Metafore periculoase pentru… sanatate

Boala este partea întunecată a vieţii, cetăţenia împovărătoare a omului. Fiecare om se naşte cu dublă cetăţenie, una în regatul celor sănătoşi, cealaltă în regatul celor bolnavi. Deşi cu toţii ne dorim doar folosirea paşaportului favorabil, mai devreme sau mai târziu fiecare dintre noi este obligat, cel puţin pentru un timp, să se identifice cu cetăţenii celuilalt regat.

Aşa se deschide eseul BOALA CA METAFORĂ, un eseu  semnat de unul dintre cei mai cunoscuţi critici culturali americani ai secolului XX, anume Susan Sontag, un eseu care ne aminteşte de potenţialul patologic inevitabil pe care fiecare dintre noi îl purtăm ca membri ai speciei.  Eseul BOALA CA METAFORĂ, alături de eseul SIDA ŞI METAFORELE EI, ambele reunite în volumul publicat în limba română de Editura Vellant  au avut un impact profund în anii 70-80, în ceea ce priveşte percepţia publică asupra unor afecţiuni grave ale secolului XX precum cancerul sau sindromul imundeficienţei dobândite dar şi în ceea ce priveşte abordarea comunicării medic-pacient, când vine vorba de boli incurabile sau dificil de ameliorat.

boala

Nu cred că e hazardat să spunem că  probabil nu există un tovarăş de drum mai longeviv al omului, în întreaga sa istorie pe pământ, altul decât boala. Instrument sau nu al selecţiei naturale, reglator al ecosistemelor, expresia competiţiei între organisme şi microorganisme, fenomen natural capabil de a fi ameliorat prin mijloace medicale, boala n-a fost însă privită dintotdeauna în dimensiunea ei inevitabilă ataşată fenomenului viu (perspectiva asta oricum nu are mai mult de 200 de ani, atâta timp cât e fundamentată pe schimbarea paradigmei în microbiologie şi pe apariţia teoriei evoluţioniste) dar a fost integrată, din cele mai vechi timpuri, după posibilităţi explicative ale fiecărei epoci,  în naraţiunile sociale şi spirituale ale comunităţilor. Bolile  au fost învestite cu semnificaţii care, fie că aveau sau nu de a face cu realitatea (cel mai adesea nu, înainte de era microscopului, desigur), au reuşit să modeleze comportamente sociale şi răspunsuri emoţionale. De pildă, ciuma şi holera au fost percepute mult timp ca o expresie a mâniei ceresti îndreptată împotriva unei comunităţi, aşa cum tuberculoza sau cancerul, mai târziu, ca o expresie a judecăţii divine orientată asupra individului.  Boala a căpătat reliefurile unei pedepse, a devenit o expresie a dezordinii, corupţiei sociale sau morale în diferite epoci. Cu atât mai generoase şi mai abundente au fost aceste semnificări ale bolii, cu cât boala respectivă era mai puţin cunoscută, aşa cum sugerează Susan Sontag. Fenomenul semnificării bolii pare să fie la fel de vechi ca boala: din Antichitate, în Evul Mediu, în Renaştere, în perioada Iluministă, dar şi în ultimele două secole, oamenii au căutat să compenseze incapacitatea de a cunoaşte cauzele şi mecanismele fizice ale bolilor prin semnificări surogat care să le dea un sens, să le facă accesibile înţelegerii umane. Interesant este, de asemenea, că statutul de reper-metaforă al unei boli se pierde, pe măsură ce cunoştinţele despre boala respectivă se îmbogăţesc şi tratamentele avansează. Înstăpânirea prin cunoaştere şi gestionare terapeutică cvasi-definitivă retrage caracterul înfricoşător şi stigmatizant al bolii.

Cu alte cuvinte, bolile şi-au câştigat o reputaţie în timp, au devenit instrumente de metaforizare pentru cele mai adânci spaime existenţiale, surse de comparaţie pentru relele absolute imaginabile iar teza autoarei americane este că tocmai această reputaţie, mai ales în ultimii 200 de ani, în cazul unor boli precum tuberculoza, cancerul sau SIDA (care au ca particularitate, spre deosebire de molimele medievale faptul că, prin evoluţia lentă şi adesea săracă din punct de vedere clinic, sunt genul de entităţi misterioase, invazive, care se insinuează fără a bate la uşă) au contribuit la fel de mult la suferinţa pacienţilor, precum fiziopatologia şi manifestările clinice. De ce? Pentru că reprezentarea înfricoşătoare şi metaforizantă a bolii a tabuizat pur şi simplu afecţiunea respectivă şi a modelat atitudini care au influenţat atât depistarea ei cât şi tratamentul ei. Cum? Pe de o parte această reprezentare a generat un climat social general de repulsie, dezgust şi ruşine faţă de anumite boli şi implicit, faţă de respectivii bolnavi şi, pe de altă parte i-a încărcat pe bolnavi cu un grad de vinovăţie şi responsabilitate fictivă pentru afecţiunea lor, fie că vorbim de lipsă de prudenţă, slăbiciune,  comportamente excesive.  Consecinţele? Dacă luăm în considerare definiţia sănătăţii a OMS (ca stare de bine fizic, psihic şi social) e clar că metaforizarea unei boli are un impact profund asupra sănătăţii pacientului, pentru că amorsează o suferinţă psihică care dublează suferinţa fizică  (pe fondul izolării şi disperării instalate, atunci când află că are o boală proiectată drept înspăimântătoare la nivel social). Dacă luăm în considerare cercetările medicinii psihosomatice, e lesne de anticipat că această suferinţă psihică este încă un obstacol în calea posibilităţilor de ameliorare ale bolii fizice, ba chiar o sursă de agravare a afecţiunii (prin somatizarea suferinţei psihice). În plus, aşa cum sugerează şi Susan Sontag, pacienţii care se autosuspectează de o boală debilitantă, metaforizată vor evita adesea controalele medicale, vor întârzia prezentarea şi diagnosticarea din timp, din teama de a nu se confrunta cu un adevăr dureros care echivalează pentru ei  cu o condamnare socială.

