cu o replică în caz că mă întreabă cineva de unde sunt și apoi își lasă capul politicos pe spate când îi spun „Brașov”.  „A, nu știam că aveți facultate și acolo.” „E mică, da’ e-a noastră”.

owok

În anul 5 străinătatea s-a concretizat în ceva și mai creepy, însemnând că interlocutorii nu numai că nu auziseră de Brașov, dar le era greu să localizeze și România. Am fost la adăpost de siguranță – puteau să-și imagineze că sunt de la UMF București și nu i-aș fi contrazis. Totuși, aveam o plăcere sadică să le explic de Siebenbürgen și de micuțul nostru oraș în care s-a vorbit odată aceeași limbă ca a lor. Again, nobody cares. Mi-a fost de ajuns că începusem să ascult manele. Nu ca să îi pun în temă cu tradițiile noastre neaoșe, ci pentru că mi-era pur și simplu dor să ascult o muzică lipsită de pretenții. Era pastila mea de bunăstare și întâmplarea face că nici nemților nu le displăcea. Nu mai ziceți la nimeni că oricum nobody cares. Eu mi-am luat rolul de ambasador în serios.

tigan

S-a terminat și anul 5, am scăpat și de Erasmus și uite așa s-a insinuat tiptil tiptil și anul 6, când în sfârșit am intrat la menopauză precoce. Mai ales băieții, care s-au împuținat vizibil de-a lungul anilor. Am început să-mi scriu și testamentul (adică lucrarea de licență) și m-am bucurat când coordonatorul mi-a ales o temă „la care nu e mult de lucru”. Acum, „la menopauză”, singura mea consolare e că mai am ceva amintiri din tinerețe – coridoarele reci de la anatomie, bucuria primei disecții, bucuria primei burse, un blank în memorie odată cu mutarea  în corpul J, peretele de la etajul 6 unde e scrijelit ce s-a mai furat din vestiar, atunci când mi-am aruncat cursurile după patru ani pentru că mi s-a îndoit biblioteca, atunci când m-a văzut primul coleg de liceu îmbrăcată în costum de spital și a fost surprins, anul de Erasmus în Germania, anul de Obstetrică-Ginecologie PARDON anul 6 și vreo 2-3 oameni care încă mai râd la glumele mele și mi-au rămas prieteni buni chiar din primul semestru. În rest, cărți de peste 1000 de pagini cu titlul „Mic tratat” sau „Ghid de buzunar”, cărți xeroxate, foi cu scheme și stiloul meu drag care face agonia conspectelor mult mai ușor de suportat. Cam asta e medicina, acum, la final. Desigur, mai sunt și oamenii…de care poate o să îmi amintesc mai bine peste câțiva ani. Despre examenul de Obstetrică-Ginecologie o să vă povestesc, poate, în alt post sau îl las pe oldunsurehand să scrie ceva mai de doamne-ajută la anul. Enough said, prepare your anus.

flashbackdog

Aici mi se oprește imaginația. Tot ce proiectasem în viitor când am dat admiterea și ulterior când ne spunea Dr. Țurcanu că din experiența lui, toți cei care se apucă de medicină o și termină, are termen de expirare în 15 noiembrie. Oricât aș încerca să sar peste momentul ăsta, examenul de rezidențiat nu e numai o barieră temporală, ci și una mentală. Ca un sezon nou din Game of Thrones. Te prinde mereu nepregătit. Tu nu te-ai fi putut gândi la asta. Am constatat cu surprindere că mulți dintre frații mei de meno- sau andropauză sunt la fel de nedumeriți ca și mine în ceea ce privește ce se întâmplă mai departe. Puțini dintre ei au o țintă clară, majoritatea (inclusiv subsemnata) fiind pe principiul „să iau o notă bună și apoi mă mai gândesc”. Asta dacă vorbim de cei 50% care vor să rămână în țară. Ceilalți o să se confunde curând în masa discuțiilor de genul „oare ce-o mai fi făcând X-ulescu acela care a plecat Nu-Știu-Unde” „bah, nu mai știu nimic de el”.

