Minighid al studentului de Anul 5 (II)

Semestrul 2 din Anul 5 se dovedeşte cam tot la fel de paradoxal precum semestrul 2 din Anul 4. Doar că în Anul 4 aveai parte de o minivacanţă în patria chirurgiei, în Anul 5 înduri teroarea, ciupiturile, hăituiala internistă (parcă eşti plecat la o vânătoare la care oricât ai prinde, după zile şi luni de pândă şi alergătură, sacul tău  pare la fel de gol şi pădurea la fel de plină). Paradoxul se naşte din faptul că, deşi te afli spre finalul penultimului an din facultate (când crezi că le-ai cam văzut pe toate,  în ceea ce priveşte dificultatea sesiunilor, examenelor) şi nu studiezi mai mult de 5 discipline  în semestrul al doilea (ceea ce, să recunoaştem, pare o chestie chiar generoasă şi omenească),  adică ai reţeta aparentă pentru un parcurs lejer,  o să simţi, mai ales odată cu apropierea sesiunii că redefineşti culmile suportabilului şi răbdării (şi asta pentru că ălea 5 discipline nu sunt nişte buturugi mici pe care sari fără să te răstorni, ci adevărate ziduri epuizante pe care te caţeri asudând). Iar dacă semestrul 1 din Anul 5 era dominat de Pediatrie, căreia îi dădeau târcoale chirurgii mai mari sau mai mici, gen ORL, Oftalmologie, BMF, semestrul 2 e internist prin excelenţă, dominat de periculosul triunghi al Endocrinologiei, Neurologiei şi Medicinii Interne suplimentat de întăritura Primului Ajutor şi a Tehnicilor de Resuscitare . Culmea e că tocmai în semestrul ăsta internist elaborat şi dificil, refugiul studenţilor va fi tot o disciplină chirurgicală… Chirurgia Pediatrică, un fel de oază în tot acest desert arzator,  unde materia e mai blândă, mai accesibilă, mai uşor de înţeles (şi spun asta fără să fiu un fan al chirurgicalelor,  cel mai probabil te vei simţi mai binevoitor şi mai relaxat când vine vorba de  Chirurgia Pediatrică).

Aşadar nu te lăsa înşelat de aerisirea aparentă a orarului (dominată însă de cele 3 stagii săptămânale de Interne care vor colora tabelul familiar – senzaţia pe care o ai, când te uiţi prima oară pe orar, e că urmează doar Medicină Internă, indiferent de zi, ea e omniprezentă, cineva face Interne – o senzaţie care va fi dublată şi oglindită şi de acumularea materialelor pe birou şi calculator spre finalul sesiunii –  oriunde vei privi,  vei mai găsi un buletin de analize, nişte completări cu glomerulonefrite, o clasificare de leucemii etc), prepare to face the storm, urmează viaţă grea. Credite multe au materiile care pun cele mai mari probleme, desigur: Medicina Internă şi Neurologia, deci clar că trebuie să le dai prioritate absolută (nici nu vei avea cum să nu o faci, după ce jargonul neurologic te va băga în sperieţi iar abrevierile din hematologie te vor face să te simţi ca un funcţionar de la poliţie care întocmeşte plăcuţe de îmmatriculare pentru maşini -ce zici, te bagi la un NC 01 LGC). Din urmă vin Chirurgia Pediatrică şi Endocrinologia şi, agasant de serioasă, deşi are doar 2 credite, disciplina Prim Ajutor şi Tehnici de Resuscitare.

CHIRURGIE ŞI ORTOPEDIE PEDIATRICĂ –  disciplina la care studiezi patologie chirurgicală infantilă. Adică e vorba, cu precădere de tot felul de anomalii congenitale, multe dintre ele depistate imediat după naştere şi rezolvate în primele zile sau luni de viaţă (mă rog, în practică e de fapt plin de apendicite,  hernii inghinale şi testiculi năzdrăvani şi jucăuşi).  Vei studia patologie digestivă (atrezie de esofag, ocluzii intestinale – înalte, joase, medii cu toată etiologia de rigoare), patologii ale canalului peritoneu vaginal , patologia peretelui abdominal anterior (get ready pt cele două chestii horror numite omfalocel şi laparoschizis), anomalii ale aparatului genital la sexul masculin şi feminin, urologie pediatrică (anomalii renale, obstrucţii, reflux, epispadias, hipospadias – aici o să se repete destul din Urologia de Anul 4) şi, mai spre finalul semestrului veţi acoperi şi ceva Ortopedie pediatrică (displazia de dezvoltare a şoldului – ce-o să vă mai placă schema cu linia lui Hilgenreiner şi cadranele Ombredanne – piciorul strâmb congenital, osteomielite, chisturi osoase etc) de care e bine să ţineţi cont mai ales pentru examenul practic.

Cursul a fost ţinut săptămânal de prof univ dr Aurel Mironescu, cam 1h 45 minute (fără pauză). Informaţiile prezentate pe slideuri sunt selectate din carte. E recomandat să mergeţi la cursuri pentru că se folosesc destul de multe imagini pentru a ilustra patologiile abordate. Stagiile s-au ţinut săptămânal la SPITALUL CLINIC DE COPII, pe secţia Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică (e necesar echipament complet – costum de spital şi papuci de spital – vestiarul e la subsol). Unele grupe au fost coordonate de prof univ dr Aurel Mironescu, altele de asist univ dr Lucian Vida. Teoretic, pe orar figurau şi grupe coordonate de asist univ dr Liviu Muntean. Practic, aproape toate grupele au făcut stagiul cu asist univ dr Lucian Vida. Pot spune că a fost unul dintre cele mai faine stagii din facultate, chiar dacă nu are decât 2 ore săptămânal (va fi nasol pentru cei care nu vor avea stagiul de la prima oră de dimineaţă şi care îl vor avea intercalat între alte stagii, pentru că vor pierde timp cu sositul şi plecatul şi vor reduce timpul petrecut efectiv cu cadrul didactic), ele sunt valorificate la maxim: la 8 30 eşti pe secţie echipat (e bine să nu întârziaţi pentru că se pune accent pe punctualitate), studenţii trebuie să intre în saloanele de pe secţie, să facă anamneza copiilor (până în jur de ora 9 ar fi bine să nu vă găsească profesorul sau asistenţii pe coridor, că se lasă cu apostrofări), apoi urmează întâlnirea cu coordonatorul de stagiu, se urcă în sala de la etajul 2 (fostul compartiment ATI), unde coordonatorul pune pe negatoscop radiografii  şi discută patologiile cu studenţii – e interactiv, e cu întrebări, e cu schimb de opinii şi nu e foarte lung. E un stagiu care chiar completează şi te ajută să înţelegi materia de la curs din FIECARE SĂPTĂMÂNĂ, adică nu doar aşa ocazional şi imprevizibil. Se insistă pe aspecte esenţiale şi repere uşor de reţinut. Dezavantajul e că, până la finalul semestrului nu e timp pentru o recapitulare, pentru a parcurge rapid toate radiografiile discutate la stagiu şi da, unele radiografii arată pur şi simplu horror, dar la majoritatea identifici câte un indiciu pe baza căruia să formulezi un ipotetic diagnostic (evident, trebuie să citeşti şi din curs, nu doar să faci fotografii mentale) – atentie, sunt radiografii care releva chiar si 2-3 patologii (mai ales daca nimeriti combinatii de tip VACTER, eu am avut radiografie si cu atrezie de esofag, fara fistula si malformatie rectala)! Se ţine o evidenţă riguroasă a prezenţelor la fiecare stagiu, deci, dacă lipsiţi, asiguraţi-vă că aţi recuperat la timp.

Examenul practic s-a dat în ultima săptămână înainte de sesiune, cu fiecare grupă, a fost ORAL şi a constat într-o discuţie pe marginea a 2 radiografii prezentate de-a lungul semestrului (intră toate patologiile: de la cele digestive, la urologie şi ortopedie). Unele grupe au dat examenul practic cu dr Lucian Vida, altele cu prof Aurel Mironescu (afli doar în ziua respectivă cu cine vei susţine examenul) – dr Vida vrea răspunsuri punctuale, diagnostice fără poveşti (cu peşti), prof Mironescu acceptă explicaţii mai pe îndelete, descrieri radiologice până să ajungi să pui un diagnostic. Examenul se evaluează cu calificativ (suficient, bine, foarte bine) şi contează modest la nota finală (dar fără examen practic susţinut nu se poate intra în examenul mare, desigur). Cei care nu şi-au recuperat absenţele până la examenul mare, nu vor putea să participe la evaluarea finală (se ţine un control riguros al prezenţelor, deci analizaţi-vă din timp situaţia).

Examenul mare a fost SCRIS, GRILĂ cu vreo 20 de întrebări cu răspuns simplu şi asocieri, a curpins şi cazuri şi stabilirea adevărului şi falsităţii unor propoziţii. Am dat peste mai multe întrebări din stenoza pilorică, neuroblastom, ocluzii, Boală Hirschprung, reflux vezico ureteral. În generaţia mea nu s-a picat aproape deloc, dar au fost studenţi care nu au putut să se prezinte la examen din cauza absenţelor de la stagii.

ENDOCRIONOLOGIE – un curs care, din fericire,  nu pune multe probleme la Braşov şi care va fi, parţial, o revizitare deopotrivă a Biochimiei, Fiziologiei şi… a cărţii de Biologie de Clasa a XI-a – şi spun asta pentru că, din motive mai mult sau mai puţin întemeiate, structura şi funcţiile hormonilor sunt teme preferate pentru admitere şi pentru materiile din preclinic. Evident e o materie importantă, sunt părţi interesante, se ia la mărunţit fiecare glandă endocrină, cu structură, anatomie, fiziologie şi se dezvoltă apoi patologiile aferente ( cam totul gravitează în jurul feedbackului – când creşte un hormon reglator, scade hormonul efectorului final, deci nu e chiar aşa de greu de învăţat chiar dacă tiroidologia nu se termină cu un buletin pe care scrie că TSH ul e crescut şi FT4 scăzut – şi, să nu uităm: dacă ai o boală autoimună, atunci roagă te să fie Tiroidită Hashimoto -pentru că e printre puţinele care e limitată la un singur organ).  Desigur sunt multe detalii biochimice, investigaţii paraclinice cu tot felul de dozări şi detectări mai nasoale, dar din fericire nu se cer în amănunt la examen.

