Arta de… a-ti vedea de treaba

La unele culte religioase (popular cunoscute, pe la noi, în rândul celor cu impresia monopoului pe adevăr,  drept pocăiţi, sectanţi… mi se par uşor dispreţuitoare formulările astea) credincioşii primesc botezul la vârsta maturităţii, urmând, zice-se modelul biblic, al lui Iisus care a fost botezat la 30 de ani, la plinătatea vârstei bărbatului desăvârşit. Fără vreo inspiraţie scripturală de data asta, cam tot la fel se întâmplă şi cu studenţii la medicină, cel puţin la Braşov: primesc botezul profesional la plinătatea primei lor ucenicii (înainte de crucificarea rezidenţiatului şi de reînvierea  în spitale, în calitate de viitori specialişti – nu săriţi cu poliţia blasfemiei pe mine), ca mândri studenţi în Anul 6, prin experienţa Obstetricii şi Ginecologiei. Proporţiile ei legendare le-a popularizat şi Geomerula în unul din cele mai memorabile articole de medicinasubtampa şi circulă, nestingherite,  cu transmitere bucal-auditivă-hipocampică de ani de zile (e epidemie de frică, zău aşa şi NU, nu prea există vaccin). Dacă am merge până la capăt cu metaforele şi comparaţiile (că tot e plină cartea de Semiologie de ele…) am putea spune aşa: dacă la Chirurgie, francezii vorbeau, pe vremuri de drama pancreatică, atunci când se referau la manifestările clinice din pancreatita acută în plină desfăşurare, noi în Anul 6 am putea vorbi de drama obstetricală… o scenografie care se întinde pe parcursul unui semestru şi care are, aparent, un singur leac: să îţi vezi de treabă, nu-i aşa?

Doar că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Ce înseamnă să îţi vezi de treabă? Pui mâna pe carte şi gata, eşti izbăvit din oficiu, eşti iniţiat? Încercând să operaţionalizezi lucrurile, constaţi că te loveşti de tot felul de dificultăţi – ai vrea să îţi vezi de treabă dar e cam nasol. E cam nasol pentru că nu prea ai mai avut de a face cu organele genitale (cel puţin medical vorbind) de prin Anul 2 de la Anatomie şi Histologie ( de fapt anatomia organelor genitale a fost o Cenuşăreasă amânată de pe un semestru pe altul dar care vine să îşi ia revanşa la final…). E cam nasol pentru că am fuşerit fiziologia reproducerii şi cartea de clasa a XI-a s-a prăfuit demult. E cam nasol pentru că, în Anul 6, trebuie să te lămureşti, aşa cum ni s-a sugerat încă de la primul curs, pentru început, ce e cu ovarul pe planeta asta, cum stă uterul acolo în pelvis şi care e structura endometrului. Dar nu doar atât, evident…

lumiere_moga

Primele cursuri de Obstetrică din Anul 6, amfiteatrul plin (da, se face prezenţa), o linişte mormântală pe care nu am remarcat-o la niciun alt curs în toată facultatea. Poate pentru că e o legendă copleşitoare în care devii brusc protagonist, poate pentru că e predată de Decan, de tipul ăla care ţi-a spus din prima zi să îţi vezi de treabă. Orice foşnitură de ambalaj, orice butonare pe telefon, orice scârţâială ar fi un indiciu al faptului că nu îţi vezi de treabă, că ai alte preocupări în afară de Obstetrică în secunda respectivă şi nu ai vrea să îţi imaginezi sancţiunea lipsei tale de respect pentru sondarea felului în care am venit pe lume (da, e ceva mai complex decât filosofia condensată de  artist: viaţa vine din…. şi se duce pe… )

