Mica vrajbă a absolvirii noastre

Pe măsură ce se apropie finalul Anului 6 și curba de disociere a panicii de studenți e mai dreptace decât aia a hemoglobinei de oxigen din alcaloză, pe măsură ce compendiul pentru rezidențiat declanșează un reflex pavlovian al eliberării de lichid lacrimal în puncte precise, doar prin faptul că nimerește întâlnirea cu  un câmp vizual oarecare, pe măsură ce restanțele O-G-iste se apropie pentru nefericiții strânși cu ușa contracțiilor uterine, pe măsură ce ultima sesiune bate la ușă, după ce examenele practice, vin, în aceeași manieră firească de-a berbeleacul în săptămânile ce premerg lunii iunie, te mai gândești la minimele surse de entuziasm compensatoriu  pe care le-ai putea anticipa: pozele pentru albumul promoției, pregătirea ceremoniei festive, anticiparea banchetului. Toate aceste momente care ar trebui să pregătească atmosfera memorabilă de la finalul ultimului semestru de școală, înainte de marea absolvire, toate aceste momente care ar trebui, poate, să reunească studenții sub semnul solidarității, al privirilor deopotrivă nostalgice (spre trecut) și încrezător-temătoare (mai mult temătoare, fără îndoială – spre viitor), al experienței comune și grele duse la final mie mi s-a părut că s-au transformat într-un minicoșmar: mica vrajbă a absolvirii noastre – titlu posibil pentru un roman steinbeck-ian.

Da, e drept, nu e ușor să exersezi democrația cu o promoție întreagă – o știe fiecare student și fiecare reprezentant de an, când vine vorba de planificarea sesiunii, de mutatul unui curs, a unui stagiu, a unui LP, de strângerea de sume de bani în diverse scopuri. Democrația presupune diversitate și dezacord, constituirea unei majorități, schimb de opinii și impresii în arena alegerilor. Poate că am sperat, în naivitatea mea, că finalul facultății va mai înmuia din dispozițiile încrâncenate, că va aduce, mai lejer, la un numitor comun oamenii pe ultima sută de metri.  Dar de fapt, în teren, lucrurile stau altfel:  prilejuri de neînțelegere, opțiuni exprimate tacit, indiferență, prea puțină dezbatere, cel mult răbufniri nervoase (ne antrenăm, de fapt, pentru posibila atmosferă de spital din rezidențiat). Până la urmă, nu mi-e clar la ce mă așteptam, când simpatiile și antipatiile cultivate în toți acești ani, aflate în stare mai mult sau mai puțin dormantă și inofensivă au devenit în ultimul ceas, cam singurul combustibil pentru exercitarea puterii de decizie silențioase facebookiste.

Paralel cu perioada alegerilor  electorale din România, Anul 6 a ajuns în situația de a vota – nu viitorul țării și nici al carierei, ci … doar elementele care configurează absolvirea, care marchează ritualic finalul unei etape în pregătirea profesională. Și pentru că trăim în democrație, cam totul s-a supus la vot, de mai multe ori, în mai multe rânduri : de la firma care să se ocupe de evenimentul absolvirii, la variantele de pachete de absolvire, la variantele de loc de organizare a banchetului și meniurile asociate și până la prezentatorii evenimentului dintre studenți și desigur… Decanul de suflet. Niciuna dintre alegeri nu a curs lin și fără măcar un semn de întrebare – o promoție mare înseamnă multe păreri, multe opțiuni și tot atâtea impresii – nu poți mânca orice, oriunde, un local e prea în afara orașului, altul e prea mic, altul e prea kitsch, altul e prea rău famat, mâncarea e prea simplă, băutura e prea scumpă, pachetul ăla prea trendy, altul prea sărăcăcios etc etc. Cumva, pe rând, prin puterea trecerii timpului, a plictiselii, a resemnării (cred că prea puțin a compromisului) fiecare opțiune s-a cristalizat sub forma compromisului acceptat.

