Examen la TOTstetrica (II)

După un colind O-G-ist care ne-a mai pus zâmbetele pe faţă, înainte de sărbători, după speranţe deşarte că examenul se va da totuşi scris, după acumularea unui teanc considerabil de foi conspectate pentru care, zile la rând, am găsit prilejuri de efilare conceptuală sau de adaos de extensii ideatice, după examenul de ATI care ne-a distras, pentru ultima oară atenţia de la treaba pe care o aveam de dus la bun sfârşit, ne-am trezit orientându-ne, la strâmtoarea superioară a stresiunii, pentru a ne angaja în diametrele necunoscute ale examenului de O-G. Şi a fost o naştere lungă şi dificilă, în care rotaţia internă nu s-a produs frumos şi natural ci cu zbateri înainte şi înapoi, cu o teamă perpetuă legată de faptul că nu suntem pregătiţi să ieşim în faţa comisiei, de acolo din uterul făcut din cărţi şi conspecte.

Au fost zile în şir de reluări ale materiei, iar şi iar, în care am aiurat printre hormoni, procese fiziopatologice, etiologii şi conduite interminabile. Semne clinice pe care nu le văzusem/ nu le experimentasem niciodată (de genul semnul smochinei, semnul untului, semnul bulgărelui de zăpadă – fiecare cu numele său propriu, că aşa e frumos, să onorăm înaintaşii care şi-au adus contribuţii la dezvoltarea medicinei – în Anul 6 eşti obişnuit cu imaginaţia medicală, deci faptul că tot felul de comparaţii gastronomice şi naturale au legătură cu manevre care implică degete în fund sau în vagin, în căutarea unei consistenţe imprecis identificabile n-a mai mirat pe nimeni), scoruri, diametre, perimetre, săptămâni şi trimestre fără număr pe toate le-am încurcat şi le-am reaşezat în locurile lor aproximative (niciodată unitare în toate cărţile, că doar de aia există failibilitate şi diversitate de opinii în ştiinţă), în timp ce probabil, în atâtea saloane din maternităţile braşovene procesele îşi urmau cursul tăcut în acea succesiune complexă de evenimente pe care eu mă chinuiam să o desţelenesc.

Descurajarea plutea pe facebook, prin telefoane, nelămuririle legate de teritoriile mai apropiate sau mai îndepărtate ale O-G ului pe care noi ne chinuiam să le vizităm măcar o dată (in O-G space no one can hear you scream, că toţi sunt ocupaţi cu ţipetele gravidei şi ale nou născutului, deci nimeni nu îi mai aude pe studenţii atacaţi de reacţia Arthus, fiziopatologia anasarcăi feto-placentare sau izoimunizarea Rh), ne chinuiam să maturăm tot ce mai era de maturat (fără injecţii cu corticosteroizi) până la termenul la care urma să se declanşeze un travaliu colectiv.

final

A fost vorba de un efort agasant şi susţinut care a dezvăluit, nu zic nu, frumuseţea şi logica concepţiei, a adaptărilor justificate din organismul matern pentru găzduirea şi dezvoltarea fătului, echilibrul uneori robust (cu tot cu mecanisme compensatorii), dar cel mai adesea fragil al tuturor proceselor care asigură perpetuarea speciei… n-ai cum, când parcurgi patologia din O-G, să nu te miri că specia a reuşit să supravieţuiască, că am ajuns la peste 6 miliarde de indivizi pe planetă, că sunt atâţia nou născuţi care vin pe lume integri şi se dezvoltă sănătos, în ciuda pericolelor care pândesc tot acest angrenaj de reglaje hormonale, modificări histologice şi adaptări circulatorii, de la momentul la care spermatozoizii sunt depuşi în vagin şi până la eliminarea placentei din uter. Reproducerea umană, de la momentul fecundaţiei şi până la naştere pare să fie un fel de călătorie odiseeană, cu mici şanse de reuşită, o aventură silenţioasă, cu provocări atât de multe şi atât de imprevizibile, încât rămâi să te gândeşti dacă nu cumva orice naştere naturală a feţilor funcţionali n-o fi într-adevăr un miracol (dar nu în sensul ăla clişeic jurnalistic), o cursă în care orice o poate lua razna: de la genetică, la implantare, la placentaţie, la acţiunea unor patogeni etc.

A venit ziua examenului (am rezervat nu mai puţin de 5 zile) şi ne-am prezentat toţi (cranian sau pelvin, adormiţi sau nedormiţi, palizi sau eritematoşi, hipoglicemici sau nu) în Corpul K. Cei care au intrat primii şi-au tras bileţele şi au copiat conţinutul cerinţelor pe foaia de examen şi apoi, escortaţi de însuşi Decanul, ca un impresar ce-şi aştepta vedetele să urce pe scenă şi să dea ce au mai bun din ele, au intrat în sala de gândire sub privirile curioase ale colegilor care încercau să descifreze, anticipativ, starea de spirit a celor ce urmau să dea răspunsuri.

