“Botez” profesional cu paduchi…

DMT va povesteste despre “botezul” rezidentului intr-un spital german.

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos..

Marin Sorescu- Boala

Bine te-am regasit, drag coleg. ..eh, mi-a luat ceva timp pana sa stau din nou de vorba cu tine. Am fost precum un cocon timp de 1 an de zile m-am izolat si am asteptat sa evoluez, acum sper ca sunt pe cale de a deveni un fluture si sa pot sa ofer cateva repere despre experienta de medic rezident de anul 2 dintr-o perspectiva frumoasa. Voi incerca in urmatoarele postari sa evoc cate ceva despre  conditia mea de “larva” si “cocon”,  o experienta imposibil de anticipat si incredibil de grea, cel putin in specialitatea pe care am ales-o (ATI).

Nu stiu altii cum sunt dar la mine s-au ars principii si s-a produs o maturizare existentiala odata cu dobandirea statutului de tanar medic.Daca in facultate esti inca naiv si visator in viata reala de spital te lovesti de realitate si aterizezi precum un meteorit pe pamant. Se formeaza in jurul tau un crater mare negru si tu stai adunat  in mijlocul craterului si incerci sa iti dai seama ce se intampla cu tine. Esti tu cel dinainte cel naiv si visator plin de energie care spera ca, odata cu aterizarea  pe pamant, va reusi sa schimbi lumea atat cat e posibil. Sau este un vis ca totusi nu vei ramane in mijlocul craterului ci ca esti in spatele unei cortine si  ca, atunci cand se va ridica cortina vei auzi aplauze si cei din jur se vor bucura de prezenta ta pe pamant,  ca tu esti cel pe care cei din jurul tau il asteptau si de care ei aveau nevoie. Starea de dupa caderea in viata de spital depinde   de cat de puternica a fost aterizarea sau cat de mare esti tu  ca meteorit.

Dupa chinurile aprobarilor, documentelor legalizate, traduse, apostilate, dupa interviuri si dupa semnarea contractului de munca am ajuns sa fiu medic  de  Anestezie si Terapie Intensiva si am ales sa plec din Romania –am plecat optimista  spre noua mea viata de rezident naiva si visatoare cum descriam mai sus absolventul de medicina.  In prima mea zi de munca am facut cunostinta cu colegii- am inceput in aceeasi zi cu o alta colega de acceasi varsta cu mine, absolventa de Medicina in Germania –  ne-am atasat una de celalalta foarte repede, aveam ceva in comun, paseam ca tinere rezidente in cariera noastra de medic. A urmat un sir lung de nume si prezentari de medici de asistente, de personal medical auxiliar, evident n-am putut sa retin prea multe personaje in primele zile asa ca m-am multumit sa ii retin pe medicul sef, pe colega cea noua si pe coordonatorul meu de rezidentiat care, in scurt timp a devenit mentorul si  idealul meu (un om de la care am invatat si invat sa devin  un medic cu stapanire de sine ).

Ma opresc putin sa discutam despre  Mentor- model , eu am fost o norocoasa mi-am dorit mereu sa am parte de un om de la care sa am ce sa invat si sa am siguranta ca invat corect am vrut sa invat medicina si nu sa ,,fur meserie,, . Medicina nu se fura ci se invata, cel putin acesta a fost dictonul care mi-a motivat, printre altele, plecarea in Germania. Lucrul cel mai important pe care l-am invatat de la coordonatorul meu a fost sa nu fiu zgarcita ci sa  invat mai departe pe ceilalti ceea de am invatat si eu la randul meu. Medicina este extrem de frumoasa daca o inveti de la oameni care vor sa isi impartaseasca cunostintele medicale si care sunt mandri de tine cand te vad ca ai invatat ceva de la ei.