Și ca să terminăm povestea cu aceeași notă optimistă pe care am ținut-o până acum, am să vă las cu un citat dintr-un mare medic ginecolog elvețian (uitați-vă cu lupa, calitatea xeroxului se depreciază cu fiecare generație, deci wait for it). Gata, v-am pupat. Fiți blânzi.

menopauza

Examen la Neurologie… fara leziuni ale demnitatii

Încercarea e repetitivă, e o nouă sesiune de vară, a cincea la număr, ştii exact la ce să te aştepţi, la zile care o să se prelingă tot mai greu, pe măsură ce temperaturile vor creşte, la nopţi tot mai sufocante şi mai claustrofobice, la acel amestec de dezorientare spaţio-temporală şi neanderthalism, de comportament antisocial, parestezii, unghii şi pixuri roase în habitatul insalubru al ceştilor de ceai sau cafea şi a ambalajelor de ciocolată, farfurii lipicioase, hârtii învălmăşite anapoda. Examenul l-ai programat rezonabil,  în prima jumătate a sesiunii, ştii că e greu, nu vrei să rişti la ruleta rusească de la începutul lui iulie, când nu ştii cum va mai reacţiona capricioasa amigdală şi circuitul Papez asociat, subiectele le ai, ştii ce ai de tratat, materialele sunt adunate şi stivuite. Deci totul e la locul lui, nu ai pretexte obiective de care să te legi pentru a-ţi justifica posibilul eşec de care te temi, deşi îndoielile eterne de bilanţ existenţial şi profesional îţi dau târcoale. E un examen greu, e un examen într-o altă limbă medicală pe care trebuie să o înveţi, simţindu-te oarecum afazic (afazie Wernicke în camera de studiu care precedă afazia Broca ce va urma în sala de examen). Anatomia sistemului nervos a fost cruntă la vremea ei, semiologia medicală a evitat, pe cât a putut, insula exotică a Neurologiei (când te lupţi  cu edemele şi hematuria, nu prea mai e loc şi de anosognozie, apraxie sau ataxie… adică astea sunt mofturi când tu încerci să te alegi cu un basic pentru a înţelege patologia cardiacă şi renală, împrăştiată în tot poporul internat pe orice secţie). Şi acum Neurologia vine cu toate la pachet: şi cu anatomie şi cu fiziologie, fiziopatologie, semiologie, diagnostic şi tratament. Aşa e în tenis, aşa e în medicină… avantaj ei şi tu te împiedici încă la servă, silabisind şi descoperind fertilitatea şi flexibilitatea limbii române (o mai fracturezi, pe ici pe colo, aşa… în lemn verde, o pui la loc şi o iei de la capăt).

Examenul e oral şi presupune tratarea a două subiecte la care trebuie să iei minim nota 5 pentru a promova. Subiectele sunt din toată materia, unele patologii le-ai înţeles mai bine, altele mai prost (şi ce nu prea e dumirit sau desţelenit presupune un apel dureros şi sistematic la fiziologie şi anatomie – doar că mai e timp? Repede, neuronii bombardaţi apasă butonu de panică, atunci când nu găseşti, nici de al dracu, o imagine sugestivă în atlas care să se potrivească cu expresia clinică a sindromului unei anume artere cerebrale). Anticipezi subiectele  în zeci de combinaţii posibile, fiecare la fel de descurajantă. Le marchezi cu aroganţă, cu x-uleţe, cu bife, le colorezi cu markerul şi cumva te bucuri de progresul făcut: zona colorată, x-ată care creşte de la o zi la alta e tezaurul tău abstract pe care nu l-ai vinde pe nimic şi de care te simţi mulţumit… câteva ore, poate o zi, apoi revii şi îţi dai seama (ce clasic, nu-i aşa) că latifundiarul de ieri al cunoştinţelor a dat faliment peste noapte şi a revenit la statutul de pârlit. Îţi remodelezi ambiţiile: nu mai vrei să fii un boier al minţii care stăpâneşte toate subiectele cu aceeaşi mână de fier şi aceeaşi siguranţă, da măcar un burghezuţ, aşa, cu ceva posesiuni teoretice, nici prea multe, nici prea puţine speri să ajungi până în ziua examenului. Doar că încă te simţi iobag, cu creierul neted şi amnezii anterograde într-un moment încă destul de inoportun.

dignity-road-sign-247aed

Fix şapte zile, în şapte zile ăla de sus a creat lumea, tu ai de învăţat Neurologia… bine, ăla de sus e omnipotent, omniscient, tot ce vrea muşchiul lui, tu ai fost doar la cursuri şi la stagii şi se presupune că asta ar trebui să îţi dea destule puteri să pui totul într-un puzzle mai mult sau mai puţin coerent. O fi mult, o fi puţin, orice ai face tot o n-o să ieşi relaxat, te aşteaptă Scylla şi Caribda la spitalul din centrul vechi al Braşovului. Progresul nu se simte liniar, ci saltatoriu,  totul ţine de recapitulare şi de recitiri şi recitiri (hai cu memoria pe termen lung, hai cu biciul codării şi recodării). Vine şi ultima zi, ultima recapitulare, lobul tău temporal pare o stropitoare ciuruită din care, tocmai acu, când trebuie să uzi spectaculos grădina, să răcoreşti aşteptările promovabilităţii, constaţi că materialul de lucru s-a scurs pe alte circuite, aiurea. Ai luptat cât ai putut, a intrat ce a intrat, acum aştepţi examenul.