comisie2

În Anul 1, la primul examen la Anatomie, îmi amintesc că am trăit o surescitare pe care nu o puteam tempera în nici un fel, cu tremor, gât uscat, cu hiperexcitaţie simpatică – nici ţigările nici gurile de aer de acolo, din curticica Corpului Y nu puteau linişti acel amestec de teamă, de nerăbdare, de nelămurire. În mod surprinzător, nu am avut aceleaşi senzaţii, într-o primă fază, aşteptând în faţa uşilor închise la examenul de O-G. Asta, până când au început să iasă primii studenţi. Aşa cum sugera şi Geomerula nu mai era vorba în primul rând de picat/luat, ci de cât de tare te lovea subiectul sau, mai precis, întâmpinările nesatisfăcute ale comisiei din momentul în care deschideai gura. 10 hormoni de reglare a balanţei sodiului (nu îi ştii pe toţi, nu discutăm), mecanismul fiziopatologic al apoplexiei utero placentare (dar nu doar ideea de hematom care dezlipeşte placenta… cercetează mai adânc până la posibila reacţie Arthus), câte şi mai câte. Hait, ăla a fost momentul în care pseudosiguranţa, acea crustă groasă a calmului începuse să se desprindă, dând la iveală mici pete hemoragice ale anxietăţii care creşteau şi iar creşteau (când scriu acest articol şi ecourile Dermatologiei îşi spun cuvântul…). Mai ales atunci, la ieşirea primilor învinşi sau învingători (care trăiau, la rândul lor, o stare de semiconfuzie, departe de certitudinile festive), mi-am dat seama că mi-e şi mai neclar decât înainte ce se aşteaptă de la studenţi… sau mi-era prea clar că uneori se aşteaptă detalii de minimă importanţă (unele găsite doar în anumite cărţi şi nu în altele) de parcă ele ar fi fost chintesenţa subiectului fără de care nu puteai promova.

Mi-a venit rândul, am intrat, cu trupa, pentru a trage subiectele în K2, acolo unde pentru prima oară simţeam că numărul de cadre didactice rivalizează cu cel al studenţilor prezenţi la un examen, am ales biletele din teanc, le-am copiat cerinţele pe foaie şi ne-am aşteptat deportarea spre locul de concentrare, la sala de gândit. Uşa s-a închis cu sunet de temniţă, ochii au poposit pe foi, propoziţiile au început să curgă… eram în Anul 6, departe de ezitarea din Anul 1, când privirile se aruncau pe pereţi şi studenţii trăiau dilema: a preda sau a nu preda biletul? Acum toţi păreau hotărâţi să-şi joace cunoştinţele, indiferent de rezultat. Rezidenţii care ne supravegheau butonau telefoanele, zâmbitori, relativ plictisiţi de acest spectacol iniţiatic trăit şi văzut de atâtea ori. Dincolo de uşa închisă, de băncile în care stăteam întinşi ca nişte arcuri pe cale să pleznească, din sala de lângă se auzeau ocazional evil laughters şi ridicări de ton. Da, era arena în care urma să intrăm şi ovaţiile sau huiduielile publicului distrat ajungeau până la noi.

Mi-am scris subiectele pe jumătăţi de foaie, succint, la obiect, n-aş fi avut ce să dezvolt suplimentar, era totul sau nimic şi am aşteptat semnalul, privind obsesiv mânerul de la uşă. Uşa s-a deschis în cele din urmă, l-a dezvăluit pe Decan – se uita spre coridor, şi dialoga relativ indiferent cu o colegă ce încerca să articuleze o clarificare a situaţiei ei nepromovate, printre lacrimi. Asta e arena O-G ului, are you not entertained?

Conduşi în sala de răspuns, m-am aşezat în spatele celor 4 colege alături de care transpirasem cerebral cu câteva minute in urma, dar am fost invitat să răspund primul. Voce nesigură, ca la primul examen din Anul 1, enumerat răspunsuri cu o oarecare lentoare şi cu mici pauze, anticipând posibile întrebări (ca atunci când intri într-o cadă cu apă fierbinte – ştii că trebuie să te bagi cu totul dar o faci lent şi ezitant ca să nu te arzi prea tare dintr-o dată): am avut modificări cardio-vasculare în sarcină şi conduita în ameninţarea de naştere prematură. Zic de modificări de poziţie, de volume, de frecvenţe, de consecinţele acţiunii hormonilor şi compresiei abdominale, de tensiune arteriala… examinatorul parcă mă priveşte printre palme, căutând un moment de respiro, restul comisiei e neutră, e tăcere, nu pare să fie vânătoare de greşeli sau semne de nemulţumire. Trec la subiectul următor,  atitudine similară, zic de tratament cu tocolitice, cu antibiotice cu corticosteroizi. Par să supravieţuiesc onorabil chiar şi întrebării despre rolul administrării corticoterapiei în maturarea pulmonară şi chiar şi celei referitoare la celulele care produc surfactantul alveolar. Examenul se încheie, nu e nevoie de altceva… următoarea colegă încheie şi ea cu brio şi felicitări pentru un răspuns elaborat, a treia colegă scapă frumos de ameninţarea unui subiect pe care nu e foarte sigură, compensând cu un subiect unde ar avea de zis mult prea multe în raport cu răbdarea examinatorilor. Ultimele două colege ascultate, deşi îşi încep bine subiectele… sunt întrerupte cu întrebări care tratează teme asociate şi fiziologie hormonală. O tăcere rău prevestitoare întâmpină aceste întrebări care nu fac decât să amorseze altele, arzând, ca un fitil, răbdarea comisiei.

