1998 – 2016 -un dialog intre doua generatii de medicinisti brasoveni (1)

Îmi place să cred (poate că sunt prea optimist…) că facultatea nu e doar un spaţiu fizic neutru, câteva clădiri în care intri şi ieşi, timp de 6 ani, ci un spaţiu în care se se articulează o memorie, experienţa unor generaţii, cel mai adesea silenţioasă, într-o facultate tânără, o naraţiune care se construieşte în timp, la dezvoltarea căreia îşi aduc contribuţia toate promoţiile care au trecut prin facultate. M-am bucurat să văd că acest blog a fost un mijlocitor neaşteptat pentru o întâlnire virtuală între generaţii: prin acest blog, complet întâmplător, am intrat în contact cu un absolvent al primei promoţii din Facultatea de Medicină Braşov care a urmărit câteva dintre postări. Reperul de discuţie iniţial – cum altfel – decât experienţa copleşitoare a O-G-ului din Anul 6 dar şi Anatomia din Anul 1. De aici şi până la momentul în care întrebările mele au început să curgă nu a mai fost decât un pas.

Un viitor absolvent al Facultăţii de Medicină Braşov, promoţia 2016 (sper! 🙂 ) stă de vorbă cu un absolvent al primei promoţii din 1998, al aceleiaşi facultăţi, o scenă surprinzătoare pe care nu o anticipam, o întâlnire între doi oameni care nu se cunoşteau cu adevărat (deşi, mi-am dat seama, încă o dată, dacă mai era nevoie, că lumea e mică oricum 🙂 ), legaţi prin singurul numitor comun: facultatea în care ne-am consumat experienţa studenţească. E ceva ce mi-a dat sentimentul unei apartenenţe la un loc cu rădăcini şi sper să vă dea o senzaţie similară şi vouă (cântăriţi şi comparaţi trecutul cu prezentul, experienţa de medicinist braşovean îşi păstrează repere perene dar şi accente individuale, în funcţie de promoţie).  Am întins aşadar o punte metaforică peste timp, peste aproape 20 de ani.   Îi mulţumesc mult interlocutorului meu  pentru acest interviu pe care îl voi posta în două părţi.

OLDUNSUREHAND: Cum te-ai hotărât să dai la Medicină? Ce se ştia de Facultatea de Medicină de la Universitatea Transilvania în acea vreme?

ADRIAN: Hotararea de a ma face medic o luasem pe la varsta de 5-6 ani, asa ca faptul ca m-am decis efectiv – nu a fost un act de mare framantare mentala sau familiala. Sigur ca au fost factori care ma cam destabilizau in decizia mea, mai ales la terminarea liceului : trebuie sa nu facem abstractie de vremurile imediat postRevolutie , in care am avut admiterea la Medicina (1992) . Iar problemele socio-economice de pe atunci  dadeau o perspectiva deloc favorabila profesiei de medic. Erau foarte cautate facultatile de drept si economie, pe atunci bazate in principal pe Universitatile cu traditie ( erau putine particulare). Chiar si eu cochetasem cu ideea de a da la Drept, dar dorinta nu m-a tinut mai mult de o luna de zile. Mi-a trecut subit pentru ca eu deja eram “ indoctrinat ” cu Biologie, Fizica si Chimie , nu cu Gramatica sau Istorie.

Ma pregatisem intens pentru  admiterea la UMF Cluj, cand, cu putin timp inainte de admitere, aud ca s-a infiintat Facultatea de Medicina la Brasov. Datorita avantajului conferit de proximitatea facultatii , am decis sa ma inscriu aici (nu exista posibilitatea sa te inscrii in mai multe centre simultan, pentru ca admiterea se dadea concomitent in toate centrele, doar cu subiecte diferite). Si ma trezesc ca dau examen la Medicina Brasov, un examen care nu se potrivea cu metoda de pregatire la UMF Cluj: adica nu s-a dat examen grila ci scris-sinteza, eu pregatindu-ma din cartile de teste grila Cluj. Dar am luat examenul de admitere in prima serie  a Facultatii de Medicina Brasov.

E bine de stiut inca un mic detaliu. Prima data cand s-a infiintat la Brasov, Facultatea de Medicina avea si un specific de Medicina Traditionala, pentru ca isi dorea sa devii calificat si in medicina traditionala – Acupunctura, Presopunctura etc. Chiar prin specificul asta, ce nu a durat prea mult, s-au alocat 2 burse de lunga durata de studiu in  China, pe care le-au luat la alegere nu foarte concurentiala , doua colege din anul I.

Acestea au plecat si au absolvit intr-adevar Facultatea de Medicina Traditionala in China ( cred ca in Shanghai). Le-am mai vazut ulterior pentru ca revenisera in tara.  Apoi a disparut ideea asta cu medicina traditionala – nu cred ca dadea prea bine in fata Comisiilor de Acreditare ce ne vizitau tot mai frecvent si dur facultatea.

Despre Facultatea  de Medicina din Brasov nu stiam nimic , pe atunci;   eu cred ca nimeni nu stia  mai nimic despre ea, de fapt. Probabil ca nici “ctitorii” nu stiau exact ce va urma.

OLDUNSUREHAND: Cum a fost examenul de admitere? Unde s-a ţinut? Cum a fost concurenţa?

ADRIAN: Examenul de admitere s-a tinut in amfiteatrele Facultatii de Silvicultura (Corpul S), vis-a-vis de  Spitalul de Obstetrica-Gincecologie. A fost sub forma de subiecte scrise la Biologie, Fizica si Chimie. Iar concurenta a fost destul de mare, nu pot sa spun cu precizie cifra. Cred ca a fost de  aproximativ 4-5 concurenti/loc, asa imi amintesc. Au fost 70 de locuri pentru prima serie  de studenti de la Brasov.

carnet

OLDUNSUREHAND: Unde se desfăşurau lucrările practice şi cursurile? Totul avea loc în Corpul Y sau şi în alte spaţii? Noi când am plecat din Corpul Y existau laboratoare de Anatomie, de Morfopatologie, de Biologie Celulară-Histologie şi de Genetică. Unde ţineaţi Fiziologia, Farmacologia?

ADRIAN: Sediul initial al FMBv a fost DOAR in Corpul Y. A fost singura cladire pe care a reusit sa  o asigure Universitatea Transilvania pentru Medicina- acest Corp Y, care apartinuse  Maternitatii Brasov ! Cladirea era un fel de Ambulatoriu al Maternitatii, ce a fost renovat si transformat in cladire cu specific didactic, cu incaperi tip laboratoare. Rectorul Universitatii Transilvania la acea vreme, dl prof univ dr Sergiu Chiriacescu, impreuna cu Decanul Facultatii de Medicina- dr. Popeia Radu (si ulterior, cu Decanul care l-a succedat, prof univ dr Teodor Leasu) au luptat cu adevarat si au facut multe eforturi ca sa existe pregatire universitara in medicina la Brasov,  sa supravietuiasca  si sa continue intr-un mod elegant. Asa ca noi faceam cursuri in aproape toate corpurile Universitatii Transilvania Brasov! Multe cursuri au fost tinute in amfiteatrele Facultatii  de Silvicultura . Si examene de semestru sau de an, am sustinut acolo.

– Pe Colina ( corpurile A , B….) tin minte ca faceam Informatica Medicala, LP-urile  de Biofizica

– in Corpul M  de pe str. Vlad Tepes , langa Teatrul Sica Alexandrescu (cladirea nu mai apartine universitatii astazi, a fost retrocedata), faceam cursurile de Biofizica in anul I.

– in Corpul T,  de langa Hotel Aro Palace am facut Istoria Filosofiei, in anul I.

– in Corpul P unde este Facultatea de Matematica, pe Bd.Iuliu Maniu, aveam laboratoarele de Microbiologie/ Virusologie/ Parazitologie, in anul II

– Limba Engleza faceam, in primul an , intr-o cladire de langa Cabinetul Medical  Studentesc de pe Str. Lunga. Ulterior , Limba Engleza s-a tinut in corpul Y ( anul 2)

– in Amfiteatrele Facultatii de Silvicultura (Corpul S) tineam multe cursuri: Anatomia, Biochimia,  Fiziologia, Histologia, Biologia Celulara, Genetica, Microbiologia ,Psihologia si  Antropologia ( sper ca s-a scos din Programa materia asta imposibila ), ulterior  Fiziopatologia, Microbiologia, Morfopatul si Farmacologia.

– Laboratoarele de Anatomie , Genetica, Histologie, Biologie celulara, Morfopatologie, Farmacologie, Fiziologie si Fiziopatologie, Biochimie s-au tinut doar in celebrul Corp Y. Secretariatul era in ultima incapere pe partea stanga.

Era intr-adevar o vanzoleala prin tot orasul, dar era placut. In plus,  fiind singurii, pentru  inceput, nu era nici prea greu sa se faca un orar coerent si stabil; depindeam doar  de posibilitatea de a fi libera sala/ amfiteatrul in cauza.

In prima serie, eram 70 de studenti si, parca,  in urmatorul an au fost tot 70 de persoane. Grupele erau de cate 12-13 studenti , ma refer la grupele de materii preclinice din primii 2-3 ani. Ulterior, grupele erau de cate 7 studenti ,in stagiile clinice. Eram 10 grupe cu totul in anii clinci.

Numai in anii mari am avut si noi ocazia sa vedem o prezentare Power Point!

OLDUNSUREHAND: Care era baza materială a facultăţii pe vremea aceea? Aţi avut piese anatomice, oase, cadavru la Anatomie, reactivi la Biochimie, lame la Histologie şi Biologie Celulară?

ADRIAN: Baza materiala… nu era grozava. Dar era acceptabila.  La Histologie sau Morfopatologie aveam lame de nu faceam noi fata cu ele. Aveam , in principal, pentru ca ne adusesera multe lame si profesorii ce veneau sa predea cursurile  respective, in special profesori proveniti de la UMF Carol Davila Bucuresti. Si foliile de retroproietor, erau atunci la moda, desi acum cred ca suna arhaic. Numai in anii mari am avut si noi ocazia sa vedem o prezentare in Power Point.

OLDUNSUREHAND: Care sunt profesorii de care îţi aminteşti din acea perioadă? Titularii de curs veneau de la UMF-uri să predea iar asistenţii de laborator/ coordonatorii de stagiu erau de aici din Braşov? Cine era Decan?

