Povestea unei absolviri – Medicina, promotia 2016


Când unii se pregătesc de începerea unui nou an universitar, alții își iau rămas bun de la facultate. Acestea sunt  ritmurile academice inevitabile, obiective. Timp de 6 ani ți se întâmplă să curgi în același ritm familiar (modulat, ocazional,  de emoția restanțelor). Vine însă și ziua pe care o trăiești o singură dată, a absolvirii Facultății de Medicină. Promoția 2016 a trăit și ea această zi: ziua în care cei din jurul tău  încep să ți se adreseze cu domnul/doamna doctor (deși primul tău reflex e să te uiți în jur, ca să încerci să îți dai seama despre cine ar fi vorba…). Ceea ce până mai ieri era rostit uneori în glumă, alteori încurajator, brusc devine acoperit de seriozitatea certificată instituțional și poate de un respect apriori, de o simpatie naivă pentru naivul absolvent nerodat de realitățile și lipsurile sistemului medical românesc.

dsc_1434

Povestea absolvirii e o poveste care începe de fapt cu aproape un an înainte de acel moment final în care îți vezi numele într-un tabel intitulat: Note Proba Scrisă/Orală Licență. E o poveste pe care, înainte să o scrii, o anticipezi, o proiectezi imaginativ, alături de colegi, ca pe ceva atât de apropiat și totuși, atât de distant. Discuțiile din Anul 6 ating, uneori tangent și gratuit, alteori serios de pragmatic (mai ales când vine vorba de strâns bani, de planificat ceremonia festivă sau banchetul) chestiunea absolvirii. Între această destinație finală a eforturilor academice studențești, proiectată ca ceva abstract, cel puțin în toamna de la debutul anului terminal (și a stării terminale de care vorbea și Geomerula) și momentul pretins glorios al încununării cu tocă de absolvent și al împăunării pe facebook (îți dai seama cum e să îți apară pe profil, ca event, că you finished Medical School… e aproape ireal, dat fiind faptul că, în studiul medical lucrurile par să stea la fel ca în sarcină: sunt atâtea chestii care pot merge prost pe parcurs, încât e de mirare că poți supraviețui relativ integru celor 6 ani, respectiv 12 sesiuni, cel puțin, de examene) se interpun totuși niște balauri (că dacă n-ar  fi niște încercări aparent disproporționate în raport cu forțele tale, n-ai mai putea avea acea aură eroică de personaj de basm, în variantă amețită și încercănată).

Instituțional si logic privind lucrurile, situația e albă sau neagră: ori ești student, ori ești absolvent licențiat (sau să spunem că ești student până la data finalizării susținerii lucrării de licență, apoi ți se schimbă brusc statutul).  Din acest punct de vedere,  lucrurile se supun rigorii terțului exclus, ca în  căsătorie sau virginitate: ori ești, ori nu ești într-un fel. Subiectiv însă, totul se petrece gradual și, pe măsură ce trece Anul 6, dezvolți senzația că ai mai absolvit puțin, nu chiar așa, dintr-o dată, cu alte cuvinte am putea spune că  traversezi stare de absolvență incipientă și una intermediară, până la finalul adevărat. Deci, povestea absolvirii nu se petrece și nu se consumă brusc și total  într-o anumită perioadă. De fapt ea se elaborează, se materializează progresiv în timpul Anului 6,  ca un fel de puzzle care adună la un loc momentele tensionante, exasperante cu momentele de tip supapă mai mult sau mai puțin eliberatoare, fără să existe neapărat  acel highlight distinct al deplinei eliberări… te simți de fapt ca un calcul dintr-o litiază primară de căi biliare, pe un coledoc cu modificări: treci de o strictură, dai de o dilatație, mai treci de o strictură, mai dai de o dilatație și tot așa până la Oddi-ul rezidențiatului.