Printre bolile cele mai ornamentate şi încărcate metaforic boli pe care le abordează, pe rând, Susan Sontag în eseurile ei se numără: tuberculoza, cancerul şi SIDA. Analizând romane, poezii, filme, eseuri, volume de istorie autoarea americană evidenţiază asemănările şi deosebirile între mitologiile care s-au ţesut în jurul acestor provocări medicale, psihologice şi sociale. Tuberculoza, în secolul XIX, a fost privită drept o boală a contrastelor extreme, o boală în care perioadele de hiperactivitate alternează cu apatia. Figura celui atins de tuberculoză este cea a unui martir, atâta timp cât oamenii considerau că e vorba de o boală care apare dintr-un exces de pasiune la firile creatoare, dar şi o boală care poate fi o şansă de izbăvire pentru un păcătos sau o şansă de desăvârşire a virtuţii pentru cel inocent, o boală a umezelii care consumă, arde pe dinăuntru (referinţa se face probabil la cavernele rezultate în urma necrozei cazeoase). La polul celălalt este cancerul în secolul XX: o afecţiune devitalizantă, invadantă (Susan Sontag remarcă faptul că cercetarea medicală a cancerului a dus la introducerea inoportună a limbajului militarizat în câmpul medicinii: boala invadează, colonizează, impune necesitatea strategiilor de rezistenţă), o boală care atinge organe tabu, ruşinoase (colonul, testiculul), o expresie a individului reprimat şi inhibat emoţional sau a celui care duce un stil de viaţă abuziv (de aici se nasc pârghiile culpabilizării celui suferind). SIDA este afecţiunea care nu mai permite romantizări şi sentimentalisme, e boala exceselor şi a perversităţii (e cea care dublează stigmatizarea şi dă în vileag membrii grupurilor deja condamnate precum toxicomanii şi homosexualii), e boala care nu doar că e letală dar păstrează mărcile dezumanizării, ale lipsei de moralitate. În ordine istorică, SIDA a condus probabil la una dintre cele mai profunde modificări ale atitudinii faţă de boală, catastrofă şi sexualitate în anii 80 – sexualitatea eliberată in anii 60-70 şi-a dezvăluit dintr-o dată potenţialul suicidar şi chiar letal prin apariţia SIDA.

Toată această mitologie desigur că a afectat nu doar percepţia suferinzilor de aceste boli dar şi atitudinea medicilor în ceea ce priveşte comunicarea cu astfel de bolnavi. În America anilor 50 şi 60, aşa cum ne aminteşte Susan Sontag, era ceva comun ca pacienţii să nu fie înştiinţaţi de gravitatea şi realitatea bolii lor, era ceva obişnuit ca acest subiect să fie discutat mai degrabă cu familia, puteai face înţelegeri ca până şi plicul cu analize şi comunicări de la spitalele de oncologie să aibă  antetul acoperit şi datele expeditorului mascate tocmai pentru a nu trezi suspiciuni pacientului care ar fi putut ridica poşta. Medicii erau zgârciţi în a oferi informaţii complete şi detaliate, iar protocoalele terapeutice erau, multe dintre ele încă în fază experimentală si duceau la recăderi frecvente, chirurgia era insuficienta si ineficienta , astfel că abordarea situatie de comunicare era una modesta, cosmetizata, consolatoare.

Astăzi, în schimb, vorbim de prioritatea onestităţii în comunicare, de confidenţialitatea medic pacient, de broşuri şi materiale video, reclame la televizor care vorbesc despre importanţa conştientizării şi prevenţiei cancerului. Medicii vorbesc deschis despre riscuri şi au protocoale complexe de tratament care includ atât intervenţii chirurgicale, cât şi chimio şi radioterapie, pacienţii sunt asistaţi atât fizic cât şi psihologic în confruntarea cu boala. Schimbarea de atitudine a început să se producă pe de o parte prin avansul tehnicii şi a cunoaşterii acestor boli (care i-au făcut pe specialişti şi pe pacienţi să nu se mai simtă neputincioşi în faţa unei afecţiuni enigmatice care părea să atingă aleator, chinuitor şi mortal pe oricine) care a redus din misterele bolii şi implicit a făcut posibilă risipirea atmosferei metaforice din jurul ei şi, pe de altă parte, graţie pledoariilor unor personalităţi precum Susan Sontag (chiar ea o supravieţuitoare a cancerului). Asemenea pledoarii, aşa cum veţi regăsi în aceste două eseuri interesante vin să transmită un mesaj important, valabil pentru orice altă maladie (încă valabil pentru cancer şi SIDA care se află încă în proces de demetaforizate) care ne va ameninţa pe viitor şi care va respecta scenariul proiecţiilor temerilor noastre esenţiale: este important să renaturalizăm boala, să o dezideologizăm, să nu lăsăm, să o abordăm ca un fenomen biologic care poate fi investigat şi, în cele din urmă, întâmpinat cu mijloace terapeutice. Aşadar, e important, pe cât de redundant, de tautologic sună asta, să privim şi să abordăm întotdeauna boala ca boală, deci să nu o încărcăm metaforic cu semnificaţii de tip blestem, pedeapsă sau sursă de ruşine – toată această încărcătură de semnificaţii nu va face altceva decât să îngreuneze diagnosticul şi tratamentul, va interpune un fel de zid între societate şi pacient şi chiar între medic şi cel aflat în suferinţă.

Şi pentru ca e putin probabil ca mijloacele de comunicare in masa sa renunte la exprimarile bombastice care atrag audienta si exploateaza suferinta  rămâne in primul rand in responsabilitatea medicilor să vâneze, să critice şi să deconstruiască metaforele ţesute în jurul bolilor.

Cele doua eseuri semnate de Susan Sontag se gasesc reunite in volumul publicat in acest an de Editura Vellant, disponibil in librariile din Brasov si nu numai.

Advertisements

Ori la bar, ori la spital… tot la păcănele ajungi

Stând în poziţie de drepţi la ecograful de pe secţia de Cardiologie, de la Spitalul  Judeţean, tot ascultând sunetul acela sec al butoanelor suprauzate (precedat de vâjâitul bilei de explorare) am ajuns cu gândul  la alte activităţi pitoreşti ale poporului român, salvatoare de viaţă pentru unii sau catastrofale pentru alţii (mai ales la portofel şi la ziua de salariu). În fond ce văd   pacienţii, bărbaţi cu cardieşe/ femei cu cardieşe (vorba cetăţeanului cu docomentul ) când se întind pe masa de examinare? Văd un doctor care se aşază pe scaun, se uită într-un ecran şi apasă cu zgomot pe butoane şi îl agasează cu o sondă pe torace, fără să ştie neapărat ce o să găsească. Între timp, în barul din spatele spitalului, clientul se aşază şi el pe scaun în faţa unui aparat, se uită într-un ecran (e drept, mai colorat) şi apasă şi el pe butoane, fără să ştie ce o să imortalizeze pe teveu. Vorbă lungă, ideea e că, aşa superificial privind lucrurile,  la ecocardiografie te poţi simţi ca la păcănele… doar că la spital  nu se joacă pe bani, ci se joacă pe ani de supravieţuire şi de boală cronică (adică sunt nişte păcănele cu implicaţii mai serioase).

ecograf2

Într-o primă fază, la fel ca la bar,  din când în când,  poţi încerca să dai vina pe aparat, că ţi-au ieşit trei lămâi şi o căpşună şi n-ai prins şi tu o linie de citrice ca lumea, la ecocardiograf nu e exclus să te oftici că nu ţi-a ieşit un rând de stenoze complet… bine, după aia te lămureşti că era bine să nu-ţi fi ieşit nimic,  nici măcar o pereche de regurgitări de vreun fel, dar na, toate lămuririle  la timpul lor.