ADRIAN:  In primii ani majoritatea  erau de la UMF Carol Davila , veneau si erau cazati aici pentru ziua de curs – in principal, saptamanal, uneori veneau si o data la 2 saptamani si predau proportional. Asistentii erau localnici, nou formati , nu toti foarte bine pregatiti pentru ca nu aveau  rutina activitatii.

La Biologie Celulara  l-am avut pe dl. Prof. Univ. Laurentiu Popescu care e drept ca nu a tinut toate cursurile,  fiind substituit de alti conf. sau prof. de la Bucuresti. Histologia am facut-o cu dna Prof. Doina Onicescu, o somitate in domeniu , tot de la UMF Carol Davila Bucuresti. Oamenii acestia  incercau sa aduca chiar si cursul lor litografiat ,unde era cazul, ca sa ni-l copiem noi,  sa avem dupa ce invata. Se mai scoteau cursuri si la tipografia Universitatii Transilvania, dar era destul de greu, asa ca tot xeroxul era la putere. Un curs interesant si greu a fost si cel Microbiologie. Ni l-a predat dl Prof. Balbaie Vlad. Era, inca de pe atunci, un batranel pensionar, din Bucuresti , fost mare  director al Institutului de Microbiologie si Parazitologie, o spaima a tuturor celor care s-au specializat in medicina de laborator pe Bucuresti.Venea la curs cu niste foi ingalbenite de vreme, dupa care preda. Examenul a fost neasteptat de greu ( isi merita omul reputatia) pentru ca ne-a cules numai niste subiecte abstracte : gen sinteza ARN  la bacteriile gram….. si genul asta de intrebari mai aride. Asistente le avea pe actuala Conf.univ dr Idomir Mihaela, o persoana foarte placuta, calma si cu rabdare  si pe Dr. Furtea Magdalena – o doctorita interesanta, dar  si foarte severa. A renuntat la cariera didactica si a plecat in Bucuresti pe alt domeniu. Dar ea si  Prof. Balbaie ne-au facut sa visam numai bacterii, virusuri si paraziti. Cursul de parazitologie a fost tinut de altcineva, o doamna tot de la Bucuresti, nu i-am retinut numele. Dar parazitii si acum ii tin minte, pentru ca  se faceau des sedinte de recapitulare, se proiectau imagini cu toti parazitii studiati .

Asistenti la materiile preclinice erau : Ligia Neica (la Histologie), Antonela Chesca ( la Biologie Celulara), Daniela Diaconescu (la Genetica) si mai erau niste persoane de care nu imi mai amintesc sau care au plecat ori poate si-au schimbat numele intre timp. La disciplinele clinice au fost foarte multi asistenti dintre medicii de notorietate buna profesionala. Au fost cooptati , pentru a se avea o mai buna intrare in spitalele brasovene spitale care oricum erau foarte retinute in ceea ce priveste studentii la medicina localnici. Dar strategia a fost buna, pentru ca au fost implicati in activitatea asta  multi  dintre medici iar unii  ulterior au devenit cadre didactice. Asa a fost cazul pentru conf univ dr Laurentiu Nedelcu, Dr. Gheorghita, Dr. Dumitrache Ancuta si Florin ( sot –sotie), Conf. univ dr Scarneciu, Dr. Buie Ioan, Prof univ dr Minea Dan, Dr Alexandru Grigoriu (la Psihiatrie) , sef lucr dr. Grigorescu Dan etc.

Aveam, la Morfopatologie o asistenta deosebit de frumoasa si de finuta. Invatai Anatomia patologica de dragul ei si din respect pentru rafinamentul ei. Anca Maniu , parca asa era numele ei. A plecat din tara, deci a renuntat de mult timp la cariera asta. Cursul de Morfopatologie  il tinea dna Dr. Malene Georgeta, sefa serviciului de Anatomie Patologica de la Spitalul Judetean Brasov. Preda bine si nu era absurda cu pretentiile.

Primul Decan a fost , dupa cum am mai spus, dl. Dr. Popeia Radu. A fost medic  cardiolog la Spitalul Judetean Brasov. Nu stim ce s-a intamplat, dar cand eram in anul III ,  acesta a fost schimbat cu Dr. Leasu Teodor,din diverse motive. Numai ca dr. Popeia a fost destul de suparat , dupa cate eforturi si sacrificii a facut pentru infiintarea facultatii si a  plecat fara sa vrea sa mai auda de facultate sau vreo activitate didactica. A iesit din viata facultatii , definitiv si irevocabil.

Dl. dr. Leasu a devenit conferentiar la Semiologie medicala si s-a dovedit un  decan eficient, fiind direct interesat de bunul mers al lucrurilor (iar  fiul dansului era coleg cu noi).  Dupa care , a devenit profesor universitar.

Era foarte severa la examene, dna prof Radoi. Organiza numai examene orale…

OLDUNSUREHAND: Aţi întâlnit câteva figuri pe care generaţiile de azi le-au prins la final de carieră – pe atunci erau în plină activitate şi afirmare profesională – prof univ dr Alin Cucu, prof univ dr Mariana Rădoi, prof univ dr Codruţa Nemet, prof univ dr Aurel Mironescu? Inclusv concediatul profesor Onisâi? 

ADRIAN: Ai pomenit despre niste nume cu o sonoritate deosebita.

– Dna prof univ dr Radoi Mariana. Un model de medic pentru foarte multi dintre noi. Un adevarat Profesor, respectiv ceea ce iti imaginezi ca ar trebui sa insemne un Profesor Universitar.  A venit la Brasov , de la UMF Carol Davila , fiind Sef de lucrari acolo, tinuta in acea pozitie  multi ani de nu stiu ce profesor. Facea naveta periodic  ca celelalte cadre din Bucuresti , sa ne tina initial  ( atentie ! ) , in anul III, cursul de Fiziopatologie ! Da,dna prof. univ dr Radoi, a tinut initial cursul de Fiziopatologie, la vremea aceea dr Alina Pascu fiind asistent sau preparator. Dna prof Radoi tinea niste cursuri de fiziopatologie EXTRAORDINARE. Din pacate,  LP-urile nu erau chiar asa faine. Aveau gradul lor de caracter abstract. Imi amintesc primul examen de Fiziopatologie. ,din vara anului III ( examen de an, pentru ca partialul de iarna a fost grila ). A examinat personal pe toata lumea,tot oral. Eu luasem 7  in partialul de iarna , iar in vara , dansa m-a ascultat pana la capat la subiectele  de examen ( retin ca am avut si modificarile din decompensarea parenchimatoasa din insuficienta hepatica). Mi-a mai adresat cateva intrebari iar  nota finala , care era o medie cu nota din vara ( teoretic) a fost de 10 ! Ca si cum atunci mi-a dat nota 13 . Dansa nu te lauda, dar ii vedeai in ochi satisfactia sau dezaprobarea .

Mai apoi, dna profesor  Radoi Mariana a luat o decizie si s-a transferat definitiv la Brasov, devenind imediat Conferentiar universitar , apoi nu peste prea mult timp Profesor universitar. Tot ea  a tinut cursul de Medicina Interna , tot ce inseamna : pneumologie, cardiologie, hematologie, nefrologie, gastroenterologie etc. Si chiar a tinut cursul , pentru ca pe atunci foarte rar tineau cursuri asistentii . Asistenti univ. la interne erau Dr. Diana Tint, Dr. Bobescu, Dr. Tom Alexandru , dintre cei arhicunoscuti. Mai erau niste persoane ubicuitare pe sectia de interne-cardio, la acea vreme, dar care au disparut din Spitalul Judetean si din viata universitara brasoveana.

Era foarte severa la examene, dna prof. Radoi. Organiza numai examene orale si  doar cu dansa. Era greu, pentru ca nu se limita strict la subiectele cu pricina , ci  mai arunca si cate o intrebare ( sau mai multe) colaterala. Doar dupa ce am  absolvit noi facultatea, in 1998, am auzit ca a fost promovata ca Decan.

– Dnul Prof. univ dr Cucu Alin. Un om deosebit, de asemenea. A venit la FMBv direct  Conferentiar de la UMF Cluj. Se simtea stilul didactic deja format. Un profesor ideal,zic eu. Tinea cursurile in mod regulat, doar exceptional existau amanari . E drept ca mai tineau cursuri si unii medici chirurgi, asistenti  la chirurgie, dar asta era destul de rar. De exemplu, dr. Durach a tinut cateva cursuri. Era  o placere sa stai la cursurile dlui Prof.Cucu , pt ca erau presarate cu momente de relaxare, glumite, divagatii binevenite. La examen , insa nu mai era asa de exotica atmosfera :). Examenele se dadeau scris , tip grila, dar la modul ca intrebarile ne erau cititie , fara sa le putem nota, noi completand raspunsul pe loc. Tin minte ca la ultimul examen de chirurgie , am luat 10 si ca m-am intalnit cu dl Prof.Cucu pe holul sectiei de chirurgie si m-a luat pe dupa umeri si m-a felicitat . Eu am ramas blocat, pentru ca nu imi imaginam ca profesorul m-ar cunoaste, adica sa ma fi retinut cu nume si nota ! Si fiindca credea ca eu sunt un pasionat de chirurgie ( ceea ce nu era real , din pacate ), m-a repartizat pe sectia dr. Dragomir ( cred ca tot Chirurgie 3 ), pentru practica de vara, cred ca pentru a-i mai schimba putin impresia proasta pe care o avea acesta despre studentimea brasoveana. Am reusit sa supravietuiesc onorabil acelei practici de vara, de 2 sau 3 saptamani, dar trebuia sa citesc zilnic la Chirurgie, pt ca Dr. Dragomir avea obiceiul sa puna intrebari studentilor practicanti destul de interesante, la vizitele de dimineata !

– Dna Prof. univ dr Nemet Codruta  – a inceput activitatea ,cand eram noi prin anul IV, fiindca ne preda cursul de igiena si medicina muncii. A fost o doamna de treaba. Nu avea pretentii de om frustrat. Acum cred ca si dansa e in pragul pensiei, chiar e incredibil sa ma gandesc la asta pentru ca atunci era in plinatatea puterilor fizico-intelectualo-profesionale.

– Dl. Prof. univ dr Aurel Mironescu a fost implicat de la inceput ,la plata cu ora, apoi ca sef lucrari , pentru cursul de Chirurgie Pediatrica. Nu mai imi amintesc prea multe despre dansul ,pentru ca ceea ce preda nu era materia mea preferata, iar cursul era  greoi si plin de nume proprii ( displazii, anomalii, tehnici operatorii..).

