Mica vrajbă a absolvirii noastre

Pe măsură ce se apropie finalul Anului 6 și curba de disociere a panicii de studenți e mai dreptace decât aia a hemoglobinei de oxigen din alcaloză, pe măsură ce compendiul pentru rezidențiat declanșează un reflex pavlovian al eliberării de lichid lacrimal în puncte precise, doar prin faptul că nimerește întâlnirea cu  un câmp vizual oarecare, pe măsură ce restanțele O-G-iste se apropie pentru nefericiții strânși cu ușa contracțiilor uterine, pe măsură ce ultima sesiune bate la ușă, după ce examenele practice, vin, în aceeași manieră firească de-a berbeleacul în săptămânile ce premerg lunii iunie, te mai gândești la minimele surse de entuziasm compensatoriu  pe care le-ai putea anticipa: pozele pentru albumul promoției, pregătirea ceremoniei festive, anticiparea banchetului. Toate aceste momente care ar trebui să pregătească atmosfera memorabilă de la finalul ultimului semestru de școală, înainte de marea absolvire, toate aceste momente care ar trebui, poate, să reunească studenții sub semnul solidarității, al privirilor deopotrivă nostalgice (spre trecut) și încrezător-temătoare (mai mult temătoare, fără îndoială – spre viitor), al experienței comune și grele duse la final mie mi s-a părut că s-au transformat într-un minicoșmar: mica vrajbă a absolvirii noastre – titlu posibil pentru un roman steinbeck-ian.

Da, e drept, nu e ușor să exersezi democrația cu o promoție întreagă – o știe fiecare student și fiecare reprezentant de an, când vine vorba de planificarea sesiunii, de mutatul unui curs, a unui stagiu, a unui LP, de strângerea de sume de bani în diverse scopuri. Democrația presupune diversitate și dezacord, constituirea unei majorități, schimb de opinii și impresii în arena alegerilor. Poate că am sperat, în naivitatea mea, că finalul facultății va mai înmuia din dispozițiile încrâncenate, că va aduce, mai lejer, la un numitor comun oamenii pe ultima sută de metri.  Dar de fapt, în teren, lucrurile stau altfel:  prilejuri de neînțelegere, opțiuni exprimate tacit, indiferență, prea puțină dezbatere, cel mult răbufniri nervoase (ne antrenăm, de fapt, pentru posibila atmosferă de spital din rezidențiat). Până la urmă, nu mi-e clar la ce mă așteptam, când simpatiile și antipatiile cultivate în toți acești ani, aflate în stare mai mult sau mai puțin dormantă și inofensivă au devenit în ultimul ceas, cam singurul combustibil pentru exercitarea puterii de decizie silențioase facebookiste.

Paralel cu perioada alegerilor  electorale din România, Anul 6 a ajuns în situația de a vota – nu viitorul țării și nici al carierei, ci … doar elementele care configurează absolvirea, care marchează ritualic finalul unei etape în pregătirea profesională. Și pentru că trăim în democrație, cam totul s-a supus la vot, de mai multe ori, în mai multe rânduri : de la firma care să se ocupe de evenimentul absolvirii, la variantele de pachete de absolvire, la variantele de loc de organizare a banchetului și meniurile asociate și până la prezentatorii evenimentului dintre studenți și desigur… Decanul de suflet. Niciuna dintre alegeri nu a curs lin și fără măcar un semn de întrebare – o promoție mare înseamnă multe păreri, multe opțiuni și tot atâtea impresii – nu poți mânca orice, oriunde, un local e prea în afara orașului, altul e prea mic, altul e prea kitsch, altul e prea rău famat, mâncarea e prea simplă, băutura e prea scumpă, pachetul ăla prea trendy, altul prea sărăcăcios etc etc. Cumva, pe rând, prin puterea trecerii timpului, a plictiselii, a resemnării (cred că prea puțin a compromisului) fiecare opțiune s-a cristalizat sub forma compromisului acceptat.

