Ghiduri mediciniste “la cheie”

Au trecut un număr de ani buni de când studenții la Medicină din diferite centre universitare au făcut pași mai mici sau mai mari în mediul virtual, inaugurând bloguri dedicate experienței de medicinist. De la proiecte izolate (de care eu am aflat prin 2005-2006) la proiecte colective (cel mai cunoscut fiind desigur blogdemedicinisti.com) blogurile s-au bucurat de vizitatori constanți, fie că a fost vorba de elevi de liceu care doreau să afle mai multe despre admitere și despre ce înseamnă studenția medicală, dincolo de examenul de intrare la facultate, fie că a fost vorba de boboci confuzi, curioși terorizați de examene, fie că a fost vorba de medici dornici să depene amintiri. Poate că e explicabilă tendința mediciniștilor de a valorifica resursele virtuale, de a întreține bloguri dedicate, prin natura viitoarei profesii pe care și-au ales-o, prin natura impactului exigențelor și specificului pe care le impun pregătirea pentru o carieră medicală.

Vorbim de una dintre cele mai longevive și solicitante facultăți – nu mai puțin de 6 ani pentru obținerea diplomei de licență.  După reforma Bologna care a redus numărul de ani de studiu de licență pentru majoritatea facultăților, după ce Medicina a rămas una dintre puținele facultăți neatinse de această redistribuție pragmatică a anilor de studiu universitar (de la ciclul I spre ciclul II postuniversitar), după ce Medicina a rămas una dintre puținele facultăți care a impus și impune examen de admitere (renunțând lent, dar sigur, la includerea mediei de BAC sau a mediei anilor de liceu la calculul punctajului de intrare în facultate), după momentul crizei economice mondiale care, întâmplător sau nu a crescut și mai mult concurența la admitere se poate observa că a ajunge student la o facultate de medicină e ceva ce îți conferă o aură de privilegiat, de elitist, sau poate, dimpotrivă, una de  masochist încăpățânat, în tot cazul o aură de individ mai special (mai îndrăzneț, mai serios, mai de încredere) – fenomen nu întotdeauna justificat, e adevărat.

Probabil pentru că e vorba  de cel puțin 6 ani de pregătire universitară, de foarte multă materie de parcurs, de faptul că vorbim de o profesie care interacționează cu oameni aflați în cele mai vulnerabile și dificile momente, ceea ce conduce la o amprentare emoțională a învățăceilor, ceea ce  generează un tip aparte de responsabilitate – toate acestea transformă experiența medicinistului, dincolo de experiența unei studenții universale în ceva mai mult, în ceva inițiatic atât pe plan personal, profesional, emoțional.  Poate tocmai de aceea această experiență medicinistă capătă,  la un moment dat, accente confesive și devine mai suportabilă atât pentru cel care o trăiește, cât și pentru cel care aspiră la ea, atunci când e capturata într-o formă mărturisită, când e împărtășită narativ și altora-  în fond,  presiunea examenelor grele, confruntarea cu realitățile spitalicești, cu realitățile bolii, zone pe care publicul larg speră să nu le cunoască, să nu le descopere vreodată,  sentimentul construcției profesionale întărite mai mult sau mai puțin eficient cu fiecare sesiune sau, dimpotrivă, disperarea și anxietatea în fața responsabilităților care te așteaptă, prin natura profesiei, dincolo de licență, sunt toate elemente care te împing  spre o nevoie de celebrare, de lamentare, spre o nevoie  de a da expresie  experiențelor marcante pe care le trăiești, pentru propria ta exorcizare și poate pentru un posibil ajutor dat celorlalți (mediciniștii devin, pe undeva, empatici față de colegii lor din anii mai mici, față de bobocii aspiranți la statutul de medicinist: își amintesc de unde au plecat, uneori cu plăcere, alteori cu durere. E vorba de o solidaritate aparte care se naște în această construcție profesională dificila- cei mai mici realizează că progresul e posibil și că există o luminiță la capătul desișului teoretic copleșitor, cei mari își validează cumva evoluția, refăcând legătura cu rădăcinile, cu originile traseului în care s-au înscris).