decann

Dar culmea a fost că alegerea care ar fi trebuit să fie cea mai lipsită de constrângere financiară, intoleranță la gluten, deficit de alcooldehidrogenază, hipersensibilitate estetică, sărbători în calendar, alegerea fundamentată doar pe experiențele personale ale studenților a ajuns să dea… cea mai mare bătaie de cap: Decanul de suflet – adică acel om care primește votul de popularitate al studenților, acel om considerat fie cel mai respectat, mai reprezentativ, mai marcant, mai important, mai îndrăgit pentru generația care termină facultatea, acel om care cunoaște generația, capabil să ofere un discurs relevant, să transmită un mesaj semnificativ celor mai tineri dintre medici. Experiențele anilor trecuți mi-au amintit faptul că această alegere urma să fie ori foarte ușoară, ori foarte grea, ori oamenii s-au simțit cuceriți definitiv și iremediabil de un anumit cadru didactic, fără sincope de dezamăgire, ori impresiile au fost  sparte în bucăți și recompunerea unei majorități urma să fie dificilă. Asta, nemaipunând la socoteală câteva criterii măcar dezirabile: cadrul didactic să mai fie activ în facultate, să fi fost măcar titular al unui curs etc.

S-a nimerit ca generația mea să cadă în a doua categorie, a dificultății de alegere, fără cvasiunanimități eliberatoare. Problemele suplimentare nu au întârziat să apară: e sau nu cadru didactic titular? E sau nu medic? Va fi sau nu de acord cu propunerea? Va avea sau nu posibilitatea să participe la cursul festiv? Evident, nu am fost în posesia tuturor informațiilor relevante la momentul primelor sondaje postate pe grupul de pe facebook. Așa că, pe măsură ce le-am aflat, le-am reintrodus în discuție, fapt care a atras refacerea iar și iar a sondajelor, cu rezultate destul de diferite, cu fiecare ocazie. Am ajuns să desfășurăm două tururi, pentru a obține o majoritate consistentă: de la propuneri libere, nenumărate (turul 1) la cele două propuneri care au întrunit cele mai multe voturi (turul 2) și care n-au mai ridicat probleme obiective de genul: e prezent cadrul didactic în oraș sau nu la data festivității sau nu? Ideea era că doream ca alegerea pe care o vom face să fie cât mai în cunoștință de cauză, cât mai responsabilă… ironia e că, probabil din dorința de a menține acest standard am ajuns să conduc lucrurile spre o situație destul de nefericită.

Privind retrospectiv, acum când alegerile s-au încheiat, mă gândesc că poate eu, în calitate de reprezentant de an, am complicat prea mult problema si  am cam dereglat prin asta busola emotionala spontana a colegilor: am vrut să se producă o armonizare între opțiunea studenților, informarea completă, procedură transparentă, originalitatea alegerii. Din cauza asta, am operat cu o sincronizare neinspirată în prezentarea informațiilor actualizate, după consumarea unor runde de alegeri,  legate de diverse opțiuni ale studenților care au ajuns în cele din urmă să stârnească neîncredere și confuzie între colegi. Cumva, probabil am ajuns să generez un climat în care alegătorii aveau impresia că li se sabotează alegerea cu tot felul de îndoieli sau chestiuni ridicate, ca și când eu aș fi fost cine știe ce agentul secret al lui Pește  care le dizolvă libertatea în numele unei logici conspiraționiste (că tot e la modă paranoia, nu-i așa) de tipul divide et impera.

Pe de altă parte, am trăit la final momentul în care am pierdut complet sensul alegerilor făcute de o mare parte a colegilor. Dincolo de indiferența unora (care nu au votat deloc sau au renunțat să mai voteze),  pe măsură ce timpul a trecut și sondajele s-au succedat, am ajuns să nu mai înțeleg logica alegerii. Până la un punct, am putut să îmi imaginez posibile justificări care fundamentau opțiunile inițiale, la final însă, după ce informațiile actualizate legate de inspirația și condițiile obiective ale alegerii unor cadre didactice au fost aduse în discuție, am avut senzația că opțiunile au luat-o la vale,  fără ca fundamentul lor să mai aibă legătură prea mare cu pornirile din suflet ale studenților. Așa că, în cele din urmă, unii au ajuns să se simtă (așa cum mi s-a sugerat, de altfel) că au de ales ca românii în 2000 (între Vadim și Iliescu) și că votul dat nu este o susținere reală a unuia dintre candidați, ci mai degrabă un baraj construit împotriva celuilalt candidat, un fel de să alegem răul mai mic, dacă ce vrem noi cu adevărat nu se poate.  Și așa m-am trezit neputincios, un soi de  străin, un extraterestru în raport cu rezultatul alegerii Decanului de suflet. Și asta pentru că am ajuns să trăim o stare de fapt absurdă: o situație în care, cel puțin din punctul meu de vedere, fără presiuni exterioare, neconstrânși de forțe obscure, am fost puși în situația de a face o alegere cu inima sinceră și cu capul limpede și am ajuns parcă să scoatem ce e mai rău din noi prin felul în care am ales, în turul decisiv. Ratând posibilele argumente ale majorității, bănuiesc totuși că s-a votat alimentat de frici prezente, de ranchiuni vechi și atitudini revanșarde, atunci când nu s-a votat cu organul umorului sau cu sentimentul seducției de moment.