Şi vine ziua Z:  trezirea la prima oră, apă rece, un pic de dezorientare – încerci să potriveşti ziua cu momentul mare şi (nu prea) aşteptat care urmează: chiar e pe bune chiar e azi examenul? Da ce are aşa special ziua asta? Exact, nimic: universul e la fel de indiferent ca bolnavul cu afectare de lob parietal.  Parcă ai mai citi câteva pagini (eu nu sunt studenul ăla care se trezeşte la 4 dimineaţa, în ziua examenului să mai facă o recapitulare… poate ar trebui să încerc şi senzaţiile astea matinale). La Spitalul de Neurologie secţia e în renovare: praf de zugrăveală, urme de papuci  subliniază parcă incertitudinea situaţiei: nu mai e nici cum a fost, da nu ştii exact cum o să fie – o oglindă şantieristă a stării de spirit de dinainte de examen – nu eşti nici pe deplin habarnist da nici sigur că o să promovezi. Siguranţa promovabilităţii de fapt se scutură cu fiecare pas pe care îl faci.  Sala de examinare este  cabinetul profesorului, biroul în care am intrat la începutul semestrului pentru a discuta detalii organizatorice, locul acela neobişnuit de primitor pentru un spital, un loc în care simţurile sunt discret şi plăcut stimulate. Doar că acum căile senzitive studenţeşti sunt toate supraexcitate, e greu să le calmezi să le neutralizezi zbenguiala electrică. Anticamera biroului e ascunsă în spatele unei pături instalate pe coridor (care să mai absoarbă din praful reonvării) – parcă ai intra în culise, parcă ai trece o graniţă, ai păşi în altă dimensiune, un accent de irealitate chiar înainte de marele pas în neantul oralului.  Studenţii  au început însă să simtă clasicele noduri în gât, ghionturi în stomac, deci sunt pozitive semnele vegetative care ne reîmpământează în realitatea pe care o puneam la îndoială. Pe uşă scrie mare: NU DERANJAŢI! EXAMEN! E treabă serioasă, dar e departe de camera de tortură neîncălzită cu aer gotic, din Corpul J, de la Anatomie. Profesorul ne invită, calm, imperial, câte 5-6 să pătrundem în cabinet. Calculele îmi sunt date peste cap, credeam că intru în tura a doua, de fapt intru în prima tură. Nu mai e nicio diferenţă, oricum tot ce citesc se loveşte de zidul autoconservării psihice, de acel prea plin. Suntem invitaţi să tragem subiectele din două grămezi diferite, profesorul instalat ne veghează nehotărârea, celebrul carneţel în care e înscris numele fiecărui student e întins pe masă şi în el sunt înscrise subiectele alese de studenţi. Nu e vreme de măsurat, de anticipat, îmi iau subiectele şi mă uit, ca la poker, cu coada ochiului în colţul lor, văd doar primele cuvinte: sindromul de neuron (motor central)… şi accidentul (ischemic tranzitor)….

neuro

O primă senzaţie de uşurare, sunt subiecte pe care le pot asocia, măcar într-o primă fază, cu un conţinut concret şi logic. Ne retragem pe canapelele din birou. Începem să pregătim în linişte, materialele pe hârtie. Fără foială şi scârţâit de bănci, fără chiorăit prin burţi, fără nevi, pufnituri, comentarii maliţioase…. totul e de un firesc şi de un calm deplin. Fundal sonor: muzică clasică (sau preclasică, nu-mi dau seama, sunt viori care ne temporizează debitul cunoştinţelor, armonii melodice care ne fac, pentru câteva secunde, când panica riscă să ne gâtuie iar, într-o anumită fază de tratare a subiectului, să uităm că suntem la un examen, că pur şi simplu avem parte de o întâlnire prietenoasă cu un coleg mai experimentat… în fond, asta ne-a şi promis profesorul Minea, ca vom avea parte de o atmosfera relaxata). Emoţiile sunt totuşi mari, cei care se pregătesc de răspuns tremură, sunt cu vocea stinsă.. profesorul e răbdător şi îngăduitor, distrage atenţia, invită la calm. Nu intervine pe parcursul răspunsului, e mască imperturbabilă şi impenetrabilă… e departe de monstruozitatea mitologiei greceşti, nu înhaţă pe nimeni, studenţii îşi spulberă singuri corăbiile în trecătoare, predând biletele sau oprindu-se înfrânţi de subiecte.