Am făcut această introducere (pseudo)inutilă, pentru că m-a mirat initial demersul lui Ștefan Gutue, medic specialist urolog în București, de a publica cele două cărți care au ajuns destul de cunoscute printre mediciniștii din țară: Sunt rezident, what next? respectiv Salvezi vieți sau sprijini pereți? În contextul nevoii de împărtășire de care vorbeam mai sus, intiativa parea cat se poate de fireasca, dar in contextul  proiectării acestei nevoi într-o eră digitală, al unui mediu virtual în care mediciniștii semnează deja o mulțime de bloguri, ce sens avea apariția acestor cărți? Dezavantajele sunt evidente: informația dintre coperte nu mai poate fi actualizată (poate doar dacă faci o reeditare), distribuția unei cărți e mult mai dificilă (am avut o tentativă, la un moment dat, de a o aduce într-o librărie din Brașov, dar menținerea unei legături cu editura s-a dovedit destul de anevoioasă), o carte costă bani, un blog oferă acces gratuit la informație. Până la urmă, după mai multe luni de la apariție, Ștefan Gutue a pus la dispoziție volumele sale în format electronic, cu descărcare gratuită de la el de pe site. Parcurgându-le, mi-am dat seama că aceste publicații în forma în care au fost lansate își găsesc totuși locul printre amalgamul de  informații împrăștiate virtual, fie că e vorba de ghidurile oficiale sau neoficiale pentru boboci, de postări pe forumuri sau pe bloguri în toate zările internetului.

Sunt volume cu adresabilitate largă, fără mari particularități de centru universitar, care capturează reperele experienței comune de medicinist, aflat la început de facultate, respectiv la început de rezidențiat (adică exact în cele două momente inițiatice de maximă vulnerabilitate, momente cheie în profesie în care incidența tulburărilor de adaptare pare să fie mai probabil mai crescută și riscul de restanțe, descurajări, poate chiar depresie e destul de mare :).

salvez vieti

SALVEZI VIETI SAU SPRIJINI PERETI? e un fel de users manual al proaspătului student care a intrat la medicină și  care, îmbătat sau nu de victoria admiterii, își dă seama (în timp util, sau the hard way, dupa cateva “boabe” de toamna) că urmează să se dezmeticească de mai multe ori pe parcursul anilor de studiu. Cartea acoperă atât provocările și problemele anilor preclinici, cât și cele ale anilor clinici, atât în sfera profesională cât și personală. Autorul oferă sugestii de organizare a timpului încă din primul an (care include stabilirea de obiective și asumarea de responsabilități cu consecvență), sugestii de modalități eficiente de învățare (mi-a plăcut ideea conspectelor extinse în care ideile pe care ți le notezi sunt completate cu justificări și explicații de fiecare dată – fie că vorbim de un lanț cauzal fiziopatologic, de administrarea unui medicament, de o reacție adversă. Un asemenea tip de conspect este extrem de consumator de timp, din punctul meu de vedere nu ar putea fi realizat simultan la toate materiile într-o formă ideală,  dar permite o recapitulare permanentă și sintetică a informației și poate fi implementat măcar selectiv, la disciplinele în raport cu care îți stabilești anumite obiective). Se oferă, de asemenea, sugestii despre împărțirea timpului în sesiune, despre importanța practicii în spital (momentul în care ai șansa să capeți încrederea în propriile forțe, încredere pe care multe cadre didactice la diferite examene ți-o vor răpi într-o anumită măsură). Se conturează o atitudine universală potrivită pentru orice an de facultate (cei 4 D: printre care dorință, decizie, determinare…. aș adăuga că uneori se mai strecoară parazitar deruta, delăsarea :), se vorbește despre amenințarea procastinării (poate cel mai longeviv adversar pe durata anilor de facultate, tentația de a amâna mereu sarcinile dificile până la momentul critic), despre mentalitatea cu care poți aborda eșecurile (ideală este perspectiva expansivă, cea prin care cauți să obții feedback de la cel care te-a picat sau ți-a dat o notă mică, pentru a înțelege exact ceea ce poți remedia – e ceea ce am recomandat și eu studenților nemulțumiți, să valorifice cu încredere dreptul de a-și recorecta lucrarea, nu neapărat pentru modificarea notei, cât pentru a afla exact ce s-a așteptat de la ei și nu au reușit să livreze). Ștefan Gutue vorbește cât se poate de deschis despre realitatea dură a stagiilor din spital (despre dificultăți de tipul: nu ne bagă în seamă coordonatorul, nu facem nimic etc) și găsește măcar câteva sugestii de compensare (contravizite, gărzi, urgențe). De asemenea sunt atinse subiecte sensibile pentru orice student al zilelor noastre: posibilitatea de a lucra în facultate (Ștefan Gutue a făcut-o și încă pe bani destul de frumoși) – atât ca mijloc de a obtine un castig financiar în studenție, cât și ca mijloc de a-ți completa pasiuni, a-ți cultiva și alte skilluri și afinități, despre oportunitățile work and travel și Erasmus și desigur, despre alegerea specialității (volumul include și un capitol semnat de un consilier de carieră de la UMF Iași, cu câteva întrebări și repere generale ce pot fi luate în considerare în momentul stabilirii unui posibil obiectiv de specialitate, în funcție de: personalitatea studentului, dependența tehnologică, timpul pe care suntem dispuși să îl investim în profesie).

