Loterie… pentru un loc la stagiu

Anul 6 e perioada aia din facultate, când săptămânile trec ca orele, când efectiv simţi că, din prima lună de şcoală, ai pornit ca un handicapat  într-un sprint olimpic gândit pentru atleţii integri şi bine antrenaţi. Cred că ar trebui să se definească o nouă categorie de dizabilităţi, pentru studenţii de Anul 6, cea a… dizabilităţii temporale.  Aşa de rău stă treaba (încă din toamnă, deci nu vorbim de ce va fi în luna mai, când cotele de anxietate  vor depăşi orice aşteptare), încât te nu te mai confrunţi nici măcar cu eterna procastinare de care te simţeai vinovat până în anii trecuţi. Procastinarea asta avea o dimensiune voluntară: alegeai să amâni învăţatul, gărzile şi alte activităţi academice, pentru că, na, mai aveai  şi tu o viaţă de student sau cine ştie ce restanţă fantomă rătăcită din alt an.  În Anul 6, treaba-i oablă: lucrarea de licenţă, pregătirea pentru rezidenţiat (când apare cartea, dom’le, alo, se aude?), gărzile obligatorii la Obstetrică, plus tot felul de lucrărici de verificare la diverse discipline, toate trag de tine în toate sensurile posibile, nu poţi să te apuci de una, ca te bântuie cealaltă şi te loveşte aşa, o senzaţie de neputinţă.

În fond, Anul 6 pare să fie privit, cel putin asa cum poti deduce din atitudinea cadrelor didactice, drept un moment culminant, integrativ, în care trebuie să-ţi dai măsura, să arăţi că eşti aproape doctor, că poţi valorifica la maxim capacităţile de înmagazinare şi jonglare conceptuală. Nu mai pun la socoteală şi faptul că ai dori, poate, să exploatezi la maxim şi ultimele oportunităţi în calitate de student, intens, ca înainte de apocalipsă: o excursie, o petrecere, un bal, un congres. Adică o reţetă potrivită pentru… burnout?  Poate de aia studenţii din anul terminal intră în starea terminală (de care amintea şi Geomerula) şi dezvoltă răspunsuri psihologice care, în alţi ani, ar fi rămas probabil dormante, cum ar fi intoleranţa la găurile din şvaiţerul de pe orar, la zilele de vineri ocupate inoportun de un stagiu rătăcit şi sfidător pe care încerci să îl compensezi cu alte grupe în alte zile.

Şi uite aşa am nimerit, într-o zi oarecare a săptămânii, la stagiul de ATI din mijlocul zilei o grămadă de studenţi din mai multe grupe, formând o pseudogrupă malformată care însuma în jur de 20 de persoane. Păream să fi pierdut puţin contactul cu realitatea, mai ales că urma să ne întâlnim cu dr Bărăcan care e foarte riguros când vine vorba de organizarea activităţii didactice şi respectarea regulamentelor. Evident, am fost întâmpinaţi cu o atitudine dezaprobatoare, privirea de profesionist a coordonatorului a apreciat de la o poştă că eram hipotoni pentru secţia de ATI, urmând să producem un edem studenţesc de salon ceva de groază. Ce e drept fiecare avea o explicaţie: unii aveau bilete de avion cumpărate în ziua de stagiu şi voiau să recupereze în avans, unii făceau naveta într-o zi anume special pentru stagiul ăsta, alţii aveau programare la medic, alţii fuseseră repartizaţi chiar de cadrul didactic pentru stagiul din acea zi, alţii nu voiau să piardă 4 ore degeaba, într-o fereastră de orar.  Culmea e că fiecare vorbise în particular cu coordonatorul şi primise acceptul de mutare, doar că rezultatul era unul… aglomerat (şi uite aşa se dovedeşte, încă o dată, că întregul e mai mult decât suma părţilor, e mai deranjant carevasăzică decât suma părţilor).

1

Răbdător, dr Bărăcan a ascultat explicaţiile fiecăruia dar a rămas neînduplecat: evident, eram prea mulţi aşa că, făcând doar câteva excepţii, i-a trimis acasă pe o parte dintre  intruşi, în ciuda nenumăratelor rugăminţi şi invitaţii la negociere. Unii au mai rămas pe coridor, aşteptând zadarnic un change of mind, alţii s-au strecurat frumos, unul câte unul,  prin uşiţa de la intrarea în blocul operator şi blocul de ATI, realizând o minunată studentometrie de flux (care n-a folosit însă nimănui, decât pentru diagnosticul ce nu mai avea nevoie de confirmare: ejecto-stagiu în fază acută).