Cursul a fost ţinut o dată la 2 săptămâni de şef lucr dr Mihai Vârciu, cam 1h 30 min. Interesant este faptul că dr Vârciu nu foloseşte proiector sau suport vizual ci vorbeşte liber, expune cursul ca o poveste în care presară anecdote (care e cel mai bun manual de Endocrinologie? Povestea lui Harap Alb fara indoiala – eroii din basm ilustrează patologii endocrine, fie că vorbim de hipotiroidismul lui Gerilă, de Basedow ul lui Ochilă, de hipertiroidismul lui Fomilă sau de acromegalia lui Păsărilăţlungilă), info inedite (de genul experimentelor pe mormoloci cu extract de tiroidă care au condus la descoperirea funcţiilor hormonale) cazuri şi întrebări. E unul dintre cursurile la care veţi putea merge cu plăcere, fără teama de a adormi. Dezavantajul e că, dat fiind timpul scurt alocat disciplinei, nu va fi acoperită toată materia ci vor fi atinse elemente esenţiale din câteva patologii mai frecvente: tiroidiană, hipofizară, supraprenaliană… în rest, citiţi din cărţi.

sectie

Stagiile s-au ţinut săptămânal. Jumătate din grupe au fost coordonate de şef lucr dr Mihai Vârciu şi colaboratoarea sa de la Spitalul Medlife, celelalte grupe au fost coordonate de asist univ dr Pavel Suciu la Spitalul Judeţean – Staţionarul Astra (clădirea aceea gri, situată puţin mai jos pe str Calea Bucureşti,  pe partea opusă sediului central al Spitalului Judeţean, chiar la intersecţia cu str Nicolae Titulescu care duce la Poliţia Braşov). Grupa mea a făcut la Staţionarul Astra.  Studenţii s-au schimbat la garderobă care se află în zona Ambulatorului Staţionarului Astra, lângă cabinetele de Dermatologie (intri în spital (din str Calea Bucureşti), treci de portar, faci prima la dreapta şi mergi tot înainte pe coridor, treci de lift şi, undeva pe dreapta e garderoba – cheia de la garderobă e la liftieră, deci chemi liftul, ai răbdare şi primeşti ce ai nevoie). E nevoie de halat şi papuci de spital (deci nu echipament complet, dar papucii sunt un must have). Secţia de Endocrinologie e chiar la intrarea în spital (şi pare o chestie miniaturală, coridoarele, uşile, oamenii totul pare mai mic aici, nu ştiu de ce). Stagiul s-a desfăşurat după logica un stagiu = un pacient. Coordonatorul (pe care l-am aşteptat uneori mai mult, alteori mai puţin) ne spunea cu cine să stăm de vorbă, după anamneză şi examen obiectiv ne duceam în sala de mese sau în sala studenţilor din apropierea intrării unde discutam cazul şi patologia identificată . Probabil că nu trebuie să fiţi foarte norocoşi ca, într-un semestru să aveţi  ocazia să vedeţi măcar o acromegalie, un Basedow Graves, un mixedem suficient de explicite semiologic ca să vă rămână măcar imaginea prototip a patologiei. Nu s-a susţinut examen practic.

Examenul mare a fost SCRIS şi a cuprins întrebări grilă şi vreo 3 subiecte cu răspuns scurt, sub forma unor cazuri clinice (patologie tiroidiană şi suprarenaliană) – studenţii erau solicitaţi să propună planuri de investigaţii paraclinice, să pună un diagnostic, să facă diagnostic diferenţial (se dădeau, din fericire intervalele de valori normale). Nu a picat aproape nimeni.

PRIM AJUTOR ŞI TEHNICI DE RESUSCITARE  – cursul mult dorit şi aşteptat de orice medicinist, cursul ăla despre eroii care te scoală din morţi (uneori doar temporar… e drept, mulţi din cei resuscitaţi, adică cei care revin la viaţă în sunet de viori şi lacrimi prin filme riscă să dea colţu curând dacă nu beneficiază de suport vital avansat postresuscitare) rotit din Anul 2 în Anul 5 (ceea ce mie mi se pare mai logic, dată fiind încărcătura sa… fiziopatologică), cursul ala pe care unii l-au facut in diverse tabere de profil, alţii l-au parcurs la voluntariat la Ambulanţă, la Crucea Roşie sau la UPU, cursul ăla care era necesar, cel puţin, aşa de obraz, de PR, de imagine şi în facultatea de medicină în Anul 5 – în fond, ajutor mai esenţial şi mai vital ca primul ajutor probabil că nu există şi trebuie să arăţi măcar că eşti stăpân pe tine şi că ai un plan chiar şi atunci când BLS-ul (aka basic life support, adică eliberarea căilor respiratorii, ventilaţia şi masajul cardiac) e tot ce poţi oferi, înainte de a aşeza accidentatul în poziţie laterală de siguranţă (dacă nu cumva suspectezi vreo fractură cervicală). La cursul ăsta afli ce înseamnă BLS, ce înseamnă ALS (advanced life support – adică suport vital cu medicamente şi instrumentar) şi cum să acorzi primul ajutor în diferite situaţii punctuale (în traumatisme, intoxicaţii, înţepături şi muşcături de lighioane, în evenimente care implică factori fizici). Situaţia repetitivă a ABC-ului (airway, breathing, circulation) e precedată de anunţarea serviciilor de urgenţă şi de evaluarea siguranţei mediului (deci nu e egoist să faci ceva înainte să pui mâna pe bolnav, e mai degrabă common sense).

Cursul a fost ţinut de asist univ dr Adrian Bărăcan, o dată la 2 săptămâni iar jumătate din expunere e practic… fiziopatologie. De la debitul cardiac, saturaţia în oxigen, la coagularea proteinelor, solubilizarea gazelor în sânge, mecanismul febrei, toate astea sunt reluate, aprofundate (poţi să-ţi imaginezi că asta e doar o prefaţă a ATI-ului din Anul 6 căci, da, dr Bărăcan predă şi ATI), o să trezească amintiri faine sau coşmaruri, după caz din vremurile disciplinei de Anul 3. Dacă eşti atent şi nu te plictiseşti uşor, e chiar fain să urmăreşti expunerile… mai ales prima jumătate a cursurilor pare, în esenţă, extrem de repetitivă dar condimentul ăsta fiziopatologic inserat cu orice ocazie de cadrul didactic titular face deliciul disciplinei.

Stagiile s-au ţinut tot o dată la 2 săptămâni, în Corpul K, căci acolo sunt puţinele manechine pe care se învaţă şi se execută manevrele de resuscitare. În afara masajului cardiac, a ventilaţiei cu balon, a aplicării protocolului de resuscitare, la stagiu vei mai parcurge câteva cazuri în care eşti solicitat să recunoşti urgenţa şi să acorzi primul ajutor şi te vei familiariza cu câteva dispozitive (tub de IOT, mască laringiană etc) menite să asigure ventilaţia victimei. Se ţine riguros prezenţa, deci dacă lipseşti şi nu recuperezi chiar nu eşti primit în examen. Examenul practic a fost ORAL, s-a susţinut la finalul semestrului şi a avut un caracter aparte: nu s-au dat subiecte propriu zise, ci studentul a fost pus în faţa unor situaţii de urgenţe ipotetice descrise de dr Bărăcan (de ex: vine un pacient cu tensiune mare şi hiperventilaţie – ce faci?) – studenţii au fost solicitaţi să răspundă la întrebări punctuale (ce medicament dai, ce procedură încerci) până să se ajungă la stopul cardio respirator şi să demonstrezi practic, pe manechin, tehnica de resuscitare – un examen aparte, fără îndoială, în manieră problem-based-learning, ca un fel de Dungeons and Dragons când Story Master-ul te integrează într-o poveste şi tu trebuie să vii în întâmpinarea provocărilor.

Examenul mare a fost SCRIS, tip GRILĂ şi răspunsuri scurte – erau şi nişte desene cu manevre pe care trebuia să le identifici (gen Heimlich, poziţia de siguranţă etc). Nota finală a fost o medie între nota de la examenul practic şi examenul mare.

