Cum ne mai găsește lumea pe internet (II)

Dragi cititori, cititoare, and everything in between, am așteptat o perioadă considerabilă până la a doua ediție a acestei veritabile poște a redacției, ocazie cu care vă prezentăm cele mai inteligente, de bun simț, decente și la locul lor căutări care ne aduc cititori pe blog.

Evident, glumesc, o să fie aceleași absurdități batjocoritoare pentru inteligență oricărei primate cu care v-am obișnuit. De care noi vom face mișto cu mila unui Torquemada pe cocaină.  Așadar, without further ado, cum ne găsește lumea pe internet, partea deux:

doctorite medicale cu manusi

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: Eu zic că omul nu căuta unde trebuie doctorițe de care vrea el. Astfel, în mintea lui era confuzie. Nu suntem blog din ăla, boss.

OLDUNSUREHAND: E drept că prin spitalele de stat te trezești adesea examinat fără mănuși, palpat, percutat la mâna goală, dar atâta timp cât profesionistul are halat pe el, unii se simt în siguranță.  Desigur, în era internetului alții, căutători de boli și malpraxisuri virtuale ar putea ajunge să își  pună probleme legate  de igiena examinării (mai ales dacă e vorba și de vreun tușeu rectal). Totuși, ceva îmi spune că cei care au căutat așa ceva nu erau neapărat niște ipohondri sau niște persoane afectate de tulburare obsesiv-compulsivă, îngroziți de contaminare.

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Pe blog avem doctorițe medicale, dar fără mânuși că au unghiile făcute. Dacă vrei, avem mănuși separat. Dar trebuie să iei doctorițele medicale odată, dup-aia mănușile, și cum e combini e treaba ta. Da’ să știi că dacă se strică unghiile doctorițelor medicale de la mânuși, sau invers, altele nu mai pupi. Că n-avem doctorițe medicale pentru toată lumea. Sau mănuși.

OLDUNSUREHAND:  Greu de spus. Nu prea obișnuim să lucrăm cu mănuși pe blog. Nu prea suntem doctorițe și de fapt nici medici nu suntem. Hei, ce naiba facem noi pe blogul ăsta de fapt?

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: Pe alte site-uri. După cum am mai zis, atât eu cât și oldunsurehand suntem oameni de o inefabilă moralitate și nu am ști să îți facem recomandări. Totuși, mie mi-a zis un prieten că pe xnxx au de toate.

OLDUNSUREHAND: Bă, la Urologie și la Ginecologie sigur au mănuși pentru că… orificii întunecate și pentru că… populații microbiene… dacă urma să ajungi acolo și voiai să te antrenezi pentru asta, să vezi cum se “simte” cu mănușa, agață și tu o doctoriță în vreun club, pardon, într-o gardă…

200428509-002

Man working at office desk, looking at computer and scratching head

oare sunt facuta pentru medicina?

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: Regretabil, un segment din populația tânără și de sex feminin, mai ales în Europa și SUA, dezvoltă, datorită mass-mediei hipersexualizate, patologii legate de propriul aspect, uneori manifestate sub forma unor tulburări anxioase, alteori sub forma unor patologii ale comportamentului alimentar. Deci, eu zic, mai ales datorită caracterului vag al întrebării, tulburare anxios-depresivă.

OLDUNSUREHAND: Am intalnit medicina pe Tinder sau pe Facebook si nu mi-a dat accept la prietenie si atunci m-am intrebat daca nu cumva e ceva in neregula cu mine.

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Nu avem nimic relevant pentru căutarea asta, dar dacă ne trimiți o serie de poze, îți spunem noi dacă ești făcută pentru noi, sau dacă e nevoie să mai lucrezi înainte să ne îndeplinești standardele.