sunt rezident

Celălalt volum SUNT REZIDENT, WHAT NEXT? (primul pe care l-a publicat, de fapt, Ștefan Gutue) e un ghid adresat absolventului de facultate care se lovește de o nouă rundă de dificultăți . Dat fiind faptul că autorul a ales o specialitate chirurgicală (Urologia), o mare parte a capitolelor sunt adaptate acestui profil: se oferă informații concrete și succinte despre etapele de activitate birocratică efectivă în spital  (într-o manieră mult mai la obiect, decât torentul parcurs la semiologie medicală) – cum faci internarea, ce scrii în foaia de observație, cum conduci anamneza (atenție mai ales la bolile preferate ale românilor: hepatita B,C, TBC), cum gestionezi un transfer de pe o altă secție sau un alt spital (atenție la obținerea informațiilor despre istoricul bolnavului, operațiile suferite, tuburile de dren existente), ce analize ceri, cum montezi o sondă nazo-gastrică sau urinară. Ștefan Gutue vorbește apoi despre intervențiile chirurgicale, despre integrarea rezidentului în activitatea operatorie: despre valorificarea momentelor în care doar stai și asiști la operație (dar în care poți învăța sau recapitula instrumentarul, poți învăța să decodifici limbajul operatorilor: dă-mi portacul gol, dă-mi ață să leg, servește pensa – eu unul nu mi-aș fi dat seama precis, fără explicațiile autorului ce mi s-ar fi cerut prin asemenea formulări), despre timingul întrebărilor și lămuririlor pe care le ceri (evident, nu chiar în momentul în care chirurgul e stresat și lucrează într-o zonă de mare risc), despre importanța etapei postoperatorii (și elementele pe care e necesar să le verifici  atunci), despre primele gărzi (Ștefan Gutue reface experiența primelor sale momente când, asaltat de informația haotică și de anxietatea însoțitorilor și-a pierdut la rândul său luciditatea – deci, primele gărzi vor fi horror, inevitabil, deși există măcar câteva sfaturi de care poți ține cont pentru a limita devastatoarea paralizie și frică ce vor pune stăpânire pe tine). Dincolo de aspectele concrete, profesionale, care pot fi de ajutor în mod deosebit celor care aleg o specialitate chirurgicală, cealaltă parte a volmului are o adresabilitate  largă: vorbește despre atitudinea rezidentului în spital (lucruri cu importanță elementară, dar adesea trecute cu vederea: zâmbetul, adresarea respectuoasă atât în raport cu pacienții cât și cu personalul medical, mai ales într-un mediu în care ostilitatea și românismele sunt la ele acasă), despre renunțarea la aroganțe și la pretenții de înaltă responsabilitate, mai ales în primele luni. E atinsă și problema venitului – am dat peste o perspectivă destul de pesimistă sau pur și simplu… tăios de realistă în acest punct: salariul e insuficient, gărzile inițiale nu se plătesc, să-ți iei un job suplimentar e foarte greu, e nevoie chiar și în rezidențiat de susținerea familiei – vedeți, de aia e medicina grea pentru că te mobilizează și pe tine și pe cei din jur la o cheltuială pe termen lung, până să obții autonomia financiară (se vorbește și despre șpagă, în termeni clar negativi – iar un rezident oricum nu obține nici din asta cine știe ce) – mesajul lui Ștefan Gutue țintește cam în direcția asta: concentrează-te să devii un profesionist bun și banii vor veni apoi de la sine – cine știe când… cam ăsta e sistemul). Autorul mai vorbește despre posibilitatea  de a pleca în străinătate (cam la ce să te aștepți și cum să cântărești avantaje și dezavantaje), despre câteva dintre reperele care generează migrația masivă a medicilor  peste granițe (ne sunt oferite și perspectivele celor care au ajuns acolo și acum practică medicina la nivel înalt – experiența plecării e plină de riscuri, dezamăgiri și dificultăți, aviz tuturor celor care trebuie să fie extrem de motivați). Aflăm și despre avantajele și dezavantajele de a lucra în mediul privat (acolo unde, în ciuda așteptărilor sau a anumitor prejudecăți, mai degrabă te plafonezi profesional). Printre cele mai importante pagini mi se pare că sunt cele care pledează pentru un management al carierei (mai ales că acele caiete de rezidenți în baza cărora trebuie să atești că ai făcut nu știu câte sute de operații de tot felul sunt concepute după un standard de-a dreptul SF și trebuie să te orientezi spre alte modalități – workshopuri, burse in strainatate pentru a spera la un progres realist).