kramer

Decanul parcă a detectat un fir roşu, o fisură pe care o intuia, o anticipa în structura înţelegerii studentului şi sapă interogativ pe acea linie: întrebările devin tot mai generale (pe undeva, ajutătoare), până într-acolo unde expresia Decanului se prăbuşeşte pur şi simplu de mirare atunci când colegele paralizate de nesiguranţă, emoţie nu rostesc nimic.

La final se anunţă rezultatele. Ieşim din sală ameţiţi, facem loc următorilor studenţi plini de speranţă. Examenul a continuat apoi încă 2 zile  si  probabil doar jumătate au reuşit să promoveze…

epic fail

Afara in curte, un coleg care picase  a rezumat concludent experienţa examenului de O-G: bă, examenul ăsta e ca o sarcină sau ca o naştere – când lucrurile merg normal, e super, când ceva începe să se deregleze, totul se duce la vale în câteva minute sau secunde, până la catastrofă.

Într-adevăr, aşa cum aminteam că naşterea pare miraculoasă când realizezi câte ameninţări stau la pândă să dezechilibreze complexitatea fenomenelor puse în mişcare, cam la fel poţi spune, într-un fel şi despre O-G: sunt atâtea vulnerabilităţi care pot exploda în orice moment: fie că laşi la vedere un fir mic roşu al neştiinţei de care comisia începe să tragă şi să îţi deşire tot ce ai croşetat tu conceptual, fie că gafezi cu o formulare mai ciudată sau cu o confuzie gravă, fie că te blochezi în excavaţia ultimei întrebări al cărei răspuns e pe o pagină pe care nu ai citit-o, fie că n-ai rostit un cuvânt considerat a fi cheie, fie că pur şi simplu ai ghinion, graniţa dintre degajare promovată şi hipoxie intraexaminatorie e foarte subţire (cam la fel de subţire ca membrana placentară :)).

Examenul de O-G încheie circular aventura medicinistă: începi cu frica din prima sesiune şi termini cu frica din ultimele sesiuni. E vorba de finalizarea unui antrenament al temerilor pe care probabil va trebui să îl exersezi de-a lungul întregii cariere medicale, un rapel pentru o atitudine prudentă când vine vorba de propriile tale forţe şi de complexitatea patologiilor cu care te poţi confrunta. E examenul care te poate face să cochetezi, prin nivelul stresului la care te aduce, cu insuficienţa corticosuprarenală. E examenul la finalul căruia te poţi simţi uşurat, nedreptăţit, suferind, confuz, la finalul unui travaliu intelectual al cărui rezultat e incert. E examenul după care ai senzaţia că nu mai poate urma ceva şi care tocmai de aceea, va da senzaţia că sesiunea e cu adevărat interminabilă (pentru promoţia mea au mai urmat 6 examene după O-G, dintre care 4 în ultima săptămână). E examenul care muşcă din stima de sine şi tratează orice aroganţă a Anului 6, când ai impresia că mai sunt doar câteva formalităţi de rezolvat până să devii medic cu diplomă, e examenul care te învaţă o specie de umilinţă (perfect compatibilă cu spiritul societăţii româneşti), într-o manieră din care nu lipsesc absurdul, provocările legitime, consternările, disperarea şi în cele din urmă resemnarea. Da, e examenul pentru care o să înveţi cum n-ai mai învăţat în mulţi ani din facultate şi care îţi va recapitula, dacă mai era cazul, fără milă, specificul descurajant şi fascinant în acelaşi timp al facultăţii pe care urmează să o părăseşti.

Aşadar mesaj către generaţiile viitoare: be afraid, be very afraid.şi vezi-ţi de treabă! Urmează examenul la TOTstetrică în Anul 6!

Al treilea cimpanzeu

Dacă auzi de una dintre ultimele cărţi ale lui Jared Diamond, publicată recent la Editura All şi nu ai nici cea mai mică idee despre preocupările sale de antropologie, geografie şi fiziologie (două cărţi interesante pe care le-a mai semnat s-au tradus şi la noi: De ce e sexul o plăcere? – la Editura Humanitas, respectiv Viruşi, arme şi oţel – Editura All, pentru care a primit şi Premiul Pulitzer) poate că Al treilea cimpanzeu e un titlu care te-ar duce cu gândul la vreun thriller cu simbolistici din alea ezoterice  şi intrigi care ameninţă planeta, la ceva SF sau măcar la vreo conspiraţie, la vreun război interspecii.