OLDUNSUREHAND: Eu cred că, de fapt, pe blog totul e despre asta: ne întrebăm mereu, după fiecare sesiune dacă suntem făcuți pentru medicină, inclusiv medicii se întreabă treaba asta (așa cum am văzut în poezia Ioneliei Cristea, realmente un stimul de piloerectie instantanee). Pur și simplu e atât de greu să trăiești cu medicina ! Asta nu înseamnă că, pentru răspunsuri mai detaliate, nu ai putea să ne trimiți totuși poze mie și Baronului 🙂

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: Având în vedere că suntem destul de pretențioși, ai putea să încerci o comparație cu oferta de la câteva agenții de modeling. Se susține comparația? Te așteptăm!

OLDUNSUREHAND: Dacă ți-ai pus întrebarea asta măcar o dată, nu căuta mai departe de propriul tău psihic. Bine ai venit în clubul cartezienilor mediciniști, o să trăiești blestemul acestei interogații oriunde ai fi, orice ai face… medicina te îndoaie și te face să te îndoiești mereu (o fi mai sănătos așa?). O să treci oricum la nivelul următor al întrebărilor de tipul: oare ceea ce fac e medicină? Oare mă fac alții la medicină? Oare cum  fac să scap de medicină? 🙂

cum se fac chefuri in camin brasov

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: O metodă eficientă de a se introduce la cheful altuia. Vă știți voi care sunteți, și noi vă știm, și suntem cu ochii pe voi. Nu-i frumos ce faceți.

OLDUNSUREHAND: Cu siguranță că nu acel răspuns din  regulamentul căminelor care zice că chefurile (indiferent de intensitatea lor: de la ceai dansant la paranghelie care rupe baraca) se fac cu aprobarea administratorului de cămin și a șefilor de palier.

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Probabil niște guest posts, probabil câteva aluzii finuțe din partea lui oldunsurehand și grobiene din partea mea, na, trebuie să citești puțin printre rânduri. Așa e în chestiile astea de finețe.

OLDUNSUREHAND: Chestii legate de cazare, supraviețuire cotidiană prin cămin, chestii care… strică cheful, cel mai probabil.

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: Cel mai sigur? La chioșc, jos. Ai tot ce-ți trebuie să faci propriul tău chef în cămin. Mai puțin manelele, da’ găsești tu un coleg cu mașină și subwoofer de neam prost. Ai încredere în tine. Poți!

OLDUNSUREHAND: Lasă documentarea! Trăiește-ți viața! Nu asculta de alcooldehidrogenaza aia leneșă! A venit vara, deci adaptează întrebarea: cum se fac chefuri ÎN FAȚA căminului?

admirata pe masa ginecologica

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: Căutătoarea (fiindcă hai să fim serioși) avea unul din două lucuri posibile în minte: o teamă irațională sau un narcisism foarte, dar foarte ciudat.

OLDUNSUREHAND: Un rai estetic medicinist în care doctorul nu doar îți dă tratament, ci te și admiră, pentru că el e superprofesionistul care trebuie să se gândească la toate, inclusiv la stima de sine a pacientului!

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Probabil câte ceva despre stagiile și gărzile de la Obstetrică-Ginecologie. Activitatea intensă de acolo va lăsa biata căutătoare neadmirată, dar în același timp liniștită. Masa ginecologică rămâne un loc pașnic.

OLDUNSUREHAND: Ceva despre stagiile de la Maternitate, de la sala de nașteri- ceea ce am trăit acolo nu a fost neapărat admirație, dar tot a strâns un public generos. Pe masa ginecologică nu e ca la muzeu: cei adunați în jurul ei nu se mulțumesc să privească și să își mângâie bărbile contemplativ extaziindu-se în fața clarobscurului și misterelor care stau la originea lumii… chiar se pune mâna și se retușează această compoziție care include și o găleată între picioarele pacientei

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: La Maternitate sau cabinete private. Fii insistentă, că nu știi de unde sare iepurele. Consistența este cheia!