calculi

Până să ajungi în toamna absolvirii, te confrunți cu provocarea O-G-ului despre care am tot vorbit și eu și Geomerula. La începutul Anului 6 încă ești derutat de abudența sarcinilor care îți revin: citit pentru rezidențiat, OG-OG-OG, adunat materiale și informații pentru lucrarea de licență (sau chiar găsit un coordonator), OG-OG-OG și, pe măsură ce te apropii de iarnă, rămâne doar OG-OG-OG (Ooooof G).  Obstetrica din semestrul I te consumă și te face să uiți de toate celelalte, de fapt înainte de examenul de Obstetrică absolvirea pare ceva încă îndepărtat la care nu speri să visezi. Apoi, după sesiunea de iarnă, urmează un scurt și iluzoriu moment de detașare, doar până te apucă panica din cauza neglijenței manifestată față de celelalte sarcini (licență și rezi). Nu apuci să faci 3 grafice pentru lucrare, să citezi 2 articole, să vezi o autopsie, să ajungi la patologia tumorală din ginecologie (say what?),  că deja te trezești în luna aprilie, în preajma sesiunii de comunicări științifice, când, teoretic ar fi bine să apari cu o prezentare ppt a licenței în fața comisiei (chiar dacă nu e obligatoriu, e totuși util). Și deja, după vacanța de primăvară, realizezi cât de incredibil de aproape e finalul. Te mai pătrunde o remușcare că n-ai ajuns la prea multe cursuri, te mai panichezi puțin de apropierea ultimei sesiuni, mai încerci să prinzi o simulare pentru rezidențiat, doar așa, de orientare, că n-ai citit mare lucru și apoi începi să încerci pe bune sentimentul absolvirii la ședința foto, pentru pozele de album, care are loc în general în luna mai, în parc. E drept că sentimentele sunt amestecate: știi că n-ai încheiat socotelile cu Ginecologia (poate nici chiar cu Obstetrica) dar tu îmbraci tocă și robă și zâmbești frumos între copaci  (pe facebook oricum nu se vede după aceea că ție la ora aia nu ți-e clar ce dimensiuni are tumora în stadiul I A 2 la cancerul de col). După acest moment de respiro, urmează iar o fază precipitată, cea  a sesiunii de vară și momentul de orbire al Ginecologiei care te face să uiți  de imaginea de ansamblu, înghițindu-te ca o gaură academică neagră în care se învârt laolaltă fibroamele, CIN-urile, metroragiile și tamoxifenul). Nu te dezmeticești din sesiunea de vară că te trezești în fața Aulei, îmbrăcând din nou toca și roba, la cursul festiv.

Am avut emoții și discuții lungi, în ceea ce privește organizarea cursului festiv… în fond, am fost cea mai mare promoție din istoria Facultății de Medicină de până acum și, acolo unde sunt mulți și părerile sunt împărțite, când vine vorba de locul pentru banchet, invitați, decan de suflet, pachete festive etc. Dincolo de mica vrajbă a absolvirii noastre, despre care am mai vorbit, dincolo de proiecțiile inițiale mai mult sau mai puțin fezabile, m-am bucurat că am putut marca finalul celor 6 ani de facultate, într-o aproape deplină libertate de alegere, o libertate asumată, de a avea atât un prezidiu oficial, cât și unul neoficial, un prezidiu votat cu mintea și unul votat cu sufletul. Am avut alături de noi oamenii pe care i-am respectat și i-am apreciat, pe care i-am prețuit și care ne-au trimis gândurile lor cele mai bune.

Cursul festiv a fost deschis de discursul  reprezentantul universității, prof univ dr Liliana Rogozea dar și de dr Gabriel Moraru (președintele Colegiului Medicilor – filiala Brașov). Conf univ dr Petru Ifteni – Prodecanul cu activitatea de cercetare ne-a felicitat și ne-a amintit că eforturile noastre academice vor continua cel puțin 5 ani înainte. Prodecanul ne-a invitat să ne amintim de entuziasmul Anului 1, atunci când am fost declarați admiși, de mândria de a purta halatul alb, de sindromul studentului la medicină (convins că are toate bolile, atunci când citește despre ele) și ne-a îndemnat să privim spre viitor verticali, conștienți și profunzi, respectând standardul înalt al profesiei, venind în întâmpinarea nevoii de care amintea și Erasmus din Roterdam: Europa are nevoie de un medicus care să o vindece.

