Asteptand… O-G-ul

Penultima sesiune la Medicină poartă marca generoasă a Obstetricii, proba de foc, proba de nervi, proba de epuizare (ce antrenament  oportun pentru concursul ăla buclucaş din toamnă, nu-i aşa, măcar din punct de vedere psihologic?). Dar, dar… mai e atât de puţin până terminăm facultatea, dar avem şi licenţe de făcut, dar e rezidenţiatul, dar ce frumos o să ne şadă în halat de spital în străinătate sau în ţară, dar ce de vieţi o să salvăm, dar ce specialitate frumoasă o să ne alegem….

Sunt unele momente în care nu te poţi abţine să nu te proiectezi în viitor… pentru toate celelalte există O-G-ul, acest antidot care îţi dă motivaţii să rămâi ancorat în prezentul chinuitor.

final final

Până când o să devenim şi noi nişte salvatori de duzină frustraţi, şpăgari, funcţionari publici cu stea birocratică în frunte sau poate aşa nişte eroi de zi cu zi cu zi, generoşi, devotaţi, dedicaţi sau măcar nişte bieţi rezidenţi care  speră să găsească pe cineva mai binevoitor de la care să înveţe fundamentele practicii, dincolo de inevitabilul curierat al cafelei şi ţigărilor, mai e de promovat O-G-ul.

Chin şi jale, greu la deal, lasă maică, trece şi ăsta!

Aşa că să lăsăm visele, cronometrările, pereţii interesanţi examinaţi de atâtea ori în atâtea sesiuni, temerile legate de rezidenţiat şi alte preocupări mundane… în câteva zile vine O-G-ul şi toate panicile asamblate de atâtea promoţii.

Şezi blând şi vezi ce e cu hemoragiile alea… nu o să se oprească singure… şi nici lacrimile probabil, până după ziua examenului.

Şi pentru că tot a fost aniversarea lu Eminescu, ne împrumutăm  poetic cu ceva de la el, fără dobândă,  şi  rămânem trişti în patologiile noastre şi mecanismele fiziopatologice de sesiune.

Somnoroase hemoragii

Din placente praevia se adună.

Se ascund printre subiecte

Nu-i a bună!

 

Doar studentii mai suspină

În travaliul invaţării

Parcă ai lua ocitocină

Dai uitării!

 

Şi când noaptea este lungă,

Când tu nu-nţelegi o boabă,

Se aude obsesiv:

“Vezi-ţi de treabă!”

 

Anemiile ma chinuiesc

La Medicină, o generaţie predă ştafeta alteia, fie că vorbim de chei simbolice la final de an, de ponturi pentru promovare, tehnici de învăţat, fie că vorbim de… posibile decompensări sesionale şi lamentări pline de imaginaţie. Examenle (se) trec până la urmă, dar amintirea dificultăţilor întâmpinate nu se uită neapărat uşor, deşi poate primi o expresie creativă.

Acum un an mă chinuaim cu vastul conţinut al Pediatriei şi căutam să răzbesc prin problemele hematologiei, în timp ce mă contaminam cu hiturile româneşti ale anilor 90, de la un televizor uitat deschis. Rezultatul când anemiile se întâlnesc cu Amintirile celor de la 3SE? O strofă adaptată. Anul acesta, e rândul Baronului Sâmbătă să dea de greul anemiilor şi să le intersecteze, la un alt nivel, cu muzica românească.

12351155_10205569409776693_545856788_n

Deci, Anemiile – varianta vampirică 2016, livrată de Baronu Sâmbătă.

Poate reuşim şi o înregistrare interpretată pe muzică! 🙂

Anemiile mă chinuiesc, anemiile mă rascolesc, nu mai rezist [x2]

R1: Fara fier triste sunt nopțile, astăzi nu mai am nici hematiile

R2: Tu n-ai stiut cat am suferit, singur și fără de hematii [x2]

Anemiile imi dau mereu fiori,

Anemiile ma rascolesc uneori

Cât timp ai fost cu mine am fost encefalopat

Ai făcut ce-ai vrut din mine, m-ai tulburat

De ce oare m-ai iubit doar pentru fier?

De ce oare ai avut atâta fler?

Visai doar fier, trăiai pentru fier

Hemoglobina – lege pentru tine, te iubeam

R1: R2: [x2]

Anemiile nu mă lasă să traiesc,

Anemiile nu-mi dau voie să iubesc

Tot ce-a fost mai scump, tot ce-ai vrut ți-am dat

Zambetul tau perfid nu m-a tratat.

De ce oare m-ai iubit doar pentru fier?

De ce oare ai avut atâta fler?

Visai doar fier, trăiai pentru fier

Hemoglobina – lege pentru tine… sufeream

R2: [x2]

Tu n-ai stiut, tu n-ai stiut… Singur și fără hematii

Urmeaza statia Vestiarul 7… Maternitatea

Vestiarul de la Maternitate nu e chiar uşor de găsit, nu se arată de la sine dar, dat fiind profilul spitalului, nu văd de ce m-aş fi aşteptat să fie mai la vedere, să nu am de căutat puţin, să nu am de coborât şi de înghesuit prin zone întunecate până să mă lămuresc cu ce am de a face (asemănarea cu tuşeul vaginal e pur întâmplătoare…).