OLDUNSUREHAND: Oooo, s-ar putea să fie mai complicat dar ar merge, în fond trebuie să muncești un pic ca să îți împlinești fantezia: rămâi însărcinată, duci sarcina la termen, naști la Maternitate undeva pe la mijlocul toamnei, început de iarnă, preferabil mai pe seară, pe la 20-21 așa, și vei avea un public studențesc disperat să își facă gărzile obligatorii care nu va conteni să te admire si sa sincopeze în fața mesei ginecologice. Va fi ceva ce nu vor uita toată viața!

cum ma internez la psihiatrie in brasov

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: O rezolvare foarte clară a unei probleme foarte specifice. Probabil e chiar un coleg de-al nostru, care, chinuit de patologiile renale, de multele forme de chirurgie, simte că nu mai poate, că îi e tot mai greu, că și dacă stă la birou cu orele, materia rămâne neînduplecată, mai ales nenorocitele alea de glomerulonefrite, mânca-le-ar boala, că nu pot, frate, să le pricep, și mi-e greu, serios!

OLDUNSUREHAND: Era într-o călătorie autentică de descoperire a sinelui… mai încet, acolo, că nu mă pot concentra din cauza vocilor voastre!

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Păi, avem câte ceva, mai o poezie, mai o poveste din practica de vară, de la licență, aveți de unde citi. Noi, aici, la Medicină sub Tâmpa, suntem foarte pasionați de psihiatrie. Dintr-un motiv sau altul.

OLDUNSUREHAND: Ce am avut și noi în minte când am ajuns la Psihiatrie, nu neapărat internați dar suficient cât să vedem ce se petrece pe acolo… și ne-a plăcut, într-un mod ciudat, atât de mult, încât am revenit de câteva ori.

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: Legea 487/2002, republicată 2012, legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice! Primul și cel mai important pas al tău spre vacanța mult dorită este cunoașterea și înțelegerea modurilor în care poți ajunge legal la psihiatrie în Brașov. Dup-aia, nu trebuie decât să-i convingi pe cei din jur. Dacă-ți iese, ai câștigat. Dacă nu, oricum mai avem nevoie de cineva pe blog.

OLDUNSUREHAND: Cum era refrenul ala cantat de  Doina si Ion Aldea Teodorovici? “Eeeeemineeeeessscuu”!

BONUS: antonella chesca youtube

OLDUNSURHENAD si BARONU SAMBATA: Da, da, că suntem chiar atât de fraieri. Apreciem însă efortul, dna. doctor.

 

Advertisements

Creierul si vietile sale secrete

De ceva vreme încoace, au fost traduse și în românește o mulțime de cărți de popularizare a științei, inclusiv  volume scrise de specialiști în psihologie și neuroștiințe care vizează cel mai abordat, cel mai adulat și uneori înjurat, cel mai misterios organ al omului, anume creierul. Mărturisesc că m-am apropiat de o parte dintre aceste cărți cu sentimente amestecate, oarecum ambivalente: pe de o parte fascinație și curiozitate (până la urmă suntem o generație care are norocul să fie martoră marilor descoperiri care se fac în cercetarea unui organ ce a rămas, atâtea sute și mii de ani o cutie neagră), pe de altă parte  o oarecare teamă. Teama se leagă probabil de faptul că în acest domeniu interdisciplinar al științelor cogniției care probabil că va defini secolul XXI, cercetările sunt în plină afirmare și scot la iveală sau oferă măcar bazele pentru formularea unor noi ipoteze care pun la îndoială (dacă nu chiar contrazic de-a binelea) intuiții sau reprezentări pe care știința și societatea le-au perpetuat ani de-a rândul, care au ajuns să constituie elemente fundamentale în evaluarea ființei umane și implicit în organizarea socială, politică, juridică educațională. Când apar volume care pun în discuție rolul și natura unor elemente importante pentru noi, inclusiv în viața de zi cu zi, precum   rațiunea, liberul arbitru, responsabilitatea integritatea eului, sursele experiențelor conștiente, parcă nu e foarte confortabil să asumi că reprezentările tale familiare (și poate… arogante și simplificatoare) vor fi măcar tulburate, dacă nu chiar date peste cap. Dar inevitabil asta se întâmplă, atunci când accepți capacitatea științei de a se avânta, cu instrumente fără precedent în investigarea organului care a fost până acum câteva zeci de ani doar o cutie neagră. Asta se întâmplă și când te apuci să citești volumului semnat de DAVID EAGLEMAN (directorul Laboratorului de Percepție și Acțiune din cadrul Facultății de Medicină Baylor, Houston, Texas): INCOGNITO – VIEȚILE SECRETE ALE CREIERULUI – o explorare accesibilă, frumoasă și plină de surprize a culiselor vieții conștiente, din perspectiva unui exepert în neuroștiințe.