După prezentarea cadrelor didactice care au participat în număr mare la eveniment, privind într-o oglindă metaforică, dinspre prezent spre trecut, am invitat alături de noi pe câteva din figurile remarcabile ale experienței noastre studențești, oameni care ne-au descoperit în unele dintre cele mai vulnerabile momente pe care le-am traversat în facultate. L-am invitat întâi pe prof univ dr Gheorghe Coman (recompensat în anul 2015 cu premiul Profesorul Bologna), o personalitate energică, tonică, răbdătoare care ne-a predat cu pasiune Biochimia. Vizibil emoționat (poate la fel de emoționat precum am fost noi la examenul de Biochimie, din Anul 1), profesorul Coman nu ne-a ținut totuși un curs de 3 ore fără pauză :), ci ne-a îndemnat să fim la fel de stăruitori în studiu, să fim echilibrați, să luăm decizii corecte și să nu uităm de dascălii noștri.

L-am invitat alături de noi și pe asist univ dr Alexandru Keresztes, un profesionist dedicat și sensibil cu discipolii săi, cel care ne-a pregătit alfabetizarea în fiziologie și a plecat împreună cu noi chiar și după ora 21, după ultimul laborator. Cu modestia sa caracteristică, dr Keresztes, ne-a amintit de modelele profesorilor universitari fondatori ai facultății și a pledat pentru asumarea unei scale de valori care să așeze pe primul loc sufletul, noblețea și respectul pentru meserie și pacient. Una dintre cele mai frumoase invitații transmise de dr Keresztes a fost aceea de de a veni alături de formatorii noștri și a le lua în cele din urmă locul, onorabil și responsabil.

Pe scenă a urcat apoi al treilea invitat special, prof univ dr Alin Cucu, la al cărui ultim curs de Chirurgie, cursul care a încheiat o carieră, am avut privilegiul să asistăm în 2014. Nonconformist cum îl știm, prof Cucu s-a prezentat în același “smoking” cu cel de acum 2 ani, de la cursul de Chirurgie și ne-a evocat, într-o prezentare video presărată cu anecdote, relația specială pe care a avut-o cu generația noastră, o relație dominată de colocvialitate și prospețime spirituală. Iar dacă noi i-am făcut cadou, în 2014, profesorului Cucu un tort care impunea tușeul și o plachetă aniversară, dânsul ne-a adus în dar, pentru că ne îndrăgește și știe că avem umor,  un ceas defect… un ceas care să ne ajute să navigăm prin mări ostile, un ceas care indiferent de cât timp va trece, va arăta bine ora, măcar de două ori pe zi :).

Am prezentat audienței filmulețul promoției și am avut ocazia să observăm cât de mult am îmbătrânit… pardon, maturizat în ultimii 6 ani. A urmat momentul predării cheii facultății (și deci m-am întâlnit din nou cu Baronu Sâmbătă, de data asta și într-un cadru festiv :). Am avut onoarea să susțin discursul șefului de promoție, amintind reperele care au definit generația noastră, convingerea mea că experiența unei facultăți de medicină înseamnă articularea unei povești care ne leagă generație de generație. Am fost apoi surprins de colegii mei care mi-au făcut un cadou generos.

Cadrul didactic ales de studenți  Decan de suflet în acest an, un cadru didactic care a pregătit atât momente amuzante, momente de maximă concentrare, momente de agonie pentru studenți, încercând să contureze un model de exigență, al standardelor riguroase, esențiale în medicină, a fost, în premieră, șef lucr dr Dan Grigorescu. Discursul doctorului Grigorescu a avut două părți. Prima parte a fost mai anecdotică și mai lejeră și a conturat experiențe comune și situații amuzante în care s-au regăsit studenții în cei 6 ani de facultate și care a oferit și un fel de bilanț (cunoștințele studenților la finalul facultății arată ca un camion supraaglomerat indian- nu foarte structurat, dar cu lucruri importante 🙂 dar și câteva sfaturi pentru viitorii absolvenți.