Another day, more medrage, please!

România secolului trecut văzută de medici

La festivitatea de absolvire a generaţiei 2015 Decanul, prof univ dr Marius Moga, ne invita să medităm şi să luăm ca repere profesionale şi morale în viitoarea noastră carieră generaţia de medici din anii 50-60, acei medici bine pregătiţi care au ajuns să-şi desfăşoare activitatea în cele mai izolate localităţi din România (să ne amintim celebra categorisire a localităţilor: sat în care opreşte trenul, sat prin care trece trenul, sat în care s-a auzit de tren – vă recomand să vizionaţi şi filmul cu accente suprarealiste al lui Mircea Daneliuc, Undeva la Palilula, ca să vă faceţi măcar o idee de ce zone crepusculare erau localităţile astea), cei care şi-au jertfit (voit sau nu) aspiraţiile personale şi profesionale, au îndurat frigul, foamea, au stat la lumina lumânărilor şi a lămpilor cu petrol pentru a oferi asistenţă medicală, pentru a se îngriji de semeni, punându-i pe ceilalţi mai presus de confortul şi dorinţele lor – spirit de sacrificiu la cel mai înalt nivel, probitate profesională şi devotament necondiţionat, asumarea la modul cel mai serios a jurământului lui Hipocrate, într-o epocă sufocată de istorie, propagandă şi transformări brutale. Probabil că şi astăzi datorăm mult acelor anonimi, acelor medici de ţară, atâta timp cât, prin activitatea şi implicarea lor au  reuşit nu doar să salveze vieţi în cele mai vitrege condiţii, ci mai ales să impună prestigiul şi importanţa profesiei medicale la nivel naţional, elemente simbolice pe care le moştenim şi astăzi ( chiar dacă e adevărat că asistăm, în acelaşi timp la eroziunea şi umilirea ei, prin presiunea mediatică şi publică, prin tentaţia şpăgii, lipsurile şi salarizarea de mizerie). Şi spun asta pentru că e uşor să uităm că medicii nu au fost dintotdeauna o categorie profesională respectată şi a fost nevoie de multă muncă şi eforturi de instituţionalizare a profesiei până ca medicina să capete relieful psihologic şi social pe care îl are astăzi, în ceea ce priveşte importanţa şi relevanţa (fapt care, din păcate, nu este oglindit şi printr-o finanţare adecvată de la bugetul de stat, dar asta e altă poveste, desigur).

Prof univ dr Dan Minea, cadrul didactic de la disciplina Neurologie,  ne povestea, în emisiunea mediciniştilor de pe Radio Campus Transilvania că a ales să îşi facă stagiatura la ţară (era şi o poveste romantică implicată în alegerea asta, fără îndoială) şi că acolo, în mediul rural a învăţat că înainte de a pretinde respect ca doctor în comunitate, pentru a-şi câştiga poziţia ,  pentru a se integra a fost nevoie să se dovedească în primul rând gospodar, să arate că ştie să-şi ţină casa, să lucreze pământul, să înţeleagă  şi să asume ritmurile şi obiceiurile locului. Iată, încrederea locuitorilor nu vine (sau nu venea, pe vremea aceea) ca un dat ataşat profesiei, ci trebuia să munceşti pentru ea, să îţi afirmi valabilitatea pe limba sătenilor (adică să fii gospodar, să fii validat întâi ca om şi mai apoi ca profesionist). Da, e adevărat, astăzi multe comunităţi aleargă după medici, primari inventivi din diferite sate adună resurse (inclusiv de la locuitori), construiesc case şi cabinete, oferă totul la cheie gratis pentru a atrage doctorii, percepuţi în sfârşit drept indispensabili, să vină în mediul rural. În mod ironic, când populaţia a atins nivelul acesta de înţelegere, doctorii ajung să ocolească satele, astăzi generaţiile de absolvenţi sunt cu gândul la propria realizare personală şi profesională, la oportunităţile din străinătate sau măcar la cele din oraşele mari (mai mult sau mai puţin inexistente) – şi nu cred că îi putem învinui, în contextul actual.

romania medici

Dar, după cum am spus, n-a fost dintotdeauna aşa. Medicina şi-a câştigat locul în mentalul colectiv românesc destul de recent în secolul XX. Cum arăta ea şi cu ce realităţi şi psihologii a fost nevoită să se confrunte, mai ales în mediul rural, în satele româneşti (pe care astăzi străinii le caută cu asiduitate, ca pe nişte relicve blocate în timp, iar noi le descoperim farmecul eco, atât cât mai e, în vacanţe) ne dezvăluie volumul lui Constantin Bărbulescu, ROMÂNIA VĂZUTĂ PRIN OCHII MEDICILOR – MEDICI, ŢĂRANI şi IGIENĂ RURALĂ de la 1860 la 1910, apărut la Editura Humanitas, în 2015. De ce ales istoricul şi muzeograful român să privească România prin ochii medicilor? Pentru că această categorie profesională evalua realităţile şi aborda cel mai exigent punct de vedere al modernităţii vremurilor. Medicii români de la mijlocul secolului XIX, toţi şcoliţi în străinătate, erau instruiţi practic la nivel internaţional şi aveau o perspectivă calibrată perfect timpurilor occidentale, adică aveau una dintre cele mai legitime poziţii în a stabili standardul spre care trebuia să tindă spaţiul românesc dar şi posibilitatea a aprecia nivelul de la care porneam. Cartea are trei părţi: prima discută despre sursele folosite de autor, a doua vizează discursul medical din perioada vizata (final de secol XIX, început de secol XX) iar ultima parte este dedicată analizei raportului dintre urbanitate şi ruralitate. Autorul valorifică două categorii de surse istorice: rapoarte sanitare dinainte şi după 1874 (ale medicilor de plasă, adică medicii de teren din acea vreme, ale medicilor primari şi ale Consiliului Sanitar Superior), memorialistica medicilor.