Până la cristalizarea ideii conform căreia comportamentul uman ar putea să nu fie determinate strict de experiența conștientă, de dimensiunea rațională atât de prețuită de oameni au trecut sute de ani. Freud a fost printre primii care a construit măcar un cadru teoretic prin care să explice felul în care stările ascunse, mecanismele neurale și mentale profunde la care nu avem acces ne particularizează gândurile și emoțiile.  A mai fost nevoie de aproximativ 100 de ani, până când știința a fost capabilă să poată investiga mai în amănunt aceste idei iar rezultatele obținute până acum sunt cel puțin uimitoare.

tribuna final

Dacă un centimetru cub de țesut cerebral conține tot atâtea conexiuni câte stele sunt în Calea Lactee, ne putem imagina, fără îndoială, complexitatea organului nervos central. Dar e o complexitate care nu are neapărat legătură cu nivelul conștient. Așa cum sugerează Eagleman, eul conștient poate fi proiectat ca un călător pe un transatlantic care nu are acces pe toate punțile sau, poate chiar ca cititor al unui  ziar. Metafora minții ca cititor al unui ziar sugerează că, așa cum în presă alcătuirea știrilor și publicarea lor e un proces laborios care include mai multe verigi până ajunge la public, tot așa  nivelul conștient este de fapt ultimul care află informațiile relevante, abreviate, procesate, pregătite  de o armată imensă de editori, reporteri care au selectat și au rearanjat totul pentru nivelul conștient.

Așadar în spatele acestui cititor arogant care are impresia că e în control și că dirijează o mulțime de eforturi stă însă o imensă mașinărie silențioasă autonomă.  Fiecare capitol al volumului demistifică de fapt capacitățile noastre conștiente, căutând atât explicații pentru barajul  evolutiv al accesului la o serie de procese cerebrale, urmărind limitările dimensiunii conștiente, incercand să-i identifice și utilitatea.

Primul capitol pune în discuție experiențele culese prin simțuri. Deși avem impresia că experiențele senzoriale sunt cele mai fundamentale și mai intime experiențe ale sinelui conștient după un model clasic input-output (primim informații prin simțuri, atunci când ne orientăm analizatorii spre stimuli,  le transformăm în senzații conștiente), lucrurile sunt mai complicate: așa cum sugerează Eagleman în cazurile pe care le examinează, luând în discuție vederea –  nu vedem totul dintr-o dată și nu suntem conștienți de tot dintr-o dată atunci când ne folosim ochii (avem chiar și breșe în recepția vizuală, din cauza petei oarbe pe care creierul le completează prin propriile puteri), avem însă o vedere activă pe care ne-o educăm și care e puternic legată de experiențele anterioare ale creierului. Pentru a întări o asemenea ipoteză, aceea că informațiile prin simțuri sunt de fapt confruntate și coroborate cu reprezentările cerebrale deja existente, că noi de fapt ne construim lumea printr-o combinatorică infinit de complexă a informațiilor interne deja acumulate, Eagleman ia în discuție o serie de cazuri interesante: cel al schiorului care, după ce orbit în copilărie, a reînvățat să vadă după 40 de ani  (faptul că analizatorul său vizual a reînceput să funcționeze nu i-a livrat dintr-o dată experiențele vizuale pe care cei cu văzul intact le au, a fost nevoie de o perioadă de acomodare și interpretare progresivă), iluziile vizuale de tip mișcarea post efect (iluzia mișcării fără modificarea poziției sau iluzia cascadei – după ce te uiți o perioadă de timp la o cascadă ai impresia că și pietrele din jur încep să se miște), sindromul Anton (cecitate centrală  – incapacitatea de a integra informațiile primite de la analizatori – acești pacienți nu recunosc însă faptul că sunt orbi, ei au o specie de experiențe vizuale generate însă de predicțiile cerebrale care nu se mai întâlnesc și nu mai sunt corectate de informațiile primite prin simțuri). Experiențele senzoriale sunt doar pe jumătate experiențe conștiente, ele sunt de fapt rodul confruntării predicțiilor creierului, anterioare procesării stimulului cu informația sosită pe calea analizatorilor.