Subiectele mele sunt generoase, dar nu-mi pot aminti toate detaliile, prefer să mizez pe aceeaşi reţetă de la examenele orale: o desfăşurare cat de cat logică, cu cap şi coadă , chiar dacă nu foarte amănunţită. Nu ştiu dacă funcţionează. Masca profesorului rămâne fixă până când singur recunosc că am încheiat tratarea subiectelor. Abia atunci, câteva propoziţii scurte, decente apreciative şi o nota buna aterizează în carnet, alături de întrebarea amicală: nu e chiar aşa grea Neurologia, nu-i aşa? Nu pot să dau un răspuns categoric, aş fi prea ipocrit, ar însemna să uit tot ce am rememorat în acest textuleţ. “Scylla” rămâne în urmă, felicitându-mă… mă simt aproape în Ithaca… e un sentiment trecător, urmează Obstetrica din Anul 6.

După examenul de  Neurologie se iese totuşi cu capul sus şi cu un ecou muzical în urechi… poate al viorilor, poate al bucuriei, poate  al sentimentului demnităţii păstrate…  în victorie sau în înfrângere.

Bilanturi si poezie

Am căzut de acord cu Baronu Sâmbătă că fiecare sesiune la medicină poate deveni (dacă nu cumva chiar devine, inevitabil…  dar hai să fiu optimist) un prilej de bilanţ. Dar nu cred că e vorba  doar de un bilanţ al paginilor de curs sau al slideurilor care curg în prostie  – experienţa Medicinii Interne de Anul 5 pe care o anticipez, acum, în sesiune, e ca un fel de confruntare cu un cancer în stadiile avansate: ai de a face cu un fel de curso-proliferare, o neoplazie conceptuală  care te asaltează de peste tot, când crezi că s-a terminat, hop încă o metastază, încă un cursuleţ cu tot felul de paraclinice reumatologice ce te fac să te simţi analfabet şi neputincios. Cred că mai degrabă bilanţul la care mă refer e unul mai serios, mai anxiogen, o contabilitate din aia existenţială nasoală,  dosită într-un colţ al minţii care îşi face simţită prezenţa când afară sunt treizeci de grade plus şi tu nu mai dai de capăt patologiilor care curg, una după alta, în contratimp cu apropierea următorului examen. E momentul ăla când te întrebi, chiar şi în a 10-a sesiune: oare am ce să caut la medicină? Oare merită tot stresul ăsta şi încinsul sinapselor la temperatura de fierbere? Muncă sisifică, storci creieri, toci concepte, reproduci apoi uiţi şi o iei de la capăt. Păi să nu vină un fel de ANAF (că tot e la modă) al inconştientului care să-ţi ceară acest caiet de contabilitate existenţială,  cu două coloane şi să-ţi spună că ai cam tras ţeapă: că te-ai folosit de prea multe speranţe şi iluzii pe care nu ai cum să le justifici şi ai dat la schimb cam multă suferinţă. Şi atunci, n-ai fi pasibil să  ţi se închidă, pe termen nedeterminat, coşmelia cognitivă? Poate că uneori chestia asta chiar se petrece într-un fundal inaccesibil arogantelor arii de asociaţie din vârful piramidei encefalice care dau bice mai departe să înfulece materie.

Partea nu neapărat optimistă e că bilanţul ăsta cu care ai învăţat să coabitezi în fiecare sesiune se va prelungi de fapt, dincolo de facultate, probabil în rezidenţiat şi în specializare. Şi asta pentru că medicina e un domeniu care te aduce mereu în pragul situaţiilor limită, ale tale şi ale altora. În confruntarea cu situaţii maxim stresante, tulburătoare, descurajante la care te expui voluntar, e parte din mecanismul de protecţie, e beculeţul de veghe simpluţ şi elementar a cărui lumină răzbate prin toate cortinele somptuoase ale aspiraţiilor nobile şi pasiunilor profesionale care ridică la fileu întrebarea: chiar e bine pentru tine să trăieşti în preajma morţii şi suferinţei?

de garda

M-am gândit la asta, atunci când am dat peste volumul de poezii al IONELIEI CRISTEA ( medic neurolog în Bucureşti, câştigătoare  a Concursului de debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014), intitulat sugestiv NOAPTEA DE GARDĂ. Uite ce zice ea acolo despre profesia noastră la care aspirăm:

Practic o meserie trista. Uneori nu-i văd rostul. Trec

frecvent prin crize de identitate şi întâlnesc oameni

vulnerabili. Mimez cu dificultate încrederea sau speranţa.