E aşa importantă Obstetrica? Nu ştiu… are de a face cu femeia gravidă şi asta spune tot. Dincolo de caracterul general enigmatic şi poetic al femeii (pentru bărbaţi, aşadar Obstetrica înseamnă o dublare a dificultăţii?), în Obstetrică aparent s-a murit şi se moare mai mult decât în alte specialităţi, unii asistenţi ne povestesc despre cum specialitatea asta haleşte viaţa personală pe pâine, deci îţi poţi face, aproximativ o idee. Pare o sinteză aparte de chirurgie şi medicină internă, pare o sinteză a tot ce ai învăţat în anii ăştia (e ironic, nu-i aşa, că te dumireşti despre cât de greu şi miraculos a fost să vii pe lume, abia la capătul a 6 ani de studii? Cele mai grele sunt începuturile… ontologic vorbind). Şi revin la văzutul de treabă: ţi se spune de la început – examenul la Obstetrică e o ocazie pentru a proba la cote maxime munca şi efortul tău în facultatea asta (ca orice examen de altfel, ahm, mai mult sau mai puţin…), când totul devine brusc relevant: de la mediatorii intracelulari de ordinul 2, la proteinele receptoare pentru nu ştiu ce hormoni, la aspectul morfopatologic al unei probe bioptice (în vreo coloraţie obscură), la… modificările sodiului în organism. Şi atunci da, după ce înlemneşti ascultând toată avalanşa de informaţii care vin peste tine, după ce primeşti, unul după altul, pumnii conceptuali direct în figură, îţi dai seama cât de important e … să îţi vezi de treabă. Dar cum?

A-ţi vedea de treabă nu e aşa, ceva la îndemână, de asumat uşor şi te convingi de asta după primul curs de Obstetrică (indiferent de cât te-ai aflat în treabă până atunci, indiferent de cât ai crezut că te afli în treabă sau cât de paralel ai fost cu treaba în general). A-ţi vedea de treabă e o adevărată artă, necesită energie, inspiraţie, creativitate… începe cu plombatul găurilor din şvaiţerul medical niţel mucegăit de la tine din cap. E o echilibristică dificilă care sintetizează spiritul activităţii de până acum în facultate care implică recuperarea dramului de cunoştinţe pierdute cu adăugarea de altele noi (doar că la o proporţie mai solicitantă decât până acum).  Să ştii ce întrebări să pui (şi, Doamne, câte mai sunt…), să ştii unde să cauţi răspunsurile (şi, Doamne, câte conspecte şi cărţi ar trebui să răsfoieşti) dar, în acelaşi timp să nu te pierzi prea mult în detalii infintezimale , să nu risipeşti timpul şi aşa redus, pregătindu-te să promovezi din nou Fiziologia sau Histologia dar să înregistrezi totuşi amănunte care să dezlege întrebări încuietoare ce ţin de fiziopatologie, biochimie, sau anatomie patologică. Să îţi vezi de treabă înseamnă să poţi să faci o sinteză utilă din mai multe cărţi recomandate drept bibliografie (toate de sute de pagini), sintetizând în prealabil alte capitole premergătoare din alte cărţi. Să îţi vezi de treabă înseamnă să te pui la punct cu Farmacologia şi Medicina Internă, în timp ce ochiul drept îţi bate la structura perineului şi vascularizaţia uterului. Da, e ceva ce, aparent şi teoretic reprezintă o provocare binecunoscută medicinistului din Anul 6. Doar că acum nu mai e opţională, nu mai e pentru cultura ta generală, pentru bunul simţ medical, pentru uzul personal, acum la Obstetrică toate astea devin posibile întrebări la examen (nu există: dar asta nu era în curs, dar asta nu are legătură directă cu ce s a predat… totu va fi acolo evaluat, la examen). Să îţi vezi de treabă înseamnă să faci multitasking, în timp util şi să rămâi în acelaşi timp cu nervii întregi – o combinaţie care cu greu poate fi împărtăşită complet, fiecare trebuie să-ţi descopere reţeta lui. Oricum nu va reuşi de fiecare dată, până la urmă  niciun pictor nu scoate capodopere pe bandă rulantă, uneori îi iese un tablou genial, alteori doar maculatură de decorat latrinele. Aşa e şi cu arta Anului 6: uneori ai momente de graţie când reuşeşti să îţi vezi de treabă, alteori reuşeşti cel mult.. să te afli în treabă. Şi totul doar ca să revii la rezultatul confirmat din Anul 1, al anticipării şi al întăririi convingerii că medicina e grea…

medbv2

Doar că, în Anul 6,  când medicina devine prea grea şi te apuci, arogant şi disperat să  dai cu cărţile de pereţi după ore întregi în care ai stat să descifrezi un text de câteva pagini (pentru că ştii că nu mai urmează un la anu -şi la mulţi ani- salvator pe care să te bazezi, cel puţin nu unul oficial), atunci parcă te ia niţel cu frig şi simţi că cineva de acolo de sus, de la catedră sau din facultate… te vede că nu-ţi vezi de treabă.

Aşa că ieşi din hibernare, trezeşte-te, săptămâna asta ai Obstetrică… iar!