De fapt titlul superbului volum al lui Jared Diamond face referire la nimic altceva decât la… om, evident dintr-o perspectivă evoluţionistă. Încercând să adopte un punct de vedere extravagant, care este doar o metaforă pentru o obiectivitate ideală (nu neapărat uşor de atins), Jared Diamond îşi imaginează cum ar arăta specia noastră pentru un extraterestru proaspăt sosit pe Pământ, privită în contextul biosferei planetare. Facem parte din particularul fenomen viu şi, cu toate acestea, la prima vedere suntem fundamental diferiţi de toate celelalte organisme care populează Terra. Şi totuşi suntem chiar atât de diferiţi?

Iluzia caracterului nostru privilegiat în univers a fost dezasamblată, pe rând, de la Copernic încoace: după ce am aflat că nu suntem buricul universului, Darwin a venit şi a sugerat că nu suntem nici creaturi speciale, create să stăpânească o lume făcută cadou de divinitate iar mai apoi Freud şi urmaşii săi au venit să spulbere iluzia libertăţii şi a mândriei noastre raţionale. Cu toate acestea, chiar dacă astăzi pare ceva general acceptat (cel putin in spatiul stiintifc) că am evoluat din maimuţe, într-un univers destul de neprimitor şi avem o bază instinctuală bine conservată, uitându-te totuşi la cele mai avansate mamifere şi comparându-le cu nivelul nostru de organizare şi dezvoltare e cam greu să nu rămâi puţin perplex, să nu asumi că, oricât am fi moştenit de la strămoşii noştri, suntem atât de diferiţi  de ei. Ei bine, cartea lui Jared Diamond vine să aşeze verigile de legătură între specia noastră şi înaintaşii noştri, fie că vorbim de trăsăturile biologice, ciclul de viaţă, obiceiurile reproductive (fiecare dintre ele, atât de ciudate, dacă ne raportăm la celelalte vieţuitoare de pe pământ), fie că vorbim de elementele care sunt considerate aproape intuitiv ca fiind tipic umane: limbajul articulat, producţia artistică şi capacitatea de a cultiva pământul şi a creşte animale, toate au precursori si baze in lumea animala.

al treilea

Primele capitole ale cărţii încearcă să exploreze locul omului în taxonomia lumii vii, sugerând un criteriu ambiţios şi de viitor, cel al ceasului molecular (analiza diferenţelor între ADN-ul speciilor proiectează milioanele de ani necesari pentru evoluţia speciilor). Conform analizei ADN specia umană e  mai apropiată de cimpanzei (doar 1,6% ne fac diferiţi de aceştia). Omul şi cimpanzeii sunt aşadar, mai înrudiţi decât cimpanzeii  de alte specii de maimuţe (sunt diferenţe genetice mai mari între gorile şi cimpanzei, de pildă), de aceea un posibil extraterestru ar considera oamenii, analizându-ne structura moleculară, drept un al treilea fel de cimpanzei (mirându-se, fără îndoială de faptul că ne ţinem închise rudele în cuşti la grădina zoologică şi că facem tot felul de experimente pe ele…). Al doilea capitol al cărţii încearcă să explice parcursul omului, identificând acele elemente cheie care au permis producerea Marelui Salt al evoluţiei, acel pas imens care a stat la baza întemeierii primelor societăţi umane. Dincolo de modificările craniale şi ale pelvisului (implicit, asumarea pozitiei bipede), dincolo de capacitatea de a produce unelte a celor trei populaţii primitive de umanoizi (din Africa şi Asia), ingredientul fundamental, în opinia lui Jared Diamond se referă la modificările anatomice minuscule dar esenţiale care stau la baza articulării limbajului. O apreciere nelipsită de temeiuri dacă ne gândim că până la apariţia acestor modificări au fost necesare milioane de ani, iar între stadiul actual în care se află societatea umană şi posibilul moment al apariţiei limbajului nu au trecut mai mult de patruzeci de mii de ani (iar parcursul nu a fost deloc lin şi inevitabil, ci mai multe specii umanoide, printre care Neanderthalienii şi oamenii de CroMagnon s-au luptat pentru a obţine supremaţia).

Următoarele capitole interesante vorbesc despre ciclul vieţii umane şi particularităţile sale. Suntem singura specie a căror copii sunt dependenţi de părinţi după înţărcare (fapt explicabil prin timpul îndelungat necesar copiilor pentru a obţine îndemânarea mecanică şi informaţiile despre hrană şi supravieţuire necesare traiului autonom). Suntem, de asemenea, o specie bizară din punct de vedere reproductiv. În vreme ce în lumea animală femelele sunt receptive sexual o perioadă bine determinată pe care o comunică transparent masculilor (inclusiv perioada ovulatorie), în lumea umană receptivitatea sexuală a femeilor este cvasipermanentă şi nu există semnale explicite care să ajungă facil la posibilii parteneri vis-a-vis de fertilitate. Mai punem la socoteală şi faptul că actul sexual în lumea umană are loc în intimitate, că bărbaţii au un penis inexplicabil de mare, (deşi dimensiunea testiculelor este bine calibrată, dacă ţinem cont de necesarul de spermă şi ocaziile copulatorii pentru fecundaţie) şi că femeile şi partenerii lor alcătuiesc cel mai adesea (sau măcar îşi doresc ) un cuplu longeviv şi durabil. Jared Diamond aduce în discuţie teoriile evoluţioniste care caută să explice monogamia şi sexul fără scop reproductiv (de fapt reducerea actului sexual la o miză reproductivă, idee perpetuată mai ales de unele religii este exagerată, cel putin de pe poziţii evoluţioniste) prin mai multe teorii concurente, unele recunoscute si de autor drept misogine 🙂 : femeia e receptivă sexual pentru a satisface bărbatul şi a-l ţine lângă ea, sexul e o modalitate de a obţine resurse de la bărbat, lipsa semnalelor ovulatorii e o modalitate de a exploata paranoia bărbatului în ceea ce priveşte paternitatea produsului de concepţie şi a-l stimula să rămână alături de parteneră pentru a-şi asigura certitudinea paternităţii sau (una din cele mai inedite ipoteze) e un şiretlic prin care femeile se înşală pe ele însele (dat fiind faptul că naşterea e un proces dureros şi riscant pe care femeile l-ar putea evita, prin camuflajul perioadelor fertile se reduce abuzul acestui instrument, al  posibilităţii de evitare de a rămâne însărcinată, care ar duce la dispariţia speciei).

