Cum ne mai găsește lumea pe internet (II)

Dragi cititori, cititoare, and everything in between, am așteptat o perioadă considerabilă până la a doua ediție a acestei veritabile poște a redacției, ocazie cu care vă prezentăm cele mai inteligente, de bun simț, decente și la locul lor căutări care ne aduc cititori pe blog.

Evident, glumesc, o să fie aceleași absurdități batjocoritoare pentru inteligență oricărei primate cu care v-am obișnuit. De care noi vom face mișto cu mila unui Torquemada pe cocaină.  Așadar, without further ado, cum ne găsește lumea pe internet, partea deux:

doctorite medicale cu manusi

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: Eu zic că omul nu căuta unde trebuie doctorițe de care vrea el. Astfel, în mintea lui era confuzie. Nu suntem blog din ăla, boss.

OLDUNSUREHAND: E drept că prin spitalele de stat te trezești adesea examinat fără mănuși, palpat, percutat la mâna goală, dar atâta timp cât profesionistul are halat pe el, unii se simt în siguranță.  Desigur, în era internetului alții, căutători de boli și malpraxisuri virtuale ar putea ajunge să își  pună probleme legate  de igiena examinării (mai ales dacă e vorba și de vreun tușeu rectal). Totuși, ceva îmi spune că cei care au căutat așa ceva nu erau neapărat niște ipohondri sau niște persoane afectate de tulburare obsesiv-compulsivă, îngroziți de contaminare.

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Pe blog avem doctorițe medicale, dar fără mânuși că au unghiile făcute. Dacă vrei, avem mănuși separat. Dar trebuie să iei doctorițele medicale odată, dup-aia mănușile, și cum e combini e treaba ta. Da’ să știi că dacă se strică unghiile doctorițelor medicale de la mânuși, sau invers, altele nu mai pupi. Că n-avem doctorițe medicale pentru toată lumea. Sau mănuși.

OLDUNSUREHAND:  Greu de spus. Nu prea obișnuim să lucrăm cu mănuși pe blog. Nu prea suntem doctorițe și de fapt nici medici nu suntem. Hei, ce naiba facem noi pe blogul ăsta de fapt?

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: Pe alte site-uri. După cum am mai zis, atât eu cât și oldunsurehand suntem oameni de o inefabilă moralitate și nu am ști să îți facem recomandări. Totuși, mie mi-a zis un prieten că pe xnxx au de toate.

OLDUNSUREHAND: Bă, la Urologie și la Ginecologie sigur au mănuși pentru că… orificii întunecate și pentru că… populații microbiene… dacă urma să ajungi acolo și voiai să te antrenezi pentru asta, să vezi cum se “simte” cu mănușa, agață și tu o doctoriță în vreun club, pardon, într-o gardă…

200428509-002

Man working at office desk, looking at computer and scratching head

oare sunt facuta pentru medicina?

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: Regretabil, un segment din populația tânără și de sex feminin, mai ales în Europa și SUA, dezvoltă, datorită mass-mediei hipersexualizate, patologii legate de propriul aspect, uneori manifestate sub forma unor tulburări anxioase, alteori sub forma unor patologii ale comportamentului alimentar. Deci, eu zic, mai ales datorită caracterului vag al întrebării, tulburare anxios-depresivă.

OLDUNSUREHAND: Am intalnit medicina pe Tinder sau pe Facebook si nu mi-a dat accept la prietenie si atunci m-am intrebat daca nu cumva e ceva in neregula cu mine.

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Nu avem nimic relevant pentru căutarea asta, dar dacă ne trimiți o serie de poze, îți spunem noi dacă ești făcută pentru noi, sau dacă e nevoie să mai lucrezi înainte să ne îndeplinești standardele.

OLDUNSUREHAND: Eu cred că, de fapt, pe blog totul e despre asta: ne întrebăm mereu, după fiecare sesiune dacă suntem făcuți pentru medicină, inclusiv medicii se întreabă treaba asta (așa cum am văzut în poezia Ioneliei Cristea, realmente un stimul de piloerectie instantanee). Pur și simplu e atât de greu să trăiești cu medicina ! Asta nu înseamnă că, pentru răspunsuri mai detaliate, nu ai putea să ne trimiți totuși poze mie și Baronului 🙂

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: Având în vedere că suntem destul de pretențioși, ai putea să încerci o comparație cu oferta de la câteva agenții de modeling. Se susține comparația? Te așteptăm!

OLDUNSUREHAND: Dacă ți-ai pus întrebarea asta măcar o dată, nu căuta mai departe de propriul tău psihic. Bine ai venit în clubul cartezienilor mediciniști, o să trăiești blestemul acestei interogații oriunde ai fi, orice ai face… medicina te îndoaie și te face să te îndoiești mereu (o fi mai sănătos așa?). O să treci oricum la nivelul următor al întrebărilor de tipul: oare ceea ce fac e medicină? Oare mă fac alții la medicină? Oare cum  fac să scap de medicină? 🙂

cum se fac chefuri in camin brasov

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: O metodă eficientă de a se introduce la cheful altuia. Vă știți voi care sunteți, și noi vă știm, și suntem cu ochii pe voi. Nu-i frumos ce faceți.

OLDUNSUREHAND: Cu siguranță că nu acel răspuns din  regulamentul căminelor care zice că chefurile (indiferent de intensitatea lor: de la ceai dansant la paranghelie care rupe baraca) se fac cu aprobarea administratorului de cămin și a șefilor de palier.

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Probabil niște guest posts, probabil câteva aluzii finuțe din partea lui oldunsurehand și grobiene din partea mea, na, trebuie să citești puțin printre rânduri. Așa e în chestiile astea de finețe.

OLDUNSUREHAND: Chestii legate de cazare, supraviețuire cotidiană prin cămin, chestii care… strică cheful, cel mai probabil.

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: Cel mai sigur? La chioșc, jos. Ai tot ce-ți trebuie să faci propriul tău chef în cămin. Mai puțin manelele, da’ găsești tu un coleg cu mașină și subwoofer de neam prost. Ai încredere în tine. Poți!

OLDUNSUREHAND: Lasă documentarea! Trăiește-ți viața! Nu asculta de alcooldehidrogenaza aia leneșă! A venit vara, deci adaptează întrebarea: cum se fac chefuri ÎN FAȚA căminului?

admirata pe masa ginecologica

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: Căutătoarea (fiindcă hai să fim serioși) avea unul din două lucuri posibile în minte: o teamă irațională sau un narcisism foarte, dar foarte ciudat.

OLDUNSUREHAND: Un rai estetic medicinist în care doctorul nu doar îți dă tratament, ci te și admiră, pentru că el e superprofesionistul care trebuie să se gândească la toate, inclusiv la stima de sine a pacientului!

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Probabil câte ceva despre stagiile și gărzile de la Obstetrică-Ginecologie. Activitatea intensă de acolo va lăsa biata căutătoare neadmirată, dar în același timp liniștită. Masa ginecologică rămâne un loc pașnic.

OLDUNSUREHAND: Ceva despre stagiile de la Maternitate, de la sala de nașteri- ceea ce am trăit acolo nu a fost neapărat admirație, dar tot a strâns un public generos. Pe masa ginecologică nu e ca la muzeu: cei adunați în jurul ei nu se mulțumesc să privească și să își mângâie bărbile contemplativ extaziindu-se în fața clarobscurului și misterelor care stau la originea lumii… chiar se pune mâna și se retușează această compoziție care include și o găleată între picioarele pacientei

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: La Maternitate sau cabinete private. Fii insistentă, că nu știi de unde sare iepurele. Consistența este cheia!

