Halucinatii


Dacă ai fi trăit în perioada Antichității  și ai fi vorbit despre vocile pe care le auzi, ai fi fost probabil un artist inspirat de muze sau un privilegiat al templelor, gata să medieze relația cu divinitatea. Dacă ai fi vorbit despre revelații și viziuni  în perioada Evului Mediu și a Renașterii ai fi putut fi, după caz, o personalitate gata să fie sanctificată sau, dimpotrivă, un eretic numai bun de condamnat și ars pe rug.  Dacă ai fi trăit în anii 60 din secolul XX  și ai fi luat parte la experimentul psihologului David Rosenhan (care a trimis oameni sănătoși la medici psihiatri, instruindu-i să susțină că aud voci) probabil că ai fi fost internat pe loc într-un spital de psihiatrie  și tratat pe termen lung doar pe baza câtorva declarații. Deși probabil că ai fi putut trăi experiențe comune (adică, halucinații…), în toate acele timpuri, consecințele experiențelor tale ar fi fost diferite.

În unele societăți, halucinațiile sunt și astăzi privite drept o stare de grație, o stare privilegiată la care poate accede individul. În alte societăți, inclusiv în societatea occidentală,  halucinațiile sunt abordate drept un fenomen patologic, perturbant, posibil periculos și tratabil – desigur, lucrurile pot fi nuanțate în funcție de conținutul și raportarea emoțională a individului la halucinații, dar e clar că   percepția socială  asupra halucinatiilor variază de la un secol la altul, de la un continent la altul. Însă  fenomenul halucinațiilor însoțește experiențele umane din cele mai vechi timpuri și își lasă amprentele inclusiv în folclor, religie sau cultură . Sunt manifestări asociate cu accesul la transcendent, cu ființe supranaturale, cu anticiparea viitorului, cu ferestrele spre nebunie (fie că vorbim de elfi, vrăjitoare, extratereștri, intervenții divine, toate acestea au putut fi legate, măcar în unele cazuri, de halucinații) iar astăzi, mai mult ca oricând, există mijloace de investigație mult mai precise pentru a le examina.

halucinatii

Halucinațiile (definite, în cea mai generală formă drept percepții fără obiect) sunt probabil una dintre cele mai ușor recognoscibile manifestări clinice psihiatrice, poate și una dintre cele mai stigmatizante și mai de temut , anunțând adesea gravitatea unei patologii, prin faptul că individul pierde aderența la realitate, într-o manieră incontrolabilă, involuntară. Însă dincolo de asocierea lor cu tulburări psihiatrice severe (tranzitorii sau cronice, primare sau secundare unor boli/consum de substanțe), așa cum sugerează regretatul neurolog Oliver Sacks într-un nou volum provocator apărut la Editura Humanitas, halucinațiile sunt prezente și în experiențele celor care nu suferă neapărat de tulburări psihiatrice majore.

Stările sau bolile în care sunt implicate deprivările senzoriale sunt asociate cu halucinațiile. În sindromul Charles Bonnet care apare la cei care își pierd vederea, sunt prezente tot felul de halucinații vizuale: de la halucinații complexe (pacientul vede în jurul său scene exotice cu mulți oameni îmbrăcați excentric care vin și pleacă), la halucinații simple (pacientul vede organe distorsionate, precum o gură disproporționată sau un nas), de la halucinații textuale (care nu pot fi citite cu înțeles dar care dau impresia că întreaga lume înconjurătoare e o pagină de carte interminabilă) și note muzicale (care nu pot fi nici ele citite). E vorba de un fenomen pe care Sacks îl explică prin necesitatea creierului de a compensa deprivarea senzorială de cel mai important simț prin care primim informațiile din mediul extern. Un fenomen similar a fost explorat și analizat în cazul prizonierilor izolați în întuneric, în cazul marinarilor pierduți în larg sau în cazul celor care traversează deșerturi zile întregi (e vorba, desigur, de cunoscutul și anxiogenul miraj). În lipsa informațiilor perceptuale sau, atunci când creierul experimentează monotonie perceptuală, pot apărea halucinații – o dovedesc atât studiile anilor 50, 60, 70 (cu bazine de deprivare senzorială, cu sisteme de acoperire a vederii – în aceste experimente 10 din 13 oameni au început să aibă parte de halucinații).