Dar culmea a fost că alegerea care ar fi trebuit să fie cea mai lipsită de constrângere financiară, intoleranță la gluten, deficit de alcooldehidrogenază, hipersensibilitate estetică, sărbători în calendar, alegerea fundamentată doar pe experiențele personale ale studenților a ajuns să dea… cea mai mare bătaie de cap: Decanul de suflet – adică acel om care primește votul de popularitate al studenților, acel om considerat fie cel mai respectat, mai reprezentativ, mai marcant, mai important, mai îndrăgit pentru generația care termină facultatea, acel om care cunoaște generația, capabil să ofere un discurs relevant, să transmită un mesaj semnificativ celor mai tineri dintre medici. Experiențele anilor trecuți mi-au amintit faptul că această alegere urma să fie ori foarte ușoară, ori foarte grea, ori oamenii s-au simțit cuceriți definitiv și iremediabil de un anumit cadru didactic, fără sincope de dezamăgire, ori impresiile au fost  sparte în bucăți și recompunerea unei majorități urma să fie dificilă. Asta, nemaipunând la socoteală câteva criterii măcar dezirabile: cadrul didactic să mai fie activ în facultate, să fi fost măcar titular al unui curs etc.

S-a nimerit ca generația mea să cadă în a doua categorie, a dificultății de alegere, fără cvasiunanimități eliberatoare. Problemele suplimentare nu au întârziat să apară: e sau nu cadru didactic titular? E sau nu medic? Va fi sau nu de acord cu propunerea? Va avea sau nu posibilitatea să participe la cursul festiv? Evident, nu am fost în posesia tuturor informațiilor relevante la momentul primelor sondaje postate pe grupul de pe facebook. Așa că, pe măsură ce le-am aflat, le-am reintrodus în discuție, fapt care a atras refacerea iar și iar a sondajelor, cu rezultate destul de diferite, cu fiecare ocazie. Am ajuns să desfășurăm două tururi, pentru a obține o majoritate consistentă: de la propuneri libere, nenumărate (turul 1) la cele două propuneri care au întrunit cele mai multe voturi (turul 2) și care n-au mai ridicat probleme obiective de genul: e prezent cadrul didactic în oraș sau nu la data festivității sau nu? Ideea era că doream ca alegerea pe care o vom face să fie cât mai în cunoștință de cauză, cât mai responsabilă… ironia e că, probabil din dorința de a menține acest standard am ajuns să conduc lucrurile spre o situație destul de nefericită.

Privind retrospectiv, acum când alegerile s-au încheiat, mă gândesc că poate eu, în calitate de reprezentant de an, am complicat prea mult problema si  am cam dereglat prin asta busola emotionala spontana a colegilor: am vrut să se producă o armonizare între opțiunea studenților, informarea completă, procedură transparentă, originalitatea alegerii. Din cauza asta, am operat cu o sincronizare neinspirată în prezentarea informațiilor actualizate, după consumarea unor runde de alegeri,  legate de diverse opțiuni ale studenților care au ajuns în cele din urmă să stârnească neîncredere și confuzie între colegi. Cumva, probabil am ajuns să generez un climat în care alegătorii aveau impresia că li se sabotează alegerea cu tot felul de îndoieli sau chestiuni ridicate, ca și când eu aș fi fost cine știe ce agentul secret al lui Pește  care le dizolvă libertatea în numele unei logici conspiraționiste (că tot e la modă paranoia, nu-i așa) de tipul divide et impera.