NEUROLOGIE – da, spaima Anului 5, reputaţie confirmată de fiecare generaţie de până acum. Logică şi precisă pe de o parte, încărcată, nefamiliară, pe alocuri abstractă pe de altă parte, e disciplina care nu are cum să te lase rece. De ce pare atât de grea? În primul rând pentru că nivelul tău de  Anatomie a sistemului nervos de Anul 2 arată in Anul 5 ca un şvaiţer ciugulit de şoareci flămânzi, în al doilea rând pentru că aproape nicio disciplină parcursă de atunci, din Anul 2 şi până în Anul 5 nu s-a prea băgat în Neurologie, nici măcar Semiologia Medicală de Anul 3, poate doar Farmacologia (dar, let’s be serious, câţi v -aţi ambiţionat să învăţaţi antiepilepticele, antiparkinsonienele, antipsihoticele în Anul 3 şi mai ales cât v-aţi întâlnit cu ele de atunci şi până în Anul 5?). Aşa că în Neurologie intri virgin intelectual, niţel tabula rasa chiar, da trebuie să ieşi dumirit,   să ai habar cu ce se pupă şi pe unde se potrivesc Miostinul, Romparkinul, Carbamazepina etc. Sună aventuros? Păi cam este, e de zburdat mult şi de cules şi mai mult. Cursul e structurat pe capitole mari care cuprind sindroame neurologice, sinteze semiologice şi bolile propriu zise. Asta înseamnă că o iei cătinel, cu partea de anatomie, semiologie şi apoi dai de bolile propriu zise – iar asta mănâncă timp, evident, atât de mult încât probabil că vei avea de citit suplimentar materie la finalul semestrului, că nu ajung 14 cursuri să se îndese toate astea (cel puţin la noi nu a ajuns). Da, o să ajungi să descoperi, in cele din urma care e treaba cu  AVC-ul ischemic, hemoragic, cu  hemoragiile cerebrale, vei avea de furcă şi cu epilepsia, Parkinsonul, Myasthenia Gravis, scleroza multipla şi cu terifiantele sindroame: neuron motor central, periferic, vestibular, cerebelos, pierderea stării de conştienţă, come şi evaluarea lor etc etc. Cazurile şi observaţiile făcute de prof Minea sunt interesante (mai ales cele despre durerea talamică, despre accidentul vascular cu afectarea nucleului subtalamic care duce la hemibalism – mişcări involuntare, bruşte şi violente ale membrelor superioare – e bine să nu stai prea aproape de pacienţii aceştia, s-au făcut câteva referiri şi la neurologia emoţiei, la fundamentul biochimic al dependenţelei de jocuri de noroc, droguri sau cumpărături legat de descărcările masive ale nucleului accumbens, ne-am amuzat când am auzit despre pareza clasică a îndrăgostiţilor dar şi pareza de pahar – deficitul motor localizat în braţ şi antebraţ datorită îmbrăţişării pe termen lung sau datorită adormitului cu capul pe mână şi pe braţ al beţivilor etc).

Cursul a fost ţinut de prof univ dr Dan Minea, săptămânal, câte 2 ore (intrări punctuale şi imperiale, de fiecare dată). La primele cursuri audienţa a avut exact senzatia aia de soc posttraumatic, cu confuzie si amnezie. Cu tot cu scheme proiectate, cu tot cu pointer, cu tot ce vrei, cand o fraza se întindea peste 15 -20 de secunde, se scurtcircuita şi creierul nostru… poate doar la Imunologie s-a mai întâmplat asta, la proporţii similare. Mai târziu, pe măsură ce ne-am mai obişnuit cu terminologia şi după ce am mai fixat sindroamele şi la stagii lucrurile au stat ceva mai bine. Nu pot decât să recomand SĂ PARTICIPAŢI LA TOATE cursurile, pt că acolo se regăseşte tot ce aveţi nevoie pt a învăţa (nu tot ce se predă corespunde cu ce e în carte, se fac selecţii, sunt actualizări, deci ce se predă la curs e prioritar).

neuro reflexe

Stagiile s-au ţinut săptămânal, fie la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie – Sediul Central pe str Trotuş sub coordonarea asist univ dr Ioana Varga, fie la Spitalul Judeţean – Secţia Neurologie sub coordonarea şef lucr dr Cristian Falup (la Judeţean asistentele pretind halat şi papuci de spital pe secţie, la Spitalul de Neurologie nu e nevoie decât de halat). Grupa mea a fost coordonată de asist univ dr Ioana Varga, ne-am întâlnit în sala Raportului de Gardă (adică tot acolo unde ne întâlneam şi pentru BFT). Prima parte a stagiilor consta într-o discuţie despre evaluarea clinică a sindroamelor predate la curs, examenul clinic în Neurologie, în a doua parte a stagiului mergeam la pacienţi şi exersam, pe rând elementele predate (inclusiv reflexele). Interesant a fost că, după ce,  la primele stagii cu examene clinice demonstrative ne-am simţit complet descruajaţi şi ameţiţi (erau multe chestii de luat în considerare pe care nu le mai făcusem deloc până atunci), pe măsură ce a trecut timpul, spre finalul semestrului am constatat că chiar s-au lipit nişte noţiuni de noi, că puteam să derulăm logic etape şi raţionamente semiologice. Şi asta e satisfăcător pentru că baza neurologiei este clinică şi astăzi, aşa cum veţi vedea din examinarea clinică poţi sugera un diagnostic de etapă de sindrom, un diagnostic topografic, etiologic, numai pe baza inspecţiei şi a palpării,  ceea ce este, fără îndoială, impresionant. Grupa mea a dat şi examen practic, la finalul stagiilor am avut de evaluat un pacient  – examinarea am făcut-o la comun cu alţi câţiva colegi dar dr Varga ne-a întrebat apoi pe fiecare câte ceva şi ne-a pus să evaluăm sensibilitatea, reflexele, tonusul muscular, limbajul etc.

Examenul mare a fost ORAL şi s-a ţinut la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie, în cabineul prof Minea, subiectele posibile au fost puse la dispoziţia studenţilor înainte de examen chiar de titularul de curs. Examenul a constat în tratarea a 2 subiecte (din prima, respectiv a doua jumătate a materiei). Fiecare student are timp de gândire, nu există presiuni, există chiar muzică clasică (să mai împrăştie din emoţii).  Particular este faptul că examinatorul nu intervine deloc nici verbal, nici paraverbal pe parcursul răspunsului oferit de student, nu pune întrebări, nu întrerupe, păstrează o mască imobilă din care nu poţi deduce nici încurajări nici dezaprobări. Abia după ce ai recunoscut că ai încheiat răspunsul vin precizările şi nota. Promovabilitatea a fost undeva în jurul a 35% şi asta pentru că o treime dintre studenţi pur şi simplu nu s-au prezentat la examen, alţii au predat biletele,  puţini dintre cei care au răspuns au picat, în rest s-au luat note mari. Evident, e necesar să parcurgi, să îţi sistematizezi materia din timp, pretenţiile nu sunt absurde, subiectele nu sunt foarte multe (dar multe dintre ele sunt mari, pot fi chiar şi jumătate dintr-un curs), nu trebuie să reproduci cuvânt cu cuvânt, trebuie să dovedeşti că ai un habar şi că ai înţeles nişte lucruri. Dat fiind faptul că materia e nouă şi multă, e clar că trebuie să vă apucaţi de citit din timp, e foarte greu să desţeleniţi totul în sesiune…  la disciplina asta e greu de tot să te bazezi doar pe sesiune, dacă mergeţi la stagii şi parcurgeţi materia săptămânal tot o să vi se pară greu, dar nu imposibil (mai ales că, la examen, simţi că nimeni nu vrea să te pice, să te terorizeze…), deci e cazul să îi daţi prioritate absolută.

MEDICINĂ INTERNĂ 2 – revizitată în Anul 5, după hopul Cardiologiei şi al Bolilor Respiratorii din Anul 4, la disciplina asta o să dai de… tot ce a rămas prin abdomen, retroperitoneu, oase: adică Gastroenterologie, Hematologie, Reumatologie, Nefrologie. Unii spun că Medicina Internă de Anul 5 e mai uşoară decât cea din Anul 4, asta nu atât pe fondul conţinuturilor studiate, cât mai ales pe fondul faptului că te-ai mai obşinuit cu volumele mari de materie livrate de această disciplină. Noutatea şi, pe undeva avantajul adus de  acest mastodont de 14 credite e că integrează mai multe specialităţi – asta înseamnă că ai parte de varietate, nu prea ai timp să te plictiseşti. Partea nasoală e că , în afară de Gastroenterologie care e mai accesibilă, mai bine aşezată pe semiologia şi fiziopatologia studiate până acum, celelalte 3 ramuri se pot dovedi de-a dreptul un coşmar şi asta pentru că toate au parte de clasificări fără număr (fiecare cu particularităţile ei, eventual cu criterile ei de diagnostic, majore sau minore) şi în n variante, toate se bazează (astăzi cel puţin) pe investigaţii paraclinice avansate gen imunohistochimie, microscopie electronică, analiza genetică etc etc, unde vrei nu vrei te întâlneşti cu cluster determinanţi (nenorocirea de CD-uri de la imunologie), cu depuneri şi coloraţii de tot felul, cu cromozomi modificaţi, cu diferite tipuri de celule cu nuclei de un anumit aspect etc etc. Specialităţile sunt predate pe rând, se începe cu Hematologia şi Gastroenterologia şi, mai spre finalul semestrului se parcurge Nefrologia şi Reumatologia.

Cursurile au fost ţinute de 2 ori pe săptămână, câte 2 ore. În anul meu partea de Gastroenterologie şi Reumatologie a fost predată de conf univ dr Elena Bobescu, iar partea de Nefrologie şi Hematologie de şef lucr dr Claudia Gavriş. E indicat să participaţi mai ales la cursurile predate de dr Gavriş, pentru că, deşi are mania detaliilor,  recapitulează în amănunt chestii legate de anatomie şi fiziologie, dă o hartă generală a cursului şi a tematicii care pot fi de ajutor, mai târziu, în sesiune (când slideurile reluate vă vor da cu siguranţă dureri de cap). Partea de Hematologie acoperă anemiile, leucemiile şi tulburările de coagulare, partea de Gastroenterologie acoperă esofagite, gastrite, ulcere, sindroame de malabsorbţie, patologie inflamatorie, pancreatită, hepatită, ciroză hepatică, partea de Reumatologie acoperă artroza, osteoporoza, poliartrita reumatoida, sclerodermia, vasculitele, lupusul etc. Pe lângă cursurile mari, prevăzute în orar, la fel ca în Anul 4, s-au ţinut săptămânal microcursuri (la unul dintre stagiile săptămânale) dedicate pregătirii examenului practic şi susţinerii unei prezentări de caz (fiecare grupă se va înscrie pentru o prezentare de-a lungul semestrului). Prima serie (cea mai lungă de altfel) de microcursuri e dedicată HEMATOLOGIEI şi e ţinută de şef lucr dr Claudia Gavriş (în sala de curs de la Spitalul Judeţean): e dedicată interpretării mielogramei, hemoleucogramei şi frotiului sangvin (dacă nu prea vă omorâţi cu cititul materiei săptămânal, o să vi se pară că dr Gavriş vorbeşte chineza şi nu o să vă alegeţi cu prea multe, mai ales dacă nu o aveţi drept coordonator la stagiu). A doua serie de microcursuri e dedicată analizei BULETINELOR DE URINĂ şi e ţinută de asist univ dr. Tiberiu Nedeloiu (talentul dr Nedeloiu de a te băga în ceaţă şi a găsi mereu temei de cârcoteală se va simţi şi aici). A treia serie de microcursuri (cred că maxim 2) e dedicată interpretării RADIOGRAFIILOR de ABDOMEN ŞI PELVIS (cu şi fără substanţă de contrast) şi e coordonată tot de asist univ dr. Tiberiu Nedeloiu. La finalul acestor microcursuri, în general… vei intra în panică, pentru că vei fi departe de a te simţi stăpân să evaluezi de capul tău probele paraclinice, de aceea va fi bine să faci rost cât mai repede de buletinele de analiză şi radiografii de la cei din Anul 6 pentru a avea ce să exersezi în sesiune.