OLDUNSUREHAND: Oooo, s-ar putea să fie mai complicat dar ar merge, în fond trebuie să muncești un pic ca să îți împlinești fantezia: rămâi însărcinată, duci sarcina la termen, naști la Maternitate undeva pe la mijlocul toamnei, început de iarnă, preferabil mai pe seară, pe la 20-21 așa, și vei avea un public studențesc disperat să își facă gărzile obligatorii care nu va conteni să te admire si sa sincopeze în fața mesei ginecologice. Va fi ceva ce nu vor uita toată viața!

cum ma internez la psihiatrie in brasov

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: O rezolvare foarte clară a unei probleme foarte specifice. Probabil e chiar un coleg de-al nostru, care, chinuit de patologiile renale, de multele forme de chirurgie, simte că nu mai poate, că îi e tot mai greu, că și dacă stă la birou cu orele, materia rămâne neînduplecată, mai ales nenorocitele alea de glomerulonefrite, mânca-le-ar boala, că nu pot, frate, să le pricep, și mi-e greu, serios!

OLDUNSUREHAND: Era într-o călătorie autentică de descoperire a sinelui… mai încet, acolo, că nu mă pot concentra din cauza vocilor voastre!

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Păi, avem câte ceva, mai o poezie, mai o poveste din practica de vară, de la licență, aveți de unde citi. Noi, aici, la Medicină sub Tâmpa, suntem foarte pasionați de psihiatrie. Dintr-un motiv sau altul.

OLDUNSUREHAND: Ce am avut și noi în minte când am ajuns la Psihiatrie, nu neapărat internați dar suficient cât să vedem ce se petrece pe acolo… și ne-a plăcut, într-un mod ciudat, atât de mult, încât am revenit de câteva ori.

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: Legea 487/2002, republicată 2012, legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice! Primul și cel mai important pas al tău spre vacanța mult dorită este cunoașterea și înțelegerea modurilor în care poți ajunge legal la psihiatrie în Brașov. Dup-aia, nu trebuie decât să-i convingi pe cei din jur. Dacă-ți iese, ai câștigat. Dacă nu, oricum mai avem nevoie de cineva pe blog.

OLDUNSUREHAND: Cum era refrenul ala cantat de  Doina si Ion Aldea Teodorovici? “Eeeeemineeeeessscuu”!

BONUS: antonella chesca youtube

OLDUNSURHENAD si BARONU SAMBATA: Da, da, că suntem chiar atât de fraieri. Apreciem însă efortul, dna. doctor.

 

Mica vrajbă a absolvirii noastre

Pe măsură ce se apropie finalul Anului 6 și curba de disociere a panicii de studenți e mai dreptace decât aia a hemoglobinei de oxigen din alcaloză, pe măsură ce compendiul pentru rezidențiat declanșează un reflex pavlovian al eliberării de lichid lacrimal în puncte precise, doar prin faptul că nimerește întâlnirea cu  un câmp vizual oarecare, pe măsură ce restanțele O-G-iste se apropie pentru nefericiții strânși cu ușa contracțiilor uterine, pe măsură ce ultima sesiune bate la ușă, după ce examenele practice, vin, în aceeași manieră firească de-a berbeleacul în săptămânile ce premerg lunii iunie, te mai gândești la minimele surse de entuziasm compensatoriu  pe care le-ai putea anticipa: pozele pentru albumul promoției, pregătirea ceremoniei festive, anticiparea banchetului. Toate aceste momente care ar trebui să pregătească atmosfera memorabilă de la finalul ultimului semestru de școală, înainte de marea absolvire, toate aceste momente care ar trebui, poate, să reunească studenții sub semnul solidarității, al privirilor deopotrivă nostalgice (spre trecut) și încrezător-temătoare (mai mult temătoare, fără îndoială – spre viitor), al experienței comune și grele duse la final mie mi s-a părut că s-au transformat într-un minicoșmar: mica vrajbă a absolvirii noastre – titlu posibil pentru un roman steinbeck-ian.

Da, e drept, nu e ușor să exersezi democrația cu o promoție întreagă – o știe fiecare student și fiecare reprezentant de an, când vine vorba de planificarea sesiunii, de mutatul unui curs, a unui stagiu, a unui LP, de strângerea de sume de bani în diverse scopuri. Democrația presupune diversitate și dezacord, constituirea unei majorități, schimb de opinii și impresii în arena alegerilor. Poate că am sperat, în naivitatea mea, că finalul facultății va mai înmuia din dispozițiile încrâncenate, că va aduce, mai lejer, la un numitor comun oamenii pe ultima sută de metri.  Dar de fapt, în teren, lucrurile stau altfel:  prilejuri de neînțelegere, opțiuni exprimate tacit, indiferență, prea puțină dezbatere, cel mult răbufniri nervoase (ne antrenăm, de fapt, pentru posibila atmosferă de spital din rezidențiat). Până la urmă, nu mi-e clar la ce mă așteptam, când simpatiile și antipatiile cultivate în toți acești ani, aflate în stare mai mult sau mai puțin dormantă și inofensivă au devenit în ultimul ceas, cam singurul combustibil pentru exercitarea puterii de decizie silențioase facebookiste.

Paralel cu perioada alegerilor  electorale din România, Anul 6 a ajuns în situația de a vota – nu viitorul țării și nici al carierei, ci … doar elementele care configurează absolvirea, care marchează ritualic finalul unei etape în pregătirea profesională. Și pentru că trăim în democrație, cam totul s-a supus la vot, de mai multe ori, în mai multe rânduri : de la firma care să se ocupe de evenimentul absolvirii, la variantele de pachete de absolvire, la variantele de loc de organizare a banchetului și meniurile asociate și până la prezentatorii evenimentului dintre studenți și desigur… Decanul de suflet. Niciuna dintre alegeri nu a curs lin și fără măcar un semn de întrebare – o promoție mare înseamnă multe păreri, multe opțiuni și tot atâtea impresii – nu poți mânca orice, oriunde, un local e prea în afara orașului, altul e prea mic, altul e prea kitsch, altul e prea rău famat, mâncarea e prea simplă, băutura e prea scumpă, pachetul ăla prea trendy, altul prea sărăcăcios etc etc. Cumva, pe rând, prin puterea trecerii timpului, a plictiselii, a resemnării (cred că prea puțin a compromisului) fiecare opțiune s-a cristalizat sub forma compromisului acceptat.

decann

Dar culmea a fost că alegerea care ar fi trebuit să fie cea mai lipsită de constrângere financiară, intoleranță la gluten, deficit de alcooldehidrogenază, hipersensibilitate estetică, sărbători în calendar, alegerea fundamentată doar pe experiențele personale ale studenților a ajuns să dea… cea mai mare bătaie de cap: Decanul de suflet – adică acel om care primește votul de popularitate al studenților, acel om considerat fie cel mai respectat, mai reprezentativ, mai marcant, mai important, mai îndrăgit pentru generația care termină facultatea, acel om care cunoaște generația, capabil să ofere un discurs relevant, să transmită un mesaj semnificativ celor mai tineri dintre medici. Experiențele anilor trecuți mi-au amintit faptul că această alegere urma să fie ori foarte ușoară, ori foarte grea, ori oamenii s-au simțit cuceriți definitiv și iremediabil de un anumit cadru didactic, fără sincope de dezamăgire, ori impresiile au fost  sparte în bucăți și recompunerea unei majorități urma să fie dificilă. Asta, nemaipunând la socoteală câteva criterii măcar dezirabile: cadrul didactic să mai fie activ în facultate, să fi fost măcar titular al unui curs etc.