– Pediatria era predata de dl. Prof. Buzinschi Sorin. Nu stiu, nu cred, ca mai este la  catedra – cred ca s-a pensionat. Dar chiar a predat un curs de Pediatrie frumos. Era un om riguros, cu informatia pe care o preda noua studentilor, cu prezenta la cursuri, dar si la examenele de pediatrie, pe care le sustineam oral.

Cand luai un 7 sau 8 la Anatomie, erai academician.

OLDUNSUREHAND: Cum decurgea un LP obişnuit de Anatomie? Azi se folosesc mulaje, filmuleţe cu disecţii şi prezentări. În anii 90 nu putea fi vorba de aşa ceva…

ADRIAN: Hmmm, anatomia  era horror . Eu cred ca se pastreaza aceeasi perceptie, a tuturor generatiilor asupra acestei materii grele. De fapt, este impactul puternic al volumului mare de informatie pe care trebuie sa o asimilezi repede si bine , intr-o etapa de inadaptare la un asemenea volum, o etapa specifica medicinistilor, fie ei cat de inteligenti or fi.

11

“Catelul meu  se minuna de obiectul ce-mi acaparase  mie atata timp in sesiunea din vara 1993 = Anatomie, Papilian II

Erau 3 sali de anatomie ( laboratoare)  si lucram  cu 2 cadavre . Intr-una dintre salile mai mari, ne reuneam 2 grupe , si faceam disectii pe rand.

Asistenti la grupa ( angajati sau la plata cu ora) erau:

– Dr. Grigorescu Dan ( de la Chirurgie Plastica) – un foarte bun anatomist ,dar si foarte sever ( ooops) . Ne facea multe desene pe table, colorate, aducea si multe planse anatomice. In plus invatam si din atlase. Dar de baza era …. imaginatia, ce trebuia sa mearga la cote de avarie, pentru a intelege topografia, raporturile , rotatille si mai ales…embriologia.

– Dr.Sechel Gabriela ( printre primele cadre didactice din facultate) si putin mai tarziu Dr. Fleancu Andreea .

Disectiile se faceau fara manusi chirurgicale pe mana, pentru ca “sa simti
consistenta anatomica a structurii” . Desi cadavrele erau bine formolizate, mi s-a parut o pretentie scabroasa, dar a trebuit sa ne conformam.  Unii veneam si in timpul liber sa disecam sau sa mai vedem vreun organ sau os. Si sa udam cearsaful cu care acopeream cadavrul !

– Dr. Albean Marcel  de la Chirurgie Plastica din Spitalul de Copii

– Dr. Onisai Lazar

Aveam si multe oase si craniul, ca material didactic. Anatomia era predata dupa  Papilian I,II si III. Cursul a fost tinut pentru o buna bucata de timp , cel putin 2-3 ani de Prof. univ dr. Georgia Radu de la UMF Cluj. Venea la sfarsit de saptamana , vinerea in special , si tineam cursurile. Si sambata aveam deseori cursuri , nu neaparat de anatomie. Era greu pentru ca nu era organizata o biblioteca prea grozava, iar cursurile litografiate apareau cu intarziere. Tin minte ca Embriologia a fost absolut de cosmar. Nu pricepeam nimic cum se dezvolta si cum se rasucesc trofoblastii si tubii neurali , mezodermele si somitele. Era o carte de embriologie ( nu mai retin autorul, dar era buna ), la Biblioteca Judeteana, dar pentru sala de lectura, nu la imprumut. Mergeam la sala de lectura si citeam si conspectam cu mare greutate, pentru ca era foarte solicitata.. Uneori reuseam sa mai si xeroxam cate ceva, pentru ca era un aparat de copiat acolo in incinta, dar care functiona dupa un calendar greu de inteles.

Dl. Prof. Georgia avea obiceiul sa imparta toata materia de examen in subiecte, ce erau facute cunoscute studentilor . Adica era oricum totul de invatat, doar ca stiai exact cum era impartita materia  pe subiecte , la examenul ce era musai oral. Profesorul era foarte, foarte exigent ,dar nu era sadic. La examen te sfredelea cu o privire academica  rece , dar totusi toleranta. Te ajuta, daca observa ca te descurci si ca stapanesti materia. Rata de restantieri la primul examen de Anatomie a fost foarte mare. Am luat examentul doar vreo 15-20 de persoane. Si astia cu note destul de mici. Cand luai un 7 sau 8 la Anatomie, erai academician. Urmatorul an a fost mult mai bine , si ca promovabilitate, si ca note. Invataseram si noi
sa invatam

Dupa care, incepand cu urmatorii ani dupa noi , dl. Prof Georgia nu a mai venit la Brasov, ramanand in locul dansului dr. Onsai Lazar, care era sef de lucrari pe atunci.

2

“Poza de grup la Banchetul de absolvire, in mijloc fiind si dl. Prof.Georgia Radu

OLDUNSUREHAND: Cum vă descurcaţi cu organizarea? Nouă astăzi nu ne mai ajung facebookul şi telefoanele cu atâtea variante de orar şi modificări ale modificării survenite peste noapte. Câte varainte de orar aveaţi şi cum o scoteaţi la capăt?

ADRIAN: Organizarea a fost satisfacatoare in primii ani. Nu eram prea multe serii de studenti , nu eram nici prea multi colegi in an, cadrele erau si ele putin mai intelegatoare. Dar spre finalul facultatii, se simtea deja nevoia unei infrastructuri mai mari si a unei organizari mai bune. Pe atunci nu se inventase FB si nici chiar telefonul mobil – cel putin la nivelul nostru. Asa ca tineam legatura doar fata in fata si prin telefon fix. Nu se faceau prea multe schimbari in programari sau orare. Foarte greu si astea erau cunoscute de toti. Tinea de conducere: decanul si rectorul erau intransigenti fata de cadrele responsabile cu programul si nu ii lasau sa zburataceasca programul cum voiau muschii lor. Mai aveam si noi ferestre, inevitabil. Dar ne obisnuisem si stiam exact orarul si programul.

O singura data, am fost victima unei comunicari deficitare . Prof. Mironescu, din diverse motive, in sesiune a anuntat colegii, grupa noastra, ca reprogrameaza data examenului de vara cu o zi mai repede. Si eu am fost singurul care n-am aflat acest micut detaliu, pentru ca nu imi functiona telefonul fix, iar colegii au dedus ca am aflat si eu de modificare. Din intamplare am sunat in ziua respectiva pe altcineva, din alta grupa , sa
imi spuna cum a fost la examen, iar colega a ramas blocata pentru ca stia ca si eu trebuia sa fi dat examenul. Asa ca am facut un pic de comotie cerebrala, cand am aflat ca am pierdut tocmai examenul de Chirurgie pediatrica, ce oricum nu ma facea sa am greturi spontane. A doua zi dimineata la 7, eram deja pe sectia dr. Mironescu si l-am asteptat sa vina si i-am explicat situatia. M-a cam certat, pentru ca nu cred ca a fost foarte convins de explicatiile mele, care erau total sincere, dar in final a acceptat sa dau examenul singur. Si mi-a scazut un punct din nota,pentru ca nu
am fost punctual:). Nu m-a mai interesat, era bine pt ca scapasem cu bine.

(partea a II-a a interviului – intr-o postare viitoare)

Anul 6. Stare terminală.

anul6

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc cum eram la începutul facultății, e cam urât. Pe atunci credeam că în anul 6 intri la menopauză – auzeai pe toată lumea că se plânge de ea, că e greu, că ai 5 atacuri de panică pe zi, că a mai făcut câte unu’ osteoporoză de la atâta stat pe scaun etc. Dacă nimereai în K prin septembrie, mai vedeai vreun student ieșind roșu și leșinat de la examenul de licență sau, chiar mai rău, vedeai doar lista cu rezultatele afișată nu la avizier, ci chiar la intrare. În mintea mea se desfășura atunci un scenariu dramatic în care foaia respectivă nu afișa niște note, ci era o listă cu supraviețuitori după cutremur. Nasol. Nu e prea frumos. Golurile din creierul meu de neofit într-ale medicinii nu făceau decât să sporească grotescul situației, mai ales că eu de-abia învățam să citesc un amărât de orar și anul 6 se plimba pe hol cu privirea fixă și tulbure de aproape îmi venea să îi salut cu „sărumâna”. Așa mi se părea pe atunci. Respect.

Și totuși în anul 1 nu credeam în menopauză. Apoi, prin anul 3 am început să mă pregătesc de ea. Mă gândeam cu groază că n-o să-mi găsesc nici un coordonator de licență care să mi se potrivească. Aveam ambiții, aveam proiecte, bravam pe tema asta și mă imaginam contribuind până la sfârșitul facultății la descoperirea unui mic hormon care să-mi poarte numele. În fiecare zi aveam o nouă idee, mă trezeam din vise cu eprubete și medalii internaționale dând cu nasu’  de cartea de semiologie care mi se părea mai mult un atlas de bucătărie. Fiecare simptom avea câte un analog în cămară – vărsătura în zaț de cafea, scuipătura în gem de caise etc. Ce putea fi așa de greu să vin și eu cu un personal brand? Am aflat însă, nu mult mai târziu, că un om cu ambiții grandioase e un om care nu știe destul. Sau e un pic nebun.

anul1vsanul6

În anul 4 am descoperit că e bine și să dormi un pic mai mult dimineața și nu e nimc rușinos în a freca pereții cu halatul. Toți au făcut-o înaintea ta. Intrasem, cu alte cuvinte, în premenopauză. Pe zi ce trece, mi se răreau foliculii primordiali și viitorul sumbru și inevitabil la care priveam neîncrezătoare în anul 1 devenea din ce în ce mai mult o realitate. Îi vedeam din când în când pe „cei mici” când ne mai intersectam pe hol la cursuri și îi priveam cu aceeași gingășie cu care își privește bunica nepoțeii care se dau pe leagăn. Such young, much naive, wow.

grey

Să revenim la sprijinitul pereților. Ce-i așa de rău? Ești și tu obosit, nemulțumit și dacă ai noroc te confundă coordonatorul de stagii cu o ușă ca să mai poți moțăi și tu un pic. Menopauza se apropie, dar încă mai poți să o ignori. Auzeam că și pe la UMF-uri se face același lucru. Am avut mereu complexul ăsta – că lumea din UMF-uri mă privește superior, deși experiențele Transmed (3 la număr) mi-au demonstrat contrariul. Nobody cares. Chiar și așa, când mai călătoream „în străinătate” mergeam la stagii pregătită cu o replică în caz că mă întreabă cineva de unde sunt și apoi își lasă capul politicos pe spate când îi spun „Brașov”.  „A, nu știam că aveți facultate și acolo.” „E mică, da’ e-a noastră”.