incognito

Un alt capitol interesant este cel care abordează memoria procedurală și inconștientă. Așa cum arată Eagleman cunoașterea și conștientul nu se suprapun, memoria implicită e separată de memoria explicită. Cazul muncitorilor care reușesc să deosebească sexul puilor ieșiți din ou, cazul paznicilor aerieni capabili să recunoască avioanele inamice de la depărtare sunt cel puțin bizare: respectivii profesioniști nu pot pur și simplu să transmită cunoașterea lor învățăceilor, nu pot articula explicații legate de cum reușesc să opereze respectivele deosebiri. Pe de altă parte, un învățăcel pus într-o situație similară, suficient de mult timp, bazându-se doar pe un principiu de tip încercare-eroare (încerci să alegi sexul sau avionul inamic fără să îți fie clar pe ce te bazezi anume, greșești și o iei de la capăt) ajung să stăpânească fără probleme această capacitate ulterior. Testele de memorie inconștientă relevă lucruri tulburătoare și în ceea ce privește pornirile noastre afective: va fi posibil să detectăm tendințele rasiste, ne plac mai mult lucrurile și personale in care ne reflectăm chiar și prin elemente cât se poate de superficiale (ceva ce e denumit egoism implicit  – e suficient să avem în comun cu o profesie, cu un produs, cu o persoană chestii de genul litere comune din nume, aceeași zi de naștere, pentru ca acel ceva să ne placă mai mult – chiar sunt studii cu semnificație statistică care au făcut corelații pe tema asta). Eagleman aduce în discuție și rolul intuiției (care poate fi măsurată prin reacțiile sistemului nervos simpatic din piele – acestea preced deciziile raționale) care, dincolo de orice speculație superstițioasă, pare să dea rezultate bune în luarea deciziilor, cel puțin în studiile făcute. Care ar mai fi rolul experienței conștiente, însă, în procesul de învățare? Luând cazul unui tenisman care se antrenează, conștiința în tot acest proces joacă rolul programatorului, directorul executiv cel care orientează spre modelarea comportamentelor dorite, spre însușirea comportamentului care va fi apoi automatizat prin exerciții nenumărate.