2

Problema era că  studentii din grupa mea, adica grupa  strămutată, în acord cu doctorul Bărăcan din ziua de joi în ziua de marţi, primiseră acceptul să rămână in numar de maxim…  3 persoane de la ora aia, urmând ca restul colegilor să vină la stagiile de mai târziu pentru a nu supraaglomera secţia. Doar că noi eram cinci-şase şi nimeni nu prea avea chef să stea să mai piardă timpul două ore. Şi ce să faci când toţi au interese pe locuri puţine, dar vrei să rămâi colegial, legea pumnului e exclusă? Si  nu prea era momentul sa ne apucam  să facem un concurs de genul “cine ştie mai bine dezechilibrele acido-bazice?” (pentru aia a fost timp la alt stagiu, doar că n-a fost concurs, ci un fel de interogatoriu academic şi s-a lăsat cu note usturătoare). Atunci am lăsat întâmplarea să decidă, am trecut pe sălămisme, pe  dau cu zaru şase cinci, am nevoie de stagiu aici, adică ne-am apucat… să tragem la sorţi cine să participe la activitatea practică. Frumos, cu bileţele împăturite, pe care erau notate numere, le-am strâns în pumn, ne-am luat porţia de adrenalina în aşteptarea marelui premiu: un câştig de câteva ore nepierdute, acces în salonul cu intubaţi şi o discuţie despre terapia intensivă (nu ceva ce ar putea motiva tot poporul, e drept, ci doar studentul de Anul 6 aflat în eternă criză de timp) şi … am ales. Unii au rămas, alţii au fost nevoiţi să amâne – ce mai, o loterie a bonurilor de loc la stagiu:).  Culmea a fost că, în ciuda triajului, tot ne-am dovedit cam abundenţi, de se mira coordonatorul la fiecare schimbare de salon: da de ce aţi rămas aşa mulţi? Socoteală peste socoteală, am stat în formaţie completă până la final, un final marcat de o morală, ca orice realitate care bate fabula: nu se mai poate aşa, situaţia asta nu se va mai repeta!

Carevasăzică nu doar că te rogi să ai noroc în sesiune, noroc la examen, noroc la subiecte, acum se mai adăuga şi norocul… de a rămâne la stagiu. Care a fost el noroc cât a fost, până când, ulterior,  am primit individual întrebări din toată materia parcursă la ATI, până în prezent şi s-a lăsat cu note pestriţe… mai apoi,  nu m-am putut abţine să nu glumesc cu Baronu Sâmbătă, când i-am relatat întâmplarea, încercând să-l fac empatic la stresul studenţesc de sub asediul interogativ şi a ieşit o proiecţie de un anume gen.

ati

Dacă ar fi fost la stagiul de ATI, Baronu ar fi primit cu siguranţă nota 1 pentru răspunsul lui, da măcar ar fi câştigat un zâmbet. Un zâmbet pe secţia de ATI…  nu e totuşi ceva absurd.

 

Advertisements

Examenul care ne de reda colegialitatea

De vorba cu tine drag coleg ,

A trecut ceva timp de cand n-am mai stat de vorba, dar bine ne-am regasit .

Astazi sunt bucuroasa, stiu ca de luni imi voi relua conversatiile cu fosti colegi , ii voi vedea din nou zambind si fericiti ca au scapat de examenul care le va oferi o noua etapa in viata .

Am terminat de aproape 2 luni facultate si in aceste 2 luni in care eu m-am ocupat de asimilarea unor cunostinte noi intr-o alta limba , m-am preocupat de gramatica , interpretari de texte si functii lexicale (m-am intors oarecum in clasele 1-8, doar ca in varianta…germana ) , fostii mei colegi de facultate au invatat intens si asiduu din prea nefericitul ECN . Am invatat si eu cate ceva din ECN pentru licenta dar sincer nu m-am straduit prea tare sa il retin, stiam ca nu ma va ajuta la nimic si il voi uita mai repede decat am reusit sa il citesc.

In aceste 2 luni de chin pentru colegii mei de cate ori vedeam ca posteaza cate o ,,urare de bine,, pentru ECN. de tot atatea ori parca imi crestea doza de scarba fata de aceasta carte.

Consider ca la examenul de rezidentiat ar trebui sa te duci bucuros ca stii si ca meriti sa fii rezident , sa te bucuri ca iti poti demonstra tie, printr-un examen relevant,  ca viitori tai pacienti vor fi pe maini bune .

Cartea din care te pregatesti ar trebui sa iti ofere incredere in tine si sa ai incredere in ea , lucru pe care nu stiu cati dintre colegii mei il simt in momentul de fata .