owok

În anul 5 străinătatea s-a concretizat în ceva și mai creepy, însemnând că interlocutorii nu numai că nu auziseră de Brașov, dar le era greu să localizeze și România. Am fost la adăpost de siguranță – puteau să-și imagineze că sunt de la UMF București și nu i-aș fi contrazis. Totuși, aveam o plăcere sadică să le explic de Siebenbürgen și de micuțul nostru oraș în care s-a vorbit odată aceeași limbă ca a lor. Again, nobody cares. Mi-a fost de ajuns că începusem să ascult manele. Nu ca să îi pun în temă cu tradițiile noastre neaoșe, ci pentru că mi-era pur și simplu dor să ascult o muzică lipsită de pretenții. Era pastila mea de bunăstare și întâmplarea face că nici nemților nu le displăcea. Nu mai ziceți la nimeni că oricum nobody cares. Eu mi-am luat rolul de ambasador în serios.

tigan

S-a terminat și anul 5, am scăpat și de Erasmus și uite așa s-a insinuat tiptil tiptil și anul 6, când în sfârșit am intrat la menopauză precoce. Mai ales băieții, care s-au împuținat vizibil de-a lungul anilor. Am început să-mi scriu și testamentul (adică lucrarea de licență) și m-am bucurat când coordonatorul mi-a ales o temă „la care nu e mult de lucru”. Acum, „la menopauză”, singura mea consolare e că mai am ceva amintiri din tinerețe – coridoarele reci de la anatomie, bucuria primei disecții, bucuria primei burse, un blank în memorie odată cu mutarea  în corpul J, peretele de la etajul 6 unde e scrijelit ce s-a mai furat din vestiar, atunci când mi-am aruncat cursurile după patru ani pentru că mi s-a îndoit biblioteca, atunci când m-a văzut primul coleg de liceu îmbrăcată în costum de spital și a fost surprins, anul de Erasmus în Germania, anul de Obstetrică-Ginecologie PARDON anul 6 și vreo 2-3 oameni care încă mai râd la glumele mele și mi-au rămas prieteni buni chiar din primul semestru. În rest, cărți de peste 1000 de pagini cu titlul „Mic tratat” sau „Ghid de buzunar”, cărți xeroxate, foi cu scheme și stiloul meu drag care face agonia conspectelor mult mai ușor de suportat. Cam asta e medicina, acum, la final. Desigur, mai sunt și oamenii…de care poate o să îmi amintesc mai bine peste câțiva ani. Despre examenul de Obstetrică-Ginecologie o să vă povestesc, poate, în alt post sau îl las pe oldunsurehand să scrie ceva mai de doamne-ajută la anul. Enough said, prepare your anus.

flashbackdog

Aici mi se oprește imaginația. Tot ce proiectasem în viitor când am dat admiterea și ulterior când ne spunea Dr. Țurcanu că din experiența lui, toți cei care se apucă de medicină o și termină, are termen de expirare în 15 noiembrie. Oricât aș încerca să sar peste momentul ăsta, examenul de rezidențiat nu e numai o barieră temporală, ci și una mentală. Ca un sezon nou din Game of Thrones. Te prinde mereu nepregătit. Tu nu te-ai fi putut gândi la asta. Am constatat cu surprindere că mulți dintre frații mei de meno- sau andropauză sunt la fel de nedumeriți ca și mine în ceea ce privește ce se întâmplă mai departe. Puțini dintre ei au o țintă clară, majoritatea (inclusiv subsemnata) fiind pe principiul „să iau o notă bună și apoi mă mai gândesc”. Asta dacă vorbim de cei 50% care vor să rămână în țară. Ceilalți o să se confunde curând în masa discuțiilor de genul „oare ce-o mai fi făcând X-ulescu acela care a plecat Nu-Știu-Unde” „bah, nu mai știu nimic de el”.

Și ca să terminăm povestea cu aceeași notă optimistă pe care am ținut-o până acum, am să vă las cu un citat dintr-un mare medic ginecolog elvețian (uitați-vă cu lupa, calitatea xeroxului se depreciază cu fiecare generație, deci wait for it). Gata, v-am pupat. Fiți blânzi.

menopauza

Drumul in medicina incepe cu… adaptarea

Salut intrarea lui DTM in echipa blogului – are multe de povestit, inclusiv experienta de studiu internationala,  asa ca merita sa o urmariti:

“De vorba cu tine drag coleg…
Ma numesc  DTM,  sunt omul planetei  si sunt aici cu tine coleg drag sa povestim despre viata de student la medicina si despre cum  ajungi un medic bun nu doar pe baza cunostintelor medicale insusite  in facultate, ci si asumand lectii de viata utile unui medic, din experiente aparent banale.

Probabil stii deja ca pentru a fi medic ai nevoie de suflet, de empatie ,sa  stii sa iubesti viata ,sa accepti moartea fara se renunti la lupta impotriva ei . Din pacate, in facultatea din Brasov putine cadre didactice ne mai invata sa simtim plenar ce inseamna sa fii medic – acum si aici in acest sistem  conteaza sa stii,  sa retii pagini intregi si sa reproduci  fiecarui indrumator convingerile  si amprenta sa profesionala.

Insa pe masura ce trece timpul te dumiresti ca fiecare medic este unic, are propriul stil , isi formeaza propriile lui tehnici de abordare a pacientului, de elaborare a unei fise de observatie,  de efectuare a unei operatii.   Facultatea pe care ai ales-o, drag coleg, ar trebui sa te invete cum sa profesezi ,in ce conditii ,in ce forma ,cu ce nivel de cunostinte ,la ce standard si nu in ultimul rand sa te invete cum sa nu iti pierzi aceasta profesie.

Iti urez  ,,La multi ani ,romane !,, iar daca esti un coleg strain si ma citesti acum ,,La multi ani ,”fiule” primit in plasament !,, Poate ca nu am ales intamplator intalnirea cu tine  chiar astazi de ziua Romaniei , mai am cateva luni de stat in tara mai exact 10. Tocmai de 1 decembrie, la ceas de sarbatoare, consider ca este o zi potrivita sa incep sirul  marturisirilor  ,avand in vedere faptul ca iti voi povesti despre cum am inceput eu sa invat sa fiu medic  in tara natala dar si cum m-am adaptat  ulterior in tara care m-a adoptat temporar (si sper ca permanent cat mai curand).

Sa incepem –  22 iulie 200X caldura infernala ,costumul alb simteam ca se lipeste de mine , am ridicat privirea si ochii mi-au fost inundati de 3 cuvinte ,,Bine ati venit !,, ( In mintea mea intrebare ,, oare am venit bine , sunt bine ,am ajuns bine,voi pleca de aici tot asa de bine ?,,) Am cautat apoi un cp3 , mi-am cautat numele pe usa, asta da disperare trebuia sa ma vad neaparat acolo ca altfel cred ca mi-ar fi cazut cerul in cap ,se ruina tot viitorul meu inainte sa am macar ocazia de a incerca sa mi-l conturez .
Am ajuns in sala, al-3-lea scaun de la geam de pe randul 2 .In stanga si in dreapta mea tinerei sau mai degraba copii ca  mine, obositi dupa intensul si respectatul examen al maturitatii plus alte cateva saptamani in care au cugetat ce vor face cu viata lor ,daca se fac barmani in Dubai, daca raman un an sa ia somaj , daca pleaca la studii in strainatate ,daca se fac avocati sau profi de limbi sau aleg sa fie salvatori din fata mortii. Ehh, cativa dintre ei visau sau cel putin incercau sa fie viitori medici , am intors privirea mai in spate si am vazut oameni de toate varstele ,de la proaspeti absolventi de liceu pana la curajosi cu canitie .

1 rezultat

M-au trecut mii de fiori cand am primit foia de examen pe care  aveam dreptul  sa doar fac x-uri , realizam ca imi voi juca cel mai dur joc din viata mea de pana atunci, un joc pe cat de familiar pe atat de incarcat de mize de data aceasta: eu eram cu x-urile , cei care aveau sa corecteze lucrarea erau cu 0-urile . Au fost cred ca cele mai gandite  si mai dureroase x-uri pe care le-am facut vreodata  ,cum alegeam  un x ,ma gandeam cu groaza la celalalt x . Si nu era doar teama ca nu as fi stiut raspunsul corect ci teama de a nu gresi casuta, de a nu sari randul .

Am iesit ultima din sala de examen mi-am verificat jocul vietii cu X si 0 de mai multe ori ,am pupat foaia si am parasit apoi  sala de jocuri . In fata cladirii care ma salutase la venire se aflau parinti ,multi parinti si multi tineri cu reactii diferite – unii plangeau .altii zambeau fericiti ,altii isi consolau parintii ,pe altii ii consolau parintii ,alti erau revoltati ,unii dintre ei spurcau biologia si chimia . Cat timp mi-am cautat sustinatorii prin marea de oameni ma gandeam oare eu cum sa reactionez cand ii intalnesc? Am spus un simplu  ,, Da, cred ca voi fi student!,,

Intalnirea cu corpul K ,22 iulie ora 23:45, un om agitat ,un pic peltic coboara scarile si spune raspicat: ,,Avem listele cu admisi ,le vom afisa , cei care au nota mare la Bacalaureat sa nu isi faca griji ca au intrat toti”. Pe vremea mea conta mult nota de la examenul maturitatii, cred ca mergeau pe ideea-  poate stie tanarul carte dar daca nu e suficient de matur n-are ce cauta intr-o facultate in care responsabilitatea ,rabdarea ,respectul  ,finetea ,discretia ,confidentialitatea , atitudinea , nobletea,blandetea ,corectitudinea ,atentia ,delicatetea  sunt puse la mare cinste. M-am cautat pe lista de admisi de jos in sus am inceput cu respinsii ,pun mereu raul inainte  ( lectie de atitudine de fapt utila  in medicina –  te gandesti la ce e mai grav si apoi excluzi pana ajungi la boli banale –  ca medic , cand a sunat telefonul de la UPU , zbori pana la pacient cu gandul ca in 2 secunde daca nu esti acolo l-ai pierdut , in medicina n-ai timp, ai clipe ).