Personal, mi-am imaginat că alegerea va fi una responsabilă, echilibrată: că vom alege fie o persoană pe care studenții au îndrăgit-o pur și simplu, dincolo de argumente și cuvinte,  fie că vom alege pe cineva  care, chiar dacă nu a inspirat o poveste populară “de dragoste”,  a reușit totuși să aducă o contribuție marcantă pentru generația care încheie cei șase ani de studii și să inspire macar un anume respect pentru activitatea prestata. În acest sens mă gândeam la o persoană care cunoaște cât de cât generația, prin multiplele experiențe pe care le-a avut cu ea, o persoană care a amprentat într-un fel semnificativ generația, pe termen lung și în momente cheie, cineva care și-a asumat responsabilitatea didactică consecvent și a oferit cursuri memorabile, interesante, poate chiar lecții de viață, cineva care a transmis mesaje importante, care a provocat intelectual și care cu siguranță că ar fi reușit să livreze un discurs de final original și memorabil. Nu știu dacă rezultatul alegerilor se potrivește sau nu cu portretul proiectat de mine, dar… majoritatea a grăit.

Pe termen lung, până la urmă, așa cum bine ne amintea Geomerula, nobody cares, evident că tevatura asta a alegerilor nu e ceva pe marginea căruia să faci cine știe ce mare caz și care să aibă cine știe ce impact pe viitor… e doar un ingredient semnficativ pentru o generație, o marcă a identității ei care probabil că rămâne în memoria promoției ajunse la absolvire.

Dar poate că generațiile viitoare vor avea mai multă inspirație. Sugerez promoțiilor viitoare, dacă nu vor avea parte de varianta ușoară și aproape unanimă de alegeri să deschidă o discuție mai elaborată: afirmați și argumentați propunerile,  puneți mai multe elemente în balanță, comparați și amintiți colegilor lucruri pe care unii dintre ei le-au uitat sau le-au ignorat la finalul celor 6 ani,  lăsați intuițiile oportuniste deoparte, astfel încât, la final să vă simțiți cu adevărat reprezentați de opțiunile voastre și nu conduși de limitări imaginare, de lehamite sau probleme trecute, astfel încât să puteți aduce un omagiu real celor pe care îi respectați  și pe care îi considerați demni să vă așeze în minte cuvântul de final al primilor 6 ani din pregătirea voastră și, în același timp, cuvântul de început pentru viitoarea voastră carieră.

 

Ghiduri mediciniste “la cheie”

Au trecut un număr de ani buni de când studenții la Medicină din diferite centre universitare au făcut pași mai mici sau mai mari în mediul virtual, inaugurând bloguri dedicate experienței de medicinist. De la proiecte izolate (de care eu am aflat prin 2005-2006) la proiecte colective (cel mai cunoscut fiind desigur blogdemedicinisti.com) blogurile s-au bucurat de vizitatori constanți, fie că a fost vorba de elevi de liceu care doreau să afle mai multe despre admitere și despre ce înseamnă studenția medicală, dincolo de examenul de intrare la facultate, fie că a fost vorba de boboci confuzi, curioși terorizați de examene, fie că a fost vorba de medici dornici să depene amintiri. Poate că e explicabilă tendința mediciniștilor de a valorifica resursele virtuale, de a întreține bloguri dedicate, prin natura viitoarei profesii pe care și-au ales-o, prin natura impactului exigențelor și specificului pe care le impun pregătirea pentru o carieră medicală.