Intimitatea sexuală este explicabilă, de asemenea ca o modalitate de a diferenţia un partener de altul (în contextul în care bărbaţii şi femeile trăiesc laolaltă în societate, într-o proximitate mică). Diamond caută să explice, de pe poziţii evoluţioniste chiar şi adulterul (ale cărui resorturi originare se găsesc tot în lumea animală) dar şi felul în care ne alegem partenerii (cel mai adesea alegem ce este mai aseămănător cu noi, uneori par să conteze aspecte pe care la prima vedere le privim drept irelevante: dimensiunile apropiate ale degetului mijlociu sau ale lobului urechii). Modelul nostru de atractivitate sexuală este învăţat, în familie şi are la bază imaginea unuia dintre părinţi sau a fraţilor (o situaţie care se regăseşte, de asemenea, în lumea animală, şi alte mamifere învaţă, în funcţie de familia în care sunt crescute, ce e considerat un partener atractiv şi valabil din punct de vedere sexual).

Suntem cele mai longevive antropoide, speranţa de viaţă a crescut în ultimele secole, odată cu îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi evoluţia cunoştinţelor medicale. Cu toate acestea, ne putem întreba, de ce organismul uman nu a evoluat spre o perfecţiune autoregenerativă , de ce procesele de înlocuire şi refacere  celulare dau greş în cele din urmă, de ce se uzează articulaţiile, de ce sistemul cardiovascular suferă un proces de ateroscleroză inevitabil şi ireversibil, odată cu înaintarea în vârstă, de ce nu ne putem repara la infinit? Nu asta ar însemna o evoluţie inteligentă? Încercând să găsească o explicaţie evoluţionistă pentru moarte, Jared Diamond sugerează că evoluţia este un proces care acţionează unitar asupra unui întreg – organele nu evoluează individual spre un stadiu funcţional ideal, ci evoluează în cadul unui întreg. Astfel că rezultatul uman actual biologic şi fiziologic  este o variantă optimă a aplicării logicii   cost – beneficiu pentru fiecare organ şi aparat privite ca subansambluri ale unui sistem mai mare. Pentru a înţelege mai bine acest lucru, Diamond oferă o comparaţie plastică din domeniul auto: să presupunem că ai vrea să ai un motor cu performant, de pildă, al unui BMW modern într-un model de Volkswagen din anii 60. Asta ar însemna că ar trebui să modifici întreaga arhitectură a Volkswagenului, să ai, în primul rând, un spaţiu suficient de mare pentru un asemenea motor dar şi cuplaje tehnologice corespunzătoare. Similar, a încerca să ne imaginăm organe mai performante în organismul pe care îl avem ar atrage după sine o modificare a întregului (a mijloacelor de a furniza resursele, mijloace de apărare, de reparare) pe care probabil că evoluţia nu a selectat-o ca fiind optimă pentru un rezultat final echilibrat. În ciuda faptului că suntem atât de longevivi, atingem maturitatea sexuală relativ tardiv iar femeile ajung la vârsta epuizării perioadei fertile, ating menopauza. Şi acest fenomen e explicat de pe poziţii evoluţioniste (dată fiind dependenţa îndelungată a copiilor de părinţii lor, sarcinile la vârste înaintate ar expune mama la prea multe riscuri şi n-ar fi rentabil, din punct de vedere evoluţionist ca progeniturile deja existente să rămână de izbelişte…).

Limbajul, arta, agricultura îşi găsesc şi ele rădăcini în lumea animală. Există o specie de maimuţe care utilizează sunete distincte de avertizare pentru diferite pericole, desigur de aici şi până la o limbă articulată e cale lungă. Prăpastia dintre oameni şi animale este dată totuşi de capacitatea noastră de stăpâni o gramatică şi de a utiliza un limbaj compozit. Cum ajungem să stăpânim asemenea resurse? Jared Diamond propune niste ipoteze interesante legate de felul in care a evoluat limbajul uman, luand in considerare revolutionarele teorii ale lui Noam Chomsky legate de gramatica generativa (de presupusa configuratie cerebrala particulara menita sa “absoarba” structuri lingvistice la vârstele mici) dar şi observaţiile în ceea ce priveşte limbile băştinaşilor şi a felului în care s-au dezvoltat limbile în porturile coloniale în urmă cu sute de ani.