Nu-mi găsesc niciodată locul sau rostul. Mi-e teamă

 

de suferinţă şi de boală cronică. Probabil că în planul înalt

al existenţei mele trebuie să învăţ ceva despre moarte

şi renunţare sau despre cum poţi să accepţi toate astea.

Mâine sunt iarăşi de gardă.

Deci nu va veni momentul ăla al certitudinilor, când, cu diploma în mână vei sta mândru şi convins că ai făcut alegerea corectă şi că poţi entuziast să culegi roadele muncii  şi să-ţi cultivi mai departe posibilităţile de salvator. Bilanţul existenţial te va bântui inevitabil, doar că, pe măsură ce va trece timpul contragreutatea indoielilor va fi cea pe care o aminteste si poeta : mi-e milă să distrug tot ce am construit în anii ăştia.

Da, nu e obligatoriu să îţi iei neurologia ca specialitate, da,  experienţele limită crezi că ar putea deveni o rutină,  crezi că  fiecare dintre noi învăţăm să ne protejăm, învăţăm să trecem peste primul pacient pierdut, învăţăm să apreciem altfel progresele celor aflaţi în suferinţă (în neurologie, aşa cum ne aminteşte alt poem al Ionelei Cristea, un pacient externat e aproape bine atunci când e jumătate paralizat şi cu sondă vezicală dar înghiţea şi ieşise din comă). 

Dar probabil că, orice ţi-ai alege te vei confrunta, la început şi mai târziu cu pacienţi captivi într-un trup precar, în mizeria şi vulnerabilitatea bolii, la care vei asista doar ca un martor neputincios, întrebându-te, poate, “pentru ce am învăţat atât?” ,  crestând cu satârul mental aroganţele orgoliului profesional.

Despre viaţa în spital şi disperarea pacienţilor şi a medicilor deopotrivă, despre deşertăciunile şi tristeţea unei profesii, despre minţile făcute prizoniere în corpurile prăbuşite  (care nu vor mai şti niciodată cum e  de exemplu să te bagi cu totul într-o apă, să simţi cum ţi se udă mai întâi tălpile, apoi gleznele, apoi gambele, coapsele şi apoi să simţi cum apa urcă mai departe până la piept, până la gât şi tu nu simţi decât răcoarea ei şi faptul că poţi continua aşa la nesfârşit )  de AVC-uri, despre eforturile absurde şi jocul autoiluzionării (in)utile (când se opreşte e deja intubat. Familia vrea să intre, asistentele se agită, mâinile sunt amorţite, e în siguranţă, îmi spun, tahicardizez, dar ştiu că până la noapte îi voi declara decesul) vorbeşte volumul de poezii înfricoşător şi sensibil în acelaşi timp al Ioneliei Cristea.

Despre noaptea de gardă, momentul cheie în care medicul îşi  catalizează propria metamorfoză în pacient, în care medicul,  la rândul său,  parcurge, în paralel cu patul suferinzilor, propria sa călătorie prin infern (niciodată nu-mi întorc capul spre cameră zâmbind cu superioritate pentru că lucrez într-un spital şi trec prin tot felul de crize, mă deteriorez uşor şi îmi revin greu) şi se confruntă, în spatele măştilor profesionale şi lucide cu ameninţarea cutremurului neantului (Îşi scoate masca de oxigen delirează şi chipul i se învineţeşte. Ploaia cade peste acoperiş. Cu o drenă pe spate, inspiră adânc, îşi ridică capul mă întreabă hârâind dacă mi-e frică de moarte, în fişă nicio epicriză – îi spun că nu, deşi mint, zâmbesc detaşat şi mă apuc să scriu.), despre o meserie în care detaşarea şi ipocrizia sunt uneori instrumente necesare în supravieţuirea profesională – aflăm în volumul Ionelei Cristea.

În sesiune şi dincolo de sesiune îmi voi aminti că am optat pentru o profesie care are, permanent,  în natura ei germenii îndoielii în ceea ce priveşte  momentul inaugural al acelei alegeri, reactualizat cu fiecare sesiune promovată. E un balans fragil între tentaţia de a te revolta împotriva  pornirii masochiste, de a fi în preajma decrepitudinii, de  a o respinge în cele din urmă, a renunţa la profesie şi acea acceptare care se învaţă, a faptului că, până la urmă, suferinţa face parte din medic (după cum sugera un alt neurolog).