Pe de altă parte, am trăit la final momentul în care am pierdut complet sensul alegerilor făcute de o mare parte a colegilor. Dincolo de indiferența unora (care nu au votat deloc sau au renunțat să mai voteze),  pe măsură ce timpul a trecut și sondajele s-au succedat, am ajuns să nu mai înțeleg logica alegerii. Până la un punct, am putut să îmi imaginez posibile justificări care fundamentau opțiunile inițiale, la final însă, după ce informațiile actualizate legate de inspirația și condițiile obiective ale alegerii unor cadre didactice au fost aduse în discuție, am avut senzația că opțiunile au luat-o la vale,  fără ca fundamentul lor să mai aibă legătură prea mare cu pornirile din suflet ale studenților. Așa că, în cele din urmă, unii au ajuns să se simtă (așa cum mi s-a sugerat, de altfel) că au de ales ca românii în 2000 (între Vadim și Iliescu) și că votul dat nu este o susținere reală a unuia dintre candidați, ci mai degrabă un baraj construit împotriva celuilalt candidat, un fel de să alegem răul mai mic, dacă ce vrem noi cu adevărat nu se poate.  Și așa m-am trezit neputincios, un soi de  străin, un extraterestru în raport cu rezultatul alegerii Decanului de suflet. Și asta pentru că am ajuns să trăim o stare de fapt absurdă: o situație în care, cel puțin din punctul meu de vedere, fără presiuni exterioare, neconstrânși de forțe obscure, am fost puși în situația de a face o alegere cu inima sinceră și cu capul limpede și am ajuns parcă să scoatem ce e mai rău din noi prin felul în care am ales, în turul decisiv. Ratând posibilele argumente ale majorității, bănuiesc totuși că s-a votat alimentat de frici prezente, de ranchiuni vechi și atitudini revanșarde, atunci când nu s-a votat cu organul umorului sau cu sentimentul seducției de moment.

Personal, mi-am imaginat că alegerea va fi una responsabilă, echilibrată: că vom alege fie o persoană pe care studenții au îndrăgit-o pur și simplu, dincolo de argumente și cuvinte,  fie că vom alege pe cineva  care, chiar dacă nu a inspirat o poveste populară “de dragoste”,  a reușit totuși să aducă o contribuție marcantă pentru generația care încheie cei șase ani de studii și să inspire macar un anume respect pentru activitatea prestata. În acest sens mă gândeam la o persoană care cunoaște cât de cât generația, prin multiplele experiențe pe care le-a avut cu ea, o persoană care a amprentat într-un fel semnificativ generația, pe termen lung și în momente cheie, cineva care și-a asumat responsabilitatea didactică consecvent și a oferit cursuri memorabile, interesante, poate chiar lecții de viață, cineva care a transmis mesaje importante, care a provocat intelectual și care cu siguranță că ar fi reușit să livreze un discurs de final original și memorabil. Nu știu dacă rezultatul alegerilor se potrivește sau nu cu portretul proiectat de mine, dar… majoritatea a grăit.

Pe termen lung, până la urmă, așa cum bine ne amintea Geomerula, nobody cares, evident că tevatura asta a alegerilor nu e ceva pe marginea căruia să faci cine știe ce mare caz și care să aibă cine știe ce impact pe viitor… e doar un ingredient semnficativ pentru o generație, o marcă a identității ei care probabil că rămâne în memoria promoției ajunse la absolvire.

Dar poate că generațiile viitoare vor avea mai multă inspirație. Sugerez promoțiilor viitoare, dacă nu vor avea parte de varianta ușoară și aproape unanimă de alegeri să deschidă o discuție mai elaborată: afirmați și argumentați propunerile,  puneți mai multe elemente în balanță, comparați și amintiți colegilor lucruri pe care unii dintre ei le-au uitat sau le-au ignorat la finalul celor 6 ani,  lăsați intuițiile oportuniste deoparte, astfel încât, la final să vă simțiți cu adevărat reprezentați de opțiunile voastre și nu conduși de limitări imaginare, de lehamite sau probleme trecute, astfel încât să puteți aduce un omagiu real celor pe care îi respectați  și pe care îi considerați demni să vă așeze în minte cuvântul de final al primilor 6 ani din pregătirea voastră și, în același timp, cuvântul de început pentru viitoarea voastră carieră.