Vorbim de una dintre cele mai longevive și solicitante facultăți – nu mai puțin de 6 ani pentru obținerea diplomei de licență.  După reforma Bologna care a redus numărul de ani de studiu de licență pentru majoritatea facultăților, după ce Medicina a rămas una dintre puținele facultăți neatinse de această redistribuție pragmatică a anilor de studiu universitar (de la ciclul I spre ciclul II postuniversitar), după ce Medicina a rămas una dintre puținele facultăți care a impus și impune examen de admitere (renunțând lent, dar sigur, la includerea mediei de BAC sau a mediei anilor de liceu la calculul punctajului de intrare în facultate), după momentul crizei economice mondiale care, întâmplător sau nu a crescut și mai mult concurența la admitere se poate observa că a ajunge student la o facultate de medicină e ceva ce îți conferă o aură de privilegiat, de elitist, sau poate, dimpotrivă, una de  masochist încăpățânat, în tot cazul o aură de individ mai special (mai îndrăzneț, mai serios, mai de încredere) – fenomen nu întotdeauna justificat, e adevărat.

Probabil pentru că e vorba  de cel puțin 6 ani de pregătire universitară, de foarte multă materie de parcurs, de faptul că vorbim de o profesie care interacționează cu oameni aflați în cele mai vulnerabile și dificile momente, ceea ce conduce la o amprentare emoțională a învățăceilor, ceea ce  generează un tip aparte de responsabilitate – toate acestea transformă experiența medicinistului, dincolo de experiența unei studenții universale în ceva mai mult, în ceva inițiatic atât pe plan personal, profesional, emoțional.  Poate tocmai de aceea această experiență medicinistă capătă,  la un moment dat, accente confesive și devine mai suportabilă atât pentru cel care o trăiește, cât și pentru cel care aspiră la ea, atunci când e capturata într-o formă mărturisită, când e împărtășită narativ și altora-  în fond,  presiunea examenelor grele, confruntarea cu realitățile spitalicești, cu realitățile bolii, zone pe care publicul larg speră să nu le cunoască, să nu le descopere vreodată,  sentimentul construcției profesionale întărite mai mult sau mai puțin eficient cu fiecare sesiune sau, dimpotrivă, disperarea și anxietatea în fața responsabilităților care te așteaptă, prin natura profesiei, dincolo de licență, sunt toate elemente care te împing  spre o nevoie de celebrare, de lamentare, spre o nevoie  de a da expresie  experiențelor marcante pe care le trăiești, pentru propria ta exorcizare și poate pentru un posibil ajutor dat celorlalți (mediciniștii devin, pe undeva, empatici față de colegii lor din anii mai mici, față de bobocii aspiranți la statutul de medicinist: își amintesc de unde au plecat, uneori cu plăcere, alteori cu durere. E vorba de o solidaritate aparte care se naște în această construcție profesională dificila- cei mai mici realizează că progresul e posibil și că există o luminiță la capătul desișului teoretic copleșitor, cei mari își validează cumva evoluția, refăcând legătura cu rădăcinile, cu originile traseului în care s-au înscris).

Am făcut această introducere (pseudo)inutilă, pentru că m-a mirat initial demersul lui Ștefan Gutue, medic specialist urolog în București, de a publica cele două cărți care au ajuns destul de cunoscute printre mediciniștii din țară: Sunt rezident, what next? respectiv Salvezi vieți sau sprijini pereți? În contextul nevoii de împărtășire de care vorbeam mai sus, intiativa parea cat se poate de fireasca, dar in contextul  proiectării acestei nevoi într-o eră digitală, al unui mediu virtual în care mediciniștii semnează deja o mulțime de bloguri, ce sens avea apariția acestor cărți? Dezavantajele sunt evidente: informația dintre coperte nu mai poate fi actualizată (poate doar dacă faci o reeditare), distribuția unei cărți e mult mai dificilă (am avut o tentativă, la un moment dat, de a o aduce într-o librărie din Brașov, dar menținerea unei legături cu editura s-a dovedit destul de anevoioasă), o carte costă bani, un blog oferă acces gratuit la informație. Până la urmă, după mai multe luni de la apariție, Ștefan Gutue a pus la dispoziție volumele sale în format electronic, cu descărcare gratuită de la el de pe site. Parcurgându-le, mi-am dat seama că aceste publicații în forma în care au fost lansate își găsesc totuși locul printre amalgamul de  informații împrăștiate virtual, fie că e vorba de ghidurile oficiale sau neoficiale pentru boboci, de postări pe forumuri sau pe bloguri în toate zările internetului.