Arta, prin excelenţă o achiziţie aparent nonutilitară, transmisă exclusiv prin învăţare este analizată de autor ca fiind un comportament natural. Pasărea umbrar studiată de Diamond învaţă să construiască o serie de cuiburi din frunze, uleiuri, răşini ţinând cont de armonia culorilor şi de principii simetrice pentru a-şi atrage partenerul (şi nu e  vorba de un comportament programat genetic, ci de un comportament învăţat). În această logică, arta practicată de oameni ar putea fi un indicator pentru gene bune şi pentru resurse din belşug, elemente ce pot fi transmise şi decodificate  de posibilii parteneri (care fie apreciază complexitatea individului -dexteritate, inteligenţă –  concretizată în capacitatea de a realiza un obiect expresiv, polivalent în semnificaţii, fie puterea sa de stăpânire a unor resurse suficiente care să-i permită să achiziţioneze asemenea obiecte).

Agricultura a marcat un punct de cotitură în evoluţia speciei umane: ea este cea care a limitat caracterul nomad al triburilor şi a pregătit premisele întemeierii comunităţilor stabile. Ea este şi cea care a pregătit aparent rezolvarea problemeie dobândirii hranei în fiecare zi, lăsând răgaz membrilor tribului pentru a inova şi a dezvolta tehnologia şi arta. Dar, aşa cum sugerează Diamond, agricultura a pus şi bazele neajunsurilor cu care societăţile s-au luptat mai apoi sute de ani: înmulţirea bolilor (mai ales a celor contagioase), schimbarea constituţiei (înălţimea s-a adaptat necesităţilor de aplecare permanentă…), diferenţele de clasă şi de gen.

Consumul de droguri sau de alcool, comportamentele distructive şi abuzive în general, aparent specific umane au totuşi un anumit corespondent în lumea animală. Este vorba de comportamentele periculoase asumate, de gesturile costisitoare care au ca scop intimidarea adversarului sau demonstraţiile de putere prin înfruntarea handicapului. Există specii de antilope care deşi sesizează prădătorul care se îndreaptă spre ele nu o iau la fugă imediat, ci practică un fel de dans ritualic pe loc prin care încearcă să descurajeze adversarul (ca un fel de cacealma: uite, îţi dau un avantaj să te apropii de mine, nu mi-e frică de tine, oricum nu mă vei prinde, asa ca ai putea sa renunti de la inceput). Comportamentele dăunătoare, periculoase sunt mijloace prin care căutăm să ne demonstrăm superioritatea, să transmitem un mesaj de tipul: chiar şi într-o situaţie ameninţătoare eu sunt capabil să stăpânesc lucrurile, pot trece prin ea fără probleme. Desigur şi Jared Diamond recunoaşte că oamenii au reuşit să ridice acest comportament de promovare individuală la un rang autodistructiv fără precedent.

Lăsate la finalul călătoriei memorabile propuse de Jared Diamond, ultimele trăsături particulare discutate de autor sunt şi cele mai importante pentru viitorul speciei: capacitatea de comite genocid şi capacitatea de a distruge mediul şi a dezechilibra cicluri biologice ale altor specii (nu e vorba doar de poluare şi de consum excesiv ci şi de mutarea unor specii de pe un continent pe altul care ajung să se extermine între ele). Explicând de ce, pe noi europenii,  ne revoltă masacrul a o sută de oameni ucişi într-un atentat terorist într-o metropolă franceză dar ne lasă indiferenţi o execuţie în masă a mii de persoane în Africa (există mecanisme de închidere psihologică, nu e vorba doar de cinism sau egoism), pornind de la analiza comunităţii care şi-a semnat singură sfârşitul în Insula Paştelui, evocând de asemenea exemple istorice şi analizând sintetic felul în care Europa a reuşit să câştige supremaţia (nu prin arme şi prin cultură, ci mai degrabă prin… avantajele agriculturii particulare practicate pe continentul european), Jared Diamond atrage atenţia, în final, asupra pericolelor care vin din noi.  Fundamentarea naturală, în ordine evolutivă,  a multor comportamente şi trăsături pe care le considerăm specific umane ar trebui să fie un prim pas în completarea verigii lipsă (sau să eliminăm ideea de veriga lipsă drept un mit pe cale să fie depăşit) dintre om şi biosferă, să taie din aroganţa de stăpânitori ai lumii, să pună bazele unei apropieri mai lucide faţă de natură, să modeleze exigenţele pe care le avem în societate unul de la celălalt (inclusiv în cuplu), să ne convingă să privim mai cu atenţie în oglindă fără să ne temem de ce am putea afla… faţa noastră întunecată dar şi luminoasă îşi află seminţele naturale în cuprinzătoarea lume a viului.

Gasiti volumul lui Jared Diamond, AL TREILEA CIMPANZEU pe http://www.libris.ro dar si la Libraria St O Iosif Brasov pe str Muresenilor nr 14.