Oliver Sacks discută, de asemenea, și despre halucinațiile olfactive (mai ales la cei care și-au pierdut mirosul sau la cei care suferă de reactivarea virusului herpetic) – e vorba de experiențe extrem de neplăcute (cacosmii supreme: senzația de miros de ouă stricate, vomă, mucegai, fermă la un loc), dar și de experiențe olfactive noi, fără precedent, foarte dificil de descris.  Halucinațiile auditive, poate cele mai frecvent întâlnite în patologia psihiatrică și nu numai, cel mai ușor recognoscibile în istoria umanității (fie că vorbim de tinitus, de fragmente muzicale sau, desigur, de voci, ele par să fi avut un anume rol în  inspirația artistică,  revelațiile religioase sau chiar în salvarea din situații extreme – e vorba aici de neobișnuita voce a conștiinței în situațiile limită,  când un organism suprasolicitat ar avea tendința să cedeze în fața efortului de a se salva) sunt asociate cu ipoteze explicative interesante: ar putea fi vorba de o formă de bicameralitate a creierului (vocile cu origine în emisfera dreaptă nu sunt internalizate corespunzător de emisfera stângă și ajung să fie considerate drept exterioare), ar putea fi vorba de o anomalie a atenției asupra fluxului gândirii. Dintre halucinațiile auditive, Sacks s-a ocupat în detaliu de halucinațiile muzicale (care apar și în epilepsie și la cei cu auzul scăzut dar și în accesele febrile).

Sunt examinate și halucinațiile din boala Parkinson – în anii 70-80 s-a observat că pacienții tratați cu L-Dopa ajungeau să sufere de halucinații anxiogene, adesea complexe, multisenzoriale, alimentând idei delirante – câteva dintre acestea, precum  scene de omor, haine care umblă singure, figuri deformate proiectate pe pereți, au un impact profund asupra calității vieții pacienților. Sacks discută desigur și despre așa zisele stări modificate, sub influența drogurilor  (la rândul lor considerate drept sursă a iluminărilor, prilej de euforie sau de extensie a minții dincolo de corp). Neurologul american a experimentat și el LSD, mescalină, și-a asigurat chiar vacanțe pentru droguri (perioade în care nu se mai ducea la spital, pentru a experimenta efectul amfetaminelor, morfinei, semințelor de zorele), a atins un prag periculos al apropierii de dependență, dar a găsit, în aceste experiențe resursele motivaționale de a scrie o carte. Un alt capitol vorbește despre halucinațiile din atacul de migrenă, anume scotomul scintilant (o aură de lumină cu o zonă oarbă în mijloc care precede atacul migrenos și care reprezintă expresia unei unde cerebrale care străbate diferite zone din creier). E vorba de o imagine stroboscopică, uneori cu modele luminoase în mișcare, e vorba chiar de o alterare a senzațiilor propriilor proporții (despre Lewis Carroll, autorul celebrei Alice în Țara Minunilor/ Țara Oglinzilor se spune că ar fi suferit de migrenă iar episodul în care Alice își modifică dimensiunile e inspirat de fapt de propriile sale experiențe migrenoase).