Generatia mea a fost o generatie buna si asta se va vedea la examenul de Rezidentiat de pe 15.11.

Sper ca ei sa fie linistiti , relaxati, sa aiba incredere in ei , sa priveasca pozitiv si sa bifeze doar raspunsurile corecte iar la final sa aiba punctajele cele mai mari si sa fie fiecare multumit cu specializarea pe care a ales-o.

rezidentiat

Am convingerea ca dupa acest examen terifiant si epuizant de duminica:

– vom fi din nou colegi ,

-vom fi cu totii intr-o alta etapa a vietii noastre ,

-vom avea un alt statut , o alta pozitie sociala ,

-vom fi medici rezidenti .

Si cel mai mult ma bucur ca nu vom mai fi concurenti ci vom fi cu adevarat COLEGI in acelasi domeniu .

Nu mi-a placut niciodata competitia si ma bucur ca nu vom mai fi notati de profesori , clasificati in functie de note , medii , punctaje ci vom incepe sa fim apreciati in functie de ceea ce stim , ceea ce suntem si ceea ce putem sa facem .

Imi vreau prietenii si colegii inapoi , vreau sa pot conversa din nou normal cu ei despre medicina si despre lucruri frumoase sa nu mai vorbim despre ECN .

Luati-va bagajul de cunostinte si faceti-va viata buna !

Dragii mei, va doresc mult succes, multa bafta si abia astept sa va revad fericiti pe specializarile pe care vi le doriti .

Ps : Eu voi fi rezidenta pe Anestezie in Germania! In Brasov nu este nici un post pe anestezie asa ca am ales sa imi fac meseria in alta parte sau poate nu am fost atat de curajoasa ca voi sa raman in sistemul romanesc , altfel cine stie, poate as fi fost alaturi de voi si cu trupul nu numai cu sufletul! Un om mai putin la rezidentiat, o sansa in plus pentru voi  (logica aceasta se va dizolva, din fericire, dupa 15.11.2015 pentru generatia noastra).

DMT

 

Practica la Psihiatrie (V)

Cu tot haosul ăsta al începutului de an universitar, în care agasanta lipsă de practică la stagiu se simte de-a dreptul… zosterian (then again… nobody cares),  mi-am amintit, cu ironie, de faptul că la finalul lunii septembrie, adică la finalul  vacanţei până la urmă,  am avut o activitate mai consistentă în spital decât în săptămânile astea care au trecut. Se întâmpla în  ultimele zile de practică de vara (sau de vara… in prelungiri tomnatice) la Spitalul de Psihiatrie, când m-am dus şi, eu ca tot studentul prevăzător, să îmi mai pregătesc din posibilul şi inutilul material pentru viitoarea şi chinuitoarea lucrare de licenţă. Aveam de aplicat nişte scale privitoare la efectele secundare ale unor medicamente şi dădeam cu bună ziua prin fiecare salon, după ce, în prealabil căpătasem acces la foi, uneori cu politeţe şi zâmbet, alteori cu  temeri şi pocnit de fălci din partea asistentelor (n-a fost singulară situaţia în care am primit expresia familiară de cââh, studenţi, go away-go away, don t touch the precious documents, urmată de o aplecare protectoare deasupra foilor de observaţie, de parcă aş fi venit la furat). Câteva ore în câteva dimineţi s-au dovedit destul de pline, m-am simţit chiar obosit la final, că doar făcusem treabă prin saloanele care îmi deveniseră suficient de familiare – probabil şi eu devenisem familiar şi nu doar personalului medical – o pacientă care m-a tot văzut prin spital în acele zile m-a întrebat la un moment dat: până la urmă, astăzi te internezi şi tu? ( o fi avut şi ea dreptate să mă întrebe, mai în glumă mai în serios, chestii din astea, în fond nu eram nici doctor, nici pacient, deci nici cal nici magar – era cazul să mă hotărăsc ce tot fac în spitalul ăla…).

20150907_124100

Momentul culminant al practicii din spital s-a lăsat aşteptat până în ultima zi, că aşa e frumos, să închei festinul rutinelor cu ceva memorabil, dezvăluit ochilor neiniţiaţi complet abrupt, întâmplător, fără cine ştie ce avertismente. După ce am flectat zeci de articulaţii în căutarea rigidităţii măsurabile, după Radio Free Eminescu,  cărucioare roz în faţa intrării, după curtea-acvariu în care pluteau, la viteze diferite şi în ritmuri diferite pacienţi depresivi, maniacali, schizofrenici, după chipsuri şi ţigări împărţite pe bancă, poveşti despre abuzuri greu de imaginat, deliruri şi halucinaţii ciudate, ce ar mai fi putut urma? Saloanele pacienţilor supravegheaţi permanent, dincolo de camera de urgenţe. Nu mi-am imaginat că acea cameră de urgenţe este doar un purgatoriu pentru iadul anarhiei mentale de după colţ, păzit, ce e drept,  cu o uşă permanent închisă cu cheia, dincolo de care stau brancardieri şi gardieni.