Cum arată mediul rural, din punct de vedere sanitar? Medicii sunt, aşa cum e de aşteptat extrem de critici. Mizeria în mediul rural pare să fie deplină: haine nespălate, neschimbate, locuinţe insalubre (bordeie din paie şi din balegă – bordeiul devine de fapt un fel de sumă a relelor igienice imaginabile, dat fiind faptul că  spaţiul îngust, întunecat şi nearisit în care stau la grămadă familii numeroase este prielnic pentru apariţia şi răspândirea bolilor dar organizarea sa are consecinţe nefaste nu doar pe plan fizic ci şi pe plan moral – incestul, datorită înghesuielii în care se doarme, inclusiv pe cuptor,  pare să fie frecvent). Igiena corporală şi a părului sunt cvasiabsente, după cum ne relatează doctorul Manolescu: sunt puţin ţărani care se laie pe săptămână o dată, cei mai mulţi aşteaptă sărbătorile mari. Ţăranii nu se piaptănă în toate zilele, unii nici chiar pe săptămână o dată. Pentru a da luciu părului, unele femei îl ung cu untdelemn, altele cu unt, iar altele cu osânză de porc. Pe aceste grăsimi le aromatizează cu busuioc uscat. Doctorul Popescu vorbeşte de paraziţii: Paraziţii sunt oaspeţi obişnuiţi ai rufelor şi capului – săteanul e atât de obişnuit cu dânşii, încât se socoteşte ca un moment foarte sentimental întrei doi tineri, când dânsul pune capul în poala dânsei ca să-i caute şi să-i omoare paraziţii (ce romantic!).

Nici la capitolul alimentaţie lucrurile nu arată bine. Meniul ţăranului e aproape exclusiv vegetal: făină de porumb, ceapă, praz, măcriş, murături. Ţăranii nu cultivă nici măcar legume: cartofi, morcovi, roşii. Evident cauzele pentru această situaţie sunt puse pe seama sărăciei, ignoranţei (nu se pune problema valorilor nutritive) dar şi pe respectarea habotnică şi dezechilibrată a posturilor religioase. Porc şi oaie se mănâncă doar la sărbători, vita e exclusă (ţăranul carne de vită nu mănâncă, sunt oameni care în viaţa lor nu au pus carne de vită în gură şi nici n-ar pune, ţiind aceasta de mare păcat. Vita te hrăneşte, cu boul lucrezi şi te înavuţeşti şi încă să-l şi mănânci?).

O preocupare intensă o constituie  consumul de alcool. Medicii sunt exasperaţi în privinţa asta – doctorul Manolescu observă că ţăranul crede în rachiu ca într-o fântână de putere şi îl consideră un tratament adecvat pentru orice boală, iar cârciuma pare să aibă multiple valenţe sociale, după cum observă doctorul Ştefănescu: pretutindenea la ţară cârciuma este magazinul universal pentru oricine trăieşte la ţară, ca şi pentru cel din urmă ţăran, în ea acesta se antrenează la băut, cu toate că uneori intrase acolo cu gândul de a cumpăra altceva. Cârciuma este unicul local public de restaurare, de întâlnire, de petrecere, de informaţie.  De ce e atât de răspândit consumul de alcool? Pentru că pare a fi, aşa cum sugerează şi Constantin Bărbulescu, lichidul socializării prin excelenţă. Medicul de plasă Iosef Weissberg remarcă: Alcoolismul urmăreşte fiecare pas al ţăranului, de la naştere până la moarte. Se naşte înconjurat de alcool care se bea în sănătatea lui, se botează cu alcool, mumele dau copiilor basamac şi adesea, vai şi copiilor mici, munceşte cu alcool, se lecuieşte cu alcool, mănâncă cu alcool, se căsătoreşte cu alcool, îndeplineşte actul reproducţiunii când e infiltrat cu alcool, vinde fructul muncei lui făcând aldămaş cu alcool şi moare din alcool şi înconjurat cu alcool ce se bea la pomană pentru sufletul lui. Tocmai din cauza asta medicii români încep să studieze, mai mult sau mai puţin alarmist, fenomenul şi să pregătească primele congrese medicale pe această temă.

Discursul medical nu ocoleşte nici pelagra (cunoscută şi ca jupuială sau pârleală), o boală care face ravagii în România şi pe care unii o privesc ca pe un fel de apocalipsă (medicii adesea fac asocieri la modă în vremea respectivă, între capacitatea de afirmare naţională, destinul istoric şi bolile care ne macină, concluzia fiind, desigur, pesimistă: ignoranţa, bolile şi rezistenţa la schimbare ne ţin departe de posibilităţile de reuşită).

Unele dintre cele mai interesante pagini sunt dedicate  eforturilor de a implementa politici sanitare în România şi eforturilor de a instituţionaliza şi recunoaşte  profesia de medic -de la reglementări în ceea ce priveşte construcţia locuinţelor, fabricarea alimentelor, limitarea cuptoarelor de var, cârnăţăriilor şi tăbăcăriilor care făceau ravagii în mediul urban, la raportarea bolilor infecţioase şi renovarea şcolilor şi până la… învingerea competiţiei. Carol Davila a fost cel care a întemeiat nu doar şcoala de medicină din România dar şi profesia de medic, căci el a fost cel care a făcut primul recensământ al medicilor cu diplomă din România. Ca să vă faceţi o idee de rolul şi semnificaţia socială a acestei profesii pe la mijlocul secolului XIX şi chiar  începutul secolului XX, să luăm în considerare amintirea medicului Victor Gomoiu, chemat într-un sat să îngrijească un boier care suferise un accident: Într-o duminică după amiaza, pe când citeam în grădină, a venit un om care mi-a spus că mă cheamă boierul. Când am intrat în cameră – era plină de săteni – boierul şi-a dezvelit voluminosul pântec şi mi-a poruncit: doftore, scarpină-mă! A voit să arate asistenţei căreia îi poruncea de obicei că are la dispoziţie chiar un doftor căruia îi porunceşte la fel. Faţă de atâta necuviinţă, m-am oprit în uşă şi întorcându-mă spre coridor am strigat pe soţia sa: Cucoană, vino să-ţi scarpini porcul!

Pe de o parte, aşa cum ne dezvăluie Bărbulescu, prin documentele de epocă, cariera de medic la mijlocul secolului XIX era mai degrabă neconformă cu statutul social al familiei boiereşti (Nicolae Kretzulescu, cel care obţinuse titlul de doctor în medicină la Facultate de Medicină de la Paris fusese chestionat de Vodă Ghica că ce idee am avut ca să învăţ medicina, că nu e de mine, că s-o las în lături şi să urmez cariera părinţilor şi moşilor mei. Acelaşi Kretzulescu remarcă: ca toată lumea în Bucureşti se mira şi ei cum un fecior de boier mare a putut să-şi lase poziţiunea în societate şi să se ducă să se facă doctor).