S-a nimerit ca generația mea să cadă în a doua categorie, a dificultății de alegere, fără cvasiunanimități eliberatoare. Problemele suplimentare nu au întârziat să apară: e sau nu cadru didactic titular? E sau nu medic? Va fi sau nu de acord cu propunerea? Va avea sau nu posibilitatea să participe la cursul festiv? Evident, nu am fost în posesia tuturor informațiilor relevante la momentul primelor sondaje postate pe grupul de pe facebook. Așa că, pe măsură ce le-am aflat, le-am reintrodus în discuție, fapt care a atras refacerea iar și iar a sondajelor, cu rezultate destul de diferite, cu fiecare ocazie. Am ajuns să desfășurăm două tururi, pentru a obține o majoritate consistentă: de la propuneri libere, nenumărate (turul 1) la cele două propuneri care au întrunit cele mai multe voturi (turul 2) și care n-au mai ridicat probleme obiective de genul: e prezent cadrul didactic în oraș sau nu la data festivității sau nu? Ideea era că doream ca alegerea pe care o vom face să fie cât mai în cunoștință de cauză, cât mai responsabilă… ironia e că, probabil din dorința de a menține acest standard am ajuns să conduc lucrurile spre o situație destul de nefericită.

Privind retrospectiv, acum când alegerile s-au încheiat, mă gândesc că poate eu, în calitate de reprezentant de an, am complicat prea mult problema si  am cam dereglat prin asta busola emotionala spontana a colegilor: am vrut să se producă o armonizare între opțiunea studenților, informarea completă, procedură transparentă, originalitatea alegerii. Din cauza asta, am operat cu o sincronizare neinspirată în prezentarea informațiilor actualizate, după consumarea unor runde de alegeri,  legate de diverse opțiuni ale studenților care au ajuns în cele din urmă să stârnească neîncredere și confuzie între colegi. Cumva, probabil am ajuns să generez un climat în care alegătorii aveau impresia că li se sabotează alegerea cu tot felul de îndoieli sau chestiuni ridicate, ca și când eu aș fi fost cine știe ce agentul secret al lui Pește  care le dizolvă libertatea în numele unei logici conspiraționiste (că tot e la modă paranoia, nu-i așa) de tipul divide et impera.

Pe de altă parte, am trăit la final momentul în care am pierdut complet sensul alegerilor făcute de o mare parte a colegilor. Dincolo de indiferența unora (care nu au votat deloc sau au renunțat să mai voteze),  pe măsură ce timpul a trecut și sondajele s-au succedat, am ajuns să nu mai înțeleg logica alegerii. Până la un punct, am putut să îmi imaginez posibile justificări care fundamentau opțiunile inițiale, la final însă, după ce informațiile actualizate legate de inspirația și condițiile obiective ale alegerii unor cadre didactice au fost aduse în discuție, am avut senzația că opțiunile au luat-o la vale,  fără ca fundamentul lor să mai aibă legătură prea mare cu pornirile din suflet ale studenților. Așa că, în cele din urmă, unii au ajuns să se simtă (așa cum mi s-a sugerat, de altfel) că au de ales ca românii în 2000 (între Vadim și Iliescu) și că votul dat nu este o susținere reală a unuia dintre candidați, ci mai degrabă un baraj construit împotriva celuilalt candidat, un fel de să alegem răul mai mic, dacă ce vrem noi cu adevărat nu se poate.  Și așa m-am trezit neputincios, un soi de  străin, un extraterestru în raport cu rezultatul alegerii Decanului de suflet. Și asta pentru că am ajuns să trăim o stare de fapt absurdă: o situație în care, cel puțin din punctul meu de vedere, fără presiuni exterioare, neconstrânși de forțe obscure, am fost puși în situația de a face o alegere cu inima sinceră și cu capul limpede și am ajuns parcă să scoatem ce e mai rău din noi prin felul în care am ales, în turul decisiv. Ratând posibilele argumente ale majorității, bănuiesc totuși că s-a votat alimentat de frici prezente, de ranchiuni vechi și atitudini revanșarde, atunci când nu s-a votat cu organul umorului sau cu sentimentul seducției de moment.

Personal, mi-am imaginat că alegerea va fi una responsabilă, echilibrată: că vom alege fie o persoană pe care studenții au îndrăgit-o pur și simplu, dincolo de argumente și cuvinte,  fie că vom alege pe cineva  care, chiar dacă nu a inspirat o poveste populară “de dragoste”,  a reușit totuși să aducă o contribuție marcantă pentru generația care încheie cei șase ani de studii și să inspire macar un anume respect pentru activitatea prestata. În acest sens mă gândeam la o persoană care cunoaște cât de cât generația, prin multiplele experiențe pe care le-a avut cu ea, o persoană care a amprentat într-un fel semnificativ generația, pe termen lung și în momente cheie, cineva care și-a asumat responsabilitatea didactică consecvent și a oferit cursuri memorabile, interesante, poate chiar lecții de viață, cineva care a transmis mesaje importante, care a provocat intelectual și care cu siguranță că ar fi reușit să livreze un discurs de final original și memorabil. Nu știu dacă rezultatul alegerilor se potrivește sau nu cu portretul proiectat de mine, dar… majoritatea a grăit.

Pe termen lung, până la urmă, așa cum bine ne amintea Geomerula, nobody cares, evident că tevatura asta a alegerilor nu e ceva pe marginea căruia să faci cine știe ce mare caz și care să aibă cine știe ce impact pe viitor… e doar un ingredient semnficativ pentru o generație, o marcă a identității ei care probabil că rămâne în memoria promoției ajunse la absolvire.

Dar poate că generațiile viitoare vor avea mai multă inspirație. Sugerez promoțiilor viitoare, dacă nu vor avea parte de varianta ușoară și aproape unanimă de alegeri să deschidă o discuție mai elaborată: afirmați și argumentați propunerile,  puneți mai multe elemente în balanță, comparați și amintiți colegilor lucruri pe care unii dintre ei le-au uitat sau le-au ignorat la finalul celor 6 ani,  lăsați intuițiile oportuniste deoparte, astfel încât, la final să vă simțiți cu adevărat reprezentați de opțiunile voastre și nu conduși de limitări imaginare, de lehamite sau probleme trecute, astfel încât să puteți aduce un omagiu real celor pe care îi respectați  și pe care îi considerați demni să vă așeze în minte cuvântul de final al primilor 6 ani din pregătirea voastră și, în același timp, cuvântul de început pentru viitoarea voastră carieră.

 

Cum ne mai gaseste lumea pe internet (1)

Primu articol scris la două mâini: OLDUNSUREHAND și BARONUSÂMBĂTĂ.

INTRO:

BARONUSÂMBĂTĂ: Nu știu alții cum sunt, dar eu când caut ceva pe internet, droguri de mare risc, să spunem, mă gândesc și la cine vede ce caut. Providerul de internet, serviciile de informații (apropo, era glumă aia cu drogurile, băieți, da?), persoana care poate stă fix în spatele meu, și nu în ultimul rând, deținătorul sau administratorul site-ului pe care-l folosesc. Administratori ca de exemplu noi, cei de la Medicină sub Tâmpa!

(Nu e paranoia dacă ei chiar te urmăresc. Nu. E. Paranoia. N-are cum.)