Sunt volume cu adresabilitate largă, fără mari particularități de centru universitar, care capturează reperele experienței comune de medicinist, aflat la început de facultate, respectiv la început de rezidențiat (adică exact în cele două momente inițiatice de maximă vulnerabilitate, momente cheie în profesie în care incidența tulburărilor de adaptare pare să fie mai probabil mai crescută și riscul de restanțe, descurajări, poate chiar depresie e destul de mare :).

salvez vieti

SALVEZI VIETI SAU SPRIJINI PERETI? e un fel de users manual al proaspătului student care a intrat la medicină și  care, îmbătat sau nu de victoria admiterii, își dă seama (în timp util, sau the hard way, dupa cateva “boabe” de toamna) că urmează să se dezmeticească de mai multe ori pe parcursul anilor de studiu. Cartea acoperă atât provocările și problemele anilor preclinici, cât și cele ale anilor clinici, atât în sfera profesională cât și personală. Autorul oferă sugestii de organizare a timpului încă din primul an (care include stabilirea de obiective și asumarea de responsabilități cu consecvență), sugestii de modalități eficiente de învățare (mi-a plăcut ideea conspectelor extinse în care ideile pe care ți le notezi sunt completate cu justificări și explicații de fiecare dată – fie că vorbim de un lanț cauzal fiziopatologic, de administrarea unui medicament, de o reacție adversă. Un asemenea tip de conspect este extrem de consumator de timp, din punctul meu de vedere nu ar putea fi realizat simultan la toate materiile într-o formă ideală,  dar permite o recapitulare permanentă și sintetică a informației și poate fi implementat măcar selectiv, la disciplinele în raport cu care îți stabilești anumite obiective). Se oferă, de asemenea, sugestii despre împărțirea timpului în sesiune, despre importanța practicii în spital (momentul în care ai șansa să capeți încrederea în propriile forțe, încredere pe care multe cadre didactice la diferite examene ți-o vor răpi într-o anumită măsură). Se conturează o atitudine universală potrivită pentru orice an de facultate (cei 4 D: printre care dorință, decizie, determinare…. aș adăuga că uneori se mai strecoară parazitar deruta, delăsarea :), se vorbește despre amenințarea procastinării (poate cel mai longeviv adversar pe durata anilor de facultate, tentația de a amâna mereu sarcinile dificile până la momentul critic), despre mentalitatea cu care poți aborda eșecurile (ideală este perspectiva expansivă, cea prin care cauți să obții feedback de la cel care te-a picat sau ți-a dat o notă mică, pentru a înțelege exact ceea ce poți remedia – e ceea ce am recomandat și eu studenților nemulțumiți, să valorifice cu încredere dreptul de a-și recorecta lucrarea, nu neapărat pentru modificarea notei, cât pentru a afla exact ce s-a așteptat de la ei și nu au reușit să livreze). Ștefan Gutue vorbește cât se poate de deschis despre realitatea dură a stagiilor din spital (despre dificultăți de tipul: nu ne bagă în seamă coordonatorul, nu facem nimic etc) și găsește măcar câteva sugestii de compensare (contravizite, gărzi, urgențe). De asemenea sunt atinse subiecte sensibile pentru orice student al zilelor noastre: posibilitatea de a lucra în facultate (Ștefan Gutue a făcut-o și încă pe bani destul de frumoși) – atât ca mijloc de a obtine un castig financiar în studenție, cât și ca mijloc de a-ți completa pasiuni, a-ți cultiva și alte skilluri și afinități, despre oportunitățile work and travel și Erasmus și desigur, despre alegerea specialității (volumul include și un capitol semnat de un consilier de carieră de la UMF Iași, cu câteva întrebări și repere generale ce pot fi luate în considerare în momentul stabilirii unui posibil obiectiv de specialitate, în funcție de: personalitatea studentului, dependența tehnologică, timpul pe care suntem dispuși să îl investim în profesie).