Pe de altă parte, medicii de ţară se confruntă cu o concurenţă acerbă a vindecătorilor şi empiriştilor de ocazie. Pentru ţăranul român boala nu pare a fi un dezechilibru în mecanismele corpului, ci mai degrabă o pedeapsă divină sau rezultatul acţiunii unor agenţi magici. Se explică de ce doctorul Constantin Severeanu întâlneşte tot felul de personaje excentrice, dar extrem de populare la finalul secolului XIX: Moş Răţoi, ortoped, care avea în traistă câlţi, praf de cărămidă, câteva ouă şi câteva margini de postav. Cu acestea făcea toate operaţiile în frânturile oaselor. Dascălul Drăgoi din Văcăreşti, celebra Măţăreasă, al cărei nume i se trăgea de la fosta îndeletnicire – spăla maţele la abator- şi care urându-i-se cu această meserie s-a apucat de doftorie, devenind specialistă în vindecarea anghinei difterice: sufla în gâtul bolnavului un praf de fecale de câine uscate. Alte metode de a vindeca turbarea: amestec de lumânărică, otrava pământului, gândăcei de turbă pisati şi cu rachiu, tăierea vinelor sub limbă (pentru a împiedica apariţia căţeilor). Nu mai vorbim de inventarul generos de ierburi şi dezlegarile la preot. Procesul  prin care mediciii au reuşit să elimine această concurenţă nefundamentată ştiinţific şi uneori periculoasă a fost extrem de anevoios: de la proiecte legislative care să acorde drept de tratament doar specialiştilor cu diplomă şi până la politicile sanitare care să dovedească beneficiul igienei şi a metodelor de tratament probate în rândul sătenilor.

Aşadar, profesia medicală în România pare să fi trecut din lac în puţ: de la începuturile sale, când s-au mobilizat resurse pentru modernizare, deşi lumea înţelegea şi accepta cu dificultate  schimbările aduse de politicile sanitare, până în ziua de azi când  toată lumea înţelege necesitatea şi importanţa sistemului medical,  dar acum nu mai găsim finanţare adecvată, nici pentru medici, nici pentru spitale.

Ideea e că, dacă tot suntem convinşi că avem un sistem greoi şi subdezvoltat şi că starea asta de fapt o să evolueze mult mai lent decât ne-am dori, măcar să ne consolăm pe alocuri, din când în când, când lehamitea a atins cote insuportabile, că se poate şi mai rău de atât, aşa cum ne arată volumul lui Constantin Bărbulescu.

Cât despre unele remedii cu potenţial şi reputaţie universală, acestea pare-se că au rămas nemuritoare în lumea rurală (şi nu numai acolo):

Cartea ROMÂNIA MEDICILOR – MEDICI, ŢĂRANI şi IGIENĂ RURALĂ ÎN ROMÂNIA DE LA 1860 la 1910 (Editura Humanitas, 2015), de Constantin Bărbulescu se găseşte în librăriile din toată ţara.

 

Chestii de prin gardă

Tocmai m-am întors dintr-o gardă de doișpe ore. Nu vă zic unde, că după aia cine-știe, se ofensează cineva. Vă spun doar că nu era vreo secție chirurgicală, nu era nici ATI, nici neurologie, nici hematologie, nici gastro-entero, nici imagistică, nici onco, nici ceva de-a face cu copiii, nici uro, nici gineco, nici diabet, nici ORL, nici oftalmo, nici pneumo. Spitalul nu era privat, nu era prin schei, nici pe lângă colină, nici pe lângă vreun Lidl (imposibil, nu?), nici pe drumul poienii, nici pe lângă patria sau universal.

Stau în cabinetul asistentelor. Asistentele dorm, beculețele numerotate de pe peretele de lânga ușă, semnificând vreo urgență în vreunul dintre saloane, dorm și ele liniștite. Acum o oră tot liniștite dormeau, deși o femeie făcuse stop cardio-respirator. Normal, ca să se aprinda un bec ar trebui ca vreun pacient să se ridice din pat și să apese un buton de panică de lângă ușă. Mai toți pacienții sunt foarte, foarte bătrâni.

Nu știu cum și în ce moment s-a aflat de acel stop, dar vreo 2-3 minute au luat până să ne adunăm solemni in jurul pacientei. Înca era febrila, dar inima nu-i batea.

Vis-a-vis de ea stătea o alta doamnă in pat, cu cearceaful tras peste față. La ea nu s-a mai putut face nimic, bănuiesc. Fuseseră internate cu o zi înaintea momentului în care scriu chestia asta, amândouă. Scoatem ekg-ul. Linie dreaptă.

Rezidenta, una dintre cele două personaje de gardă, spune să mai facem unul. Linie dreaptă.

Mai cere încă unul ca să confirme.

NORMAL CĂ E LINIE DREAPTA!

Mă țineam cu pumnii încleștați de marginea patului, văzând cum lângă o pacientă cu stop stau doi rezidenți, o asistentă, și eu, studentul, iar lumea stă cu mâinile în sân-halat-flegmoscop. Voiam să le aplic un tratament percutativ peste piramidele nazale cu articulațiile metacarpo-falangiene și să sar pe pacientă, dar normal că nu puteam. Totuși, sunt student.

Mormăi și eu speriat ”facem manevre?”.

“Hai că sun la urgențe…”

Ce-s ălea manevre de resuscitare? Se apucă rezidenta de masajul toracic. Niciun balon de ventilație, bineînțeles.

Fug eu după unul. Celălalt rezident se apucă de ventilație. Ținea masca invers, desigur.

Numărau greșit, nu știau când să ventileze, când să reevalueze. Aducem o adrenalină.

După fix un minut vine echipajul de urgențe. Primul meu gând a fost ”ce bine, a venit cineva care știe ce face.” Pe bune, erau astenice rău personajele noastre.

Organizați ca un ceasornic elvețian pe care-l bate șeful, ordonând cu văpaie nebună în ochi ca noi să îi ajutăm sau să ne dăm la o parte, se apucă de resuscitare din-aia de o vezi în filme cu urgențe sau în telenovele a la Gray’s Anatomy.
Mă bag la compresiile toracice cât restul lucrau la intubare, monitorizare, medicație. Era perfect. Am reușit de la o asistolie să o ducem în bradicardie. Apoi tahicardie ventriculară (măcar era din-aia cu puls).
Rezidenții se uitau.
Transpiram de-al satanei și băgam adrenalina pe venă.
Rezidentul întreba dacă poate fi util cu ceva.
Îi cer tensiometrul. Mi-l dă, apoi continuă să se uite la eforturile colective de a deslegumiza acel cartof care stătea întins pe pat cu febră 39 și ce începea deja a se contura ca fiind o fibrilație ventriculară de toată frumusețea.