Revenim la momentul in care m-am vazut pe lista de admisi ,undeva pe la mijloc  –  din clipa aceea viata mea primea un viitor ,o schita si o poarta deschisa .
Lasam in urma copilarie si adolescenta ,prieteni ,parinti ,iubit ,oras natal  si ma dedicam unei lumi intregi. Cand alegi sa fi medic te dedici lumii ,pacientul tau poate fi orice om de pe planeta asta ,este singura profesie  in care poti intalni pe oricine ,la orice ora si in orice imprejurare . Copii se nasc  in fiecare secunda si in acelasi timp oamenii mor in fiecare secunda .

Am avut 2 luni de vacanta ,asa o numeau cei din jurul meu, binemeritata vacanta dupa munca depusa pentru intrarea in alta lume – dar in mintea mea numai vacanta nu era si in sufletul meu simteam deja greutatea responsabilitatii .  A urmat festivitatea de deschidere a Facultatii si prima lectie despre ce inseamna viata pe care mi-o alesesem. Am ales ultimul rand din sala Amfiteatrul corpului S , de acolo vedeam multimea de colegi si cadrele didactice ,de acolo priveam totul fara sa pierd nimic . Aveam sa aflu ca in medicina trebuie sa vezi totul, sa incerci sa nu pierzi nimic (pierzi un semn, un simptom,un instrument  ,poti pierde pacientul).

Discursul de la deschiderea anului universitar l-a tinut o mare doamna profesor ,pe atunci Decan al Facultatii de Medicina ,ne-a vorbit cu respect ,ne-a numit colegii dansei ,ne-a incurajat si ne-a prevenit. Fragmente pentru toate generatiile:
,, V-ati ales o meserie nobila ,nu va bateti joc de voi ,de ea si de viata din mainile voastre,,
,, Medicina o inveti zilnic , un medic bun citeste medicina in fiecare zi cel putin 1 ora,,
,, Exista meserii si exista profesii , voi ati ales o profesie si asta necesita o vocatie .,,
,, Exista medici fara talent dar cu ambitie si exista medici pasionati exceptionali,,

Am plecat de la deschidere cu n ganduri ,,oare sunt facuta pentru asta ,oare voi reusi ?,, Dar mi-am impins nesiguranta in adancul sufletului si m-am indreptat aparent increzatoare spre  Corpul Y –  de care probabil ca ati mai auzit- ,am fost invitati sa vizitam acest simbol al facultatii de la vremea aceea  imediat dupa festivitate . Insotiti de domnul agitat din seara de admitere si de alte 2 cadre didactice am facut cunostinta pentru prima oara cu mirosul de formol ,cu ,,Morfolina ,, pisica neagra care pazea mortii din bazinul de la subsol si pe care daca o intalneai inainte de examenul de anatomie nici nu mai avea rost sa intri in sala de examen stiai sigur ca in ziua aceea  te numesti ,,pica,, .

2014-07-27 07.56.52

Un corp sobru ,rece , intrai ca intr-un cavou si ieseai de acolo ca un cadavru ,miroseai a formol si erai palid de la cat frig indurasei ,iti ramanea in suflet incizia in forma de Y (care nu e straina pana la urma de numele cladirii). “Parintele” , domnitorul” acestui corp intunecat – o fantoma ,pe care o visai si in timpul anului si in sesiune si dupa sesiune si in vacanta si in restanta. Te bantuia non stop dar era poate un stadiu embrionar a ceea ce mai tarziu devine constiinta medicala – acea chestie care iti aminteste ca daca faci ceva gresit ,esti nepregatit ,nesigur pe tine, daca ai in cap doar nestiinta atunci te vor urmari regrete ,consecinte, remuscari .

In corpul groazei am invatat ca ceea ce tine de morti ramane la morti n-aveam voie sa iau cu mine la camin decat mirosul de formol in rest trebuia sa pastrez confidentialitatea (o noua lectie esentiala pentru un medic, nu-i asa?).  Laboratoarele de anatomie din anul 1 si 2 ,Biocel, Genetica ,Histologie,Morfopatologie au insemnat ore intregi de frig – inghetam si ieseam mov din mormantul-corp Y  ,examenul de rezistenta il dadeam in fiecare zi ,am racit de cateva ori la inceput dar apoi am inceput sa ma adaptez.  Mai tarziu si chiar si acum nu mai imi este teama si nu mai simt acel disconfort de a ajunge pe “front” pe timp de iarna, m-am convisn ca pot rezista ore bune in conditii aprige .  Asadar iata o  alta lectie desprinsa si din experienta asta: ,,medicina o faci in orice conditie,e greu ,te adaptezi,.

Corpul Y pe care l-am vizitat in prima mea zi de student avea sa ma disece pana la ultima celula ,din anul 1 pana in anul 3, mi-a fost cimitir de vise ,emotii, trairi ,mormant de regrete,neimpliniri  si frustrari. Corpul Y care acum nu mai este al Universitatii, l-as cumpara daca as avea suficiente finante, l-as darui din nou facultatii si n-as schimba la el nimic – doar el a pregatit o buna parte  din medicul care voi fi  maine.

Zambesc si ma gandesc la Corpul J – nu va plangeti ca e departe ,ca trebuie sa mergeti pe jos de la statia de autobuz pana la  cladirea pierduta pe camp . E frig si trebuie sa indurati zapada ,vant ,ploi ,sa urcati 6 etaje ,e testul de rezistenta pe care facultatea de medicina va obliga sa il indurati.  Toti am trecut prin asta dragi colegi dar sub o alta forma ,in alte timpuri .

Medicina nu este comoda mai degraba incomoda ,indurati disconfortul mic din facultate ,va pregateste pentru o lunga calatorie de 40 de ani de activitate profesionala in care veti aduna tone de neplaceri si tone de satisfactii  !

Am intrebat candva un medic daca in medicina sunt mai multe neplaceri decat satisfactii si mi-a raspuns asa : ,, Ce  este mai greu , un kilogram de fier sau un kilogram de pene ?,,

Va urma…

Povestiri din Corpul Y (4) – Primul examen la Anatomie

Așa cum probabil prea puțini studenți la medicină vor fi pregătiți vreodată, la parametri optimi, pentru a face față primei sesiuni,   tot la fel de greu le va fi să vorbească despre emoțiile trăite la primele examene din prima sesiune. Una dintre încercările temerare ale Anului 1 se leagă, inevitabil, de Corpul Y, locul pe care, în acele zile de februarie ale primei sesiuni, mai toți l-am părăsit cu capul plecat și cu o senzație de deznădejde pulsând în ritmurile vântului tăios.

În Anul 1 încercam să mă responsabilizez să citesc măcar săptămânal materia predată la laborator – măcar partea de anatomie a oaselor și a mușchilor. De embriologie nu îndrăzneam să mă apropii, deși știam că subiectele din acest capitol extins parcă ad infinitum erau numeroase și aveau caracter eliminator (profesorul era tare încurajator la curs, în acest sens: nu știți ce se întâmplă în ziua a 8-a a dezvoltării… picați, nu descrieți toate etapele ovogenezei sau spermatogenezei… picați etc). Până la vacanța de iarnă, lucrurile au mers relativ bine, eram exagerat de încrezător că reușisem să parcurg mai bine de jumătate din materie… apoi, imediat după ce împlântasem prima oara lama bisturiului într-un cadavru, încercând să descopăr marele dorsal, avea să se producă catastrofa: un munte de materiale cu vascularizația, inervația membrului superior și inferior cădea ca o avalanșă peste preocupările mele orientate mai mult spre Biochimia care mă zăpăcea al naibii.  Dintr-o dată, ochiometric vorbind, grosimea materialelor de pregătit pentru Anatomie  rivaliza lejer cu “Biblia” biochimica a profesorului Coman, anticipând o karmă de rahat pentru perioada de după vacanță. Am avut insiprația să profit însă cât am putut de cele două săptămâni din preajma Crăciunului și a Anului Nou, să-mi fac tabele cu mușchii și articulațiile, înjurând mania detaliului a lui Papilian, să schițez câte ceva la distribuția vasculară și nervoasă, măcar să am niște materiale esențiale pentru perioada sesiunii (erau atâtea foicele, tipărituri și caiete, de parcă toată camera mea era un fel de mașină de spălat intelectuală, în program de centrifugare). Apoi a venit sesiunea… primul examen la Biochimie a fost prima catastrofă pentru cea mai mare parte a colegilor mei- oral, cu structuri și scheme pe care trebuia să le pui pe tablă, cu hipoglicemii, plânsete, stat în sală și câte 5-6 ore, în speranța unei inspirații care să deslușească enigmele din întrebările profesorului.  Și după această agonie deschisă de lovitura brutală, ca de pumnal (deci ca un ulcer perforat) a Biochimiei, ne îndreptam spre ultimul cui din sicriul temporal al sesiunii – anume examenul de Anatomie (n-am mai făcut greșala asta mai târziu, si am cautat sa planific Anatomia întotdeauna în prima jumătate a sesiunii).

Am învățat în sesiune cât am putut – și la vremea aia nu puteam mai mult de 4 ore pe zi – 2 dimineata și 2 după amiaza. Am învățat după conspectele, schemele pe care mi le făcusem în vacanță și culmea, nu întotdeauna folosindu-mă de atlas (mi se părea mai comod uneori să-mi folosesc imaginația… ceea ce nu a fost neapărat o decizie inspirată). Cât despre embriologie – am înghițit-o cu greu, am desțepenit-o în primele zile de sesiune și am reluat-o în ultimele zile înainte de examen – la mica greață, în vârful patului, fără să sondez prea mult youtubeul după scheme logice și montaje explicative, am îngurgitat-o și am vomitat-o, trântind cu caietul de pereți, nefiind sigur că am rămas cu prea multe (lucrurile se cam blocau pe la ziua a 15-a sau a 16-a în dezvoltarea colecției de celule cascadoare care se aranjau și se încălecau în cele mai bizare forme) iar desenele retardate și modeste din materialul recomandat îmi dădeau o cu totul altă imagine decât ceea ce credeam că am înțeles-o eu. Dar la ora 20 în preziua examenului, am închis cartea, am pus materialele deoparte, am tras adânc aer în piept și m-am dedicat activităților care să îmi aerisească creierul îmbâcsit de tot felul de inserții, șănțulețe, canale deschise și închise conform unei coregrafii genetice cât se poate de precise. Nu mă consideram pregătit doxă, dar măcar aveam un minim de spus la fiecare subiect posibil (la unele mai mult, la altele mai puțin – si ma consolam ca asta ar fi ok) și păstram cumva speranța naivului, inocentului: doar n-o putea fi atât de rău. Inconștientul era de altă părere și funcționa autonom trimițându-mi în acea noapte coșmarurui nasoale, intermitente.