Una peste alta, mi-au plăcut ambele cărți publicate de Ștefan Gutue (un autor care se simte, din felul în care scrie,  că a activat și în domeniul publicității 🙂

  • oferă o abordare sistematizată și accesibilă a celor mai importante teme de interes pentru un medicinist, pe băncile facultății și mai apoi, în perioada de rezidențiat – include strategii, sugestii destul de realiste, validate de experiență de a rezolva cele mai comune provocări pe care un student/rezident le poate întâmpina
  • oferă mai multe voci și implicit MAI MULTE VIZIUNI asupra chestiunilor de interes: Ștefan Gutue își invită foștii colegi sau mediciniști aflați încă pe băncile facultății să vorbească despre experiențe de tip: Work and Travel, profesat în străinătate, experiențe de studiu Erasmus (deci hands-on experience)
  • propune o perspectivă ECHILIBRATĂ asupra evoluției, atât ca student, cât și ca rezident: nu e vorba nici de un parcurs eroic, exemplar, al unui geniu sau al unui ambițios olimpian care funcționează pe principiul dacă vrei, poți orice, există o rețetă miraculoasă să dărâmi munții cu voința dar nici nu propune o variantă de tipul: cum să faci să te descurci și tu la un standard minimal. Între aceste două extreme, Ștefan Gutue pare să aproximeze parcursul cel mai comun cu care pot cei mai mulți să relaționeze- cel care se străduiește inteligent, cel care greșește dar învață din greșeli, cel care caută să compenseze atât cât poate lipsurile unui sistem deficitar, cel care găsește resurse și soluții la problemele sale chiar dacă prin asta nu schimbă sistemul, dar nici nu încalcă legea și nici nu comite un harakiri psihic prin asta. E povestea celui care e suficient de lucid să conștientizeze o serie de limitări și constrângeri pe care le scoate în evidență cu onestitate dar suficient de inteligent să nu se lase complet dominat și învins de ele.
  • volumele lui Ștefan Gutue  militează pentru o anumită specie de ATITUDINE față de profesie și față de propria persoană (care merită cultivată încă de pe băncile facultății  și mai apoi în rezidențiat): deci, dincolo de informațiile cu caracter practic de tipul: cum să înveți, cum să completezi o foaie de observație, Ștefan Gutue pledează pentru o anumită abordare pe termen lung, pentru un soi de filosofie de viață centrată pe eficiență, operativitate, onestitate, stimă de sine și caracter constructiv (dar nu într-o manieră exagerată,  delirantă de tip positive-thinking) – adică pledează pentru un ideal personal și profesional tangibil (chiar dacă nu întotdeauna compatibil cu realitățile și practicile românești).