Citiţi cartea Ioneliei Cristea, NOAPTEA DE GARDĂ (Editura Cartea Românească, 2015) pentru o altfel de lumină în nopţile de sesiune…

Un curs care a incheiat… o cariera (2)

Odiseea Neurologiei… la ultimul curs din Anul 5

În iunie 2014 asistam la ultima expunere didactică (amprentată cu note personale și culturale) a profesorului de Chirurgie. În   2015, ultimul curs  al semestrului 2  din Anul 5 a căpătat reliefuri festive, odată cu ultima prezentare  făcută de titularul cursului de Neurologie, de data aceasta,  prof univ dr Dan Minea. Nu știu dacă e o repetiție de bun augur, să fim generația după care se stinge lumina unei etape didactice în facultate, poate că asta e o ocazie de a  aprinde o lumină nouă, de a da o altă dinamică unei anumite discipline, dar cred că nu avem de ce să regretăm faptul că, întâmplător sau nu, asistăm la asemenea momente particulare și unice… mai ales că avem ocazia să ne simțim  o ultimă generație privilegiată, la fel cum cei care vin după noi se vor simți, poate, la rândul lor privilegiați de a întâlni noi cadre didactice care pot aduce alt suflu și alt impact în predarea unei discipline. O tradiție apune, alta se naște și noi suntem fericiții martori ai apusului memorabil…

Pe profesorul Minea mi-e greu să spun că l-am cunoscut, până la cursul de Neurologie, din Anul 5. Neavând contact nici cu Spitalul de Neurologie și nici cu specialitatea asta care se predă în Anul 5, nu am avut tangențe cu profesorul  care și-a încheiat activitatea de predare în această vară. Pentru studenții din ani mai mici, neurologia rămâne probabil  o insulă îndepărtată, un spațiu exotic, înfricoșător și fascinant în același timp (îți amintești de anatomia sistemului nervos, cablaje intortocheate, nuclei ingramaditi unii peste altii?), cu care prea puțin ai ocazia să iei contact la modul mai serios, mai ales când intri în jumătatea clinică a facultătii (nici la celelalte discipline referințele spre neurologie nu sunt prea abundente: ceva precautii la anticoagularea pacientilor cu AVC, ceva diagnostice diferentiale cu miastenia gravis, ceva despre hernia de disc…), asta dacă nu ai curiozități personale și nu te duci măcar într-o gardă sau o practică pe secția de profil.

L-am întâlnit pe profesorul Minea tot la o ședință de Consiliu al  Facultății, la care dânsul a participat în calitate de reprezentant al Comisiei de Etică. Era vorba de un caz controversat, care viza examinarea unor nereguli în organizarea unui anumit examen. Ca orice problemă de bucătărie internă a facultății și mai ales una care solicita ancheta comisiei de etică, știai că ai de a face cu dinamită, că lucrurile puteau să facă poc ușor, studenți/cadre didactice să se simtă lezate, ofensate etc. Profesorul Minea, participant în mod excepțional la acea ședință, a prezentat raportul de după anchetă, pe un ton neutru și calm și a delimitat punctual competențele comisiei și măsurile care urmau a fi luate încât n-a mai fost loc de prea multe comentarii și întrebări. Din momentul în care a coborât din mașină și până la ultima concluzie din raport,  citită cu voce tare,  profesorul Minea mi-a inspirat pur și simplu respect, prin acel aer intimidant de modă veche, de high-class și stil universitar al celui care are conștiința poziției atinse și își asumă, natural, o ținută în consecință: de la ceasul și vestimentația elegante, la man-purse-ul chic de la purtător, la vocea domoală și pasul relaxat, discretul miros de colonie plus ceva inefabil – toate îți transmiteau faptul că omul acela din fața ta este pur și simplu la înălțime, că se învârte în sfere savante și elitiste, spre care nu poți să privești decât cu stângăcie și respect. Dar nu avea însă nimic ostentativ, nimic acut care să deranjeze, poate chiar discreția, acea eleganță echilibrată reprezenta punctul cheie al prestanței degajate de profesorul universitar.