Image

A doua zi, am plutit cumva, în plimbare până în capătul celălalt al orașului, la primele ore ale dimineții, împins de frig și de muzica ce-mi răsuna în urechi, încercând să-mi distrag atenția de la a recapitula prea multe subiecte care mi-ar fi amintit cât de mult uitasem din materie. Imediat după centrul vechi am zărit Maternitatea – răsufla vioi aburul autoclavelor, sărbătorind venirea pe lume a noilor prunci. Vis-a-vis, în Corpul Y, în spatele zidurilor și a urmelor de zăpadă de pe acoperiș, aveau loc acte mai funebre, se desăvârșea un deces al entuziasmului, o inițiere printr-o moarte a inocenței, o condamnare la restanțe necesară în vederea transformării studenților în mediciniști adevărați. Profesorul de Anatomie deschisese ușa și pătrunsese în micuța sală din capătul coridorului. Clădirea era la fel de rece ca privirea evaluatorului care, deși se adresa amabil și aparent încurajator studenților, poftindu-i să intre, cerând carnetele de note în avans, păstra o lucire metalică și indiferentă în ochi, ca un călău care cunoaște caracterul inevitabil al îndeletnicirii sale.

Corpul Y era așadar un loc al transformărilor, al demascărilor aparențelor prietenoase: Laboratorul de Genetică devenise sala de tortură, atâta timp cât era spatiul în care avea să se petreacă examinarea la Anatomie – câțiva studenți așteptau (suspect de) încrezători aprobarea de intrare a profesorului. Aceasta a venit și câțiva dintre încolonați s-au grăbit să pătrundă în minuscula încăpere unde nu știai ce aveai să găsești. Doar ușa trântită din când în când de mâinile neîndemânatice îți reamintea că exista o comunicare între cele două cosmosuri de sub același acoperiș: cel al aspirațiilor și speranțelor studențești care pluteau nesingherite pe coridoare și cel al realităților iscălite în carnet, în micul laborator. Sălile de disecție deveniseră adevărate vestiare cu pufoaice și cojoace împrăștiate peste tot, cu foi, markere și caiete, locuri în care studenții rebegiți de frig și de surescitare citeau intens, dând din cap aprobator, rozându-și unghiile, șifonându-și halatele din cauza fâțâielii pe scaun. O cameră a agoniei, în care se amestecau temeri exprimate interogativ, speculații și înjurături: nu vreau să-mi pice embriologie! A ieșit cineva? Tu ce-ai zice la nervul peronier? Are cineva dezvoltarea membrelor? Haosul impresiilor și al stărilor de confuzie se alinia și se structura ca la un RMN, sub efectul curentului electric adus de deschiderea ușii sălii de examinare: toți ciuleau urechile și își ascuțeau întrebările încercând să-și domolească emoția – cum a fost? ce a dat? Veștile erau sumbre de tot: nici nu se discută fără să știi subiectele eliminatorii (dar de fapt cam toate sunt eliminatorii), ba chiar ți se cere să predai biletul, ca să nu mai pierzi vremea în sală, e dur, e nemilos, nu se cerșește, nu se prea aproximează, nu se adună puncticel cu puncticel, nu: e totul sau nimic, impresionezi sau ieși afară, cu tot cu halat și carnet în care obligatoriu este marcată, ca o stigmă, neputința ta în forma notei patru.

Contaminat de panica celorlalți, fără să cad pradă unei disperări, am constatat cum încep să-mi tremure mâinile și nu, nu era de la frig. Cititul nu mă ajută la nimic, pur și simplu neuronii intraseră în grevă și blocaseră sinapsele, în capul meu răsuna mai degrabă un vacarm, era un fel de atmosferă de bursă pe Wall Street. Cu gura uscată și transpirat, am ieșit în fața Corpului Y, la o țigară. Mers nesigur, voce pe undeva bitonală, pielea căpătase un aspect parcă de lichen. Fumul îmi ardea gatul ca niciodată, parcă își făcea cuib intr-un perete scorojit și nu, traheea mea nu arăta totuși ca o bucătărie veche. Emoțiile deveneau copleșitoare, respiratul adânc, număratul acelor de brad din curte nu mai era de nici un ajutor. Pur și simplu nu puteam domoli și consola această teamă, cu niciun instrument rațional.   Acum ori niciodată, intru să actualizez unul dintre scenariile posibile. Am pătruns în anticamera mieilor pregătiți de tăiere academică, am cotrobăit prin ghiozdan, mi-am luat halatul și m-am îndreptat spre ușa laboratorului de Genetică. Ușa s-a deschis în cele din urmă, am pătruns și am dat de profesorul impasibil care tocmai semna un patru în carnetul unui nefericit care predase subiectele. Era ca un fel de glumă proastă: lumea intra, trăgea subiecte, puțini se așezau în bancă, mulți le citeau pe loc, le abandonau pe masă ca pe niște răvașe de prăjituri chinezești care îți dau o veste proastă și consumau formal experiența examinării, recuperându-și carnetul in care se afla bătaia metaforică pe umăr, deloc încurajatoare, a notei detestate de  studenți. Cei care indrazneau sa raspunda, primeau verdictul fatal, la bâlbâiala emoțională: “Du-te si mai citeste!”.

Am tras la rândul meu câteva benzi de hârtie din mormanul cu decupaje neglijente, profesorul mi le-a citit cu voce tare, nu tocmai neutră, ca un soi de provocare: crezi că te descurci? Are sens să pierdem vremea? apoi m-a invitat să iau loc în bancă. Subiectul de embriologie, spaima spaimelor era de o blândețe infinită: malformații congenitale rezultate din acțiunea factorilor teratogeni… în rest, din ce îmi mai amintesc: articulațiile intervertebrale și fasciile antebrațului – da, fara nervi, fara vase si ramurele, fara raporturi obsedante. Mă concentrez greu.

Înaintea mea sunt două colege una dintre ele tratează deja ultimul subiect, recitând hotărât, ca pe apă, o poveste despre scapulă și inserțiile ei musculare. Aștern cu mână tremurândă câteva idei, tratez subiectele în maxim trei pagini. Colega și-a încheiat reprezentația, a primit notă mare și a părăsit sala zâmbitoare, cealaltă colegă începe să vorbească răspicat despre spermatogeneză și diviziuni celulare. Se încurcă nițel, profesorul își pune mâna la cap și insistă ca studenta să reia de la început răspunsul. Chiar și cu poticneli, lucrurile capătă coerență. Începe să-mi fie rușine, cronometrând răspunsul ei și-mi dau seama că eu nu am ce să spun în mai puțin din jumătate din timpul alocat. Storc creierii după încă o idee. Între timp, alt coleg de lângă mine se decide să predea biletul și îmi dau seama că asta înseamnă că eu urmez la răspuns. Colega a fost premiată cu nota 9 și a pășit lejer spre ieșire. Obidit, resemnat, ocup locul de pedeapsă, sprâncenele autoritare din fața mea și ochelarii de pe nas îmi confirmă exigențele ridicate care sunt așteptate. Începutul e ușor deturnat de o stângăcie în exprimare: vertebrele se pot articula… – nu, zice profesorul. Hait! Deja am dat-o-n bară? Nu prea tare: vertebrele se articulează mă reformează academic examinatorul. Încep să înșir pe scurt lucrurile știute, întâmpinate cu multe aprobări din cap, ca din partea unui dirijor care punctează nonverbal atingerea unor note acute plăcute. Ajung la ultimul subiect pe care nici nu am mai prea avut timp să-l tratez: fasciile antebrațului – vorbesc acolo ceva de retinacule și, sub vocea încurajatoare a profesorului care glumește anticipativ: ei ca să vezi, că totuși dau un 10 astăzi, mai îngaim maxim două trei vorbe despre un subiect în legătură cu care nu știu prea multe. Ce am zis e totuși corect, cât de cât sistematizat, fără confuzii sau aberații. Profesorul e decis, îmi ia pixul din față și trece apăsat nota 10 în timp ce asistentul zâmbește și îmi transmite felicitări. Sunt ușor confuz și nu mi-e ușor să mă conving de cele petrecute. Instinctiv întind mâna după pix… profesorul în schimb îmi prinde ferm vâsla întinsă și o strânge cu putere… de fapt, lămuresc ulterior, aș dori să-mi iau pixul. Pixul? Sigur, poftim și felicitări! Mulțumesc cu jumătate de gură și cu un zâmbet fals pe față și ies afară ca și când aș fi asistat la un spectacol al carui protagonist nu am fost eu. Desigur, afară mișună încă cei gâtuiți de emoții: și? Cum a fost? Ce ai făcut? Zi-ne tot! Prezint în mare lucrurile și mă poticnesc puțin când vine vorba să spun ce notă am luat. E într-un fel stânjenitor când 90% pică, să vii să rostești mândru, ca un extraterestru de pe altă planetă: am luat 10 la examenul de Anatomie! E ceva parcă ireal!

Ieșind din sala de examinare, m-am regăsit departe de o bucurie eliberatoare, de o dorință de a sări în sus glorios, de a stoarce cu pumnii strânși o victorie delicioasă. Simt mai degrabă, pe undeva o specie de umilință, combinată cu ceva jenă față de restanțieri și o umezeală intensă în axilă. Primul examen la Anatomie nu fusese un triumf deplin, un rod al muncii asidue, pe deplin meritate, în ciuda faptului că luasem nota 10. În Corpul Y, după acea țigară posttraumatică, aveam să reflectez la semnificația împovărătoare a notei 10, la senzația aceea că e prea cuprinzătoare și exagerată pentru mintea ta limitată, la fel cum alții probabil că au reflectat despre semnificația unei note de 4 sau de 5 – niște cunatificatori tare zgârciți, nedrepți și batjocoritori la adresa eforturilor investite săptămâni de-a rândul. În fapt, această notă de 10 mi-a adus revelația despre importanța norocului (sau, să-i spunem mai neutru întâmplare) la examen, așadar despre importanța unui factor extern care nu are legătură cu tine și cu eforturile tale și care tocmai de aceea e mai neliniștitor și nu îți dă posibilitatea să te extaziezi sau să te împăunezi. Primul examen la Anatomie din Corpul Y sunt convins că a născut adevărat bilanțuri existențiale în mintea multora – am loc aici? Chiar pot să fac față? Merită? Pe treptele Corpului Y probabil că s-au luat multe decizii de destin, acea zi noroioasă de februarie probabil că a cristalizat prima evaluare personală lucidă pentru mulți boboci: a fost momentul în care și-au pus cu adevărat întrebarea dacă are sens sau nu să rămână la medicină.