  • ambele volume sunt dense în RESURSE SUPLIMENTARE mai ales în forma recomandărilor de lectură  (atât în ceea ce privește bibliografie de buzunar utilă în facultate sau în rezidențiat, cât și cărți care să te inspire personal, care să te motiveze, să te ajute în managementul timpului, al carierei).
  • în ambele cărți veți găsi  perspectiva unui profesionist care și-a încheiat perioada studențească și de rezidențiat, deci aveți parte de o consiliere completă validată de o anume experiență (de succes, ai putea spune, dacă te uiți la CV-ul autorului) – așadar,  e o poveste relatată din perspectiva celui care a atins un anume nivel în formarea profesională, o poveste despre etapele parcurse si finalizate de acesta, gândită să vină exact în întâmpinarea dilemelor și dificultăților medicinistului contemporan – deci nu vorbim de memorii grandomane și atât. Aceasta este una dintre particularitățile care cred că scoate în evidență fără rival volumele lui Ștefan Gutue – mulți medici, odată ce și-au consumat experiențele inițiatice nu mai au timpul și motivația de a-și așeza toată călătoria profesională într-o formă sistematică și pilduitoare pentru ucenici, iată că Ștefan Gutue o face într-o maniera nepretențioasă și  utilă,  împletind poveștile din facultate sau din spital mai mult sau mai puțin amuzante (care au tâlcul lor și care sunt expresia concretă a empatiei autorului cu generațiile actuale de mediciniști)  cu sfaturile concrete.

Citiți cărțile lui Ștefan Gutue (adevarate ghiduri mediciniste “la cheie”) disponibile pe siteul autorului, cu descărcare gratuită.

CARTE

Eu unul îi mulțumesc pentru exercițiul de generozitate și onestitate, pentru expresia pragmatică, articulată, a colegialității profesionale de care a dat dovadă, semnând aceste două volume.

surse foto: siteul autorului

 

 

Carti pentru Anul 6 – Sem 1

ANESTEZIE SI TERAPIE INTENSIVA (ATI) – doctorul Bărăcan va trimite prezentările utilizate la curs (dacă nu cumva le va publica într-o carte, în anii următori) în format pdf, aproximativ după fiecare curs și ele sunt suficiente pentru pregătirea examenului. E important, din punctul meu de vedere, să participați și să luați notițe la curs pentru că titularul face tot felul de completări (mai ales parte de fiziopatologie și de fiziologie) care nu apar toate în prezentarea tipărită și care pot fi mai mult decât utile în înțelegerea materialelor. La stagii s-ar putea să mai primiți niște documente cu studii de caz, dar ele nu sunt necesare pentru examenul mare și nici pentru examenul practic. E important să clarificați (dacă nu o să găsiți în cursuri) problema tipurilor de soluții perfuzabile (care vor face obiectul unui stagiu) – să știți exact care părăsesc sistemul circulator, care rămân în sistemul circulator, ce conțin, ce osmolalitate au etc, pentru că vor exista întrebări din ele, mai ales la examenul practic.