L-am reîntâlnit cu adevărat  pe profesorul Minea, după vreo doi ani de la acel moment al ședinței, la cursul de Neurologie din Anul 5. Am avut primul stagiu, într-o dimineață de iarnă, chiar  la prima oră din prima zi a săptămânii. Profesorul Minea, impecabil, a așteptat să iasă doamnele doctor din camera raportului de gardă iar apoi a ieșit și el și m-a invitat, în calitate de reprezentant de an, la el în biroul-cabinet, pentru a discuta detalii legate de organizare/evaluare/curs. Distanța astronomică ce îmi imaginam că ne separă, prin ierarhia profesională,  s-a micșorat brusc – eleganța impunătoare a profesorului era acum dublată de o abordare prietenească, paternală dar politicoasă și respectuoasă. Am intrat într-o încăpere spațioasă, ordonată, recent redecorată și aranjată – nu prea am mai văzut așa ceva într-un spital, ceva care să îți inspire credibilitate, confort, aer condiționat, un discret iz parfumat, mochetă curată, rafturi ordonate, lucruri subsumate  unei demnități profesionale câștigate în ani de zile. Cred că asta era elementul cheie –  tot ce vedeam – de la atitudinea și ținuta profesorului și a habitatului său, toate aveau aerul unui firesc, al unei adecvări la poziția câștigată – era ceea ce te așteptai să vezi, să simți când stai alături de un profesor universitar.

5

Experiența cursurilor de Neurologie a fost chinuitoare și provocatoare în același timp. Materia ne-a îngrozit și ne-a fascinat în aceeași măsură, a fost probabil unul dintre cursurile cu cea mai ridicată prezență din ultimii ani (sau poate este doar impresia mea…), deși jargonul semiologic desfășurat părea să se actualizeze pe viu, în corpul fiecărui student:  ne-am simțit pe rând și simultan afazici, confuzi, paretici și hemiplegici, hemianoptici sau complet orbi, urmărind amețitoarea desfășurare informațională proiectată pe slideuri. Da, atât de copleșitoare și nefamiliare păreau toate acele sistematizări și scheme până într-acolo încât ajungeau să ne marcheze neurologic. Până la urmă cred că e o doză de masochism în specialitatea asta, însușirea ei e mai dureroasă decât altele, prin complexitatea și particularitățile sale, pe care nu prea ai cum să le legi de alte discipline. Pe de altă parte are o logică și o precizie de invidiat, dimensiunea clinică a disciplinei nu s-a pierdut nici în epoca RMN-ului (poți, doar din examenul obiectiv să pui un diagnostic topografic, etiologic al unei patologii). Fiecare curs al profesorului Minea ne epuiza și ne lăsa înfricoșați: dezinvoltura cu care expunea, integrând cazuri din experiența clinică, recunoscând și asumând greșeli sau inspirații/intuiții oportune, vorbind despre durerea talamică, despre logica distributiei deficitului motor in functie de etajul nervos afectat, despre amigdala cerebrală, despre potențialul diagnostic al globilor oculari și multe altele, toate astea te făceau să exclami, cu admirație și furie, atunci când frazele lui, la fel de relaxate și așezate deveneau lungi și integrau multe noțiuni:  Doamne, câte știe omul ăsta și cum poate jongla mental cu zeci de traiecte și localizări, când noi cu greu silabisim prosopagnozie, anosognozie sau oftalmoplegie internucleară. Când descurajați, când seduși, când provocați,  niciodată n-am ieșit însă indiferenți de la cursul de Neurologie, un curs la care nu am simțit zumzăiala plictiselii, un curs care a hipnotizat și răvășit mințile studenților fără îndoială (în scurta pauză de țigară permisă, lumea parcă se reculegea după un asediu în tranșee, în care bombele conceptuale își  răspândiseră schijele în toate direcțiile).

12

Pentru experiența asta hipnotică, pentru prestanța expozitivă, pentru că ne-a pus în fața unei provocări pe care o considerăm o grea încercare (urmează examenul oral, cam peste o săptămână), marcând încă o bornă memorabilă în povestea developării noastre medicale, ne-am gândit să îi facem și profesorului Minea, la ultimul curs de Neurologie un cadou simbolic, în prag de pensionare. Am păstrat o oarecare simetrie cu evenimentul de anul trecut:  un ciocan de reflexe gravat cu numele profesorului, un tort, de data aceasta în formă de creier (deci, o piesă, așa cum glumea profesorul Minea) și o diplomă gravată (căci, într-adevăr, titularul de curs ne-a făcut părtași la o parte din secretele creierului, prin ocheanul neurologiei), în semn de apreciere pentru o carieră din care noi nu am cunoscut decât un fragment infim dar credem că suficient de convingător și reprezentativ. Am adus aceste atenții la începutul cursului și l-am surprins pe profesorul Minea care a remarcat, cu umor, că  acel creier  zaharisit nu părea să aibă semne de edem cerebral (a urmat un moment amuzant, mai târziu, în timpul cursului, când pointerul laser s-a oprit direct pe tort pentru a ilustra o regiune din creier inaccesibilă pe slideuri – deci tortul și-a dovedit și utilitatea didactică pe parcursul expunerii).