Primul examen de Anatomie în Corpul Y mi-a dezvăluit anticipativ fragilitatea performanțelor – faptul că uneori, de la 5 la 10 nu sunt decât câțiva pași, faptul că pregătirea prudentă musai să fie dublată și de întâmplare fericită, de o combinație potrivită de subiecte și de o dispoziție binevoitoare din partea profesorului. Dupa  ani de zile de la acea experienta, astăzi, când nu mai știu nici 10% probabil din materia de Anatomie din Anul 1 (examen pe care l-aș pica cu brio astăzi) am rămas însă cu impresia durabilă, fundamentată de o experiență inițiatică, aceea că la medicină… ai atât de mult de învățat și atât de puțin timp.

Desigur, chiar daca Anatomia se uita (si vai, ce repede se uita si de cate ori se uita!),  primul examen la Anatomie e greu de uitat.

Povestiri din Corpul Y (3) – Stapanul statornic

Corpul Y nu e doar o clădire care a avut, candva, cateva laboratoare, nu e doar o piesa arhitecturala care a vegheat, ca un bunic mut venirea pe lume a copiilor din Maternitatea de vis-a-vis si a invataceilor pe taramul medicinii. De fapt Corpul Y nu e doar un corp, e mai mult decat suma partilor de acum defuncte si imprastiate, e un amestec de amintiri si trairi, un tot omogen ce defineste identitatea preclinica a catorva generatii de studenti.

Si daca ati aflat deja cum e sa fii pescuitor de cadavre, am să evoc si eu ceva din atmosfera desprinsa din “Hanu Ancutei ” in care realitatea si povestile vanatoresti se amesteca pentru a-l stimula pe ascultator, amintindu-mi de Corpul Y.

Image

Parca pe vremea cand mergeam in Corpul Y iernile erau mult mai grele iar vântul spulbera mirosul patrunzator de formol (al cadavrelor lasate la scurs in salile de anatomie) pe holul mic si albastriu al clădirii. Studentii se bucurau de minunatele disectii cu incizii in forma de Y ( ce coincidente!) pe niste trupuri cu origine misterioasa (despre originea lor nu era sanatos sa vorbesti, ca in vremurile de dinainte de 89), găsite prin nu stiu ce locuri, fara casa fara masa si fara apartinatori.

Anticamera Corpului Y era o mica poienita, neingrijita si totusi vie si verde in sezonul cald. Pe treptele de la intrare statea o cutie cu nisip in care nu era clar daca doar studentii stingeau tigari sau daca si pisicile isi faceau nevoile. Caci nu era nicio surpriza: in Corpul Y pisicile isi arogau aceleasi drepturi ca studentii. Iar invataceii se imprietenisera cu o felina neagra ca fundul de ceaun ce se plimba in căutare de mancare sau afectiune. Tavanul ventriculului IV, miau, miau, trrr, trrrr. Un intermezzo pisicesc in miezul lectiei de anatomie.

Corpul Y -un model arhaic de convietiurie intre regnuri: vegetalul si animalul faceau casa buna cu exteriorul si interiorul peretilor laboratoarelor. Stapan peste acest amestec armonios al vietuitoarelor, intre care studentii se simteau stingheri era doctorul R. Excentric si imprevizibil doctorul R. nu doar preda, dar si locuia in corpul Y – ca un fel de urs intr-un barlog, un fel de pustnic pazitor al lamelor, al tesuturilor incremenite pentru eternitate. Ca orice personaj care a sters granita dintre spatiul academic si spatiul personal, doctorul R a dat nastere unei mitologii studentesti, a inspirat tot felul de legende. Unii spuneau ca, pe cat de tolerant era cu pisicile ce-si facusera culcus prin Corpul Y, pe atat de dedicat era necesitatilor stiintifice, astfel incat nu se dadea in laturi sa puna nitel organele feline la microtom si sa le coloreze pe lame (pentru uz studentesc, desigur – unii tiparesc cursuri, altii feliaza pisici pentru microscop).

Doctorul R era cunoscut pentru atitudinea nemiloasa si pentru emotiile pe care le dadea studentilor la biologie-celulara sau histologie. Tremurau multi la examenele orale, nestiind daca vor supravietui pana ce impasibilul cadru didactic isi termina tigara din care tragea chiar in timpul evaluarii (si nu era greu sa o termine din 3-4 fumuri).

Insa fiorosul rezident al Corpului Y, doctorul R, avea si slabiciuni. Daca afla cumva ca esti dintr-o zona in care laptele se intovarasea cu mierea si dădea naștere casului usor uscat, de la tara, de la mama lui sau daca acasa la tine podgoria de vie făcea rod bogat iar stugurii erau ca țâța caprei si iti pocneau in gura de zemosi si dulci ce erau dând naștere la licoarilor bahice ce-ți strângeau gura cu totul, desigur că nu scăpai daca nu aduceai din roadele parintesti pentru a indupleca papilele complexe si condeiul doctorului . Studenții se fereau a spune de unde sunt, mai ales dacă erau din Moldova. Concitadinii lui Sechelariu erau năpăstuiți rău căci doctorul R nu era indiferent la chestiuni politice iar combinațiile psdiste păreau să îl dezguste (deși părea să fie un bon viveur care savura roadele patriei din acea zonă). De picat, picai în vară fără drept de apel, dar doctorul R era totuși un om mare ( si sa vorba si la stat) așa că studenții treceau examenul odată cu toamna. Mai ales dacă era vorba de săpat câte ceva, de reparat câte puțin prin Corpul Y și fibra tânără și motivată punea sarcomerele la lucru… Multe lucruri pitorești s-au petrecut pe vremea doctorului R. Studentii care l-au mai prins in bojdeuca lui din Corpul Y s-au prins cum stă treaba cu biologia celulara dar au și învățat lecția din Filantropica avant la lettre: mana întinsa care nu spune o poveste nu primește de pomana.

Povestiri din Corpul Y (2) – La pescuit de cadavre

Zi de vineri, no stress, orar paradisiac de an preclinic, fara activitati didactice. Tolanit  cu cartea de Anatomie in mana, ma uit pe pereti asteptand (inutil) sa se developeze imaginea spatiilor laterofaringiene in rudimentarul aparat foto al intelectului plictisit. It’s time for a rude awakening – dincolo de camera obscura a invatacelului, la facultate lucrurile se misca si pregatesc un val de aventuri care se îndreaptă spre mine, fără știința mea, pe calea undelor. Telefonul zbarnaie in zi de vineri. Cine sa fie? Un cadru didactic exasperat, pare sa se precipite in telefon: “Te rog eu mult, mai gaseste niste baieti si veniti repede in Corpul Y, ca am nevoie de ajutor – e o chestiune urgenta si nu suporta amanare, te rog mult, nu am la cine  sa apelez”. Nu cer lamuriri suplimentare, ma indrept direct spre Scheii Brasovului. Dau cateva mesaje, gasesc un singur coleg dispus sa se deplaseze neconditionat pentru misiuni secrete in spatele Maternitatii. Ajungem in Corpul Y, cladirea e pustie, doar un cadru didactic cu o sarcina emanata dintr-o situatie cat se poate de romaneasca. Despre ce e vorba?

Cadavrele pe care facem disectia au fost donate de apartinatori in scopuri didactice, pregatite si lasate la conservat cateva luni de zile. De data aceasta insa, familia unuia dintre raposatii formolizati s-a razgandit, realizand ca nu e prea de bon ton sa-si lase rudele forfecate de minti curioase si maini neindemanatice, asa ca a solicitat nici mai mult nici mai putin decat returnarea corpului decedat, spre a avea parte de o inmormantare crestina, cu cruce, popa si tamaie. De parca am fi tranzactionat cadavrul online, unde se aplica regula aia cu nemultumitul poate sa-si ia banii/produsul inapoi intr-un numar de zile, facultatea s-a supus fara drept de apel solicitarii si s-a angajat sa dea inapoi cadavrul nehotaratilor, sa-l scoata din beciul intunecat, zemuind de supa post-mortem ca sa-l predea locului luminat, locului cu verdeata. Dar vineri dupa amiaza, cine sa se mai ocupe de astfel de servicii prefunerare neconventionale? Ca doar luni, la prima ora, recuperatorii ar fi fost prezenti sa ia in primire cadavrul la cheie (adica scurs, ambalat in sac, gata de livrare). Profesorul de Anatomie a facut ce stia mai bine: a delegat sarcina celor mici si marunti, cu mesajul ceausist “sa facem totul!” ca sa rezolvam situatia penibila pe care cu greu ti-o poti imagina.

Image

Si uite asa, o zi de vineri care nu anunta decat o anosta toceala la anatomie, a devenit o zi cu lucrari practice, demne de incadrat in proiectul “scoala altfel” – la pescuit de cadavre inainte de weekend. L-am consolat pe asistentul topit de responsabilitatea sinistra, in maniera de cartier, cartier, cartier – “rezolva baietii, o scoatem la capat”, chiar daca sarcina nu se arata prea usoara: aveam un nume si cam atat… deloc satisfacator pentru ceea ce ne astepta. Bazinul cu cadavre din Corpul Y se afla la subsoulul casei vechi, intr-un beci in care riscai sa ramai fara cap, sa faci comotie cerebrala, daca aveai o talie mai mare de 1.70 m. Ca sa patrnuzi in beci, descuiai usa din spate a cladirii, tintuita cu o bara metalica orizontala, menita parca sa opreasca asaltul unor animale salbatice feroce. Ajungeai apoi in curtea interioara, coplesita de vegetatie (ma dusei in gradinuta, patrunjelu-i cu mult dincolo de puță) și făceai dreapta spre beciul protejat de o ușă de lemn veche și roasă de mucegaiuri și șobolani. Urmează un coridor lugubru, decorat cu aparatură veche, depășită fizic și moral, vegheat de un bec chior ca să ajungi la reședința robilor adormiți în chimicale clipocitoare. Nu puteam să nu mă gândesc la epoca lui Leonardo da Vinci, când disecțiile pe cadavre și depozitarea lor se făceau clandestin, la miez de noapte, în cine știe ce case obscure. Dacă a noastră călăuză didactică nu ar fi purtat halat și ar fi ținut în mână un felinar sau o lumânare, ne-am fi simțit ca un fel de de arheologi care au nimerit într-o catacombă părăsită,  în care Hollywoodul ar fi găsit decorul ideal pentru un film horror măcar de categoria B. Depășind și  încăperea în care erau aliniați foetuși în borcane prăfuite, ca niște statuete ritualice care te pregăteau spiritual pentru intrarea în sala tronului a acestui templu subpământean, am ajuns la cămăruța cu bazine. În cămăruța cu aspectul unei băi comunale improvizate, păzită obraznic de un ventilator micuț de baie ce nu ar fi putut evacua nici măcar putoarea unei defecări de rutină ne-am luat sarcina în primire. Din rațiuni de economie de spațiu, bazinele erau amenajate mai degrabă în adâncime decât în suprafață, așa că eu și colegul meu, bravi pescuitori de cadavre, încinși cu un două șorțuri cauciucate și cu o vergea subțire în mână ne-am dat seama că Moby Dickul nostru e o pradă la fel de dificilă ca cea a căpitanului Ahab. Asistentul ne-a recapitulat lecția: “E femeie și o cheamă Maria X, asta e tot ce vă pot spune, are numele agățat de picior, o găsiți, o scoateți și o întindeți aici pe grătar. Eu trebuie sa plec la o ședință”. Da, ce să-i faci, ședința noastră era tăcută și înțepătoare și dădea o vagă senzație de ilegalitate.