În continuare, am plăcerea și totodată dubioasa onoare de a vă prezenta câteva dintre cele mai interesante căutări găsite de mine și oldunsurehand pe pagina asta. Nu sunt nici cele mai sinistre nici cele mai amuzante, dar na, avem plăcerea asta ciudată de a nu fi dați în judecată, așa că unele comori trebuie să rămână ascunse pentru veșnicie. Sau până la prima bere, care vine prima.

OLDUNSUREHAND: Am înţeles, de ani de zile, că internetul  e o chestie cu de toate,  e ca un fel de minte colectivă care adună, prin suma părţilor, o mare parte din ceea ce e uman conceptibil în general: de la colecţii de instrumente şi aplicaţii utile care ne uşurează viaţa, la suporturi de   comunicare de toate tipurile, la resurse academice sau umor rafinat/lobotomizat, după caz. În acelaşi timp internetul e o colecţie de legături (un ditai creierul musai să aibă tot felul de sinapse) care conectează în miliarde de variante lucruri pe care doar un fragmenţel individual uman nu s-ar  gândi că ar fi conectabile – într-un fel, internetul e o oglindă virtuală imensă a legăturilor pe care le-ar face propriile noastre minţi luate împreună, în zeci de ani. Aşa că nu mă mir că, în calitate de minuscul fragment mental dintr-o minte virtuală mai cuprinzătoare nu am anticipat rezultatele de pe motoarele de căutare care au adus în timp vizitatori pe blog. Evaluarea prin aproximare a lui google şi a fraţilor săi, sugestiile de căutare, potivirile mot-a-mot dau rezultate cu umor involuntar. Printre atatea întrebări legate de restanţe şi cadre didactice, am descoperit în timp şi câteva ciudăţenii – cititori care au ajuns pe blog, pornind de la căutări al căror rezultat nu ştiu cât de relevant a fost pe pagina medicinasubtampa.

Acestea fiind spuse, fără o ierarhizare, iată și căutările:

1)„păcănele pentru sănătate”

–> Ce avea căutătorul în minte? 

BARONUSÂMBĂTĂ: conform principiului druidic, „dacă viața îți dă lămâi, măcar să fie 5 și în linie”, probabil să gândea că și fructele de pe ecran fac bine organismului. Momentan, doar aparatele îl mai țin în viață.

OLDUNSUREHAND: when life gives you lemmons (just lemmons) şi o face pe ecranul unui joc mecanic… înseamnă că eşti aproape de barosăneală. Poate că o fi existând o doză terapeutică de păcănele, cine știe… doar că adesea e însoțită de Sindromul Toxico-buzunaro-portofelic.

aparatele

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONUSÂMBĂTĂ: probabil ceva de nutriție, probabil ceva despre hipotensiune. Se știe din moși-strămoși că păcăneaua e bună la tensiunea mică: ori te emoționezi la fiecare apăsare pe buton, ori te enervezi când nu vrea să dea nimic. De asemenea, fructele au vitamine, cu toții știm asta.

OLDUNSUREHAND: există o caricatură  cu un cabinet de cardiologie în care se fac ecografii – e cu păcănele, doar că pariurile se pun pe cinetici ventriculare şi fracţii de ejecţie (runda bonus: Doppler color) iar câştigul se numără în dozele de metroprolol şi enalapril

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONUSÂMBĂTĂ: la orice bodegă care se respectă, sau la nutriționiștii alternativi care au cabinet în bodegile sus-pomenite.

OLDUNSUREHAND: în vreo clinică de recuperare… dacă ai suferit vreun AVC sau vreun traumatism al mâinii şi ai nevoie de reabilitatre prin lovitul butoanelor.

2) „medicina de sub tampa  testicul”

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONUSÂMBĂTĂ: durerea unei patologii urologice, probabil. E greu să fii coerent când ai orhiepididimită, hidrocel sau torsiune. Doare și e înspăimântător. We’re there for you, buddy.

OLDUNSUREHAND: probabil că cineva a pornit de la o premisă de tipul:  cine are gonade masculine (coaie, vreau să spun, metaforice sau nu) face medicina sub Tâmpa.

COAIE

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONUSÂMBĂTĂ: probabil în minighid se discută un pic despre urologie, despre andrologie, dar din nefericire, nu avem dreptul să emitem trimiteri. Ia-ți inima-n dinți și du-te la Urgențe. Promitem că tanti/nenea doctorii de acolo nu au mâinile reci.

OLDUNSUREHAND: Coiu Paiangăn, aka testiculul necoborât (dar nu neapărat de pe Tâmpa, ci doar din canalul inghinal).

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONUSÂMBĂTĂ: sigur nu la prieteni sau la baba satului. Și nu în reviste! Direct la urgențe!

OLDUNSUREHAND: chiar sub Muntele Tâmpa n-aș recomanda (asta dacă nu te interesează coaiele de urs), la Medicină poate (mai ales că populaţia feminină e mult mai numeroasă decât cea masculină, deci s-ar putea să fie o aventură…)

3) „sex in camin”

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONUSÂMBĂTĂ: sincer, nu știu. Nu-mi pot închipui ce minte depravată își închipuie că se face sex într-un cămin studențesc. În sălile de trai ale academiei brașovene! Rușine, navigator al interneților!

OLDUNSUREHAND: cineva o fi căutat să facă un studiu sociologic mai aprofundat al fenomenului – o fi auzit atâtea legende, de la atâtea izvoare orale, încât s-o fi gândit că ar trebui să existe și izvoare scrise care să documenteze această practică. Sau avea nevoie de ceva strategii de a supraviețui înghesuielii.  Sau pur și simplu avea fantezii și fetișuri cu borcane de zacuscă și sarmale decongelate pe un birou aglomerat.

shame

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONUSÂMBĂTĂ: nimic. Absolut nimic. Atât eu cât și oldunsurehand, fiind monumente de moralitate și puritate, oameni apărați de păcat prin inocență, ca-n Cruciada Copiilor, nu putem să te ajutăm în ambițiile tale căministe. Ne pare rău.

OLDUNSUREHAND: fetele care au stat în cămin probabil că au făcut oarecare aluzii în sumarele povești căministe de pe blog, nu bag mână în foc și nici altceva în alte locuri.

–> Unde ai mai putea să cauți? 

BARONUSÂMBĂTĂ și OLDUNSUREHAND: direct în cămin!

4)„universitatea mea personala de medicina”

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONUSÂMBĂTĂ: gândul utopic al unei experiențe nu doar personalizate, nu doar funcționale ci personale, în ce privește învățământul medical. Propria lui formă, propriile lui dorințe, manifestate într-o reorganizare glorioasă a școlii noastre. Pe scurt, o sublimă viziune. (Viziunea este atât de sublimă, încât nu poate fi sugerată vizual.)

OLDUNSUREHAND: l-am rugat pe tati să-mi cumpere și mie o universitate și mi-a zis să mă uit pe internet ca să văd exact de ce anume am nevoie sau poate chiar să găsesc un depozit din ăsta online de universități.

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONUSÂMBĂTĂ:  poveștile noastre despre ce am trăit în facultate, sugestiile noastre despre ce s-ar putea îmbunătăți, relatările și lamentările noastre sistematice.

OLDUNSUREHAND: experiențele sunt ale noastre, facultatea mai puțin…. facultatea de la Braşov e într-adevăr mică şi poate părea uneori condusă ca o proprietate personală,  dar e totusi un spirit liber, nu poate fi îmblânzit 🙂

–> Unde ai mai putea să cauți? 

OLDUNSUREHAND: poate prin Panama, că tot e la modă şi totul pare a fi de vânzare pe acolo.