Nu-i nimic, defibrilăm.

Până la urmă o stabilizăm cât de cât la ceea ce ar putea fi un ritm sinusal dacă privești de departe ekg-ul (de foarte departe) și o transportăm către ATI.

Pacienta a murit acolo. Era de așteptat. Era mai avariată decât o centuristă cu sindromul Down, dar nu asta era ideea.

Vă invit a vă imagina din nou scena pe care am montat-o la început:

Pacienta în SCR.
A luat cel puțin 3 minute să ne uităm la ea.
Încă 3 minute până să decidem în sfârșit să încercăm să o salvăm. Urgentiștii fac toate ăstea în 1 minut și le mai rămâne timp să și croșeteze după.
Cel puțin unul dintre rezidenți nu avea habar de absolut nimic din ceea ce era de făcut. Om cu cel puțin 6 ani de facultate de medicină.

Haide, subiectul în cauză era numai bun de plantat în grădină și lăsat la copt, că ies murături bune, dar nu vă cuprinde un damf de scârbă și rușine în fața unei astfel de scene?
Mie-mi e frică de momentul în care vom da peste cineva care chiar ar avea de câștigat de pe urma ajutorului nostru.
Nici măcar un defibrilator nu era pe secție! Până și la jegul de Coresi au unul! Dacă tot e atât de aproape de corpul J, de ce nu-l luăm noi?

Inadmisibil să nu știi să faci măcar un BLS și să-ți mai spui medic. Chiar dacă titlul e alergolog, nu prea alerga omul. Vă invit deci să căutați oameni cu care să vă jucați de-a ”văleu, doamne, mor!”, că poate ajungeți altfel în aceeași situație ridicolă ca mine dacă nu vă antrenați.

Ciupy

Practica la Psihiatrie (IV)

Anul ăsta am făcut practica de vară aşa, mai sincopat. Câteva zile da, apoi ba, mai o gardă, mai o lene, mai o bere (două, trei, patru, fără licenţe hepatice) mai alte activităţi (gen tăiat legitimaţii la admitere, yuu huuu ca să nu zic că mi-am neglijat complet my (pseudo)surgical skills). Şi de când s-a terminat sesiunea, m-am tot dus la practică, m-am tot trezit urcând Dealul Cetăţii, pe strada Mihai Eminescu, tot la Spitalul de Psihiatrie,  în speranţa că, în cele din urmă, mă voi apuca şi de lucrarea de licenţă (n-am să ating subiectul ăsta generator de sentimente de vinovăţie, frustrare şi procastinare chiar în aceste momente… argghhhh). Şi n-a fost niciun bai că nu m-am forţat cu prezenţa zi de zi, ca la stagii, şi  asta pentru că, aşa cum sugera şi Geomerula nobody cares, nu-ţi face nimeni pontajul şi nu se miră nimeni că ai apărut sau că ai dispărut (şi până la urmă, îţi permiţi, măcar într-un an să suferi de sindromul suficienţei de vacanţă). Iar dacă facebookul dezvăluia instantaneele cu diverse capitale europene, marea albastră şi haleala apetisantă de la masa celor evadaţi în vacanţe, eu m-am mulţumit cu profilul cameleonic al Spitalului de Psihiatrie (jumate bej, jumate verde), zona crepusculară unde întotdeauna ai parte de surprize (trebuie niţică răbdare, altfel iute o să ţi se pară plictisitor).

Anul trecut remarcam doar aşezarea în periferie de codru şi deasupra centrului vechi a Spitalului. Anul ăsta, urcând dealul în fiecare zi m-am împleticit de designul urban aparte şi proximităţile contrastante:  un salon de întreţinere corporală, o vilă în curtea căreia proprietarul udă gazonul tuns la milimetru dimineaţa, maşini de lux, una dintre cele mai scumpe proprietăţi din tot Braşovul (nu mai pun la socoteală catedrala cu boxe în curte). Dar am călcat pe pavaj nou, pe trotuarul din piatră cubică născut şi crescut chiar in timpul excursiilor mele şi ale Baronului Sâmbătă la spital. Şi parcă e altceva când te împlânţi în pietre proaspete, sa îţi fumezi ţigara şi poate sa sugi dintr-o cafea cu paiul (nu-i aşa Baroane?), făcând pariuri mentale în ceea ce priveşte destinaţiile  trecătorilor care veneau agale pe strada (ăsta intră la Salon, la masaje şi manichiură, la răsfăţ al simţurilor sau intră la spital?)  înainte să faci pasul decisiv prin uşa de la Urgenţe.

22

Un inventar generos de scene şi faze cules şi anul acesta din practică –  le-a condensat prea bine Baronu Sâmbătă în poeziile postate pe facebook care vor muri pe un timeline, într-un newsfeed în care înoată la grămadă videouri cu pisici, Bendeac şi check-in-uri de vacanţă, dar pe care le voi resuscita eu aici, cu sau fără permisiunea dânsului (ca să facem dreptate lirismului născut pe tărâmul asocierilor libere şi al antipsihoticelor). Deci, fabrica de contexte, teatru de răboi, epicentrul absurdului lumii, gândaci, Radio Free Eminescu and more…

Instantanee din memorie aşa, fără poveşti prea multe:

Coridoare înfierbantate de anxietăţi nocturne si dogoarea de iulie pe care bântuie muzica pop a anilor 80 (Madonna concertează în aripa femeilor… La Isla Bonita, chiar suntem pe o insulă… de pe care cei mai mulţi vor să plece, paradoxal nu întotdeauna pacienţii).

Ochi dulci şi pupici imaginari transmişi de pacientele vioaie, la ore la care halatele studenţeşti încă nici nu şi-au descreţit cutele presate aleator în rucsacuri.

Priviri care dărâmă pereţi care te împietresc, fân în loc de păr (fără şărpi meduzieni), cerşetoria ţigărilor, MULT MAI MULTE saluturi decât în oricare spital în care am fost, capoturi şi halate soioase, pijamale de pe care s-a şters optimismul floricelelor şi culorilor vii (sau poate or fi din alea vintage, cu patina timpului pe ele), hematoame periorbitare imense (cine ştie ce violenţe domestice).

Senzaţia de oprire a timpului , jos la parter, în spatele unei uşi prin care doar cei cu cheie pot pătrunde – un coridor plin de comentarii, muzică şi agitaţie chiar şi după ora zece seara. Doctoriţe tinere entuziaste şi gravide, Jingle Bells sonerie de telefon, discuţii despre şniţele.