Am început să scormonim cu vergeaua neputincioasă prin grămada alambicată de membre și ochi spălăciți. Aveam senzația aia de curățător de câmp de luptă, când trupurile celor căzuți devin mase diforme insignifiante, abstracte, din care ideea umanității a fost exilată complet, lăsând locul cărnurilor și umorilor amestecate. Primul strat era… masculin, doi bătrâni pluteau tăcuți în fântâna chimică – a trebuit să îi scufundăm ca să dăm de femei… tirania patriarhală nu ne dădea pace nici aici. Dar, așa cum știm, în spatele bărbaților puternici, stau femei puternice, așa că după câteva acrobații am dezvăluit și ecoul unor expresii feminine. Intuiam că ar fi vorba de femei,  moartea și formolul ne transformă în asexuați – se pierd diferențele constituționale, organele genitale se stafidesc, nu-ți mai dai seama de la 2 metri jumate înălțime cu ce ai de a face. Zicem mersi că am prins mortul de picior și, cum ne-o fi norocul – îl tragem și sperăm să fie norocosul care va pleca într-o excursie la cimitir. Dar nu suntem noi așa norocoși. Doi studenți sfrijiți versus cadavrele leneșe la doi metri în bazin înseamnă un meci în care nu avem cotă de pariuri favorabilă. E grea al dracu femeia, o prinzi de subțiori și dai să o tragi și îți dai seama că înțepenești după ce ai ridicat-o 50 de centimetri. Ai dracu colocatari, nu vor să o lase să plece. Voința subpământenilor sau greutatea unui trup îmbibat cu formol. Știi la ce mă refer dacă ai băgat vreodată o plapumă cu totul în cadă și ai încercat să o scoți după aia… zici că ai turnat-o în plumb nu alta. Nu mai pun la socoteală faptul că zgândărind morții, în adăpostul lor lichid,  nu puteam primi decât o răsplată pe măsură…. valuri de formol au invadat băița comunală sterilizându-ne mucoasele și zădărnicind longevivele eforturi bacteriene. Cu ochii înlăcrimați (ce mască, ce mănuși? Lucrăm la pielea goală, că suntem cutezători), cu gâtul și nasul arse de chimicale, am cerut ajutor încă unui coleg… trei e număr magic de poveste, poate în trei o scoatem la capăt, o scoatem pe măria sa Formolizata la liman.

Era însă tot mai clar că nu o să putem face mare lucru,  doar trăgând cu vergeaua, fără să riscăm să ne alăturăm petrecerii umede, alunecând în bazin. Așa că inventivi, am căutat să improvizăm… doar era plin de aparate și fiare vechi ce ar fi putut să ne servească scopurilor morbide. Nimic adaptat pentru o misiune atât de rară, precum pescuitul de cadavre. Dar conceptul de pârghie e foarte generos…. Colegul meu apare cu un cablu electric de la cine știe ce mașinărie depășită. Îl învârte în mâini ca pe un lasou. Zâmbim, înțelegem despre ce e vorba, ca niște psihopați care au descoperit un nou instrument de tortură pe care de abia așteaptă să îl testeze. Planul are riscurile lui: tragem cadavrul până îi putem prinde capul cu mâna, legăm cablul de gât și spânzurăm mortul…. doar că de data asta e o spânzurare salvatoare, o spânzurare care va întrerupe deriva formolizată și va pregăti odihna din cimitir. Prima încercare: o agățăm cu precizie, o tragem, moarta ridicată pe jumătate susură de formol, e grea a dracu, simt că-mi pleznesc mușchii, și că-mi pierd echilibrul. Cablul a  fost legat în jurul gâtului, contra timp, nu prea bine pare-se, asa  că femeia torturata post-mortem alunecă la loc. A doua incercare pare mai promitatoare, ne folosim si de stecher pe post de element de blocare. Parghia functioneaza, tragem incet de macaraua asta improvizata si scoatem trofeul (fara plasa si fara cantar) pana la buza ciobita a bazinului. Transpirati si stropiti de formol, rasuflam tusind si plangand ca niste bocitoare tocmite… doar ca lacrimile sunt provocate artificial si icnetele sunt de bucurie ca am tras lozul sau cadavrul castigator (cu tot cu carton de identificare la picior)

Cu mortu pe gratar, impachetat in sac, cu gatul inflamat, parasim subteranul si iesim la lumina. Ne uitam complice unul la altul – operatia a reusit dar pacientul e mort… era mort de la inceput oricum.

Povestiri din Corpul Y (1)

Corpul Y… that jolly place care se ridica la inaltimea titulaturii sale, de la coada alfabetului si de la capatul orasului, ca si cand te-ar trimite cu gandul la un taram indepartat, la o zona crepusculara, de interferenta intre real si imaginar, un fel de loc where normal things don’t happen very often. Un loc a carui poveste o recuperezi din amintirile celorlalti, un loc de care medicinistii brasoveni de azi nu vor mai sti nimic. E locul in care a inceput Medicina la Brasov – o cladire veche, in spatele Maternitatii,  suita in panta, intr-un loc in care, in urma cu 50 de ani nu exista nici macar apa curenta. O vila chinuita de timp, stil vagon, inalta si racoroasa, o curticica inghesuita , ascunsa in spatele unor ziduri de beton, o cladire izolata  la o aruncatura de bat de Spitalul de Dermatologie si Venerologie (o alta fantoma generata de revendicarile patrimoniale ale clerului reformat brasovean), un coridor lung si ingust, usi vechi, scartaitoare, din lemn lacuit, cateva incaperi imprastiate pe ambele parti, vreo doua-trei camarute-depozit care au servit, pe vremuri, drept secretariat si pseudocancelarie.

Image

O casuta fara amfiteatre, fara sali de curs, doar cateva laboratoare improvizate, plantate in centrul vechi scheian, langa relicvele arhitecturale medievale ale Brasovului, asteptand sa se impartaseasca din atmosfera istorica, sa capete patina timpului si a experientei, sa  isi exprime optimist  aspiratia de a atinge aceeasi longevitate si notorietate. Un loc cucerit de vegetatie si fauna pe dinafara, ca un invelis protector, ca un statement, o prefață a activitatilor dedicate, indirect, protejarii si salvarii vietilor… prin manipularea de tesuturi moarte.

Corpul Y- locul in fata caruia cu greu gaseai un loc de parcare – naivii necunoscatori isi tranteau masina pe coltul strazii care urca pe langa Maternitate (singurul, de altfel, care era mereu gol) doar pentru ca bratul lung si vigilent al legii sa le ridice masina in mijlocul laboratorului de Anatomie (ca doar e strada pe care stau niste edili brasoveni).

Corpul Y – locul în care am făcut laboratoarele de Informatică,  Anatomie, Genetică, Biologie Celulară, Histologie și în care n-am mai apucat să facem Morfopatologie.

Corpul Y -locul in care ne-am pierdut virginitatea intelectuala la examenul de Anatomie, in care am ascultat colinde de Fuego in timp ce faceam disectii, inainte de Craciun,  in care aproape am turnat un film horror cu ecouri medievale, pescuind cadavre in bazinul cu formol, locul  in care am descoperit, ca niste arheologi siniștri foetusi conservati si planșe prafuite, in care ne-am jucat cu pisicile in laborator, in care am colorat caiete la Histologie si la Biologie Celulara, cu gecile in spate, locul în care siguranța electrică sărea când îți era lama de microscop mai dragă, în care așteptam la rând ca să ne putem așeza la calculator în laboratorul de informatică, locul în care chiar a fost domiciliat un profesor distrat care te pica până își termina de fumat  țigara, locul pe care l-am impachetat apoi, eviscerându-l și căruia i-am trimis rămășițele în cele patru zări, fără slujbă de înmormântare. Locul în care uneori am simțit că doar ne jucăm de-a Medicina, alteori că ne cade cerul în cap,

Corpul Y – locul pe care l-am îndrăgit și l-am disprețuit deopotrivă, ca pe un bătrân neputincios și ramolit la care stai în chirie, cu metehne și fixuri, dar de care ajungi cumva să te atașezi.

Corpul Y – locul pe care facultatea l-a pierdut la bursa revendicărilor fostelor case naționalizate, pe care comunitatea academica l-a despuiat si l-a incarcat intr-un camion, cu toate relicvele si istoria sa pe care prea putini dintre cărăuși au cunoscut-o.

Corpul Y – o altă șansă a memoriei colective destrămată, o șansă care a fost încărcată într-un făraș, într-un camion, o șansă îngropată în părăsire,  în urma căreia s-a trântit o ușă metalică pe care femeia de servici care îngheța iarna în cămăruța ei, s-a bucurat să o închidă cu zgomot ascuțit, pentru ultima oară, într-o primăvară însorită.

Corpul Y – Locul pe care merită să îl reamintim, măcar de dragul nostalgiilor, dacă nu al culturii universitare, prin… povestirile din Corpul Y. Îi invit pe toți cei care au mai prins laboratoare în acel corp de clădire să își împărtășească experiențele, fragmentele de amintiri, episoade mai amare sau mai amuzante.