BARONUSÂMBĂTĂ: oriunde doriți, D-le Decan!

Încheiem aici prima parte a prezentării despre cele mai neobișnuite căutări pe blogul nostru, cu promisiunea de a reveni cu partea a doua săptămâna viitoare. Până atunci, fiți cuminți, pregătiți-vă de sesiune și de sezonul nou de Game of Thrones, și nu uitați, nu e paranoia, cineva chiar vă urmărește!

Odă unui perete nosocomial

În engleză există o expresie sublimă, care nu se regăsește neam în română: „unsung heroes”. Care va să zică, există eroi printre noi, ale căror cântece nu le poartă vreun bard, nu le susură menestrelii, nu le scriu poeții.

Ce tăcere groaznică!

Tu, iubite prieten, ești un astfel de erou necântat: tăcut, stoic, mereu prezent, mereu acolo pentru noi. Și, cu toate astea, vorbim despre tine și ai tăi doar șoptit, furtiv, de teama doctorilor și profesorilor, stăpânilor tăi, care prea ades ne-aruncă-n brațele voastre, ale zidurilor blajine și tăcute, ca mai apoi să vă batjocorească-n graiul lor grăbit și aspru:

„Iar sprijiniți, mă, pereții ăia? Da’ pacienți n-aveți?” Câtă cecitate nedreaptă! Ce palmă brutală aplicată unui nevinovat martor! Cum scapă vederii noastre întunecate un perete!

Cine va iubi un student mai mult decât un perete?

Cine va fi acolo pentru mine, mereu vertical, solid, de neclintit în prezență, decât tine, dragul meu prieten? Ce garanție am asupra stabilității așezămintelor noastre, fizică și morală, în afară de unghiul tău drept, mereu drept, cu podeaua bacteriană? Cine în afara ta se mai ridică din mizeria podelei către cer, arătându-ne mereu drumul? Ce altceva decât un tavan să stea pe glorioșii tăi umeri de Atlas?

perete

Există un triunghi în fiecare spital din România: podeaua, peretele și studentul. Perfida și mincinoasa podea, peretele vajnic și credincios, și studentul pierdut între cele două. Orizontala, verticalul și oblicul.

Podeaua este mereu ispita studentului obosit, mereu dorința de unire cu orizontala-n somn pașnic, în uitare și abandon al datoriei academice a studentului. Dar eforturile ei sunt mereu date peste cap de perete, care vine mereu în ajutorul studentului, prinzându-l și oprindu-i căderea brutală către podeaua geloasă. O îmbrățișare de beton și tencuială pentru un sărman luptător intraspitalicesc. Și de-asta, studenții lăsați singuri se vor întoarce mereu în oblicitate, în brațele nemișcate ale titanicului perete.

Și tocmai această poziție oblică, ferită de podea prin perete, îl lasă pe student să ridice fără greutăți privirea și să privească în sus, spre cutezătoare noi culmi. Spre fundul întors al tavanului. Spre o nouă podea, inversată.

Și din această pricină, peretele rămâne eroul cel necântat al vieții studentului, sprijinul batjocorit al umerilor lui. Și, răbdător, mult mai răbdător decât studenții care se ating de el, va aștepta mereu noi narcoleptici pe care să-i salveze din coborârea lor biblică spre podea, ca mai apoi, atât ei cât și mai marii lor să batjocorească peretele.

Lauri să fie puși pereților ca tine! Căci din pricina asta cred și mărturisesc că niciodată un student nu a sprijinit pereții unui spital, ci invers, pereții i-au sprijinit, sprijină și vor sprijini veșnic studenții!

Examen la TOTstetrica (II)

După un colind O-G-ist care ne-a mai pus zâmbetele pe faţă, înainte de sărbători, după speranţe deşarte că examenul se va da totuşi scris, după acumularea unui teanc considerabil de foi conspectate pentru care, zile la rând, am găsit prilejuri de efilare conceptuală sau de adaos de extensii ideatice, după examenul de ATI care ne-a distras, pentru ultima oară atenţia de la treaba pe care o aveam de dus la bun sfârşit, ne-am trezit orientându-ne, la strâmtoarea superioară a stresiunii, pentru a ne angaja în diametrele necunoscute ale examenului de O-G. Şi a fost o naştere lungă şi dificilă, în care rotaţia internă nu s-a produs frumos şi natural ci cu zbateri înainte şi înapoi, cu o teamă perpetuă legată de faptul că nu suntem pregătiţi să ieşim în faţa comisiei, de acolo din uterul făcut din cărţi şi conspecte.

Au fost zile în şir de reluări ale materiei, iar şi iar, în care am aiurat printre hormoni, procese fiziopatologice, etiologii şi conduite interminabile. Semne clinice pe care nu le văzusem/ nu le experimentasem niciodată (de genul semnul smochinei, semnul untului, semnul bulgărelui de zăpadă – fiecare cu numele său propriu, că aşa e frumos, să onorăm înaintaşii care şi-au adus contribuţii la dezvoltarea medicinei – în Anul 6 eşti obişnuit cu imaginaţia medicală, deci faptul că tot felul de comparaţii gastronomice şi naturale au legătură cu manevre care implică degete în fund sau în vagin, în căutarea unei consistenţe imprecis identificabile n-a mai mirat pe nimeni), scoruri, diametre, perimetre, săptămâni şi trimestre fără număr pe toate le-am încurcat şi le-am reaşezat în locurile lor aproximative (niciodată unitare în toate cărţile, că doar de aia există failibilitate şi diversitate de opinii în ştiinţă), în timp ce probabil, în atâtea saloane din maternităţile braşovene procesele îşi urmau cursul tăcut în acea succesiune complexă de evenimente pe care eu mă chinuiam să o desţelenesc.

Descurajarea plutea pe facebook, prin telefoane, nelămuririle legate de teritoriile mai apropiate sau mai îndepărtate ale O-G ului pe care noi ne chinuiam să le vizităm măcar o dată (in O-G space no one can hear you scream, că toţi sunt ocupaţi cu ţipetele gravidei şi ale nou născutului, deci nimeni nu îi mai aude pe studenţii atacaţi de reacţia Arthus, fiziopatologia anasarcăi feto-placentare sau izoimunizarea Rh), ne chinuiam să maturăm tot ce mai era de maturat (fără injecţii cu corticosteroizi) până la termenul la care urma să se declanşeze un travaliu colectiv.

final

A fost vorba de un efort agasant şi susţinut care a dezvăluit, nu zic nu, frumuseţea şi logica concepţiei, a adaptărilor justificate din organismul matern pentru găzduirea şi dezvoltarea fătului, echilibrul uneori robust (cu tot cu mecanisme compensatorii), dar cel mai adesea fragil al tuturor proceselor care asigură perpetuarea speciei… n-ai cum, când parcurgi patologia din O-G, să nu te miri că specia a reuşit să supravieţuiască, că am ajuns la peste 6 miliarde de indivizi pe planetă, că sunt atâţia nou născuţi care vin pe lume integri şi se dezvoltă sănătos, în ciuda pericolelor care pândesc tot acest angrenaj de reglaje hormonale, modificări histologice şi adaptări circulatorii, de la momentul la care spermatozoizii sunt depuşi în vagin şi până la eliminarea placentei din uter. Reproducerea umană, de la momentul fecundaţiei şi până la naştere pare să fie un fel de călătorie odiseeană, cu mici şanse de reuşită, o aventură silenţioasă, cu provocări atât de multe şi atât de imprevizibile, încât rămâi să te gândeşti dacă nu cumva orice naştere naturală a feţilor funcţionali n-o fi într-adevăr un miracol (dar nu în sensul ăla clişeic jurnalistic), o cursă în care orice o poate lua razna: de la genetică, la implantare, la placentaţie, la acţiunea unor patogeni etc.