sunt rezident

Celălalt volum SUNT REZIDENT, WHAT NEXT? (primul pe care l-a publicat, de fapt, Ștefan Gutue) e un ghid adresat absolventului de facultate care se lovește de o nouă rundă de dificultăți . Dat fiind faptul că autorul a ales o specialitate chirurgicală (Urologia), o mare parte a capitolelor sunt adaptate acestui profil: se oferă informații concrete și succinte despre etapele de activitate birocratică efectivă în spital  (într-o manieră mult mai la obiect, decât torentul parcurs la semiologie medicală) – cum faci internarea, ce scrii în foaia de observație, cum conduci anamneza (atenție mai ales la bolile preferate ale românilor: hepatita B,C, TBC), cum gestionezi un transfer de pe o altă secție sau un alt spital (atenție la obținerea informațiilor despre istoricul bolnavului, operațiile suferite, tuburile de dren existente), ce analize ceri, cum montezi o sondă nazo-gastrică sau urinară. Ștefan Gutue vorbește apoi despre intervențiile chirurgicale, despre integrarea rezidentului în activitatea operatorie: despre valorificarea momentelor în care doar stai și asiști la operație (dar în care poți învăța sau recapitula instrumentarul, poți învăța să decodifici limbajul operatorilor: dă-mi portacul gol, dă-mi ață să leg, servește pensa – eu unul nu mi-aș fi dat seama precis, fără explicațiile autorului ce mi s-ar fi cerut prin asemenea formulări), despre timingul întrebărilor și lămuririlor pe care le ceri (evident, nu chiar în momentul în care chirurgul e stresat și lucrează într-o zonă de mare risc), despre importanța etapei postoperatorii (și elementele pe care e necesar să le verifici  atunci), despre primele gărzi (Ștefan Gutue reface experiența primelor sale momente când, asaltat de informația haotică și de anxietatea însoțitorilor și-a pierdut la rândul său luciditatea – deci, primele gărzi vor fi horror, inevitabil, deși există măcar câteva sfaturi de care poți ține cont pentru a limita devastatoarea paralizie și frică ce vor pune stăpânire pe tine). Dincolo de aspectele concrete, profesionale, care pot fi de ajutor în mod deosebit celor care aleg o specialitate chirurgicală, cealaltă parte a volmului are o adresabilitate  largă: vorbește despre atitudinea rezidentului în spital (lucruri cu importanță elementară, dar adesea trecute cu vederea: zâmbetul, adresarea respectuoasă atât în raport cu pacienții cât și cu personalul medical, mai ales într-un mediu în care ostilitatea și românismele sunt la ele acasă), despre renunțarea la aroganțe și la pretenții de înaltă responsabilitate, mai ales în primele luni. E atinsă și problema venitului – am dat peste o perspectivă destul de pesimistă sau pur și simplu… tăios de realistă în acest punct: salariul e insuficient, gărzile inițiale nu se plătesc, să-ți iei un job suplimentar e foarte greu, e nevoie chiar și în rezidențiat de susținerea familiei – vedeți, de aia e medicina grea pentru că te mobilizează și pe tine și pe cei din jur la o cheltuială pe termen lung, până să obții autonomia financiară (se vorbește și despre șpagă, în termeni clar negativi – iar un rezident oricum nu obține nici din asta cine știe ce) – mesajul lui Ștefan Gutue țintește cam în direcția asta: concentrează-te să devii un profesionist bun și banii vor veni apoi de la sine – cine știe când… cam ăsta e sistemul). Autorul mai vorbește despre posibilitatea  de a pleca în străinătate (cam la ce să te aștepți și cum să cântărești avantaje și dezavantaje), despre câteva dintre reperele care generează migrația masivă a medicilor  peste granițe (ne sunt oferite și perspectivele celor care au ajuns acolo și acum practică medicina la nivel înalt – experiența plecării e plină de riscuri, dezamăgiri și dificultăți, aviz tuturor celor care trebuie să fie extrem de motivați). Aflăm și despre avantajele și dezavantajele de a lucra în mediul privat (acolo unde, în ciuda așteptărilor sau a anumitor prejudecăți, mai degrabă te plafonezi profesional). Printre cele mai importante pagini mi se pare că sunt cele care pledează pentru un management al carierei (mai ales că acele caiete de rezidenți în baza cărora trebuie să atești că ai făcut nu știu câte sute de operații de tot felul sunt concepute după un standard de-a dreptul SF și trebuie să te orientezi spre alte modalități – workshopuri, burse in strainatate pentru a spera la un progres realist).