 

Examen la TOTstetrica (I)

În urmă cu mai multe luni, Geomerula a scris inspirat si frumos despre examenul de O-G, Daca ea a oferit o perspectivă cât se poate de cuprinzătoare asupra percepţiei acestui examen, undeva în faza cicatricială, de la finalul Anului 6, când emoţiile se temperaseră şi fumul sinapselor încinse se risipise, eu m-am gândit să îl semnez încă din faza de postincizionala… nu că ar fi mare diferenţă (doar că post factum. în iarnă mă simt poate mai internally-void decât se simţea Geomerula în apropierea absolvirii :).

Recitind articolele ei, după ce, la rândul meu am consumat prima parte a experienţei O-G-ului am realizat cât de puţine îmi mai rămân de spus, cât de complet a acoperit Geomerula senzaţiile şi dificultăţile pe care probabil că toţi studenţii, atunci când aud de ele le proiectează undeva într-un spaţiu abstract şi îndepărtat, în zona exagerărilor academico-telenovelistice… asta, până ajung şi ei în Anul 6 şi se lămuresc cel puţin până în ziua examenului (şi uneori şi dincolo de ea) că e atât de rău şi de înspăimântător pe cât au cântat corurile de bocitoare ritualice ale promoţiilor anterioare.

De la primul curs de O-G ţi se spune fără menajamente: aveţi de învăţat, e mult, nu o să faceţi faţă dacă nu vă apucaţi de treabă de la 1 octombrie (de fapt, ideal ar fi să te apuci din vara de dinaintea Anului 6 sau din Anul 5 sau chiar din Anul 4, cine poate să spună de fapt cu certitudine?). Probabil tu esti încă în faza în care încerci să îţi aminteşti ce e cu uterul pe planeta asta, faza în care poate mai încurci nişte circuite hormonale elementare (dupa standardele O-G-iste), iar anumite capitole de Anatomie, Embriologie, Biochimie au devenit de mult missing in action în cine ştie ce colţ al creieraşului, dacă nu s-or fi evaporat cu totul după 5 ani în care nu prea ai avut de a face cu ele.

fine

Prima greşeală pe care ai putea să o faci, dupa ce iei contact cu introducerea mobilizatoare, este să încerci să te încurajezi singur: nu acesta e laitmotivul discursurilor fiecărui profesor? Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi (cu o completare maliţioasă care traversează mintea studenţilor: că oricum nu o să aveţi altceva de făcut… gen ceva practic la stagii). Nimic nou pe planeta învăţăceilor medicinişti, nici măcar în Anul 6. Şi până la urmă, cât timp să aibă profesorul la dispoziţie, când e limitat de cele 2 ore de curs săptămânale? Oh, but there is a disturbance in the force! Şi una gravă, căci după primele două saptamani de la începerea semestrului realizezi cum se pot înghesui o mulţime de titluri de capitole şi de amănunte chiar şi în acel interval sărăcăcios de 2 ore în care lumea stă smirnă în Amfiteatru, ascultând un titular intrat într-un soi de transă academică (să nu îndrăznească vreunul să zâmbească, să caşte, să evoce altă preocupare). Adică, uite aşa, fiziologia genitală, gametogeneza, reglajul hormonal, detalii de histologie, calupuri de embriologie cu tot cu amănunte enzimatice (care au efect litic nu doar asupra endometrului ci şi asupra creierului tău când dai de ele) şi proteine de suprafaţă (ZP3 nu-ţi spune nimic, este? Bucură-te de inocenţă cât mai poţi) vin peste tine în avalanşă, la grămadă… şi ăsta e doar începutul, e doar preludiul. Explicaţiile sunt la obiect, dar sumare, ating o mulţime de fenomene (unele sunt doar recapitulate pentru că, nu-i aşa, că trebuia să le ştii până în Anul 6), se sare de la un element la altul astfel încât după încheierea celor două ore îţi dai seama că ai de fapt o grămadă de mâzgălituri în caiet, câte puţin despre multe, dar nimic complet.

Pe măsură ce a trecut timpul am realizat că aceste cursuri distocice de O-G, mult prea voluminoase pentru a trece prin canalul temporal alocat şi prin mintea studenţilor sunt mai degrabă un fel de acoperiri formale pentru vasta bibliografie pe care ai libertatea (adică obligaţia) să o parcurgi: adică dacă ţi s-a vorbit la curs despre X vei avea de buchisit serios acasă, chiar şi atunci când “s-a vorbit la curs” echivalează cu 2 propoziţii sau poate chiar una (aruncate într-un torent verbal) care corespund cu 10 pagini de detalii în carte.