aglomerat interne

Stagiile s-au ţinut la Spitalul Judeţean Braşov, pe secţia Interne (asist univ dr Tiberiu Nedeloiu, asist univ drd Mihai Greavu,  şef lucr dr Claudia Gavriş) dar şi pe secţiile de Cardiologie 1 şi 2 (asist univ dr Alina Bisoc, asist univ drd Monica Olaru, asist univ dr Horaţiu Rus, asist univ drd Evelina Iarca). Nu s-au ţinut stagii modulare (adică stagii separate de Hematologie, Nefrologie, Reumatologie). E o anomalie pe care nu am înţeles-o şi pe care nu am putut să o rezolv: faptul că nu s-a făcut rotaţie pe secţii şi o parte din grupe şi-au făcut veacul pe secţia de Cardiologie în semestrul în care trebuiau să vadă patologie gastrică, hematologică, hepatică, renală etc. Evident, şi pe Cardiologie vin pacienţi cu afectare hepatică şi renală mai ales, sunt şi destule anemii, dar mai greu să vezi o leucemie, o glomerulonefrită. Dacă aveţi ghinionul, aşa cum am avut eu, să nimeriţi pe Cardiologie în semestrul 2 din Anul 5, rugaţi-vă constant de coordonator să mergeţi, măcar din când în când şi pe alte secţii (împreună cu el sau nu), să vă aducă mielograme, radiografii, dacă insistaţi îndeajuns tot o să mai vedeţi ceva, măcar din când în când. Puteţi de asemenea să mergeţi în gărzi pe secţia de Interne, mai ales cu dr Gavriş.

Pe parcursul semestrului, la alegerea studenţilor, s-a susţinut şi un test cu 25 de întrebări din partea de Hematologie (prezenţa nu a fost obligatorie dar punctajul obţinut s-a adunat la nota finală) – e recomandat să solicitaţi şi să mergeţi la un astfel de test pentru că vă mai motivează să puneţi mâna pe pârdalnica patologie a sângelui.

Examenul practic s-a dat înainte de examenul mare (dr Bobescu trimite o programare a grupelor, cam 2 pe grupe pe zi) a constat în 2 probe mari: proba la pacient şi proba investigaţiilor paraclinice. Proba la pacient înseamnă anamneză, examen obiectiv, diagnostic de etapă (e mai mult sau mai puţin o formalitate), puteţi primi pacient atât de pe secţia de Cardiologie, cât şi de pe Interne (indiferent unde aţi făcut stagiul). Proba investigaţiilor paraclinice cuprinde: interpretarea unei mielograme, interpretarea unei hemoleucograme şi a unui frotiu, interpretarea unui buletin de urină, interpretarea unei radiografii abdominale sau pelvine. Fiecare probă trebuie promovată (au fost situaţii în care studenţii abia au luat 5 la interpretarea unuia dintre buletine şi au fost avertizaţi că trebuie să ia minim 6 la examenul mare pentru a promova). Dacă la hemoleucogramă, frotiu, mielogramă te poţi uita cu atenţie după indici care să-ţi sugereze patologie (valorile seriilor celulare sangvine, prezenţa blaştilor, prezenţa celulelor particulare etc) şi la buletinul urinar ai nişte repere (densitatea urinară sugerează capacitatea de concentrare şi deci funcţionalitatea rinichiului, pH, nitriţi, cilindri leucocitari sugerează infecţie, hematurie proteinurie sugerează afectare glomerulară etc) la radiografie e de-a dreptul horror – poţi să tragi nişte filme de nici nu ştii cum să le orientezi, darămite să identifici organ şi să spui de patologii, dar poţi să tragi şi câteva (puţine filme) unde patologia se vede din pom (un cancer de colon, o stenoză esofagiană inferioară) aici clar ţine de bafta pe care o are fiecare. E important sa cereti din timp si sa va obisnuiti cu VALORILE NORMALE la fiecare buletin  – acestea NU figureaza pe buletinele de examen, deci trebuie sa va fie familiare dinainte (o sa fie o discutie eterna a surselor care nu corespund, da important e sa va hotarati cu coordonatorul de stagiu pe intervalele fiziologice pe care le luati in considerare si sa le retineti ca atare)

Examenul mare, la fel ca în Anul 4, a fost SCRIS, 100 de întrebări grilă – o parte cu răspuns simplu, o parte cu răspuns multiplu, nivel de dificultate zic eu peste medie (din Hematologie sunt multe întrebări din anemii, leucemii, din Gastroenterologie multe din ciroză şi hepatite, mai ales complicaţii şi tratament, din Reumatologie mai mult poliartrita reumatoidă şi lupus, din Nefrologie infecţii urinare, glomerulonefrite, puţin din boala renală cronică, mai nimic din injuria renală acută). S-au punctat răspunsurile corecte (corectură de tip examen de rezidenţiat, deci nu totul sau nimic).  Aşadar, recomandări pentru promovare: faceţi rost de buletinele de analiză până la începutul sesiunii, participaţi la testul din timpul semestrului (poate chiar şi la concursul de Medicină Internă din luna mai), participaţi la cursurile ţinute de dr Gavriş, cereţi întâlniri recapitulative cu coordonatorii de stagii, lăsaţi măcar o săptămână jumate din sesiune pentru Medicină Internă (generaţia mea a rezervat cam 2 săptămâni).

 

 

 

Festivitatea de absolvire – Medicina- promotia 2015

Când sună gongul de final de semestru şi  final de sesiune atunci ştii că a început şi nu prea a început vacanţa de vară. Toate postările alea cu diferenţa dintre aşteptări şi realitate la capătul maratonului sesional medicinist, fie că vorbim de craci întinşi pe plajă (aşteptări) vs craci în pantaloni de spital pe un hol duhnind a dezinfectant (reality check!), fie că vorbim de party care rupe baraca şi dansuri pe mese (aşteptări) versus vegetat în pat cu orele  (reality check!), fie că vorbim de senzaţie de eliberare profundă şi zâmbete largi (aşteptări) versus anxietate şi sindrom postsesional de tip now what, de care vorbea şi Geomerula (reality check!) toate astea sugerează că vacanţa nu e neapărat o chestiune obiectivă, universală, dată tuturor să se bucure de ea de la momentul X la momentul Y,  ci depinde după facultăţi dacă e să punem problema moromeţian (că una e vacanţa medicinistă şi alta e vacanţa ASE-istă, aşa gândind după tiparniţă) şi, mai mult decât atât, e ceva ca o un fel de sângerare capilară – difuză, în pânză,  e ceva ce fiecare trăieşte după posibilităţi. Dar fără îndoială există un moment la finalul sesiunii pe care ajung să îl trăiască toţi mediciniştii, mai devreme sau mai târziu şi aici vorbim de momentul ABSOLVIRII şi al ceremoniei aferente când îţi cântă în minte Enya de pe soundtrackul de la Gladiatorul cu Now we are free şi te vezi mângâind lanuri de grâu, lăsând în urmă arena sângeroasă a examenelor şi buchiselilor interminabile – evident e o senzaţie trecătoare, că imediat după aia faci un reality check şi îţi dai seama că urmează să înveţi la fel de mult şi să aprofundezi exerciţiul inevitabil al face-palm-ului îngurgitând pentru rezidenţiat şi mai departe. Da tot e ceva să simţi că ai biruit o etapă.

11

Ceremonia de absolvire din acest an a avut loc tot în Aula Universităţii şi s-a întins pe mai bine de 2 ore. Evident că evenimentul implică o întreagă regie la mijloc care se pune la punct – ideile studenţeşti, o aşa zisă tradiţie formală şi experienţa echipei profesioniste de la  firma care se ocupă de organizare (şi care aduce toca, roba, diplome, flori, tot tacâmul)  se împletesc pentru a face ziua memorabilă. Organizatorii fac un fel de instructaj, cu repetiţie de intrare, cu tot  comunică prin căşti unii cu alţii de la scenă la uşă, verifică dacă lucrurile sunt  OK, dacă studenţii sunt aranjaţi în perechi, ca totul să se sincronizeze cum trebuie. Se fac poze, se inventariază momentele desfăşurării: discursurile conducerii, invitaţilor speciali, şefului de promoţie, predarea cheii, citirea catalogului, aranjatul pe scenă… e ca un fel de sesiune, ca un fel de intrare la examen când speri că nu ai uitat nimic înainte să tragi subiectul, adică înainte să auzi că s-a dat drumul la Gaudeamus.

Studenţii aşezaţi în sală, prezidiul complet, ceremonia începe. Prof univ dr Liliana Rogozea, Prorector a amintit absolvenţilor că şi-au ales o meserie frumoasă care înseamnă însă multă muncă şi sacrificiu.