Căutând ultimii pacienţi pentru protocolul de licenţă, am auzit că ar fi două cazuri interesante, la parterul spitalului, la saloanele supravegheate. Rezidentul, calm şi stăpân pe sine, pe post de călăuză Virgil-like dantescă (deci, Divina comedie de pe… Eminescu), m-a condus spre unul dintre acele saloane şi a deschis uşa. Un pacient se ridicase din pat, in fundul gol,  şi taman la deschiderea usii, intr-o sincronizare cvasi-perfectă pe care ar fi apreciat-o orice regizor european,  scăpase câteva bucăţi de materii fecale  în mijlocul salonului, îndreptându-se imperturbabil spre chiuveta şi coşul de gunoi de la perete, cu perna în mână. Impresionant era faptul că jumătatea inferioară a corpului părea să fie decuplată, divorţată de jumătatea superioară, fiecare acţiona în legea ei, pacientul aproape că nici nu băgase de seamă ce se întâmpla la altitudinea perineală. Aveam impresia că acest divorţ somatic avea să îşi afle un happy-end, odată cu atingerea chiuvetei, că săpunul, apa, privirea orientată aveau să îmi redea impresia unităţii personale a  suferindului. Nu s-a întâmplat aşa… ajuns în dreptul coşului de gunoi, pacientul a ridicat capacul şi a îndesat pur şi simplu perna pe care o ţinea în mână în cilindrul de plastic (a apăsat-o bine, ca să intre cu totul) apoi a pus capacul, încheind misiunea de igienizare şi s-a îndreptat înapoi spre pat, urmând dâra fecalică lăsată în urmă. Rezidentul a chemat infirmiera şi mi-a sugerat, evident, să revin mai târziu în încăperea respectivă, recomandându-mi alt salon, mai modest în… suprarealism, am crezut eu.

Cealaltă încăpere sufocant de caldă, pregătea altă surpriză. Un amalgam de decompensări în cele mai bizare forme, alăturate într-un puzzle eterogen de ţăndări mentale. În stânga o pacientă cu privire fixă, un fel de scanner uman care a m-a măsurat complet, de sus până jos, de când am intrat. Fiecare pas părea să fie atent cântărit, descompus în toată secvenţialitatea motorie de ochii necruţători, hipnotici şi insistenţi. În paturile din faţă, aproape lipite unul de celălalt, două femei la extreme: cea din dreapta, masivă, între două vârste, vizibil agitată, cu părul vâlvoi,  perora blesteme biblice, frustrată de faptul că era contenţionată cu legături. M-aţi răstignit ca pe Hristos aici, dar nu veţi rămâne nepedepsiţi. Halatul alb pe care îl purtam părea să o enerveze şi mai tare: până acum nu m-aţi băgat în seamă şi acum am un doctor numai pentru mine la pat, vă jucaţi cu mine? Credeţi că sunt de jucărie? O să vedeţi voi, doctoraşilor. Diminutivul cu care fusesem alintat în urmă cu un an, în curtea spitalului, avea acum un ecou sinistru şi ameninţător. Apoi pacienta m-a privit rugător: dezleagă-mă, hai, te rog eu mult, mă doare – moment cheie când începi să înţelegi ceva din necesitatea decuplării emoţiilor de discernământul clinic – un om în suferinţă îţi cere ajutorul dar el nu îşi permite să uzeze adecvat de libertatea cuvenită tuturor, nu o poate gestiona în acel moment, deci n-ai cum să i-o redai fără să îl pui pe el şi pe alţii în pericol. În patul de alături, o imagine ameţitor de antitetică: o pacientă tânără, slabă, cu păr lung, des şi negru, de păpuşă,  acoperită pe jumătate cu plapuma, deşi e o zăpuşeală greu de suportat zăcea într-o stare catatonică. Gamba atârna afară din pat, la fel şi mâna conectată la o perfuzie, absente şi inerte amândouă. Broboane de sudoare îi curgeau pe faţă nestingherite şi muştele din salon se aşezau sfidătoare pe frunte, pe degetele de la picioare, pe gambe. Pacienta este pur şi simplu statuificată, îngheţată în timp şi spaţiu, nu schiţa nici umbra unui gest  de deranj faţă de supărătoarele insecte şi totuşi era vie, respira discret, pe gură şi, dacă te uitai atent, reuşeai să prinzi mişcările  subtile ale privirii. Paturile din dreapta: o pacientă care îşi ţinea antebraţele în aer şi mâinile flectate, magnetizate de cine ştie ce forţă a delirului. Toată coregrafia era însoţită de un şir lung de cuvinte neinteligibile cu note acute – parcă dirija partitura unei orchestre imaginare sinistre.