3udtai

A doua greşeală pe care ai putea să o faci de la începutul semestrului şi până la final e să îţi spui: e totuşi Anul 6, tot tam-tam-ul ăsta al Obstetricii nu are cum să fie pe bune. Adică avem de pregătit licenţă, avem de pregătit rezidenţiat şi alte şapte examene, e imposibil să nu ne menajeze. Ei bine, e posibil. Pe cât ţi-ai dori ca toată seriozitatea şi pretenţiile de a cunoaşte o specialitate pe care probabil NU vrei să o faci să fie parte dintr-un număr din ăla cu camera ascunsă, la finalul căruia (adică la examen) să zâmbeşti împreună cu profesorul, recunoscând gluma, bucurându-vă că aveţi amândoi simţul umorului, asta este cel mult o fantezie. Nu se află nicio altă realitate indulgentă dincolo de exigenţele anunţate, nici un menajament corelat cu dificultăţile academice ale ultimului an. Obstetrica e obstetrică, se moare mult în specialitatea asta, deci învaţă până crăpi (cam asta e logica).

vis realitate

Dacă chiar vrei să găseşti o logică de fundal, dincolo de cele conspiraţioniste care nu e exclus să îţi răsară în minte, în cele mai negre momente de exasperare (ăsta vrea să ajungem să îi detestăm specialitatea ca să nu-i facem concurenţă mai târziu, ăsta chiar vrea să ne convingă că predă cea mai cea disciplină ever etc) mai degrabă mizează pe ideea că ar fi pur şi simplu o probă a felului în care ai înţeles tu medicina pe de o parte şi, pe de altă parte a o probă a felului tău de a învăţa la medicină, bazat atât pe înmagazinarea informaţiilor dar şi pe corelarea lor (şi da, ştiu, e târziu şi dureros să afli că vei remarca faptul că eşti deficitar la capitolul ăsta, că nu te-ai ridicat armonios de pe o linie de asamblare în care toate cele trebuincioase au fost montate în ordinea firească, la timpul lor şi că-ţi lipsesc tot felul de piuliţe sau, mai rău, cureaua de transmisie sau bujiile).

Am încercat şi eu, ca Geomerula să iau în serios avertismentele anilor anteriori şi eternul refren al Decanului mi-a răsunat în minte încă de la primul curs, aşa că m-am apucat săptămână de săptămână să adun, cuminţel, conspecte peste conspecte. Ne-a luat câteva săptămâni până să realizăm că bibliografia ar putea fi, la fel de bine, interminabilă. Trecea ziua şi mai apărea un coleg care mai găsea o carte, doar că niciuna nu ascundea ingredientele miraculoase, niciuna nu putea fi socotită veriga lipsă între starea de promovat şi nepromovat. Mai ales în a doua jumătate a semestrului, tot mai mult din timpul dedicat învăţării mi-a fost acaparat de Obstetrică (ora O-G-ului venea precum castanele lui Glen Glen din Viaţa cu Louie: previzibil şi neplăcut).

ogg

Am avut parte de cele mai chinuitoare conspecte (care îmi aminteau de Anul 1, de Anatomie), cu câte 2-3 volume pe masă, cu un curs plin de mâzgăleli şi scheme în care nu toate informaţiile se potriveau cu ce era scris în cărţi, cu zile întregi în care mă străduiam să recompun un întreg coerent şi digerabil. Nu ştiam exact ce se aşteaptă de la studenţi în ziua examenului şi nu aveam nici o sursă precisă în care să mă asigur că găsesc standardul minimal… de fapt asta cred că a fost generatorul celor mai multe probleme întâmpinate la Obstetrică, dincolo de volumul de materie şi toate cele: am fost în căutarea unui standard minimal de promovare pe care nu l-am putut afla (iar călătoria a fost a naibii de chinuitoare) şi care a întreţinut o stare constantă de nesiguranţă şi anxietate. Pe de altă parte, informaţiile descurajante, pline de repere anatomice de tot felul, de scoruri, orientări, angajări, fixări şi coborâri au fost prea puţin descâlcite la stagii sau în gărzi, cu câteva excepţii. Asta este o altă absurditate pe care am fost nevoit să o îmbrăţişez cu candoare în Anul 6: cele mai înalte exigenţe de la curs sunt departe de a fi oglindite într-o activitate de stagiu proporţională cu ceea ce se pretinde şi uite aşa eşti proiectat lejer în lumi disociate: cea în care trebuie să înveţi totul din carte în cel mai mic amănunt, cu vicii de înţelegere şi cea în care la stagiu fluieri a pagubă de parcă ai stăpâni universul şi ţi-ar mai prinde bine o cafea aşteptând pe coridor sau în compania unei păpuşi pansate, printre oamenii care au de salvat vieţi. Am fost în gărzi, am fost la stagii şi tot la cărţi m-am întors. Împăcarea între cele două lumi: cea a cursurilor, materiei epuizante şi cea a stagiilor la care nu vedeai mare lucru (eventual mai compensai prin gărzi) nu putea veni decât prin… suspendarea oportună a judecăţii, în maniera scepticilor antici. De la judecata: trebuie să ştiu să fac, trebuie să văd ca să înţeleg, să mi se explice, să întreb, la trebuie să ştiu şi atât, trebuie să îmi văd de treabă. Şi asta pentru că urma să am de a face cu examenul de O-G, Obstetrică-Ginecologie sau mai bine zis TOTstetrică, cu plecare din Obstetrică, dar cu popasuri prin toată medicina din facultate, în general.

(to be continued)