Entuziasmul maniacal al poveştilor, detaliilor, desenelor, rugina de pe gardul pe care am stat rezemat şi care mi-a conturat umerii prin halat. Dorinţa aprigă de a minimaliza problemele, de a anula existenţa unui dezechilibru psihic (în foaia de transfer de la Judeţean scrie ca aţi înghiţit o supradoză de medicamente şi v-au făcut spălătură gastrică. Da de unde, n-aveam eu atâtea pastile, am dormit mai mult pur şi simplu acum vreau să plec acasă. Nu vă putem da drumul în pijama pe stradă. Păi stau aici, aproape, pe strada Lungă).

Registrul de la Urgenţe dens în cazuri de schizofrenie decompensată dar şi în intoxicaţii (voluntare!) etilice, plus ocazionalele intoxicaţii cu etnobotanice.

Registrul cu obiecte lăsate la magazie, asemănător celui dintr-un penitenciar.

Vegetaţia care se insinuează convingător prin geamurile zăbrelite, plante care par mai înalte decât pacienţii, parcă totul ar fi teleportat într-o junglă amazoniană.

Examinare în mijlocul invaziei de gândaci zgândăriţi de fumigaţii. Şi cum vă mai simţiţi azi? (întrebare urmată de gestul reparator cu două degete care înlătură gândacul de pe pijamaua pacientului). Amintiri vii şi mişcătoare: ajungi acasă şi doi gândaci îţi ies din buzunar, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni.

Reprezentanţii medicali care par să aibă întotdeauna prioritate în cabinete, de obicei profile masculine tinere, pantaloni mulaţi, cămăşi chic, genţi de piele şi zâmbete care anticipează bonusuri generoase.

Invitaţii la empatie din partea pacienţilor: cum te-ai simţi dacă fiica ta nu ar avea habar  pe ce lume trăieşte, fiul tău cel mai mare ar fi mort şi celălalt fiu ar fi închis la spitalul de nebuni?

Halucinaţii şi deliruri: organe care putrezesc pe dinăuntru, voci care spun că nu eşti bun de nimic şi că trebuie să te sinucizi, senzaţia că lumea te loveşte într-o descărcare electrică unică ce îţi penetrează craniul, senzaţia că aragazul vrea să îţi facă rău, că un străin îţi pune ursuleţi de pluş în geam. Asalt cu cuţitul (l-am băgat puţin să văd cum intră). Revelaţia că sunt doar 3 oameni pe lumea asta, restul sunt bucăţi de carne care se vaporizează la ieşirea din salon, pentru că nu sunt legate de o slujbă şi o casă anume (fits the profile, pentru studenţii la medicină).

20150803_192826

De neuitat momentul păzitului unui  cărucior roz şi gol parcat regulamentar (?) în faţa spitalului, lângă gardul pe care stă anunţul că, la rândul său, obiectivul public (adică spitalul) e protejat de o firmă de securitate (în mod ironic în spatele indicatorului montat pe gard se află chiar rampa de gunoi). Contrastele care dizolvă vanităţi şi nevoia de sens imortalizată în această imagine: o maşină de lux, contorsionare studenţească, un lanţ oficial al păzitorilor, un cărucior roz în locul în care opresc Ambulanţele şi, în fundal, intrarea în spital. Desenează mental un triunghi şi vezi că toate drumurile duc la Urgenţă… punctul de convergenţă de la Urgenţă.

Iar la final, poeziile Baronului:

jurnal de front

nu mai ştiu a câta zi e,
probabil trebuia să scriu aici.
cert e că teatrul de război
nu are teatru de operaţii.

şi nu ne batem decât cu noi
şi cu ineficienţa înţelegerii pacienţilor.
până la identificarea cu ei.
până la identificare.

ne deosebesc doar coroana şi sceptrul,
sau halat, cum le numesc civilii.
iadul nu poate fi celălalt,
e doar interfaţa mea cu el.

dar nu poţi rămâne serios aici,
în fabrica de contexte,
când sună mobilul unui şef de secţie.
Jingle Bells.

după cum spuneam,
identificare.

contraexod

cineva a lăsat un cărucior roz
chiar în faţa spitalului,
şi asta e sursa umorului nostru,
lipsa de context din faţa
fabricii de contexte.

un loc singular,
epicentru subtil
al absurdului lumii.
insulă de solipsism.

şi ieşirea te duce din alb şi gri şi rugină
în umbre şi culori şi iluminare stradală,
ca un exod dintr-un Egipt psihotic.

aşa că te întrebi
cine naiba şi-ar aduce copilul
în locul din care pleci întrebându-te
câte ţigări încap într-un spital de psihiatrie.

Radio Free Eminescu

secție de spital, femei. majoritatea schizofrenice.
fumigații, gândaci. paradoxal, personal de treabă.
o superbă clădire de secol nouăsprezece, holuri și ferestre mari. cu gratii.
undeva la etajul doi, arhitectură labirintică. un fel de insulă.

liniște, vizita de dimineață. povești.
frici, voci. „vreau să plec”.
așteptare, anamneză. discuții despre suferința altora.
diagnostic, diagnostic diferențial. antipsihotice oricum.

și, la un moment dat, te blochezi.
Madonna, „La Isla Bonita”, dintr-un birou -culmea!- ,
ca un contrapunct absurd la ce se întâmplă.
scânteia divină din Adam Frankenstein.

și muzica pop a anilor ’80-’90,
la fel ca și pacienții, e aici pentru binele ei.
așa că și-a găsit adăpost într-un radio,
din care zburdă, ingenuă, pe holuri.

„i-auzi, bă Sever, Radio Free Eminescu”

Cand ai zburat ultima oara?

Când vara e intensă şi ai atâtea de făcut, bagi energizante la greu ca să te menţii treaz şi activ. Să ne amintim însă de momentele pilduitoare din timpul anului universitar care ne-au dat aripi, într-o manieră mai mult sau mai puţin convenţională… de pildă stagiul de la Chirurgie Plastică.

chir plast

Another day, more medrage please!