DERMATOLOGIE – doctorul Irimie trimite, după fiecare curs, atât slideurile care conțin imaginile sugestive pentru patologiile prezentate, cât și pdf-uri cu text (e important să învățați din pdf-uri care sunt mai elaborate și uneori altfel structurate față de textele din slideuri). Textul din pdf e cuprins și în cartea: CURS DE DERMATOLOGIE PENTRU STUDENȚI, autori: Alexandru Oanță, Marius Irimie, Mădălina Pereș (Editura Universității Transilvania Brașov, 2007) – disponibil la bibliotecă și printre studenți. La finalul semestrului dr Irimie a trimis și o colecție de poze extrase din mai multe cursuri (în jur de 100 de poze) pe care studenții le-au avut de recunoscut la examenul practic.

20160423_222931

MEDICINĂ DE FAMILIE – dr Onofrei trimite materialele utilizate la prezentările de curs în timpul semestrului, nu s-a recomandat o bibliografie suplimentară, materialele au fost suficiente pentru pregătirea examenului mare.

ONCOLOGIE – dr Ciurescu nu a trimis materialele pe care le-a folosit (și nu prea…) în cadrul expunerilor destul de libere și de interactive. Generația mea a primit recomandarea de a citi partea de patologie oncologică din Book des ECN, pentru că examenul a fost gândit pe acel conținut cu ani înainte (în ideea de a valorifica informația pentru examenul de rezidențiat) și pentru că nici nu apăruse Compendiul de specialități medicale și chirurgicale (Editura Medicală) la momentul pregătirii examenului de Oncologie. Probabil în anii următori se va recomanda bibliografia relevantă pentru examenul de rezidențiat din anul respectiv (deci probabil va fi Compendiul).

IMPLANTOLOGIE – dr Nicolau a trimis materialele utile și destul de sumare pentru pregătirea examenului de la finalul semestrului.

EPIDEMIOLOGIE – dr Constantinescu a recomandat volumul publicat pentru această disciplină: EPIDEMIOLOGIE GENERALA SI SPECIALA- NOTIUNI DE BAZA PENTRU UZUL STUDENTILOR – autori: Codruta Nemet, Elena Mihaela Constantinescu (Editura Lux Libris) – se găsește la biliotecă și la studenți.

20160106_194054

OBSTETRICĂ- GINECOLOGIE – pentru partea de Obstetrică (semestrul I) resursele sunt cvasiinterminabile. Ceea ce se predă la curs este insuficient, raportat la exigențele pe tratarea subiectelor la examen.  Unii au folosit următoarea combinație mai mult sau mai puțin suficientă – e esential sa cititi măcar din 2 cărți,  pentru că nu întotdeauna informațiile care se cer la examen se regăsesc într-un singur volum. Cărțile se găsesc și la bibliotecă, la studenții din promoțiile anterioare și la rezidenți. Uneori informațiile se bat cap în cap (mai ales valori paraclinice, dimensiuni, săptămâni și zile de sarcină asociate cu evoluția unor patologii/ mecanisme fiziologice) – fie preluați cu atenție și dați prioritate informațiilor primite de la curs (deși nu întotdeauna ele sunt livrate de titular și atunci aveți o problemă…), fie dați prioritate cărții titularului, nu prea există rețetă de rezolvare optimă a acestei probleme.

OBSTETRICĂ (manual pentru studenti)- Nicolae Crișan – Editura Metropol, 1995 (mai ales pentru  partea de fiziologie și fiziopatologie).

20160423_223018

GHID PRACTIC DE DIAGNOSTIC ȘI CONDUITĂ ÎN OBSTETRICĂ – Marius Moga și colaboratorii – Editura C2 DESIGN, Brașov, 2000 – cunoscută drept cartea roșie sau cartea roz (așa arată originalul care se găsește mai greu, dar copii xerox sunt peste tot) – mai ales pentru partea de clinică și tratamente.