M-am dumirit mai greu la început unde se află vestiarul poate şi pentru că am pus problema greşit, când l-am întrebat pe portar unde pot găsi acest spaţiu. La Maternitate vestiarul e identificat după denumirea arhaică: Garderobă (o rezonanţă pe undeva teatral-cinematografică, nu-i aşa?) şi se află la subsolul clădirii… treci de lifturi, de menghina abandonată, treci prin uşa lipsită de geamuri ( aminteşte-ţi de Terminator 2, fără efecte speciale), urmăreşte ţevile masive din tavan, treci de spaţiile destinate igienizării cu damigene de dezinfectant şi maşini de spălat, lasă-te călăuzit de  becurile chioare, până acolo unde coridorul se termină într-un fund de sac: acolo, între câteva dulapuri metalice, găseşti uşa pe care scrie Garderobă. Un loc în care se schimbă, aşa cum am auzit, nu doar personalul medical, nu doar studenţii ci chiar şi pacientele.

2

De fapt, funcţia utilităţii studenţeşti e lăsată la coadă, e mai degrabă de umplutură şi deloc binevenită. Căci, aparent,  studenţii sunt nişte creaturi neliniştitoare şi puse pe stricăciune şi gânduri rele, nu nişte chinuiţi care s-ar ocupa şi cu altceva în Anul 6, nu neapărat cu O-G ul (dar, ce să-i faci, trebuie să-şi vadă de treabă). Cel puţin asta a fost impresia după prima gardă  în care am mers la Maternitate şi am găsit uşa de la garderobă închisă fără ca portarul să aibă habar unde s-ar putea găsi cheia. Ulterior am aflat, de la alţi colegi, că ea ar sta undeva la biroul de internări şi că nu s-ar da aşa, la oricine, că ar fi nevoie de ceva milogeală. De ce atâta reţinere pentru fundul de sac de la subsol? Pentru că studenţii se află undeva la baza lanţului trofic şi nu prea pot emite pretenţii în general… deasupra lor sunt angajaţii spitalului şi pacienţii, că aşa e firesc şi garderoba este locul destinat acestora şi nu outsiderilor. Când vine vorba de O-G, totul trebuie să fie potrivnic: de la cantitatea de materie pe care o ai de învăţat şi până la locul în care te schimbi, trebuie să simţi că treci printr-o luptă, că nimic nu vine uşor (cu puţină imaginaţie paranoidă, ţi-ai putea imagina cum titularul cursului de O-G face un instructaj cu femeile de serviciu, ca ele să se ţină tari pe poziţii, să nu cedeze la rugăminţile studenţeşti cu una cu două… în practică, îţi dai seama că puţine au nevoie de fapt de un asemenea instructaj, le ajută farmecul personal nativ). Şi spun asta pentru că au fost colegi care au primit botezul intrării în spital, în căutarea Vestiarului pierdut,  printr-un adevărat perdaf: că studenţii fac mizerie acolo, că dispar lucruri de acolo dacă intră studenţii, că nu avem ce căuta acolo, adică numai chestii care să-ţi amintească de faptul că, degeaba, teoretic mai ai câteva luni şi devii, oficial medic, în practică tot boschetar suspect ai rămas.

Nu sunt intolerant şi nici devorat de prejudecăţi rasiste/xenofobe etc dar mi s-a părut uşor bizar că, ţinând cont de profilul etnic al unui procent consistent din populaţia feminină intrată în maternitate, nu ştiu cum de suspiciunile cele mai sumbre tot pe studenţi s-au revărsat.

1

După ce am improvizat  pe coridor şi ne-am schimbat în faţa uşii închise folosind cărucioarele lăsate lângă pereţi pe post de suport de haine, în cele din urmă am primit miraculoasa cheie ca să deschidem adăpostul antiaerian în care, dată fiind precauţia femeilor de serviciu în a ne permite accesul acolo,  te aşteptai să se ascundă cine ştie ce rezerve preţioase de supravieţuire (de care, ca studenţi hoţi şi puşi pe rele ce suntem am fi putut profita din plin)… evident, realitatea s-a dovedit, ca întotdeauna, prozaică şi peisajul realativ familiar, românesc: nimic de luat acasă (cam greu să cari o canapea şi un scaun prin faţa recepţiei de la spital, nu-i aşa? – sau n-avem noi suficientă experienţă şi imaginaţie 🙂 ).

3

Vestiarul de la Maternitate – o încăpere care mi-a amintit, pe undeva, de celula lui Gheorghe Brătianu de la fosta închisoare comunistă de la Sighet, doar că aici aveam parte de o variantă mai spaţioasă. Inventarul? Multe dulapuri metalice bine lăcătuite (n-ai treabă cu ele), o canapea uşor denivelată, dar oricum binevenită (unde mai vezi canapea în vestiar? Poate doar în podul de la Mârzescu 🙂 ), un scaun funcţional şi câteva cuiere (slavă Domnului!) şi … cam atât. Sau mă rog, mai multe ţevi în tot felul de poziţii, menite să-ţi deschidă imaginaţia spre geometriile noneuclidiene.

4

sighet

Dimineaţa, la stagiile de O-G dai de aglomeraţie maximă, desigur, deci, cu cheie sau fără cheie, tot am dublat, de la sine putere spaţiul de schimb şi ne-am schimbat dincolo şi dincoace de uşa Garderobei, fără probleme… limitele vestiarelor, ca în toate spitalele pe care le-am tranzitat sunt mai degrabă legate de imaginaţie decât de pereţi.

Think outside the box, they say! Change outside the box, we say!