Carti pentru Anul 5- Sem 2

CHIRURGIE PEDIATRICĂ – profesorul Mironescu nu trimite slideurile după care predă la curs, dar nu aveţi nevoie de ele, pentru că există cartea de CHIRURGIE PEDIATRICĂ (Aurel Mironescu, Liviu Muntena, Lucian Vida – Editura Universităţii Transilvania, 2014) în format electronic care va fi pusă la dispoziţie de titularul de curs (probabil pe la jumătatea semestrului) care cuprinde cam 80% din ce se predă (malformaţii, urologie, ocluzii, tumori etc). NU folosiţi ediţiile mai vechi  tipărite (de prin 2003 sau pe acolo) ale aceluaişi curs pentru că nu conţin toate informaţiile actualizate aşa cum sunt predate la curs şi aşa cum se cer la examen. Va fi nevoie să citiţi săptămânal sau măcar să mergeţi la curs, pentru că stagiile se bazează într-o anumită măsură pe ce s-a predat în săptămâna respectivă (coordonatorul e stagiu pune întrebări din curs). Restul de 20% din materia predată (Ortopedie pediatrică) se găseşte în cartea de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică, partea a II-a: Ortopedie şi Traumatologie Osteoarticulară la Copii (Editura Universităţii Transilvania, autori Aurel Mironescu şi Liviu Muntean, 2004) – cartea e disponibilă la bibliotecă, la studenţii din ani  mai mari.  Cărţile sunt bine sistematizate (chiar dacă saltul de la un capitol la altul poate să pară puţin bizar) şi cuprind, cel mai adesea, mai mult decât ceea ce se predă la curs.

chir ped

ENDOCRINOLOGIE – şef lucr dr Mihai Vârciu nu utilizează diapozitive, slideuri, notiţe la curs, deci nu aveţi ce materiale să solicitaţi. Recomandarea venită de la titularul de curs va fi probabil aceea de a citi materia din Harrison – Principles of Internal Medicine, ultima ediţie, dar puteţi utiliza fără probleme cele două volume semnate de titularii de curs (unde găsiţi, evident mai mult decât se predă la curs, inclusiv partea de anatomie şi fiziologie şi găsiţi tot ce aveţi nevoie pentru examen). Cărţile sunt schematizate (sunt gândite ca note de curs, deci multe liniuţe şi idei punctuale, mai nasol e cu partea de investigaţii paraclinice, o să vă înspăimânte puţin dar nu se cer oricum toate detaliile).

ENDOCRINOLOGIE CLINICĂ – FIŞE DE STUDIU PENTRU UZUL STUDENŢILOR (Alina Stoicescu, Mihai Vârciu – Editura Lux Libris, 2008)

20150730_214017

şi cele două volume mai actualizate:

ENDOCRINOLOGIE CLINICĂ – VOL I şi II (Alina Stoicescu, Mihai Vârciu – Editura Lux Libris, 2009)

20150730_214037

Cărţile se găsesc la studenţii din ani mai mari şi la bibliotecă.

PRIM AJUTOR ŞI TEHNICI DE RESUSCITARE – dr Bărăcan trimite slideurile (în principiu în 2 etape pe parcursul semestrului) după care predă cursul, nu există carte separată din care să învăţaţi. Există o carte în limba engleză pe care dr Bărăcan ar putea să v-o pună la dispoziţie, o carte cu cazuri clinice (care nu se cer la examen , dar care vă pot fi de folos dacă doriţi să aprofundaţi domeniul ATI sau Medicină de Urgenţă). Din slideurile trimise de la curs dar şi din PROTOCOALELE DE RESUSCITARE care probabil vor fi trimise după câteva stagii, se dă EXAMENUL PRACTIC (ar fi rău să nu uitaţi să aruncaţi un ochi  şi pe acele protocoale înainte de examenul practic, pentru că se cer diverse informaţii).

NEUROLOGIE – cele mai importante materiale sunt cele PREDATE de dr Minea, de aceea e f important să mergeţi la cursuri şi să încercaţi, până vă daţi duhul, să luaţi notiţe chiar şi când nu vă e prea clar, chiar şi dacă mâzgăliţi şi prescurtaţi, important e să aveţi explicaţiile şi chestiile predate scrise (cam ca la Fiziopatologie, le mai sistematizaţi acasă, dar scrieţi ca pe front , până la ultima suflare a mâinii şi a neuronilor). Noi nu am primit slideurile de la titularul de curs, dar am primit nişte materiale cu capitolele care nu au fost predate. Pe lângă informaţia din slideuri sunt disponibile diverse cărţi semnate de cadrele didactice.

NEUROLOGIE – Curs pentru studenţi – Dan Minea, Ioana Varga, Cristian Falup-Pecurariu- Reprografia Universităţii Transilvania, 2003- cartea are 6 părţi dar nu toate capitolele intră pentru examen şi nu toate conţinuturile se potrivesc cu ceea ce se predă la curs)

20150730_213844

BAZELE SEMIOLOGICE ALE PRACTICII NEUROLOGICE – Dan Minea, Ioana Varga, Cristian Falup-Pecurariu – Editura Universităţii Transilvania, 2000 – carte utilă mai ales pentru activitatea de la stagiu

20150730_213957

Cărţile se găsesc la bibliotecă sau la studenţii din anii mai mari. Evident, cei care doresc şi au timp să aprofundeze pot găsi încă vreo 3 cărţi la bibliotecă semnate tot de cadrele didactice.

MEDICINĂ INTERNĂ – slideurile utilizate în prezentări de conf univ dr Elena Bobescu şi de şef lucr dr Claudia Gavriş sunt trimise studenţilor în timp util (în general, cam după fiecare curs, sau o dată la 2-3 săptămâni).Evident, pentru partea de aprofundare a cursului rămân eterne recomandările universale:

MANUALUL MERCK – ediția în limba română apărută la Editura All – pentru o abordare mai “pe scurt” a problemelor

HARRISON’S PRINCIPLES OF INTERNAL MEDICINE – editie digitala sau editie tiparita (in engleza e disponibila in librarii)

HEMATOLOGIE CLINICĂ – Delia Mut Popescu – Editura Medicală, Bucureşti, 2002 – utilă pentru partea de Hematologie (atât partea de curs, cât şi partea de interpretare a mielogramelor, frotiurilor, de la examenul practic) – cam greu de găsit prin librării, eventual pe okazii, olx, anticariate sau la coordonatorii de stagiu.

hematologie-clinica-delia-mut-popescueditia-a-ii-abuc2002-p20403-0

Din păcate nu prea am recomandări bibliografice  utile pentru pregătirea examenului practic, adică a interpretării investigaţiilor paraclinice – buletin de urină , radiografii abdomino-pelvine, pentru că, eu cel puţin,  nu am folosit anumite cărţi în acest sens – m-am folosit doar de interpretările oferite de titularii de curs şi de calupul de materiale primite moştenire de la anii mai mari – o arhivă care cuprinde buletine de hematologie, buletine urinare şi cazuri clinice – neapărat să întrebaţi şi să faceţi rost de ele de la colegii de Anul 6.