Prof univ dr Marius Moga s-a declarat mulţumit de generaţia absolventă, de faptul că peste 90% din absolvenţi  ultimilor ani au reuşit să intre în sistemul de sănătate, din România sau din străinătate imediat după susţinerea licenţei şi a examenului de rezidenţiat şi şi-a exprimat mândria că multe spitale din Braşov vor fi deservite de absolvenţii facultăţii noastre.

Prof univ dr Dan Minea a fost participant la eveniment în calitate de invitat special, aproape de finalul unei cariere didactice dedicate Neurologiei. Recunoscand ca si-a trait viata sub semnul cautarii, personale si profesionale, profesorul Minea a  numit actuala generaţie de absolvenţi generaţia fluture, atâta timp cât fluturii reprezinta o expresie plina de intelesuri nu doar in neurologie, ci si in mitologiile si traditiile mai multor culturi- un simbol  primar al sufletului,  al libertăţii spirituale şi al ascensiunii. Mesajul pe care l-a transmis prof Minea absolvenţilor a fost pus în contextul unei treceri în revistă savante a momentului de răscruce din paradigmele ştiinţifice contemporane. După cele trei ofense aduse umanităţii de istoria cunoaşterii: faptul că pământul nu e centrul universului (revolutia lui Copernic), faptul ca omul nu e o fiinta privilegiata in univers ci rezultatul unei evolutii (revolutia lui Darwin) si faptul ca sufletul s-ar putea sa nu ne apartina si ca insusi liberul arbitru poate fi pus in discutie (revolutia psihanalizei freudiene), stiinta de maine va reface insa legatura spirit-corp, va reconcilia ceea ce pana acum era considerat misticism gol cu activitatea stiintifica redutabila.

Asa cum a sugerat profesorul Minea, de la logos trecem la holos, la ideea de ordine intrinseca, la perspective care inglobeaza si unesc. Pentru proaspetii absolventi, vorbitorul a facut o selectie de citate inspirate, din Nicolae Iorga, Dalai Lama, Constantin Nocia oferind, prin acestea, lectii-reper pentru o conduita profesionala exemplara: asa cum un copil te face parinte, tot asa pacientul e face doctor, demintatea valoreaza mai mult decat renumele. In incheiere, profesorul Minea i-a indemnat pe absolventi sa isi caute maestrii, acele figuri cu impact transformator asupra invataceilor.

Conf univ dr Ioan Scarneciu, Prodecan cu studentii, le-a amintit absolventilor ca sunt in slujba oamenilor, ca au nevoie sa isi valorifice eforturile si inteligenta pentru a putea deveni garantii sanatatii pacienţilor.

Conf univ dr Petru Ifteni, Prodecan cu cercetarea a atras atenţia asupra faptului că absolvenţii braşoveni se vor situa, mai departe, în competiţie cu toţi ceilalţi medici din ţară şi vor trebui să demonstreze tuturor că s-au pregătit pentru performanţă.

Conf univ dr Alina Pascu, Prodecan cu activitatea didactica i-a sfătuit pe absolvenţi să rămână activi în actualizarea cunoştinţelor medicale aflate într-o continuă dinamică, amintind că urmează să practice o meserie de elită.

Nu a lipsit nici discursul şefului de promoţie care s-a bucurat, autoironic de cele 5 minute de glorie, într-un decor festiv. Discursul a fost presărat cu mulţumiri adresate cadrelor didactice care i-au format pe absolvenţi, atât în dimensiunea profesională, cât şi în cea umană dar a cuprins şi o recapitulare sintetică a ceea ce au însemnat 6 ani de medicină: de la Corpul Y şi mirosul de formol la aroma şampaniei şi a trandafirilor de la final, 77 de examene (potrivite cu 77 de absolvenţi), sindromul colonului de examen, pop quizurile servite spontan de rude şi prieteni care oricum par să te trateze cu pretenţii de absolvent încă de pe băncile facultăţii.

Devine o tradiţie, în spiritul avansului tehnic, să se prezinte şi un filmuleţ al promoţiei. Filmuleţul realizat de GEOMERULA a făcut o retrospectivă în poze a celor 6 ani (cireaşa de pe tort a fost, desigur, istoria Anului 6, având drept soundtrack Imperial March-ul din Războiul Stelelor 🙂 – atenţie, tovarăşi, încă o dată, nu uitaţi că OG-ul e rupere).

Generaţiile au bătut palma şi au predat ştafeta, m-am găsit în ipostaza de a primi cu emoţie cheia, simbolul continuităţii, al cunoaşterii şi al vieţii, de la şeful de promoţie (na, ca să vezi că nu întâmplător,  rimează emoţie cu promoţie… dacă stau bine să mă gândesc, nici comoţie nu e departe). M-am dus să primesc obiectul care a traversat generaţiile de absolvenţi din 1998 şi până astăzi şi mi-am exprimat convingerea că şi generaţia mea va trăi aceleaşi emoţii în anul care va urma şi va confirma, în momentul predării cheii, că mediciniştii braşoveni sunt uniţi într-o mare familie.

Decanul de suflet ales de studenţi a fost chiar Decanul facultăţii, prof univ dr Marius Moga care, nu a adus în discursul său ultimele descoperiri din OG, ci mai degrabă a transmis un mesaj încurajator absolvenţilor, acela de a ignora hărţuiala socială şi denigrarea profesiei medicale, acela de a se concentra pe pacient, pe raportarea la boală, pe satisfacţia pe care ţi-o aduce privirea plină de recunoştinţă a pacienţilor, în una dintre meseriile cele mai apropiate de nemurire. Profesorul Moga a vorbit despre justificarea orgoliului studentului medicinist, despre ierarhia paradoxală din această profesie, dar şi despre portretul pilduitor al medicului erou din anii 50 (atâţia medici au ajuns , în acea perioadă, în cele mai izolate colţuri ale României şi şi-au sacrificat visele, aspiraţiile şi sănătatea pentru a vindeca oamenii aflaţi în suferinţă) care ar trebui să inspire şi generaţiile actuale, pragmatice şi presate de tentaţiile unei prosperităţi care nu vine peste noapte.

La final, s-a strigat catalogul, s-au înmânat diplomele de onoare, s-au făcut fotografii şi s-au fluturat tocile, prin acel gest atât de lejer şi de neverosimil  care confirmă finalul eforturilor celor 6 ani de studii. Absolvenţii s-au pregătit de petrecere şi au cules laurii simbolici ai unei glorii trecătoare dar fără îndoială memorabile înainte de a duce bătălia unei veri pline de marcaje sinistre, marca ECN.

Să participi la ceremonia de absolvire a mediciniştilor, când eşti în an mai mic (si Anul 5 e mic in raport cu momentul absolvirii :)),  e ceva ce implică niţel masochism. Pe de o parte da, e o infuzie de optimism, te convingi că facultatea chiar are un final, că vine un moment în care nu mai ai de calculat un număr astronomic de sesiuni, că acea călătorie pe care ai început-o entuziast în Anul 1 şi care ţi-a tăiat elanul pe măsură ce ai început să suferi de hipoxie şi hipobarism pe înălţimile anilor clinici, chiar are o destinaţie sau măcar un popas oficial înainte de a te lovi de alte limite verticale ale pregătirii profesionale. De asemenea, e un fel de asamblare a unei speranţe justificate:  Pe de altă parte participarea la un asemenea eveniment te poate lăsa şi parţial frustrat, adică în ordine ierarhică tu eşti încă muritor şi absolvenţii sunt un fel de zei… ţin minte că, încă pe când eram în Anul 1 dar şi mai târziu mi se întâmpla, înainte de diverse cursuri să aştept golirea sălii ocupate anterior de colegii din anii mai mari: îi priveam poate cu o exagerată admiraţie – ăştia sunt ăia care au trecut, după caz de Anatomie, Semiologie Chirurgicală, Interne, Obstetrică- Ginecologie – cumva a proiecta o supravieţuire onorabilă dincolo de aceste examene care pe mine mă aşteptau şi pe care ei le lăsaseră în urmă ţinea de domeniul miraculosului. A fi alături de absolvenţi e un fel de reminder al faptului că tu mai ai de tras şi mai ai de trecut nişte probe de foc, e un fel de privire disperată spre malul opus al unui torent de informaţii şi vârtejuri pe care stau frumos absolvenţi îmbrăcaţi în robe – ei nu te pot ajuta, ei doar celebrează pilduitor reuşita lor pe care speri să o atingi şi tu în cele din urmă. Adică e o stare pe undeva contradictorie: te bucuri pentru nişte oameni care au reuşit la aceeaşi încercare la care vei fi şi tu supus, te bucuri că ştii că poţi şi tu avea un viitor alături de ei, fundat pe un trecut comun şi pe de altă parte te întristezi că eşti încă pe partea cealaltă a malului şi că mai ai de trecut prin nişte furci caudine prin care nu eşti sigur că vei supravieţui. Mai am un an pana cand sper ca si generatia mea va reusi sa faca acel… salt miraculos.

Până atunci, nu pot decât să îi felicit pe absolvenţii din 2015 şi să le urez succes la examenul de licenţă şi de rezidenţiat.

 

 

Minighid al studentului de Anul 4 (III) – Update

Savurându-mi cafeaua de vacanță și trăgând linii imaginare, constat că, așa cum a făcut și oldunsurehand la vremea sa, anul 4 a fost cel mai „lejer” (mai cu seamă al doilea semestru), ocupând primul loc detașat față de ceilalți ani la acest capitol. Asta ori pentru că e anul în care se face acel switch către partea clinică – „parcă mai arată a medicină” și lucrurile devin mai interesante, ori pentru că, pur și simplu, e mai ușor – având și ceva informații la bază pe care să le putem lega între ele. Dar cel mai probabil amândouă la un loc. Este cu siguranță anul în care îți poți permite să te arunci în tot felul de activități extra (proiecte în ASSM, participări la congrese șamd).