A doua parte a discursului a fost mai solemnă și profundă și a vorbit despre libertatea dar și despre responsabilitatea socială a devenirii, despre necesitatea de a reconstrui peisajul medical autohton.

Am primit apoi diplomele onorifice, care ne-au mai convins puțin de iluzia absolvirii (în timp ce lucrarea de licență zăcea încă în părăsire, neîncheiată, iar Compendiul pentru rezidențiat și licență era neverosimil de neîndoit), am rostit și celebrul jurământ al absolvenților de medicină și ne-am bucurat apoi de un pahar de șampanie și de pozele care întăreau mitologia festivă a falsului final.

_80a3314

În seara următoare ne-am pregătit pentru  banchetul îndelung planificat care a ieșit foarte bine, zic eu, poate pentru că  s-a făcut simțită prezența unei solidarități de an  – am simțit cumva că am trăit o experiență colectivă, a promoției și nu doar una regională,  a micilor grupuri coagulate în anii de facultate, chiar dacă unii colegi mai aveau încă restanțe de susținut în zilele următoare. Au participat o parte dintre cadrele didactice, inclusiv invitații speciali de la cursul festiv (profesorul Cucu și profesorul Coman care au fost atât de prezenți printre studenți și la momentul distracției eliberatoare, nu doar în context festiv).

Apoi a venit vara, examenele de Ginecologie din sesiunea specială  și mulți am căutat prilejul unei evadări , în prima vară după 6 ani în care sesiunea nu a mai fost urmată de vizita în spitale cu adeverința de practică îndoită în cine știe care buzunar. Probabil am căutat o resetare necesară, prelungind festivismul optimist al absolvenței neîncheiate. Acasă ne așteptau însă Compendiul și lucrarea de licență neterminată iar luna august a trecut cam repede, mai ales când te trezești că ai de îngrășat porcul academic în ajunul toamnei în care ar trebui să se numere absolvenții, nu doar bobocii. Câteva simulări de examen de rezidențiat (mulțumim ASSM-ului și SSCR-ului pentru că ne-au păstorit încercările stângace de îmbulinare și de concentrare pe întrebările cu dublă negație, inevitabile la marele examen al toamnei).

Am intrat apoi în septembrie și am primit la pachet  agonia de rigoare. Norișorii absolvenței simulate, din luna iulie s-au transformat în ditamai ciclonul care ne-a luat pe sus și a amestecat totul într-o ciorbă conceptuală. Între completarea hârtiilor, întocmirea dosarului de înscriere, imprimarea și legarea lucrării, între două simulări și o vizită la coordonator, între pregătirea prezentării ppt, mai citeam câteva zeci de pagini din compendiu, mai făceam câteva grile, astfel că întrebările și răspunsurile la problemele academice și administrative au început să se amestece fără probleme, fără vreo graniță discernabilă.

Oare pot să printez coperta lucrării și cu litere aurii? Nu, că nu acesta e gold-standardul operațiunii.

Oare trebuie să folosesc șurub sau doar să o lipsec? Depinde de tipul de fractură.

Oare dacă am greșit data primirii temei trebuie să refac cererea respectivă (care oricum trebuia depusă acum un an) ? Riscul de mortalitate academică în  acest caz este mare și  se calculează în funcție de dispoziția și atenția secretarei (dacă e în afara programului cu studenții și îi este foame, acestea constituie un factor de agravare).

Oare trebuie să existe diferențe între corpul de literă al capitolelor și cel al subcapitolelor? Step down aproach: se începe cu corp de literă mare, se continuă cu corp de literă mic, până la capitolul următor.

Oare dacă am găsit o greșeală pe o pagină, după ce am tipărit și am legat lucrarea, să o mai înlocuiesc? Strategia minim invazivă și monitorizarea indiferentă e preferabilă strategiei intervenției deschise cu risc mare de decompensare pentru cel care face intervenția și a ajuns deja la capătul răbdărilor.