A venit ziua examenului (am rezervat nu mai puţin de 5 zile) şi ne-am prezentat toţi (cranian sau pelvin, adormiţi sau nedormiţi, palizi sau eritematoşi, hipoglicemici sau nu) în Corpul K. Cei care au intrat primii şi-au tras bileţele şi au copiat conţinutul cerinţelor pe foaia de examen şi apoi, escortaţi de însuşi Decanul, ca un impresar ce-şi aştepta vedetele să urce pe scenă şi să dea ce au mai bun din ele, au intrat în sala de gândire sub privirile curioase ale colegilor care încercau să descifreze, anticipativ, starea de spirit a celor ce urmau să dea răspunsuri.

comisie2

În Anul 1, la primul examen la Anatomie, îmi amintesc că am trăit o surescitare pe care nu o puteam tempera în nici un fel, cu tremor, gât uscat, cu hiperexcitaţie simpatică – nici ţigările nici gurile de aer de acolo, din curticica Corpului Y nu puteau linişti acel amestec de teamă, de nerăbdare, de nelămurire. În mod surprinzător, nu am avut aceleaşi senzaţii, într-o primă fază, aşteptând în faţa uşilor închise la examenul de O-G. Asta, până când au început să iasă primii studenţi. Aşa cum sugera şi Geomerula nu mai era vorba în primul rând de picat/luat, ci de cât de tare te lovea subiectul sau, mai precis, întâmpinările nesatisfăcute ale comisiei din momentul în care deschideai gura. 10 hormoni de reglare a balanţei sodiului (nu îi ştii pe toţi, nu discutăm), mecanismul fiziopatologic al apoplexiei utero placentare (dar nu doar ideea de hematom care dezlipeşte placenta… cercetează mai adânc până la posibila reacţie Arthus), câte şi mai câte. Hait, ăla a fost momentul în care pseudosiguranţa, acea crustă groasă a calmului începuse să se desprindă, dând la iveală mici pete hemoragice ale anxietăţii care creşteau şi iar creşteau (când scriu acest articol şi ecourile Dermatologiei îşi spun cuvântul…). Mai ales atunci, la ieşirea primilor învinşi sau învingători (care trăiau, la rândul lor, o stare de semiconfuzie, departe de certitudinile festive), mi-am dat seama că mi-e şi mai neclar decât înainte ce se aşteaptă de la studenţi… sau mi-era prea clar că uneori se aşteaptă detalii de minimă importanţă (unele găsite doar în anumite cărţi şi nu în altele) de parcă ele ar fi fost chintesenţa subiectului fără de care nu puteai promova.

Mi-a venit rândul, am intrat, cu trupa, pentru a trage subiectele în K2, acolo unde pentru prima oară simţeam că numărul de cadre didactice rivalizează cu cel al studenţilor prezenţi la un examen, am ales biletele din teanc, le-am copiat cerinţele pe foaie şi ne-am aşteptat deportarea spre locul de concentrare, la sala de gândit. Uşa s-a închis cu sunet de temniţă, ochii au poposit pe foi, propoziţiile au început să curgă… eram în Anul 6, departe de ezitarea din Anul 1, când privirile se aruncau pe pereţi şi studenţii trăiau dilema: a preda sau a nu preda biletul? Acum toţi păreau hotărâţi să-şi joace cunoştinţele, indiferent de rezultat. Rezidenţii care ne supravegheau butonau telefoanele, zâmbitori, relativ plictisiţi de acest spectacol iniţiatic trăit şi văzut de atâtea ori. Dincolo de uşa închisă, de băncile în care stăteam întinşi ca nişte arcuri pe cale să pleznească, din sala de lângă se auzeau ocazional evil laughters şi ridicări de ton. Da, era arena în care urma să intrăm şi ovaţiile sau huiduielile publicului distrat ajungeau până la noi.

Mi-am scris subiectele pe jumătăţi de foaie, succint, la obiect, n-aş fi avut ce să dezvolt suplimentar, era totul sau nimic şi am aşteptat semnalul, privind obsesiv mânerul de la uşă. Uşa s-a deschis în cele din urmă, l-a dezvăluit pe Decan – se uita spre coridor, şi dialoga relativ indiferent cu o colegă ce încerca să articuleze o clarificare a situaţiei ei nepromovate, printre lacrimi. Asta e arena O-G ului, are you not entertained?

Conduşi în sala de răspuns, m-am aşezat în spatele celor 4 colege alături de care transpirasem cerebral cu câteva minute in urma, dar am fost invitat să răspund primul. Voce nesigură, ca la primul examen din Anul 1, enumerat răspunsuri cu o oarecare lentoare şi cu mici pauze, anticipând posibile întrebări (ca atunci când intri într-o cadă cu apă fierbinte – ştii că trebuie să te bagi cu totul dar o faci lent şi ezitant ca să nu te arzi prea tare dintr-o dată): am avut modificări cardio-vasculare în sarcină şi conduita în ameninţarea de naştere prematură. Zic de modificări de poziţie, de volume, de frecvenţe, de consecinţele acţiunii hormonilor şi compresiei abdominale, de tensiune arteriala… examinatorul parcă mă priveşte printre palme, căutând un moment de respiro, restul comisiei e neutră, e tăcere, nu pare să fie vânătoare de greşeli sau semne de nemulţumire. Trec la subiectul următor,  atitudine similară, zic de tratament cu tocolitice, cu antibiotice cu corticosteroizi. Par să supravieţuiesc onorabil chiar şi întrebării despre rolul administrării corticoterapiei în maturarea pulmonară şi chiar şi celei referitoare la celulele care produc surfactantul alveolar. Examenul se încheie, nu e nevoie de altceva… următoarea colegă încheie şi ea cu brio şi felicitări pentru un răspuns elaborat, a treia colegă scapă frumos de ameninţarea unui subiect pe care nu e foarte sigură, compensând cu un subiect unde ar avea de zis mult prea multe în raport cu răbdarea examinatorilor. Ultimele două colege ascultate, deşi îşi încep bine subiectele… sunt întrerupte cu întrebări care tratează teme asociate şi fiziologie hormonală. O tăcere rău prevestitoare întâmpină aceste întrebări care nu fac decât să amorseze altele, arzând, ca un fitil, răbdarea comisiei.

kramer

Decanul parcă a detectat un fir roşu, o fisură pe care o intuia, o anticipa în structura înţelegerii studentului şi sapă interogativ pe acea linie: întrebările devin tot mai generale (pe undeva, ajutătoare), până într-acolo unde expresia Decanului se prăbuşeşte pur şi simplu de mirare atunci când colegele paralizate de nesiguranţă, emoţie nu rostesc nimic.

La final se anunţă rezultatele. Ieşim din sală ameţiţi, facem loc următorilor studenţi plini de speranţă. Examenul a continuat apoi încă 2 zile  si  probabil doar jumătate au reuşit să promoveze…

epic fail

Afara in curte, un coleg care picase  a rezumat concludent experienţa examenului de O-G: bă, examenul ăsta e ca o sarcină sau ca o naştere – când lucrurile merg normal, e super, când ceva începe să se deregleze, totul se duce la vale în câteva minute sau secunde, până la catastrofă.

