Este obstetrica Cthulhu? Nu avem cum să știm.

„The oldest and strongest emotion of mankind is fear, and the oldest and strongest kind of fear is fear of the unknown”, spunea într-un eseu, Supernatural Horror in Literature, scriitorul meu preferat, H. P. Lovecraft. O afirmație care pune perfect în context modul în care percep eu desfășurarea nu doar a sesiunii, ci mai ales a copacului care eclipsează pădurea, examenul de OG din semestrul I.

În ultimii ani, odată cu apropierea fiecăruia dintre noi de sfârșitul perioadei ăsteia intra-amniotice de dinainte de sesiune, a devenit o tradiție pe MsT să raportăm cum arată perioada asta. geomerula a făcut-o retrospectiv, oldunsurehand a încercat niște poezie, și acum e rândul meu să intru-ntr-un reflex Ferguson intelectual și să produc ceva demn de a fi suportat de internet.

De ce Lovecraft? Fiindcă HPL (părintele genului horror, de altfel), în cam toate operele de ficțiune, avea un protagonist intelectual care era pus în față cu ceva esențialmente incomprehensibil,  dintr-o dimensiune mitică, una care evadează științei și rațiunii umane. De unde și oroarea.

Mi se pare că mentalul (sau imaginarul?) nostru colectiv, al celor de la Brașov ne aruncă tocmai în dimensiunea asta mitică. Diferența? Noi ne construim propriul Cthulhu, propriile monstruozități inexorabile, venind după noi mai repede decât putem noi fugi de ele, pândind în interstițiile timpului și ale minților noastre, accelerate exponențial de schimbările care urmează să vină, licență, rezidențiat, și care sunt, momentan, incognoscibile. Și cauți, cauți fix cu disperarea și intensitatea internă, furibundă, a eroului lovecraftian, ore peste ore peste cărți, căutând să înțelegi minutiae ale unui proces sau al altuia, până când, în cele din urmă, exact ca un protagonist lovecraftian, ești înfrânt de propria fragilitate psihică și accepți că nu mai poți. Și afli, eventual, că nu poți întârzia nașterea unei psihoze cu tocolitice.

Probabil că de-asta examenul ăsta are și un astfel de caracter inițiatic, al unui eveniment care trebuie trăit, experimentat, ca să poată fi redimensionat pentru înțelegerea noastră. Poate de-asta și vorbim atât de mult despre el, de-asta am și scris aici atât de mult despre parcursul ăsta al facultății. Poate că toate au și ăsta e doar un paroxism al procesului. Sau poate, ca-n ficțiunea lui HPL, vom ajunge să fim recunoscători limitărilor minții umane.

Cert este că (și simt că trebuie să menționez asta, date fiind ultimele evenimente de prin facultate) e bine să repet: ne construim propriile mituri. Multe dintre ele vin din necunoaștere și încearcă, fără succes, evident, să o comunice, să o prezinte. O necunoaștere uneori funciară, uneori asumată. De-asta emisia la radio, cât s-a putut, de-asta blogul. Și culmea e că ne place, ne absolvă cumva: „nu am fost eu, a fost acea ființă mitică de neînțeles”. E o beznă călduță.

„The most merciful thing in the world, I think, is the inability of the human mind to correlate all its contents. We live on a placid island of ignorance in the midst of black seas of infinity, and it was not meant that we should voyage far. The sciences, each straining in its own direction, have hitherto harmed us little; but some day the piecing together of dissociated knowledge will open up such terrifying vistas of reality, and of our frightful position therein, that we shall either go mad from the revelation or flee from the deadly light into the peace and safety of a new dark age.” (The Call of Cthulhu)

E oribil OG-ul? Nu vă pot spune, nu am trecut prin el încă. Dar hai să aprindem niște lumini la mansardă, poate vedem mai bine încotro ne-ndreptăm.

Vă mulțumesc că m-ați suportat.
Sâmbătă.

Advertisements