Am fost la înscriere și am finalizat ultima partidă de negocieri cu secretariatul. Cu documentele puse la locul lor și lucrarea tipărită, gata să cadă în uitarea universală, încă înainte de susținere și ne-am mai eliberat un picuț,  am mai absolvit nițel, da nu prea mult,  tenesmele academice încă și-au făcut simțite prezența, până la momentul de aur al examenului, acolo unde ne-am întâlnit cu dificultatea îndărătnică, acel prilej să ne amintim că încheiem demn și în flăcări ultima probă scrisă din facultate, acel prilej să reținem că nu îndeplinim o formalitate de final, ci că absolvirea pare la ore-lumină distanță. Așteptarea din seara probei scrise, pe holul facultății, detașați prin glumele care să omoare timpul sau electrizați de privirea vreunui corector care trecea pe coridor, ne-a amintit că absolvim pe brânci, sub un tir al emoțiilor lansate de baremul neiertător, de incertitudinea rezultatelor întârziate.

A venit apoi și ziua susținerii lucrării, țol festiv, tacâm academic, discursuri repetate, prezentări colorate, cafea aburindă, emoție, nerăbdare sau poate doar disperare bine camuflată. 7 minute de aur, 3 minute de argint interogativ, comentarii mai blânde sau mai acide și , odată cu nota trecută pe borderou, cu acea marcă de pix nerăbdător de comisie se pun punct celor 6 ani de facultate, se certifică calitatea de absolvent de doctor-medic cum zice în COR. După ce ai absolvit, puțin câte puțin, în acest an plin de stricturi și de sincope, în aceste luni în care, în anumite momente ai jucat cartea finalului, dar de fapt erai încă student, în sfârșit te trezești absolvind cu totul. După 12 sesiuni și cine știe câte examene se încheie facultatea, se încheie un stil de viață, un mod de percepție, un perimetru securizant al unei realități cu care ai fost obișnuit.

Partea ciudată   în toată povestea asta a absolvirii este aceea că te face să nu te mai poți  bucura de moment, să nu mai realizezi exact că experiența de student  s-a încheiat cu adevărat (și că nu mai urmează nimic asociat cu activitatea academică de facultate). Tocmai pentru că nu e neapărat un moment revelator, tocmai pentru  că nu vine solemn cu acorduri de vioară, cu raze angelice din cer și coruri care zguduie triumfal pereții, ci se întâmplă mai degrabă discret, pe măsură ce  cobori scările facultății cumva în liniște, ușor confuz, ușor prudent față de experiența asta, a absolvirii cu țârâita ( că doar tot îi dai înainte cu absolvitul   de un an de zile, imaginar, simbolic, abstract,  dar mereu mai rămânea un rest, un examen, o festivitate, o licență, o ceva care să îți sugereze că nu s-a terminat). Ești (un)comfortably numb, în acea stare de nobody cares, despre care vorbea și Geomerula. Da, urmează apoi felicitările, împăunarea pe facebook, răsuflările ușurate, dar probabil că și eliberarea, la fel ca absolvirea e un proces care se petrece gradual, care își intră în drepturi mai lent, atunci când nu e catalizat chiar în acea seară , de câteva zeci de pahare de vin și o explozie logoreică.

dsc_3944

Până la urmă realizezi că ai făcut atât de multe pentru a ajunge de abia la un început de drum. Și totul pare un nimic când te gândești că soarta ta atârnă de un examen cu 200 de întrebări. Vine examenul de rezidențiat, da, e ca o palmă… just that you are too numb to feel it. Enjoy your post-graduation numbness… o să treacă și ea, iar Compendiul va fi tot acolo,  la locul lui, neiertător, în acea zi în care vei realiza că astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, cum zicea un roman al lui Radu Paraschivescu.

Vă salut din promoția 2016, doctor-medici începând cu 20.09.2016!

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s