Într-adevăr, aşa cum aminteam că naşterea pare miraculoasă când realizezi câte ameninţări stau la pândă să dezechilibreze complexitatea fenomenelor puse în mişcare, cam la fel poţi spune, într-un fel şi despre O-G: sunt atâtea vulnerabilităţi care pot exploda în orice moment: fie că laşi la vedere un fir mic roşu al neştiinţei de care comisia începe să tragă şi să îţi deşire tot ce ai croşetat tu conceptual, fie că gafezi cu o formulare mai ciudată sau cu o confuzie gravă, fie că te blochezi în excavaţia ultimei întrebări al cărei răspuns e pe o pagină pe care nu ai citit-o, fie că n-ai rostit un cuvânt considerat a fi cheie, fie că pur şi simplu ai ghinion, graniţa dintre degajare promovată şi hipoxie intraexaminatorie e foarte subţire (cam la fel de subţire ca membrana placentară :)).

Examenul de O-G încheie circular aventura medicinistă: începi cu frica din prima sesiune şi termini cu frica din ultimele sesiuni. E vorba de finalizarea unui antrenament al temerilor pe care probabil va trebui să îl exersezi de-a lungul întregii cariere medicale, un rapel pentru o atitudine prudentă când vine vorba de propriile tale forţe şi de complexitatea patologiilor cu care te poţi confrunta. E examenul care te poate face să cochetezi, prin nivelul stresului la care te aduce, cu insuficienţa corticosuprarenală. E examenul la finalul căruia te poţi simţi uşurat, nedreptăţit, suferind, confuz, la finalul unui travaliu intelectual al cărui rezultat e incert. E examenul după care ai senzaţia că nu mai poate urma ceva şi care tocmai de aceea, va da senzaţia că sesiunea e cu adevărat interminabilă (pentru promoţia mea au mai urmat 6 examene după O-G, dintre care 4 în ultima săptămână). E examenul care muşcă din stima de sine şi tratează orice aroganţă a Anului 6, când ai impresia că mai sunt doar câteva formalităţi de rezolvat până să devii medic cu diplomă, e examenul care te învaţă o specie de umilinţă (perfect compatibilă cu spiritul societăţii româneşti), într-o manieră din care nu lipsesc absurdul, provocările legitime, consternările, disperarea şi în cele din urmă resemnarea. Da, e examenul pentru care o să înveţi cum n-ai mai învăţat în mulţi ani din facultate şi care îţi va recapitula, dacă mai era cazul, fără milă, specificul descurajant şi fascinant în acelaşi timp al facultăţii pe care urmează să o părăseşti.

Aşadar mesaj către generaţiile viitoare: be afraid, be very afraid.şi vezi-ţi de treabă! Urmează examenul la TOTstetrică în Anul 6!

Examen la TOTstetrica (I)

În urmă cu mai multe luni, Geomerula a scris inspirat si frumos despre examenul de O-G, Daca ea a oferit o perspectivă cât se poate de cuprinzătoare asupra percepţiei acestui examen, undeva în faza cicatricială, de la finalul Anului 6, când emoţiile se temperaseră şi fumul sinapselor încinse se risipise, eu m-am gândit să îl semnez încă din faza de postincizionala… nu că ar fi mare diferenţă (doar că post factum. în iarnă mă simt poate mai internally-void decât se simţea Geomerula în apropierea absolvirii :).

Recitind articolele ei, după ce, la rândul meu am consumat prima parte a experienţei O-G-ului am realizat cât de puţine îmi mai rămân de spus, cât de complet a acoperit Geomerula senzaţiile şi dificultăţile pe care probabil că toţi studenţii, atunci când aud de ele le proiectează undeva într-un spaţiu abstract şi îndepărtat, în zona exagerărilor academico-telenovelistice… asta, până ajung şi ei în Anul 6 şi se lămuresc cel puţin până în ziua examenului (şi uneori şi dincolo de ea) că e atât de rău şi de înspăimântător pe cât au cântat corurile de bocitoare ritualice ale promoţiilor anterioare.

De la primul curs de O-G ţi se spune fără menajamente: aveţi de învăţat, e mult, nu o să faceţi faţă dacă nu vă apucaţi de treabă de la 1 octombrie (de fapt, ideal ar fi să te apuci din vara de dinaintea Anului 6 sau din Anul 5 sau chiar din Anul 4, cine poate să spună de fapt cu certitudine?). Probabil tu esti încă în faza în care încerci să îţi aminteşti ce e cu uterul pe planeta asta, faza în care poate mai încurci nişte circuite hormonale elementare (dupa standardele O-G-iste), iar anumite capitole de Anatomie, Embriologie, Biochimie au devenit de mult missing in action în cine ştie ce colţ al creieraşului, dacă nu s-or fi evaporat cu totul după 5 ani în care nu prea ai avut de a face cu ele.

fine

Prima greşeală pe care ai putea să o faci, dupa ce iei contact cu introducerea mobilizatoare, este să încerci să te încurajezi singur: nu acesta e laitmotivul discursurilor fiecărui profesor? Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi (cu o completare maliţioasă care traversează mintea studenţilor: că oricum nu o să aveţi altceva de făcut… gen ceva practic la stagii). Nimic nou pe planeta învăţăceilor medicinişti, nici măcar în Anul 6. Şi până la urmă, cât timp să aibă profesorul la dispoziţie, când e limitat de cele 2 ore de curs săptămânale? Oh, but there is a disturbance in the force! Şi una gravă, căci după primele două saptamani de la începerea semestrului realizezi cum se pot înghesui o mulţime de titluri de capitole şi de amănunte chiar şi în acel interval sărăcăcios de 2 ore în care lumea stă smirnă în Amfiteatru, ascultând un titular intrat într-un soi de transă academică (să nu îndrăznească vreunul să zâmbească, să caşte, să evoce altă preocupare). Adică, uite aşa, fiziologia genitală, gametogeneza, reglajul hormonal, detalii de histologie, calupuri de embriologie cu tot cu amănunte enzimatice (care au efect litic nu doar asupra endometrului ci şi asupra creierului tău când dai de ele) şi proteine de suprafaţă (ZP3 nu-ţi spune nimic, este? Bucură-te de inocenţă cât mai poţi) vin peste tine în avalanşă, la grămadă… şi ăsta e doar începutul, e doar preludiul. Explicaţiile sunt la obiect, dar sumare, ating o mulţime de fenomene (unele sunt doar recapitulate pentru că, nu-i aşa, că trebuia să le ştii până în Anul 6), se sare de la un element la altul astfel încât după încheierea celor două ore îţi dai seama că ai de fapt o grămadă de mâzgălituri în caiet, câte puţin despre multe, dar nimic complet.

Pe măsură ce a trecut timpul am realizat că aceste cursuri distocice de O-G, mult prea voluminoase pentru a trece prin canalul temporal alocat şi prin mintea studenţilor sunt mai degrabă un fel de acoperiri formale pentru vasta bibliografie pe care ai libertatea (adică obligaţia) să o parcurgi: adică dacă ţi s-a vorbit la curs despre X vei avea de buchisit serios acasă, chiar şi atunci când “s-a vorbit la curs” echivalează cu 2 propoziţii sau poate chiar una (aruncate într-un torent verbal) care corespund cu 10 pagini de detalii în carte.