Una peste alta, mi-au plăcut ambele cărți publicate de Ștefan Gutue (un autor care se simte, din felul în care scrie,  că a activat și în domeniul publicității 🙂

  • oferă o abordare sistematizată și accesibilă a celor mai importante teme de interes pentru un medicinist, pe băncile facultății și mai apoi, în perioada de rezidențiat – include strategii, sugestii destul de realiste, validate de experiență de a rezolva cele mai comune provocări pe care un student/rezident le poate întâmpina
  • oferă mai multe voci și implicit MAI MULTE VIZIUNI asupra chestiunilor de interes: Ștefan Gutue își invită foștii colegi sau mediciniști aflați încă pe băncile facultății să vorbească despre experiențe de tip: Work and Travel, profesat în străinătate, experiențe de studiu Erasmus (deci hands-on experience)
  • propune o perspectivă ECHILIBRATĂ asupra evoluției, atât ca student, cât și ca rezident: nu e vorba nici de un parcurs eroic, exemplar, al unui geniu sau al unui ambițios olimpian care funcționează pe principiul dacă vrei, poți orice, există o rețetă miraculoasă să dărâmi munții cu voința dar nici nu propune o variantă de tipul: cum să faci să te descurci și tu la un standard minimal. Între aceste două extreme, Ștefan Gutue pare să aproximeze parcursul cel mai comun cu care pot cei mai mulți să relaționeze- cel care se străduiește inteligent, cel care greșește dar învață din greșeli, cel care caută să compenseze atât cât poate lipsurile unui sistem deficitar, cel care găsește resurse și soluții la problemele sale chiar dacă prin asta nu schimbă sistemul, dar nici nu încalcă legea și nici nu comite un harakiri psihic prin asta. E povestea celui care e suficient de lucid să conștientizeze o serie de limitări și constrângeri pe care le scoate în evidență cu onestitate dar suficient de inteligent să nu se lase complet dominat și învins de ele.
  • volumele lui Ștefan Gutue  militează pentru o anumită specie de ATITUDINE față de profesie și față de propria persoană (care merită cultivată încă de pe băncile facultății  și mai apoi în rezidențiat): deci, dincolo de informațiile cu caracter practic de tipul: cum să înveți, cum să completezi o foaie de observație, Ștefan Gutue pledează pentru o anumită abordare pe termen lung, pentru un soi de filosofie de viață centrată pe eficiență, operativitate, onestitate, stimă de sine și caracter constructiv (dar nu într-o manieră exagerată,  delirantă de tip positive-thinking) – adică pledează pentru un ideal personal și profesional tangibil (chiar dacă nu întotdeauna compatibil cu realitățile și practicile românești).
  • ambele volume sunt dense în RESURSE SUPLIMENTARE mai ales în forma recomandărilor de lectură  (atât în ceea ce privește bibliografie de buzunar utilă în facultate sau în rezidențiat, cât și cărți care să te inspire personal, care să te motiveze, să te ajute în managementul timpului, al carierei).
  • în ambele cărți veți găsi  perspectiva unui profesionist care și-a încheiat perioada studențească și de rezidențiat, deci aveți parte de o consiliere completă validată de o anume experiență (de succes, ai putea spune, dacă te uiți la CV-ul autorului) – așadar,  e o poveste relatată din perspectiva celui care a atins un anume nivel în formarea profesională, o poveste despre etapele parcurse si finalizate de acesta, gândită să vină exact în întâmpinarea dilemelor și dificultăților medicinistului contemporan – deci nu vorbim de memorii grandomane și atât. Aceasta este una dintre particularitățile care cred că scoate în evidență fără rival volumele lui Ștefan Gutue – mulți medici, odată ce și-au consumat experiențele inițiatice nu mai au timpul și motivația de a-și așeza toată călătoria profesională într-o formă sistematică și pilduitoare pentru ucenici, iată că Ștefan Gutue o face într-o maniera nepretențioasă și  utilă,  împletind poveștile din facultate sau din spital mai mult sau mai puțin amuzante (care au tâlcul lor și care sunt expresia concretă a empatiei autorului cu generațiile actuale de mediciniști)  cu sfaturile concrete.

Citiți cărțile lui Ștefan Gutue (adevarate ghiduri mediciniste “la cheie”) disponibile pe siteul autorului, cu descărcare gratuită.

CARTE

Eu unul îi mulțumesc pentru exercițiul de generozitate și onestitate, pentru expresia pragmatică, articulată, a colegialității profesionale de care a dat dovadă, semnând aceste două volume.

surse foto: siteul autorului