Un alt capitol discută despre mult studiatele halucinații asociate epilepsiei, atât cele simple vizuale (cu aspectul unui glob de lumină rotitor), cât și cele complexe (care includ adesea multiplicări vizuale ale fețelor și obiectelor, așa numita palinopsie). Crizele epileptice de tip absență (fără manifestări motorii, dar cu suspendarea stării de conștiență) sunt însoțite de experiențe fascinante: flashbackuri ale peisajelor onirice sau chiar “transportarea” cu totul a pacientului într-o lume onirică (asta înseamnă cu adevărat să visezi cu ochii deschiși). Neurologul Gowers (remember fasciculul spino-cerebelos? 🙂 ) a descris chiar o scuccesiune stereotipă a fenomenelor senzoriale asociate cu debutul crizei, un adevărat marș simptomatic care include o senzație de durere, un zgomot de ciocănit, un claxon de locomotivă etc. Sunt interesante și crizele de jamais vu sau de deja vu dar e și mai interesant sindromul Geschwind – un ansamblu de modificări  comportamentale intercriză, care apar la cei  care suferă de epilepsie de lob temporal (e adus în discuție și cazul scriitorului F.M.Dostoievski, un posibil caz de Sindrom Geschwind): unele persoane cu un asemenea tip de epilepsie experimentează crize extatice, trăiesc halucinații auditive revelatorii, adesea sub forma unor porunci divine, astfel încât ajung să-și zdruncine credințele inițiale și felul în care văd lumea și să manifeste hiperreligiozitate, hipergrafie (tendința de a scrie continuu), vieți mentale extrem de intense. Uneori acești pacienți caută chiar ei să-și provoace crizele.

Alte capitole discută despre halucinațiile hipnogogice și hipnopompice (de la momentul adormirii, respectiv momentul trezirii), dar și despre halucinațiile asociate cu misterioasa narcolepsie (atacuri de somn în plină zi – zeci de episoade zilnice), inclusiv senzația de paralizie și incapacitatea de  țipa, senzația de sufocare și neajutorare (sunt de fapt fenomene care au contribuit la definirea ideii de coșmar).  Ultimele capitol explorează ceea ce Sacks numește mintea bântuită , halucinațiile după pierderea persoanelor dragi, după ce ai suferit un eveniment traumatizant – uneori e vorba chiar de halucinații multisenzoriale (vizuale și auditive) integrate în experiența unui doliu trăit intens. Uneori, anumite obiecte, sunete sau mirosuri pot declanșa flashbackuri dureroase (întâlnite mai ales la supraviețuitorii de război, post-agresiuni sexuale, supraviețuitorilor unor catastrofe precum atentatul de la World Trade Center), pot activa o specie de memorie izolată, de tip eruptiv, cu tot cu expriențe senzoriale. Sunt discutate și experiențele de tip out-of-body experience (trăite noaptea sau pe masa de operație), experiențele halucinatorii de tip membru fantomă (care reflectă o tulburare de integritate și identitate corporală).

Poate cel mai tulburător capitol este cel dedicat autoscopiei și heautoscopiei, halucinații ale sinelui care pot apărea în neurosifilis sau în epilepsie. E vorba de situația în care te confrunți cu o proiecție a propriei persoane, fără să mai poți discerne care dintre ele reprezintă sinele autentic (e impresionantă evocarea unui asemenea fenomen, în cazul unui pacient care, într-o dimineață,  își dă seama că lângă el, în pat, stă propria persoană care nu se poate trezi și trăiește, succesiv și plin de confuzie, impresia că este ba persoana trează care a făcut descoperirea, ba persoana aflată în pat care nu se poate ridica).

La fel ca în celelalte volume care l-au făcut celebru, valorificând o experiență profesională dar și personală bogată, Oliver Sacks vorbește și în această carte tradusă la Editura Humanitas despre maniera mereu surprinzătoare a creierului de a se adapta la contexte neobișnuite, despre ineditele modalități  de exprimare cerebrală, uneori chinuitoare, alteori seducătoare, dar care reprezinta, cum ni se sugerează, prin varietatea, complexitatea și implicațiile lor culturale, o esențială parte a condiției umane.

Volumul HALUCINAȚII (Editura Humanitas, 2016), de Oliver Sacks e disponibil pe http://www.libris.ro și la Librăria Șt.O.Iosif Brașov.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s