 

Advertisements

Rapel anatomic… in intersectie

În anii clinici, te obişnuieşti să auzi la cursuri sau să citeşti, prin cărţi, la începutul fiecărui capitol, înainte de abordarea multor boli, în diverse specialităţi… despre rapelul anatomic  – o scurtă recapitulare sintetică a câtorva elemente de anatomie relevante şi utile în înţelegerea unei patologii studiate. Mie mi s-a întâmplat să am parte, în Anul 6… de un rapel al experienţei anatomiste (mai precis, a examenului de anatomie) care nu a venit dintre paginile vreunui tratat, ci a fost plasat live, direct într-o intersecţie aglomerată.

La ora 7 30 dimineata, în drum spre stagiu, sunt nevoit să traversez ca tot pietonul unul dintre nodurile rutiere bulucite de maşini (sensul giratoriu şi semaforul nu sunt suficiente pentru a disciplina şoferii, e nevoie şi de un poliţist acolo să asigure fluxul circulaţiei). Cu căştile în urechi ca să acopăr claxoanele şi turaţiile de motor nervoase, caut să traversez strada, poliţistul din intersecţie stă cu spatele, e preocupat de ce se întâlmplă în sensul giratoriu, oricum maşinile sunt oprite şi încă e verde pentru pietoni. Nu fac nici trei paşi şi semaforul pentru pietoni începe să pâlpâie avertizând că urmează să devină eritematos. Grăbesc pasul – it ‘s me versus the traffic light, o luptă contra cronometru, încep să tahicardizez, dau bice picioarelor ca să ating trotuarul dar reuşesc să ajung la destinaţie la câteva secunde după ce culoarea semaforului devine roşie şi motoarele încep să fornăie nerăbdătoare lângă mine. N-am observat, în primă fază, că poliţistul preocupat de traficul din sensul giratoriu se întorsese brusc între timp cu faţa spre mine si spre coloana auto  pentru a da liber la maşini, când eu încă făceam ultimii paşi pe zebră. Am dat să păşesc mai departe, pe trotuar, când mi se pare că aud bodogăneli indistincte şi revoltate în spatele meu. Mă întorc, îl văd pe poliţist gesticulând şi citesc apostrofările care păreau să mă vizeze. Îmi dau jos căştile din urechi şi  mă cuplez neurologic şi auditiv la ceea ce mai rămăsese din ultimul val de revoltă al organului de ordine revărsat cu suficient volum ca să ajungă mai mult de zece metri, până la mine:

Poliţistul: -… păi aşa, să încurci circulaţia, să te calce maşinile.

Eu: Cu mine vorbiţi?

Poliţistul: Da cu cine altcineva? Tu nu te uiţi la semafor? Poate vrei să te amendez.

Eu (arătând, naiv spre semafor): Dar ştiţi, era verde când am început să traversez

Poliţistul: Nu era verde, era verde intermitent. Asta înseamnă că te opreşti şi aştepţi până la culoarea următoare. Văd că nu prea ştii. DU-TE ŞI MAI CITEŞTE!

final

Zbang, du-te şi mai citeşte!…  un îndemn fatal care a reconstruit, în câteva secunde, teribila experienţă a examenului de Anatomie, cu profesorul Onisâi cel care, deloc convins de tentativele de răspuns ale celor ajunşi în faţa lui,   împărţea cu nonşalanţă nota patru  prietenesc, sinistru şi pervers la pachet cu acest îndemn, atâtor studenţi aerieni, ghinionişti sau epuizaţi în sala de examen.  Şi toate piesele scenariului au căzut la locul lor şi am regăsit într-un eveniment banal, de un minut din Anul 6, ecoul apăsător al sesiunilor din Anul 1 şi 2. La examenul de Anatomie te angajai, naiv şi pe alocuri inconştient în îndeplinirea unei sarcini solicitante, riscai să ajungi în faţa examinatorului cu subiecte la care scârţâiai, încercai să duci răspunsul cât de departe puteai, cu imperfecţiunile şi stângăciile de rigoare şi apoi, senin sau epuizat primeai apostrofarea şi dezaprobarea care te trimiteau să mai înveţi. Similar, la proporţii mai mici, dar familiare au stat lucrurile şi în intersecţie: m-am angajat contratimp într-o depăşire a unui hop rutier de data aceasta, nefiind sigur că voi prinde verdele până la capăt, traversând parţial regulamentar, riscant, la final ajungând să fiu descurajat şi pus la punct de autoritatea supremă de la faţa locului pentru îndrăzneala şi felul în care m-am prezentat.