Spectrul lucrurilor de care putem fi atrași, pe care le putem gândi și simți pare să fie preprogramat genetic. Cu excepția celor care sunt capabil de sinestezie (de fuziune a percepțiilor senzoriale – cei care gustă cuvinte și aud culori), experiențele noastre perceptuale și experiențele interioare sunt limitate de propriile aparate de recepție, de caracteristicile lor (de aceea noi nu putem experimenta lumea precum o albină, un liliac, nu avem acces la lumea în sine). De asemenea, selecția calităților pe care le considerăm atractive la un partener e decodificată prin toate simțurile dar e influențată de timpul de evaluare, după cum o demonstrează experimentul privirii rapide: o persoană pare mai atractivă atunci când este privită doar o clipă, decât atunci când poate fi privită minute în șir (cumva e de datoria percepției rapide să servească o posibilă minciună, să îți semnalizeze prezența unui partener posibil atractiv pentru a te motiva să încerci să verifici ulterior această atractivitate, decât să riști să ratezi un posibil partener valoros – încercați pe Tinder :). Eagleman aduce în discuție și o posibilă fundamentare genetică a monogamiei și fidelității: experimentele pe șoareci poligami sugerează că se poate induce un comportament monogam cu ajutorul vasopresinei (hormon cu impact pe nucleul accumbens, centrul recompensei). Pe de altă parte, în cazul oamenilor, prezența unei anumite secțiuni de gene într-un număr mare sugerează, în studiile făcute pe mai mulți ani pe o populație de bărbați, că această prezență ar putea fi legată de înclinația sau absența înclinației spre monogamie (cât despre faptul că dragostea durează doar 3 ani – acest lucru are sens din punct de vedere evoluționist dat fiind faptul că este intervalul de timp suficient pentru parteneri de a crește un copil în perioada sa cea mai vulnerabilă).

Unul dintre cele mai interesante capitole este cel care proiectează o nouă perspectivă asupra reprezentării funcționării creierului – nu doar ca un calculator cu diferite module integrate și coerente, cât mai degrabă ca o echipă de adversari, ca o colecție de subsisteme aflate în concurență. Mintea umană e singura capabilă să negocieze ipostaze ale ei din viitor, să se certe cu sine, să întreprindă contracte de tip Ulise (aluzie la cererea lui Ulise de a fi legat de catarg în momentul în care corabia sa trece pe lângă insula unde sirenele îi ademenesc pe marinari prin cântec), chestiune care se poate deduce și din felul în care funcționează depozitele la termen în domeniul bancar  (eul egoist din luna septembrie e dispus să negocieze cu viitorul eu altruist din luna decembrie și să depună banii într-un cont din care, dacă retrage banii, până în perioada sărbătorilor de iarnă, pierde dobânda). Creierul poate fi identificat drept o mașină alcătuită din piese conflictuale (mai ales când suntem puși în fața unei felii de tort – negociem cu noi înșine dacă merită sau nu să o mâncăm:) – unele subsisteme asociate capacităților raționale (orientate spre procesarea evenimentelor externe), altele asociate, foarte general vorbind, sistemului emoțional dictează prioritatea acțiunilor. Concurența poate fi identificată și mai departe: între emisferele cerebrale, atunci când se secționează corpul calos, între amigdală și hipocamp și așa mai departe. Există desigur o concurență și între dimensiunea conștientă și cea conștientă: există o mulțime de subsisteme pe care Eagleman le numește programe zombi care se luptă pentru să obțină recompense punctuale. În acest context rolul dimensiunii conștiente pare să fie acela de a anihila aceste sisteme zombi, să coordoneze, să amâne atingerea satisfacției. Eagleman identifică cele două caracteristici care limitează la această oră posibilitatea construcției inteligenței artificiale: diviziunea muncii cerebrale – creierul funcționează într-adevăr prin foarte multe subisteme ( acest deziderat a fost simulat corect și în sistemele artificiale), respectiv arhitectura democrației cu adversari (aceasta este lipsa sistemelor artificiale la această oră – că nu pot dezvolta programe contradictorii care să intre într-o arenă democratică din care să se aleagă un câștigător).