Primele luni de rezidentiat mi le-am petrecut pe anestezie in blocul operator unde aveam 12 sali de operatie:Urologie clasic; Urologie Da Vinci; Chirurgie Generala; Chirugie Toracica; Ortopedie; Ginecologie; Obstetrica;ORL adulti ; ORL copii; Chirugie Cardiovasculara;Chirurgie de Urgenta;

In primele 2  saptamani am fost alaturi de coordonator in toate salile de operatie am facut cunostinta cu aparatul de anestezie, mi-a explicat in fiecare sala cum sa ma comport astfel incat sa nu deranjez chirurgii si care e sistemul de organizare pentru fiecare gen de operatie care se facea in salile respective. In cea de-a treia saptamana mi s-a spus sa ma duc in sala de Ortopedie, a venit si coordonatorul, am intubat pacienta impreuna dupa care el a plecat din sala, eu privind foarte atenta monitoarele si pacienta.

La un moment dat am vazut ca pacientei ii sclipea ceva in par sub lumina puternica a salii de operatie.  Uitandu-ma mai atent am observat  ca avea phthiraptera in par… adica paduchi. Mi-am sunat coordonatorul,  i-am spus ca am descoperit la pacienta phthiraptera si el m-a intrebat daca am pus un diagnostic de certitudine. Am raspuns convinsa: DA, dar  l-am invitat oricum sa vina sa-si exprime si el o  parere.  A venit, s-a uitat si mi-a zis zambind,, Felicitari pentru diagnostic. Insa dupa aceasta operatie sala se va inchide si va trece printr-un proces special de decontaminare. Veti ramane izolata impreuna cu pacienta si am inceredere in dumneavoastra ca o veti extuba in conditii ideale,, . Am incremenit instant,  ma gandeam ,,Pfuai cat noroc pe mine datorita unui diagnostic rudimentar (cel putin la noi, in Romania),   am marea onoare de a extuba o  pacienta pentru prima data  intr-o sala izolata doar eu pacienta asistenta de anestezie si probabil cativa paduchi maturi si sute de lindine cvasiinevoluate, la fel  ca  mine”. Mi-am dorit ca operatia sa dureze cel putin o vesnicie ca momentul extubari sa se petreaca cat mai tarziu, dar, in acelasi timp ma gandeam la faptul ca pe masura ce stau mai mult in sala cu atat mai mult creste riscul ca populatia paduchista sa ma detecteze si sa ma adopte drept gazda confortabila. Pana la urma m-am pus pe treaba am oprit Desfluranul si am asteptat pacienta sa respire. In mintea mea era o mare de intrebari si de variante posibile n luate cate k. In cele din urma pacienta s-a trezit, eu mi-am luat atitudinea de medic responsabil, am indepartat tubul din traheea pacientei si am intrebat-o daca a visat ceva frumos , iar ea a raspuns semiadormita ,,da am visat ca sunt la  mare,, . La randul meu ma gandeam ca si  eu sunt la mare…la mare distanta de ceea ce ar trebui sa fie un medic responsabil in sala  de operatie.

“Botezul” meu de rezident in alta tara, de rezident care a facut  primii pasi pe calea  autonomiei profesionale s-a legat pana la urma de experienta romaneasca (poate nu in sensul in care se asteapta toti, aceea ca medicina se face la noi la nu stiu ce nivel in facultate, cat mai degraba de situatiile nu neaparat fericite pe care le-am observat) , de  norocul sau  sau ghinionul  ca m-am nascut in Romania si ca am putut sa recunosc rapid paduchii. Fara aceasta informatie intamplatoare care m-a condus sa raman singura cu pacientul si cu primele manevre provocatoare din ATI,  poate ca evolutia mea ar fi fost mai lenta, mai lina, poate mai echilibrata sau poate nu.

Cert este ca din ziua aceea am intubat si am extubat si am sustinut anestezia in sala de operatie singura fara coordonator langa mine. Desigur, il puteam suna oricand si el a fost alaturi de mine la multe cazuri dificile sau atunci cand ii spuneam ca as vrea sa folosesc un medicament pe care nu il mai folosisem pana atunci. Nu m-am simtit niciodata singura in sala si fara nici un ajutor pentru ca de fiecare data cand am avut o situatie dificila in maxim 30 de secunde coordonatorul meu a ajuns in sala de operatie (deci nu am fost nevoita sa practic medicina la telefon :).  Aceasta intamplare mi-a amintit ca, pana la urma, orice experienta academica sau nonacademica a viitorului medic poate fi de folos intr-un context prielnic…

Va urma.