46

Fără prea multe cuvinte, într-o atmosferă oarecum stingheră, aglomerată de emoțiile studenților și cele ale profesorului surprins, ultimul curs de Neurologie  a continuat, în cel mai obișnuit mod,  cu ultimele slideuri din capitolul tratamentului bolii cerebro-vasculare și hipertensiunea intracraniană. Doar că nu anticipasem că și profesorul Minea ne pregătise ceva, o prezentare specială și inspirată despre parcursul studenților în Neurologie, o prezentare intitulată ÎNTRE SCYLA ȘI CARIBDA, titlu ales neîntâmplător dat fiind că reflectă punctul culminant al evaluării din iunie.

Odyssey

Așa cum ni s-a sugerat, călătoria din semestrul 2, prin Neurologie poate fi privită ca o odisee homeriană: studenții din Anul IV, glorioși după metaforica bătălie de la Troia (probabil a anilor trecuți), vor să ajungă acasă, adică în zona safe, aproape de absolvire, în Ithaca, dar au de trecut prin încercări grele. Fiecare popas în Mediterana semestrului 2 înseamnă deopotrivă o oportunitate și tentație spre pierzanie. În  Insula Mâncătorilor de Lotus, când studenții ar trebui să învețe examenul clinic de Neurologie, unii vor fi tentați să mănânce lotusul… timpului, dedicându-se altor activități. Pe metaforica Insulă a lui Polifem, ciclopul potrivnic lui Ulise, unii studenți vor prefera să orbească, să nu bage în seamă  examenul ochilor și  potențialul lor diagnostic în neurologie, pe Insula Eol, unii studenți nesăbuiți vor elibera vânturile rele și vor pluti în deriva distracțiilor, pe Insula Canibalilor, studenții vor simți imboldul de a se mânca între ei, în apropierea examenului, pe Insula Sirenelor unii studenți nu-și vor pune dopuri în urechi pentru a se ține departe de tentația abandonării învățatului și a concentrării pe sesiune. Dintre cei norocoși care nu vor fi rămas în urmă, la celelalte popasuri, studenții vor ajunge în cele din urmă la celebra strâmtoare dintre Sicilia și peninsula italică, adică între Scylla și Caribda, cei doi monștri marini pe care nu-i poți ocoli în ziua examenului. Rugându-se să se oprească ploile (adică biletele nedorite), studenții vor încerca, precum Ulise, să treacă mai degrabă pe lângă Scylla, monstrul cu șase capete care nu poate înfuleca decât un număr limită de studenți. De aici, după acest prag, unii studenți au drumul deschis spre Insula lui Calypso și Ithaca mult dorită, în vreme ce cei care n-au supraviețuit examenului din vară, au șanse noi de a ajunge acasă, în toamnă. Două șanse în care se pot ruga zeului protector al medicinei și al vorbirii articulate și nu zeului hoților și al șmecheriilor. Căci cei care vor căuta să schimbe legenda călătoriei în Neurologie și vor încerca, nerăbdători să modifice traseele și povestea, îl vor trezi pe Zeus și fulgerele sale capabile să scufunde orice corabie a navigatorilor îndrăzneți…

3

Cu o încheiere optimistă,  profesorul Minea ne-a invitat să venim cu încredere în noi la examen, atâta timp cât fiecare student va avea șansa să ducă  la capăt această încercare, mai ales că, atunci când va veni vorba de examinare, învățăceii vor întâlni, după cum ni s-a amintit cu modestie, un coleg mai în vârstă și nu un dușman sau un superior răuvoitor.

Finalul ultimului curs de Neurologie? Zâmbete, ochi umezi, de o parte și de alta a catedrei,  admirație, emoții  și o poză generoasă de grup… un profesor în mijlocul studenților săi, triumful firescului, la finalul unei expuneri de neuitat! Spiritual, am ajuns cu toții în Ithaca!

După ce am fost martori la retragerea prof univ dr Mariana Rădoi,  a prof univ dr Alin Cucu și în 2015, la finalul cursului de Neurologie, ne-am simțit din nou o ultimă generație privilegiată! Vă mulțumim, domnule profesor Dan Minea!