În primul semestru nu au apărut modificări importante față de precedentul an. De aceea, mă voi rezuma să punctez diferențele apărute în cel de-al doilea semestru:

  • Chirurgia Generală – rămâne materia cu cele mai multe credite ale sem. II (12). Cursul a fost ținut de șef lucr. dr. Cătălin Mișarcă și s-a ținut în corpul K de 2 ori pe săptămână, aprox. 1 oră și jumătate, uneori aproape 2, fără pauză – materia cuprinde patologia chirurgicală a tiroidei, a glandei mamare, a tubului digestiv + a organelor anexe, peritonita și traumatisme abdominale. Slideurile sunt făcute pe baza capitolelor de chirurgie ale cărții pentru rezidențiat (ECN) și sunt suficiente pentru examen (nu ne-a fost dată bibliografie suplimentară). Microcursurile s-au ținut și în acest an (săptămânal, în cadrul stagiilor), de către dr. Durach, respectiv dr. Hogea. La microcursurile ținute de dr. Hogea au fost discutate mai ales cazuri, patologii chirurgicale frecvente și tehnici chirurgicale. Cele mai atractive momente au fost, fără doar și poate, cele în care s-au prezentat noțiuni practice elementare de chirurgie (noduri, suturi). Examenul a fost sinteză, constând în 19 subiecte cu răspuns scurt (ex: clasificarea hemoragiei digestive superioare, sindromul esofagian, tratamentul antibiotic în peritonita acută, bilanțul lezional în traumatismele abdominale, clasificarea anatomopatologică în apendicita acută etc.). Nu au picat mulți, însă notele nu au fost prea mari.
  • Endourologie – materie în premieră la facultatea noastră. Disciplina a cuprins partea de tratament endoscopic în patologiile aparatului urinar și genital masculin. La curs ținut o dată la 2 săptămâni, în corpul K, au fost prezentate tehnicile de intervenție, instrumentarul specific, dar și câteva aspecte ce țineau de fiecare patologie în parte (acestea se regăseau cât de cât și în materia de Urologie). Examenul a fost tip sinteză, 5 subiecte de redactat; notele au fost destul de bune, însă tentativa de fraudă a fost pedepsită!
  • Deontologie – au apărut câteva modificări și aici, în sensul că, spre deosebire de anul trecut, în acest an s-a susținut și un examen în sesiune (care a contat 20% din nota finală). Cursul a fost predat de prof. univ. dr. Liliana Rogozea și de conf. univ. dr. Lorena Dima (cred că orele au fost distribuite aproape în mod egal), în corpul K, o dată la 2 săptămâni, iar seminarul de asist. univ. dr. Florin Leașu. Pentru examinarea practică am avut de pregătit un proiect (în echipe de câte 2-3) pe una dintre problemele de etică oferite și pe care l-am prezentat la sfârșitul semestrului în fața grupei. La examen am avut câteva întrebări grilă și de comentat o problemă de etică medicală (similară cu cele de la seminarii).
  • Medicina Muncii – titularul de curs nu s-a schimbat, cursurile au fost ținute teoretic în corpul K, o dată la 2 săptămâni. Practic, nimeni nu prea pare să poată desluși misterele privind desfășurarea acestui curs. Cert e că la examen au fost scăzute puncte pentru absențele de la curs. Ne-a fost trimisă o carte de Medicina Muncii în format electronic și 15 subiecte, dintre care la examen au intrat doar 3.
  • La Ortopedie și Urologie nu au apărut modificări față de anul trecut.
  • Medicina psihosomatică – nu s-a mai ținut în anul nostru!

Examen la O-G. OMG (Partea a II-a)

(continuare)

Ne îndreptam spre biblioteca unde trebuia să răspundem, trecând cu foile în mână prin coridorul întunecat de lângă sala de chiuretaje, apoi prin holul de la parter unde ceilalți colegi care așteptau încă să intre la examen ne priveau ca pe niște condamnați on death row. Îl căutam printre ei pe R., ca să îi fac un semn discret că totul e în regulă. Știam subiectul. Eram sigură pe mine. Ne-am trimis două bezele de adio și apoi am intrat …

about_to

Cel mai nasol (and people can back me up on this) e când răspunzi ultimul. La examen se intră câte cinci o dată, iar eu, fiind ultima din calup în ordine alfabetică, urma să asist la discursurile tremurânde ale tuturor până să pot deschide și eu gura să zic ceva.

Primul –  răspuns bun, dar insuficient. Se mai așteaptă o reformulare, care din păcate nu mai apare. PICAT.

Al doilea – poezie scurtă despre HCG, câteva bâlbâieli… se pun două întrebări ajutătoare cu așteptare îndelungată a răspunsului, care totuși vine. Bine, aproape picat. 6!

Al treilea – un răspuns complet, ușor incoerent, dar care îi face pe profesori să zâmbească la un moment dat. „Ocitocina se eliberează în timpul orgasmului prin stimulare mamelonară”. Doamne-ajută. 8!

Al patrulea – PICAT. Începuse expunerea cu patologie prea avansată, când se dorea de fapt doar esențialul (pe care însă emoțiile l-au înăbușit undeva departe în memorie). Așa e când te pregătești prea mult și ai impresia că fix nota aia de subsol pe care nu ți-o amintești conține TOTUL…

Al cincilea – eu…

Erau acolo toate cadrele didactice de la O-G și parcă se tot înmulțeau la spectacol pe măsură ce mai răspundea câte unul. Mă simțeam ca legată de mâini într-o apă cu crocodili care acum, după ce se săturaseră de ceilalți, se pregăteau să guste și din mine.

unotentertained

Asistasem neputincioasă (pentru o perioadă parcă interminabilă) la „căderea în picat” a colegilor alături de care mă pregătisem intens tot semestrul. Unii dintre ei, deși cunoșteau subiectul până la nivel de nucleol, s-au înecat din cauza emoțiilor în propria ciorbă de cuvinte. Iar acum urmam eu…

Foile în față. Palmele transpirate. Fața roșie. Privesc în ochii profesorului și în momentul ăla îmi activez hiperspațiul intelectual. Îmi încep execuția, din fericire cu o expunere logică și mult mai coerentă decât anticipasem. După 60 de secunde eram abia la jumătatea primului subiect, cel cu contracția uterină. Vocea începe să-mi tremure, mai arunc un ochi pe gogoașa cu actină și miozină de pe foaie. „Calciul intră în celulă prin activarea…”  „Bine.”…aud ca prin vis. Bine? Deci trebuia să mă opresc? Mă uit nedumerită în jur. Is that it? WHAT’S HAPPENING?

Jack-Sparrow

Da, examenul se terminase. Se face o scurtă recapitulare a notelor și suntem expulzați din sală. Când am ieșit de acolo am realizat amploarea dezastrului. Inventarul nu suna deloc bine: 40% căzuseră în picat și printre ei oameni la care nu m-aș fi așteptat vreodată. Mi-era rușine să mă bucur de nota mea și nu știam dacă să îmi văd zecele ca pe o performanță sau ca pe o întâmplare norocoasă. Când s-au prăbușit zidurile, eram pur și simplu în afara razei de acțiune.

Imaginea „ca de priveghi” peste care dădusem de dimineață la maternitate, cu toți colegii așteptând palizi un simplu număr în carnet, se transformase în ceva și mai sexy. Acum, după examen, studenții nu numai că se confundau la culoare cu gresia de la parter, dar zidurile se metamorfozaseră și ele într-un altar al plângerii. „Ce ți-a picat?” „Balanța sodiului în sarcină”…poker facepalm. By god, astea-s subiecte de medic specialist! Nu mai era vorba despre picat/luat, ci despre cât de tare te-a lovit subiectul din cauza căruia ai picat. Fiecare avea o poveste a lui despre cum s-a ferit sau nu de gloanțe. Câțiva deja capitulaseră. Puținul dram de energie pe care-l mai aveau ca să-și mențină ochii deschiși se epuizase și o porniseră încet spre casă, unii adormind în autobuz.

Atâta dramă, atâta tragic parcă nu mai văzusem nici în vremea primului examen la anatomie, când așteptam proptiți pe coridoarele din corpul Y nu neapărat o notă de trecere, ci doar un final al calvarului ca să putem da start la un somn liniștit. „Medicina e grea și nu e pentru oricine”, cea mai enervantă frază pe care o tot auzeam în primii ani și pe care la vremea aia nu am luat-o chiar în serios, începuse parcă să capete sens. Dar acum era prea târziu. Mușcasem din fructul științei și era prea gustos ca să nu îi las otrava să mă consume mai departe.

Examenul de obstetrică, pe lângă un test al logicii și al capacității de muncă, a fost un test al forței interioare și autocontrolului, un ultim test care ne-a adus pe toți mai aproape de ce înseamnă cu adevărat să fii medic și să te aduni în simțuri după 3 nopți nedormite ca să poți face față cu bine unui caz dificil. Am găsit, în ciuda așteptărilor și a zvonurilor dinaintea examenului, multă răbdare și empatie de partea cealaltă a catedrei, încă o dovadă a faptului că nu trebuie să te sperii singur auzind legedele unora. Fiecare își spune povestea la persoana I. Chiar și dacă subiectul te nimerea cu o clasificare sub centură, găseai îndeajunsă înțelegere încât să fii întrebat și ceva pe lângă. Partea bună – ți se oferea o a doua șansă. Partea proastă – trebuia să știi tot ce era pe lângă, adică toată medicina de care ai auzit ever. Obstetrica nu se oprește la patologie specifică de sarcină, ci trece dincolo, în granița ținutului deja îndepărtat și uitat al fiziologiei, histologiei și anatomiei…

impossibrew copy

Dacă e să fi învățat o lecție de viață din toată facultatea (culminând cu examenul de O-G), asta ar fi „lecția să fii umil”.  Niciodată să nu te încrezi că ceea ce știi e de ajuns. Never stop exploring. Am căpătat, din păcate, și un sindrom de auto-hater. Aha, am luat 10. Și ce? Mai încolo n-o să mă întrebe nimeni ce notă am primit sau dacă am picat la specializarea pe care voi fi medic. Goddamit, se oprește vreodată? Pentru lumea asta liniară care doar plachează fundalul, n-are nicio importanță cât ai muncit sau câți au încercat să te nimerească cu o restanță. Important e momentul,  ziua de azi și cât de bine știi să zâmbești după o gardă în care ai dormit doar 2 ore. „Mimați implicarea.”…e vorba unui mare om necunoscut.