Un alt capitol extrem de provocator este cel care urmărește problema liberului arbitru, al responsabilității pentru infracțiunile comise. Dacă creierul este organul care stă la baza deciziilor noastre este organul afectat de o mulțime de influențe (de natură fizică, chimică, biologică), încă din perioada intranatală și perinatală, dacă evoluția sa e dictată de acele influențe organice dar și de mediul pe care oamenii nu îl pot alege până ating un prag al maturizării, cum putem să îi judecăm și să îi condamnăm pe cei care comit acte de violență dar care au suferit o pleiadă de modificări cerebrale pe care nu le-au ales? Eagleman ne invită să ne gândim la cazurile unor infractori cunoscuți din America (pedofilul Alex care își manifesta înclinațiile sexuale din cauza unei tumori frontale, sau criminalul Whittman care a împușcat mai mulți oameni după ce a dezvoltat un glioblastom), dar și la cazul bolnavilor de Parkinson tratați cu dopamină care dezvoltă dependențe de jocuri de noroc, la cazul bolnavilor cu Sindrom Tourette care suferă de coprolalie și întreprind adesea acțiuni complexe fără să se poată controla. Toate aceste cazuri dar și experimentele din anii 60 care au examinat creierul uman în timpul deciziei de a ridica un deget (și s-a constatat, pe baza înregistrărilor EEG că decizia era deja pregătită inconștient, că existau deja mai multe zone din creier care își intensificau activitatea, înainte ca decizia de a mișca degetul să devină conștientă) ridică întrebări legate de liber arbitru și de problema vinovăției. Așa cum sugerează Eagleman trăim încă într-un sistem juridic fundamentat pe culpabilizare, pe recunoașterea capacităților de a alege, de a suporta consecințele pentru alegerile periculoase pe care le facem, adesea sub forma pedepselor. Dar Eagleman sugerează că sistemul juridic racordat la activitatea neuroștiințelor se va schimba în cele din urmă: la această oră condamnăm la închisoare criminali pentru că îi considerăm vinovați și cu discernământ, dar adevărul este că de fapt noi nu avem încă capacitatea să certificăm și să investigăm modificările cerebrale care i-ar putea absolvi măcar parțial de responsabilitate. Conceptul nostru de vinovăție este dependent de limitarea tehnologică a neuroștiințelor, ceea ce, desigur nu este în regulă. Ideea lui Eagleman nu este aceea de a oferi o scuză criminalilor pentru acțiunile lor periculoase, ci de a identifica mijloace de reabilitare potrivite (unele dintre ele, precum antrenamentul prefrontal sunt amintite în carte), nu doar de a-i plasa într-o închisoare în speranța că ei își vor reveni (mai ales că noi nu putem stabili, prin evaluări ale circuitelor neuronale, dacă ei sunt sau nu recuperabili). Eagleman anticipează o nouă paradigmă juridică, prin neuroștiințe: de la centralitatea conceptului de culpabilitate, vinovăție, la conceptul de modificabilitate.

După ce, pe parcursul volumului, Eagleman pune în discuție probleme legate de identitate, de educație, de dependență, infidelitate, liber arbitru, toate acele elemente în care considerăm contribuția conștientă drept vitală (deși contribuția conștientă, așa cum s-a sugerat, are doar un rol parțial, uneori minor în toată această poveste), ultimul capitol sugerează totuși că, după detronarea egocentrismului conștient, ar fi totuși o greșeală să abordăm lucrurile într-o manieră reducționistă, să explicăm funcționarea creierului strict prin prisma subsistemelor sale. Sugestia lui Eagleman este aceea că omul reprezintă o sumă de părți cu proprietăți emergente, o entitate în cazul căreia întregul are proprietăți în plus față de proprietățile părților componente.

Nu pot decât să recomand cu căldură acest volum provocator (dens în sugestii bibliografice – cam toate experimentele și statisticile amintite în volum sunt cuprinse într-o listă, la final) care  este  o invitație la admirația complexității creierului ce de abia acum se deschide studiului în toată splendoarea sa, așa cum s-a întâmplat și cu universul în urmă cu o sută de ani, după revoluțiile conceptuale care au stat la baza dezvoltării posibilităților tehnologice de a-l explora.

Volumul INCOGNITO – VIETILE SECRETE ALE CREIERULUI (Editura Humanitas, 2016), de David Eagleman e disponibil pe http://www.libris.ro dar si la Libraria St O Iosif Brasov.