Mi-am luat examenele la Anatomie din prima, dar am fost martor la corvoada restanţelor trăită de colegii mei, de după bobârnacul lui du-te şi mai citeşte. Aşadar, am avut norocul să nu fiu apostrofat de profesorul Onisâi în anii preclinici, dar mi-am primit perdaful, în acelaşi spirit, la ani de zile distanţă, într-o intersecţie din Braşov… în cele din urmă, şi eu am fost trimis să mai citesc.

Am simţit asta ca o călătorie în timp spre unul dintre momentele fondatoare ale conştiinţei de medicinist, o umilinţă poate necesară, poate inutilă dar, aparent… inevitabilă în cele din urmă. Who needs a time machine, când ai lângă tine… siguranţa şi încrederea Poliţiei Române?

Lăsat fără glas după ultima replică a poliţistului, asumând mesajul valoros transmis de Decan în primele zile ale anului universitar, am făcut gestul pe care l-ar fi făcut mulţi medicinişti braşoveni în această situaţie (şi în altele…): mi-am văzut de treabă… şi m-am îndreptat paşnic spre spital.

 

Deschiderea festiva 2015-2016

Aula Universităţii, 2 octombrie… deschiderea anului universitar 2015-2016 la Facultatea de Medicină de la Braşov. A şasea deschidere şi ultima pentru mine, în calitate de student. Aşteptând să pătrundem în sală, inevitabil, n-am putut să nu-mi amintesc primul eveniment de genul ăsta la care am luat parte în Anul 1: altă conducere, altă organizare, mai puţin aer festiv la acea vreme şi o continuare discretă cu primul curs de Anatomie (care a avut loc tot în Aula Universităţii în pseudoamfiteatrul inaugurat ad hoc sub scări şi a fost predat de mărunţelul şi în acelaşi timp terifiantul profesor Onisâi). Nu ştiam ce mă aşteaptă atunci, nu cunoşteam pe nimeni, dar anticipam că urmează să se petreacă lucruri mari, cel puţin pentru lobul temporal şi nucleul amigdalian (memorie + emoţii)… cât de diferite sunt lucrurile în Anul 6? Mai multe feţe cunoscute, familiaritatea cu cadrele didactice şi în rest o ignoranţă similară… căci nu ştiu ce mă aşteaptă în privinţa licenţei şi a situaţiei postabsolvire (fără să mai punem la socoteală posibila schimbare a bibliografiei de rezidenţiat, legi care ne pun cătuşe patriotice la mâini şi la picioare, proiectul introducerii stagiilor) . Doar că acum, în Anul 6, în acelaşi nor protector şi înfricoşător al ignoranţei, totul pare mai aproape, mai real, mai inevitabil (nu ca în Anul 1 – ehei avem noi timp ani de zile să ne lămurim cum stă treaba), eşti pur şi simplu mai responsabil(izat) în ceea ce priveşte statutul şi viitorul tău.

1

Deschiderea festivă 2015-2016 – fără prezidiu de data aceasta, vorbitorii au urcat pe rând pe podium pentru a oferi discursurile inaugurale. Decanul a deschis evenimentul cu câteva urări de bun venit, dar şi-a păstrat discursul milităros şi posibil motivant  pentru final.

Ca întotdeauna a vorbit reprezentanta universităţii, Prorectorul prof univ dr Liliana Rogozea care a transmis bobocilor că îi aşteaptă activităţi didactice solicitante dar şi o viaţă studenţească pe măsură şi că ar fi bine ca învăţăceii să profite de ambele (în fond atât acumulările profesionale, cât şi cele sociale în perioada asta contează mult). De asemenea prof univ dr Liliana Rogozea a scos în evidenţă câteva repere ale profesiei medicale, o profesie profund umană în care standardul la care ar trebui să ne raportăm este cel al superlativului, o profesie care presupune implicarea şi empatia.

Conf univ dr Ioan Scârneciu, Prodecanul cu studenţii ne-a demonstrat cum te amprentează rutina medicală, când a venit cu cele câteva cuvinte pe care le-a adresat audienţei scrise pe o… reţetă medicală. Vorbitorul şi-a exprimat disponibilitatea de a venit în întâmpinarea nevoilor studenţeşti şi a amintit că de performanţa academică din acest nou ciclu de viaţă al învăţăceilor depind şi bursele şi posibilitatea de a obţine cămin.