După ce ne-am mai consolat reciproc că nu e devil-ul chiar așa de negru și că mai mult ca sigur o să își ia toți examenul din a doua încercare, am sunat-o pe mama să-mi cumpere un pomelo. Apoi am pornit-o spre vestiar.

an 6

Catacombele de la subsolul spitalului erau la fel de tenebroase ca mai devreme, cu deosebirea că anxietatea mea nu le mai deforma așa de tare. Spitalul, vestigiu al suferinței colective din acea dimineață, a rămas în urma noastră. Afară totul era la fel, doar că între timp răsărise soarele. Lumea se întâmpla mai departe, alunecând pe polei pe repede-înainte. Eram prea îmbrăcată până în dinți ca să-mi observe cineva cearcănele, iar oamenii zilei de afară erau prea ocupați să-și ascundă nasul în fular ca să îi mai observe pe colegii care ieșeau dezorientați din „terapie intensivă”.

CakjE

Partea bună a lucrurilor – pentru examenul de O-G am recapitulat toată medicina din facultate. Mă simțeam mai aproape de a fi doctor ca oricând. Dacă aș fi învățat la fel de mult pentru toate materiile, probabil examenul de rezidențiat mi s-ar fi părut acum floare la ureche.

Partea rea – după ce am ieșit de acolo, mai aveam de dat încă 3 examene. Spre sfârșitul sesiunii s-au precipitat: dermatologie, oncologie și epidemiologie. Eram ca spartanii. De dermato, eu scăpasem în Erasmus, dar, chiar și așa, simplul gând că mai trebuie să mai îndes 3-4 citostatice noi în mintea mea fragilizată, îmi transforma ambiția într-o pompă de aer și creierul într-o anvelopă hiperinflatată care fâsâia.

maipot_sparta

What’s done is done. Deja nu eram „la prima naștere” să zic așa. Mai trecusem prin sesiuni și nu fusesem dezamăgită de „copiii” mei. Am terminat și sesiunea, acum urma semestrul 2, și apoi…

DSC_0080

Dar să nu fiu prea pesimistă. De azi e vacanță pentru toți. Deocamdată încerc să mă bucur de ultimele zile/ore de indiferență prostrală înainte să pornesc cu avânt spre licență și ECN.

fuck

Examen la O-G. OMG (partea I)

findingog

Acum aproape o jumătate de an se petrecea la maternintatea „Ioan-Aurel-Sbârcea” cea mai mare tragedie din viața studentului medicinist brașovean de la semiologie chirurgicală încoace – anul 6 dădea examenul de Obstetrică-Ginecologie cu Profesorul Moga. Am așteptat până acum să scriu despre asta pentru că, între timp, s-a mai cicatrizat amintirea evenimentului și nu mai doare așa tare dacă zgândăr cojițele și, în plus, poimâine vom încheia cu toții once and for all acest capitol (e ziua restanței pentru colegii care l-au picat atunci în iarnă). Deci, it calls for celebration. So, gather ‘round.

Mai înainte de toate…cum arată lucrurile la final de an 6 (privind prin prisma O-G-ului)?

anul6_amatorii

Dacă aveți impresia că trecerea timpului minimalizează răsunetul unei impresii, ei bine nu așa se întâmplă și după ce ai asistat la ofensiva împotriva O-G-ului. E cam ca „shell shock”-ul. Te-apucă iar tremuriciul. Pe măsură ce scriu, intru într-un fel de transă cu flashback-uri, atât ale evenimentului în sine, cât și ale perioadei prodromale care l-a precedat. PTSD e atunci când nu numai Obstetrica, dar orice cuvânt care începe cu OBS te anxietează așa un pic. Să îi spunem, mai bine, „examenul Voldemort” (pentru că e „He-Who-Must-Not-Be-Named”, you non-Harry Potter fans).

Încă din vacanța de vară circulau zvonuri, ca niște ecouri sinistre pe coridoarele din corpul K, despre colegi mai mari care ar fi ratat licența din cauza lui Voldemort. Eu tocmai mă întorsesm din Erasmus și încă nu mă speria prea tare ideea. Suferisem și în Germania destul la marginea JAP-ului (Jahres Ausschluss Pruefung = un examen final, singular, din toate materiile anului 5, un fel de preview al examenului de rezidențiat, doar că în germană ! pentru cei care fac schimb de experiență la TU Dresden). Destul să spunem că le mulțumesc celor care au inventat cofeina și batoanele de ciocolată… am supraviețuit.

În afară de asta, mi-au plăcut mereu provocările, așa că atitudinea mea înainte de a începe anul 6 era cam așa:

overly-manly-bringit

But then it hit me…materie interminabilă, pretenții cum nu s-au mai văzut până acum în facultate, enzime pe care nu credeam că trebuie să le știu vreodată și o figură de fiecare dată mai amenințătoare la catedră. „Învățați!!!”

Stăteam nopțile cugetând la ghinionul colegilor mai mari care au picat pe „Legea lui Fick a difuziunii transmembranare a gazelor”, subiect cu 90% fizică și 10% fiziologie. Păi cine mai ține minte materiile din preclinic pe care oricum nu le-am învățat cum trebuie nici la vremea lor? Pe măsură ce ne apropiam de examen, mai apărea tot câte o nouă legendă: Rezidenți pe O-G care și-au picat examenele… Rezidenți! Păi știți ce înseamnă asta? Oamenii ăia au păpat O-G pe pâine. Era feblețea lor, visul lor să învețe atâta și le făcea plăcere. Și au picat și ei…DOAMNEE…

panic

Ca să vă dau o idee despre câtă materie e la O-G…dacă știți cumva glumele cu „Yo mama so fat”, o să înțelegeți comparația. Înlocuiți „Yo mama” cu examenul de OBS și înțelegeți prin „so fat” că „materia e atât de multă încât”.

„Yo mama so fat…I-m seriously concerned about her health”

tematicaGine copy

Când dimensiunile morcovului intrarectal au atins flexura splenică, m-am hotărât și eu să pun în aplicare un plan măreț pe care l-am avut încă după prima sesiune din anul 1: „gata, mă apuc de învățat din timpul anului”. And so it was. It finally happened în anul 6. Cam la 2 săptămâni după deschiderea din octombrie, pe vremea când unii încă bâjbâiau în privința coordonatorului și făceau un du-te/vino de tip „Find Waldo” prin spital în căutarea acestuia, m-am apucat frumușel să învăț pentru un examen WOW chiar înainte să înceapă să se organizeze calendarul de sesiune. Imagine that.

Timpul a trecut repede, iar teancul de conspecte se mărea, precum o sarcină intrauterină, de la o zi la alta. Azi un bob de mazăre, mâine o măslină și hopa te trezești cu ditamai dosarul. În fiecare săptămână îi mai măsuram ochiometric distanța cranio-caudală spunându-mi în gând „hmm, this might actually work. Începe să arate a om.” A ajutat și motivația pe care am primit-o din partea rezidentei de la stagiu care ne dădea lucrări săptămânal și câteodată chiar o impresionam și pe ea cu câte diametre pelvine știam. Doar ne avertizase per primam „Examenul de O-G e cel mai greu din facultate. Mai greu decât anatomia, semiochir-ul și fizpaturile la un loc.” Well…shit. Hai că fizpat-ul era logic, dar anatomie…ain’t nobody gonna remember that.

Vacanța de iarnă…ce concept frumos. Oricum nu merg la schi, deci stau în casă și mai recuperez ceva pe la A.T.I. Un examen greu are darul de a-ți distrage atenția de la toate celelalte mai mici și mai puțin fioroase, dar la fel de importante, care, dacă sunt neglijate, se răzbună prin puterea sinergismului. Iarna trecută, dacă vă mai amintiți, au fost temperaturi de -30 grade Celsius. Nimic mai îmbietor decât să stai în casă în fața lui „Morgan’s Anesthesiology” cu un vin fiert și să începi să debitezi grafice cu hemoglobina la om. Lumea încremenise odată cu noi într-o așteptare înghețată a debaclului care urma chiar după revelion.

hb_saturatie

Înainte de sesiune, ca întotdeauna, unii intră în panică zgomotos, alții fac o implozie silențioasă și cei mai mulți se plâng că nu le ajung 14 zile de învățat pentru O-G. Atâta timp cât există democrație, există și multe păreri contradictorii în ceea ce privește varianta optimă de calendar pentru examene. Pentru prima dată însă, în anul 6, șefii de grupă au reușit să cadă de acord de la început că prima variantă era și cea mai bună. Dacă nu ne înțelegem nici la sfârșit, atunci când?

Mai departe știți și voi scenariul – imediat după vacanță: 5 lucrări, 3 examene practice, 2 colocvii și apoi intri în sesiune. Time flies. Examenul practic de la O-G, dat cu 3 zile înainte de cel final, n-are darul să-ți reducă prea mult din anxietate. E acolo doar ca să-ți amintească cât ești de prost și că poate ar trebui să te (re)apuci de fumat. Ieșeam însă fericiți, poate chiar prea mândri că luasem 2 sau 3 sau 2,50. Fătul de plastic la care împinsesem pe model tot semestrul se blocase fix acum cu mandibula sub simfiza pubiană. Ups.