Femeia cu care trebuia să discut dormea, am trezit-o, uşor jenat, dar n-a părut deloc deranjată. S-a ridicat din pat şi şi-a cerut scuze, solicitând un răgaz spre a-şi face toaleta, făcând perfect abstracţie  de peisajul dezolant, al stărilor contradictorii din jurul ei, al vaietului delirant din spatele meu, al privirii radar din stânga şi al blestemelor livrate din patul de vis-a-vis. Mai că mă aşteptam să mă servească cu o cafea, ca şi când venisem în vizită la reşedinţa de vacanţă de lângă lac, unde trăsese un pui de somn zdravăn şi odihnitor. Mai apoi mi-am dat seama că era într-un episod maniacal şi practic avea atât de multe să-mi spună, încât cu greu reuşea să mai urmărească ce se întâmplă în jur. I-am flectat articulaţiile, am rugat-o  să meargă dintr-un capăt în celălalt al încăperii care părea atât de strâmtă şi totuşi nesfârşită, încorporând atâtea şi atâtea tipuri de haos labirintic, eterogenă – fiecare pacient decompensat dezvăluia o lume interioară scăpată de sub control, de sub categoriile fundamentale ale spaţiului şi ale timpului şi acest flux al dezordinilor interioare revărsate în gesturi şi comportamente se amesteca într-un melanj asurzitor care te lovea… incredibil de tare şi extrem de aproape. O senzaţie vagă de claustrofobie şi ameninţare m-a învăluit, imediat ce am terminat de aplicat scala: curiozitatea românească tipică din alte saloane care îţi dă senzaţia că fiecare anamneză e, în sine, un spectacol pe care îl prestezi pentru un public întâmplător şi calm lipsea de această dată. Pacienţii erau prea preocupaţi de experienţele lor delirante, catatonice şi totuşi, părea că oricând ai fi putut deveni personaj în realitatea lor, parcă în orice moment ai fi putut fi perceput drept un pericol pe care ar fi căutat să îl anihileze. Mă aflam într-o atmosferă a rivalităţii  ameninţărilor (fiecare cu doza ei de imaginar corespunzător) – eu mă temeam de imprevizibilitatea lor iar ei de a mea, o rivalitate  ce nu putea fi consolată prin convenţia tipică asumată în alte spitale: doctorii sunt acolo ca să ajute iar pacienţii sunt acolo pentru că au nevoie de ajutor.

Am părăsit salonul, urmărit de pacienta care îmi tot cerea un pix şi care avea încă multe să îmi spună. M-am pregătit de plecare chiar la ora mesei de prânz. Pacienţii din saloanele vecine improvizaseră o masă, direct pe coridor şi se înfruptau din castroane cu poftă şi dezinvoltură de parcă ar fi ieşit la o terasă sau la un picnic.  Un bătrân cocoşat şi fără dinţi refuza să intre în salonul său sau să se aşeze, prefera perimetrul familiar de lângă tocul unei uşi, unde poposise în ortostatism, de mai bine de jumătate de oră. Ţinea castronul de ciorbă undeva la nivelul şoldului şi ducea fiertura la gură cu lingura, lent,  parcă ar fi ridicat plafoane de beton cu macaraua. Totul avea un aer festiv şi mişcările erau pline de emfază, menite parcă să impresioneze audienţa brancardierilor şi a gardienilor cu priviri absente. Ceva trist şi ceva amuzant, ceva ludic şi ceva grav în acelaşi timp în această împletire ciudată între atmosfera de sărbătoare a prânzului şi indiferenţa rătăcită a celor din paturile de salon. Probabil că pentru pacienţii din saloanele supravegheat chiar şi o masă de prânz obişnuită devine prilej de sărbătoare, o nouă victorie a unei palide umbre de normalitate, între acei pereţi unde minţile au fost detonate, de puseul acut al bolii.

Am ieşit din secţia supravegheată, cu foile completate. Cheia s-a răsucit, cu zgomot de temniţă, în spatele meu. Am coborât scările spitalului şi m-am oprit la o ţigară pe trotuar. Ritualurile firescului îşi reintrau în drepturi….