Şef lucr dr Dan Grigorescu, titular al disciplinelor Semiologie Chirurgicală, respectiv Chirurgie Plastică a vorbit despre nevoia de un nou spital performant în Braşov, despre petiţia pe care a alcătuit-o în acest sens (şi care e disponibilă la această adresă) şi i-a invitat pe studenţi să facă primul exerciţiu de implicare socială şi profesională şi să sprijine acest demers (în condiţiile actuale la Braşov, cu un spital subdimensionat, cu staţionare împrăştiate în oraş, atât rezidenţii, studenţii cât şi specialiştii nu pot să îşi folosească adevăratul potenţial profesional).

A vorbit şi conf univ dr Laurenţiu Nedelcu, coordonatorul Departamentului de Medici Rezidenţi la Braşov care a mulţumit colegilor pentru colaborare şi a adăugat o notă optimistă la condiţiile discutabile ale rezidenţilor din România: condiţia de care beneficiem toţi este şansa autodepăşirii, a educării şi a comunicării.

Prof univ dr Alina Pascu a prezentat audienţei o parte din colectivul didactic sosit în număr destul de mare la deschiderea festivă.

În premieră şi cât se poate de binevenită a fost intervenţia Georgianei Milea, absolventă a promoţiei 2015 de la specializarea Medicină care a fost invitată chiar de către Decan să vorbească în cadrul deschiderii festive. Georgiana le-a amintit bobocilor că restanţele nu sunt un capăt de ţară, ci pot deveni un mijloc de motivare şi că experienţele pe care le prilejuieşte facultatea de la Braşov dar şi oportunităţile de mobilitate academică îi vor convinge pe mulţi că pretenţiile în evaluarea studenţilor la medicină sunt similare. Mulţumim mult Georgianei pentru promovarea blogului la scenă deschisă 🙂 (colaborarea cu medicinasubtampa.wordpress.com ramane, de asemenea, deschisa, sper eu).

Prof univ dr Marius Moga a evocat dificultatea dublă a cadrelor didactice de la facultatea de medicină: aceea de a răzbi într-un sistem de sănătate complicat şi de a mai păstra resurse suficiente pentru împărtăşirea meseriei. La fel ca in anii anteriori, Decanul a amintit poziţia apreciată a facultăţii în cadrul Universităţii Transilvania şi faptul că e o facultate care promovează calitatea, pe care nu o termină oricine (s-au amintit câteva scene anecdotice de la examenele din toamnă, de la Anatomie), o facultate care oferă în acelaşi timp o inserţie rapidă pe piaţa muncii.

De asemenea, Decanul i-a îndemnat pe boboci să se autoanalizeze atent şi pe parcursul anului pentru a aprecia dacă pot sau nu să facă faţă provocărilor de studiu (presiunea psihică decompensează personalităţile vulnerabile, iar facultatea nu e un loc în care să înflorească protecţia socială 🙂 ). În fond, cei care urmează să muncească 12 semestre şi mai apoi să intre în ciclul specializării sunt şi trebuie să fie diferiţi de celelalte profesii (adică medicina nu e pentru oricine, chiar dacă ai promovat examenul de admitere…).

Nu ştiu de ce, mi s-a părut mai fadă festivitatea din acest an. Poate pentru că n-am mai avut parte de un prezidiu compact, poate pentru că am mai auzit şi în alţi ani temele atinse şi la deschiderea din acest an (alături de nelipsita mobilizare milităroasă la învăţare). Poate pentru că am intrat în faza de blazare a Anului 6. Dar remarc cu bucurie includerea studenţilor în eveniment, chiar şi prin vocea unei absolvente  (sper să fie începutul unei tradiţii în acest sens). Mai remarc de asemenea faptul că, totuşi, atmosfera de început de an parcă s-a mai îndulcit. Poate pentru că au venit mai mulţi vorbitori sau poate pentru că însuşi Decanul şi-a mai pierdut din încrâncenarea de acum câţiva ani. Carevasăzică medicina rămâne la fel de grea, dar oamenii se mai schimbă, se mai înseninează.

Una peste alta, mesajul de la deschiderea festivă a a fost clar: începând de azi şi până în ultima zi de sesiune: VEDEŢI-VĂ DE TREABĂ!