3udtai

A doua greşeală pe care ai putea să o faci de la începutul semestrului şi până la final e să îţi spui: e totuşi Anul 6, tot tam-tam-ul ăsta al Obstetricii nu are cum să fie pe bune. Adică avem de pregătit licenţă, avem de pregătit rezidenţiat şi alte şapte examene, e imposibil să nu ne menajeze. Ei bine, e posibil. Pe cât ţi-ai dori ca toată seriozitatea şi pretenţiile de a cunoaşte o specialitate pe care probabil NU vrei să o faci să fie parte dintr-un număr din ăla cu camera ascunsă, la finalul căruia (adică la examen) să zâmbeşti împreună cu profesorul, recunoscând gluma, bucurându-vă că aveţi amândoi simţul umorului, asta este cel mult o fantezie. Nu se află nicio altă realitate indulgentă dincolo de exigenţele anunţate, nici un menajament corelat cu dificultăţile academice ale ultimului an. Obstetrica e obstetrică, se moare mult în specialitatea asta, deci învaţă până crăpi (cam asta e logica).

vis realitate

Dacă chiar vrei să găseşti o logică de fundal, dincolo de cele conspiraţioniste care nu e exclus să îţi răsară în minte, în cele mai negre momente de exasperare (ăsta vrea să ajungem să îi detestăm specialitatea ca să nu-i facem concurenţă mai târziu, ăsta chiar vrea să ne convingă că predă cea mai cea disciplină ever etc) mai degrabă mizează pe ideea că ar fi pur şi simplu o probă a felului în care ai înţeles tu medicina pe de o parte şi, pe de altă parte a o probă a felului tău de a învăţa la medicină, bazat atât pe înmagazinarea informaţiilor dar şi pe corelarea lor (şi da, ştiu, e târziu şi dureros să afli că vei remarca faptul că eşti deficitar la capitolul ăsta, că nu te-ai ridicat armonios de pe o linie de asamblare în care toate cele trebuincioase au fost montate în ordinea firească, la timpul lor şi că-ţi lipsesc tot felul de piuliţe sau, mai rău, cureaua de transmisie sau bujiile).

Am încercat şi eu, ca Geomerula să iau în serios avertismentele anilor anteriori şi eternul refren al Decanului mi-a răsunat în minte încă de la primul curs, aşa că m-am apucat săptămână de săptămână să adun, cuminţel, conspecte peste conspecte. Ne-a luat câteva săptămâni până să realizăm că bibliografia ar putea fi, la fel de bine, interminabilă. Trecea ziua şi mai apărea un coleg care mai găsea o carte, doar că niciuna nu ascundea ingredientele miraculoase, niciuna nu putea fi socotită veriga lipsă între starea de promovat şi nepromovat. Mai ales în a doua jumătate a semestrului, tot mai mult din timpul dedicat învăţării mi-a fost acaparat de Obstetrică (ora O-G-ului venea precum castanele lui Glen Glen din Viaţa cu Louie: previzibil şi neplăcut).

ogg

Am avut parte de cele mai chinuitoare conspecte (care îmi aminteau de Anul 1, de Anatomie), cu câte 2-3 volume pe masă, cu un curs plin de mâzgăleli şi scheme în care nu toate informaţiile se potriveau cu ce era scris în cărţi, cu zile întregi în care mă străduiam să recompun un întreg coerent şi digerabil. Nu ştiam exact ce se aşteaptă de la studenţi în ziua examenului şi nu aveam nici o sursă precisă în care să mă asigur că găsesc standardul minimal… de fapt asta cred că a fost generatorul celor mai multe probleme întâmpinate la Obstetrică, dincolo de volumul de materie şi toate cele: am fost în căutarea unui standard minimal de promovare pe care nu l-am putut afla (iar călătoria a fost a naibii de chinuitoare) şi care a întreţinut o stare constantă de nesiguranţă şi anxietate. Pe de altă parte, informaţiile descurajante, pline de repere anatomice de tot felul, de scoruri, orientări, angajări, fixări şi coborâri au fost prea puţin descâlcite la stagii sau în gărzi, cu câteva excepţii. Asta este o altă absurditate pe care am fost nevoit să o îmbrăţişez cu candoare în Anul 6: cele mai înalte exigenţe de la curs sunt departe de a fi oglindite într-o activitate de stagiu proporţională cu ceea ce se pretinde şi uite aşa eşti proiectat lejer în lumi disociate: cea în care trebuie să înveţi totul din carte în cel mai mic amănunt, cu vicii de înţelegere şi cea în care la stagiu fluieri a pagubă de parcă ai stăpâni universul şi ţi-ar mai prinde bine o cafea aşteptând pe coridor sau în compania unei păpuşi pansate, printre oamenii care au de salvat vieţi. Am fost în gărzi, am fost la stagii şi tot la cărţi m-am întors. Împăcarea între cele două lumi: cea a cursurilor, materiei epuizante şi cea a stagiilor la care nu vedeai mare lucru (eventual mai compensai prin gărzi) nu putea veni decât prin… suspendarea oportună a judecăţii, în maniera scepticilor antici. De la judecata: trebuie să ştiu să fac, trebuie să văd ca să înţeleg, să mi se explice, să întreb, la trebuie să ştiu şi atât, trebuie să îmi văd de treabă. Şi asta pentru că urma să am de a face cu examenul de O-G, Obstetrică-Ginecologie sau mai bine zis TOTstetrică, cu plecare din Obstetrică, dar cu popasuri prin toată medicina din facultate, în general.

(to be continued)

Asteptand… O-G-ul

Penultima sesiune la Medicină poartă marca generoasă a Obstetricii, proba de foc, proba de nervi, proba de epuizare (ce antrenament  oportun pentru concursul ăla buclucaş din toamnă, nu-i aşa, măcar din punct de vedere psihologic?). Dar, dar… mai e atât de puţin până terminăm facultatea, dar avem şi licenţe de făcut, dar e rezidenţiatul, dar ce frumos o să ne şadă în halat de spital în străinătate sau în ţară, dar ce de vieţi o să salvăm, dar ce specialitate frumoasă o să ne alegem….

Sunt unele momente în care nu te poţi abţine să nu te proiectezi în viitor… pentru toate celelalte există O-G-ul, acest antidot care îţi dă motivaţii să rămâi ancorat în prezentul chinuitor.

final final

Până când o să devenim şi noi nişte salvatori de duzină frustraţi, şpăgari, funcţionari publici cu stea birocratică în frunte sau poate aşa nişte eroi de zi cu zi cu zi, generoşi, devotaţi, dedicaţi sau măcar nişte bieţi rezidenţi care  speră să găsească pe cineva mai binevoitor de la care să înveţe fundamentele practicii, dincolo de inevitabilul curierat al cafelei şi ţigărilor, mai e de promovat O-G-ul.

Chin şi jale, greu la deal, lasă maică, trece şi ăsta!

Aşa că să lăsăm visele, cronometrările, pereţii interesanţi examinaţi de atâtea ori în atâtea sesiuni, temerile legate de rezidenţiat şi alte preocupări mundane… în câteva zile vine O-G-ul şi toate panicile asamblate de atâtea promoţii.

Şezi blând şi vezi ce e cu hemoragiile alea… nu o să se oprească singure… şi nici lacrimile probabil, până după ziua examenului.

Şi pentru că tot a fost aniversarea lu Eminescu, ne împrumutăm  poetic cu ceva de la el, fără dobândă,  şi  rămânem trişti în patologiile noastre şi mecanismele fiziopatologice de sesiune.

Somnoroase hemoragii

Din placente praevia se adună.

Se ascund printre subiecte

Nu-i a bună!

 

Doar studentii mai suspină

În travaliul invaţării

Parcă ai lua ocitocină

Dai uitării!

 

Şi când noaptea este lungă,

Când tu nu-nţelegi o boabă,

Se aude obsesiv:

“Vezi-ţi de treabă!”