Mai trec câteva nopți de clocotire în propriile camere…

fine

…și așa a venit și a venit ziua lui Voldemort. 29 ianuarie, o zi ca toate altele. (adăugați descrierea colegilor, luminii, umbrelor și intrării în coridorul de la parter unde se fac chiuretaje) Vestiarul de la subsol lookin’ as fabulous as usual, cu deosebirea că acum mirosurile dubioase știam din pantalonii cui se trag

– Servus, cât ați dormit azi-noapte?

– (o colegă pufnește dându-și ochii peste cap) Pfff…ain’t nobody got time fo’ dat.

– (o altă colegă, mult mai mândră de ea) Eu am dormit patru ore.

– Bine, C. High-five!

Degeaba bătusem palma, eu dormisem în noaptea aia doar 2 ore… și alea chinuite. Cu o seară înainte, cam tot așa.  Materia era de mult conspectată și recapitulată, dar suma emoțiilor dădea erori în secreția epifizară. No melatonin for you, my dear lady. Mă temeam nu pentru că urma să nu știu subiectul, ci pentru că sinapsele mele s-ar putea să facă scurtcircuit și totul să degenereze penibil cu o afazie de expresie mai ceva ca într-un AVC pe aria lui Broca. Doamne ferește.

inainte_dupa

Regula e cam asta: intră 5, trag subiecte, ies, se duc să într-o altă sală să își pregătească răspunsul, după 10 minunte mai intră 5 ,trag și ei subiecte, ies și ei și le iau locul celor dinainte care în alea 10 minute s-au mai adunat în gânduri ca să poată spune ceva pe temă. Cât timp unii sunt ascultați, următorii se pregătesc de răspuns. E cam ca pe front – la fiecare 10 minute mai trimiți 5 oameni în prima linie. Eu eram în tura 2.

ordine

Ușa se deschide. Moment de tahicardie. „Haideți, următorii!”

Ne începem marșul în linie dreaptă către sala de examen unde urma să jucăm ruleta rusească cu subiecte. Pe masă, înăuntru, împrăștiate ca niște rămășițe de caiet aparent inofensive, săteau foile cu verdictele noastre. Inspir adânc, mă uit repede în tavan să văd dacă mă ajută cineva de acolo, mă uit în jos, către teancul de foițe, și îmi las mâna inspirată de gravitație să cadă pe cel mai bun…

subiecte

„Diagnosticul clinic în sarcină trimestrul I și II” (so far, so good) și… „Mecanismul contracției uterine”. Expir. Mother of God! Asta îi picase și lui R. cu o zi înainte! Jubilam în sinea mea că am mai apucat să repet cu el ce ar fi trebuit să răspund. Luase 10. M-am mai relaxat un pic. Ascultam curioasă și ce le-a picat celorlalți 4 colegi: „Declanșarea travaliului”, „HCG-ul”, „Anasarca feto-placentară” …not bad, hai că mai știu câteva din cuvintele astea.

După ce fiecăruia i-au fost consemnate subiectele de către asistent, în cea mai mormântală și serioasă liniște, cei 5 am ieșit din bibliotecă și am cotit la dreapta, spre zona de chiuretaje, către o anticameră unde urma să ne pregătim răspunsurile. Ușa anticamerei se deschide și prin ea alte 5 siluete, roșii și aburinde, așteptând să înceapă scufundarea în adrenalină și hiperprosexie. Era tura 1.

„Gata, haideți, sus!”

I swear it, dacă am fi avut toții un pic mai multă energie, probabil la comanda asta s-ar fi sărit în picioare cu „Să. Trăiți!” și un salut milităresc. Dar nu…toți eram mult prea epuizați și cei 5 care urmau să răspundă s-au ridicat obosiți și îmbătrâniți de pe scaune, ca să pornească în șir indian spre biblioteca de unde noi tocmai venisem. Țineau în mână, solemn, foile cu schițe de răspuns, agățându-se de ele ca Rose de ușa aia din Titanic.

titanic_door

Examenul are darul să îți crească atenția în așa hal, încât și acum îmi mai amintesc cu ce ruj era dată rezidenta care ne supraveghea și titlurile cărților de pe rafturi deasupra noastră, stivuite ca niște observatori tăcuți ai ororilor care s-au mai petrecut acolo… „Principii de anestezie în obstetrică-ginecologie”. Brrr…

Ok, să mă concentrez pe subiect. Mecanismul contracției uterine. (contracting brain muscle) Două scheme, o gogoașă cu actină și miozină, ceva cuvinte pe lângă pe care trebuia neapărat să le recit  – „complexul calciu-calmodulină”, „MLC-kinaza” „conexina 43”, „joncțiunile gap”, „inozitoltrifosfatul”  etc și apoi relaxarea: subiectul cu diagnosticul clinic… (contracts brain muscle again) Budin, Tarnier, McDonald…Uau ce tare! Mi-am amintit toate semnele clinice, alea cu nume proprii pe care nu le mai folosește nimeni. Lovely. Asta sigur o să îl impresioneze pe dom’ profesor.

Mă bucur de câteva momente de privit împrejur în timp ce așteptam să fim din nou convocați…

Curând se aude agitație pe coridor. Au ieșit cei de dinainte. Se apropie expulzia noastră din anticameră.

Ușa se deschide furios. „Gata, haideți!” răcnește semnalul, mai abitir decât o ruptură prematură de membrane (pentru necunoscători, asta grăbește alunecarea mobilului fetal în canalul de naștere). Alunecăm și noi, deci, spre ieșire, cu morcovul încă bine păstrat în sigmoid și enumerând în cap toți zeii de care am auzit vreodată, numai ca să intrăm în camera de „terapie intensivă neonatală” (adică biblioteca) unde trebuia să dăm socoteală pentru faptele noastre din anticameră.

(to be continued)

Macar stiu unde sa caut…

De vorbă cu tine drag coleg ,

Mi s-a facut dor de spital, mi-am luat cafeaua de la automat, in dimineața asta linștita de duminica, am inceput sa sprijin un zid al caminului si sa privesc de-a lungul coridorului (defect profesional perpetuat si in afara spitalului?).

image001

Privind in gol holul trist am inceput sa compar parcursul meu universitar cu acest aparent interminabil culoar. Pe ambele parti ale holului se afla uși , fiecare ușa mi-am imaginat-o ca fiind o disciplina pe care am studiat-o in facultate , in spatele fiecarei uși se afla o poveste si o tona de informatie impartita la doi (camera de doua persoane). In fiecare camera in care am intrat am primit o informatie din partea unui doctor , cate putin din experienta lui si din cunostintele pe care el le detinea la momentul respectiv . Dupa un anumit timp am iesit din camera respectiva si, dupa ce am promovat si examenul la acea disciplină, am inchis usa . La unele discipline mi s-a intamplat sa inchid usa cu cheia , iar mai apoi broasca a ruginit…  poate ca nu voi mai reusi niciodata sa deschid acea usa,  nu voi putea decat sa o sparg dar s-ar putea ca inauntru sa nu mai gasesc altceva in afara prafului.

De-a lungul coridorului am vazut apoi luminile pe care mi le-am imaginat ca fiind toate momentele acelea de ,, aha,, acum stiu ce sa fac cu informatiile pe care le-am primit in fiecare camera si le pot aplica in practica”.

Uscatorul de rufe se afla in fata catorva usi si asta mi-a amintit ca au fost intr-adevar si discipline care m-au facut sa transpir de emotii , m-au stors de energie, m-au murdarit cu frustrari si m-au facut sa regurgitez pe propria mea demnitate . Am cautat sa trec si peste astfel de experiente:  mi-am schimbat hainele,  pe cele murdare le-am pus la spalat apoi la uscat. E drept ca experienta aceea a lasat ceva urme –  de fiecare data cand va trebui sa folosesc informatiile de la acele discipline problematice,  imi voi lua pe mine hainele care acum stau sa se usuce de pe care n-au iesit probabil toate petele.

Nu intamplator pe coridor se afla si un frigider, acolo s-au adunat toate informatiile care trebuie conservate bine de-a lungul carierei mele –  sunt informatii pretioase pe care n-as vrea sa le altereze timpul .

Am ajuns la un capat al coridorului pe care l-am parcurs , ma uit in urma sa vad capatul de la care am pornit si realizez ca nu mai pot zari prea multe cand ma uit in urma, nici nu imi mai aduc aminte prea bine ce se afla in primele camere in care am intrat . Mi-as dori sa ma pot clona, sa pot sa fiu in fiecare camera si sa fiu sigura ca stiu totul si ca nu ratez nimic important . Dar trebuie sa ma multumesc cu  mintea din dotare  – memoria mea a capturat numele camerei in care va trebui sa intru, atunci cand voi avea nevoie de anumite informatii pe care le-am uitat , pe principul macar stiu unde sa caut !

Aseara am intrat in camera FARMACO pe care probabil ca n-am mai vizitat-o din Anul 3 de facultate .

image002

Am realizat ca nu e suficient sa fiu doar in camera Farmaco si am intrat si in camera Biochimie… nici asta nu a fost suficient apoi am intrat in camera MVP si uite asa mi-am dorit din nou sa ma clonez .

Poate ca asta va fi noua mea dorinta sa pot sa fiu in mai multe locuri deodata .

Pana una alta cafeaua s-a terminat , e ora 12 si dimineata a luat sfarsit . Totul se desfasoara intr-un timp limitat si, la un moment dat,  toate ajung la final.

Poate ca fiecare dintre voi, dragi colegi, va veti uita candva de-a lungul coridorului vostru si veti intra in camerele voastre, acolo unde nu veti mai gasi pe nimeni – va veti afla doar voi, constiinta si rezultatul eforturilor voastre din fiecare an.

image003

Va urez mult succes, in singuratatea voastra si mult spor in a reaseza paginile calatoriei voastre personale, ale unei profesii pana la urma alcatuita dintr-o mare de bucatele de hartie… raspandite in spatele atator usi.

DMT