20160423_223132

URGENȚE IN OBSTETRICĂ – Vasile Luca, Marius Moga – Editura Universitatii Transilvania Brasov – mai ales pentru subiectele care vizeaza hemoragiile in sarcina (pentru aceste  capitole, in acest volum sunt elemente de fiziopatologie care nu se regasesc in celelalte volume).

Prezentări mai succinte (dar nu neapărat suficiente) se regăsesc în:

OBSTETRICĂ – GINECOLOGIE PENTRU ASISTENȚĂ MEDICALĂ -Marius Moga- Editura Universității Transilvania, 2010

20160423_223249

Prezentări complete, pentru cei care vor să aprofundeze găsiți și în:

OBSTETRICĂ ȘI GINECOLOGIE (2 volume) – Florin Stamațian -Editura Echinox, Cluj Napoca, 2003 – se găsește în format pdf pe internet.

stamatian

WILLIAMS OBSTETRICS – 24th edition – Cunningham, Leveno, Bloom, Spong, Dashe, Hoffman, Cassey, Sheffield  – “biblia” mondiala a Obstetricii – se gaseste la biblioteca (o editie mai veche probabil).

williamsss

– a existat o traducere în limba română a GINECOLOGIEI (WILLIAMS) , coordonată de profesorul Radu Vlădăreanu (Editura Hipocrate, 2015) – nu știu unde ar mai fi disponibila.

 

Carti pentru Anul 5- Sem 2

CHIRURGIE PEDIATRICĂ – profesorul Mironescu nu trimite slideurile după care predă la curs, dar nu aveţi nevoie de ele, pentru că există cartea de CHIRURGIE PEDIATRICĂ (Aurel Mironescu, Liviu Muntena, Lucian Vida – Editura Universităţii Transilvania, 2014) în format electronic care va fi pusă la dispoziţie de titularul de curs (probabil pe la jumătatea semestrului) care cuprinde cam 80% din ce se predă (malformaţii, urologie, ocluzii, tumori etc). NU folosiţi ediţiile mai vechi  tipărite (de prin 2003 sau pe acolo) ale aceluaişi curs pentru că nu conţin toate informaţiile actualizate aşa cum sunt predate la curs şi aşa cum se cer la examen. Va fi nevoie să citiţi săptămânal sau măcar să mergeţi la curs, pentru că stagiile se bazează într-o anumită măsură pe ce s-a predat în săptămâna respectivă (coordonatorul e stagiu pune întrebări din curs). Restul de 20% din materia predată (Ortopedie pediatrică) se găseşte în cartea de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică, partea a II-a: Ortopedie şi Traumatologie Osteoarticulară la Copii (Editura Universităţii Transilvania, autori Aurel Mironescu şi Liviu Muntean, 2004) – cartea e disponibilă la bibliotecă, la studenţii din ani  mai mari.  Cărţile sunt bine sistematizate (chiar dacă saltul de la un capitol la altul poate să pară puţin bizar) şi cuprind, cel mai adesea, mai mult decât ceea ce se predă la curs.

chir ped

ENDOCRINOLOGIE – şef lucr dr Mihai Vârciu nu utilizează diapozitive, slideuri, notiţe la curs, deci nu aveţi ce materiale să solicitaţi. Recomandarea venită de la titularul de curs va fi probabil aceea de a citi materia din Harrison – Principles of Internal Medicine, ultima ediţie, dar puteţi utiliza fără probleme cele două volume semnate de titularii de curs (unde găsiţi, evident mai mult decât se predă la curs, inclusiv partea de anatomie şi fiziologie şi găsiţi tot ce aveţi nevoie pentru examen). Cărţile sunt schematizate (sunt gândite ca note de curs, deci multe liniuţe şi idei punctuale, mai nasol e cu partea de investigaţii paraclinice, o să vă înspăimânte puţin dar nu se cer oricum toate detaliile).

ENDOCRINOLOGIE CLINICĂ – FIŞE DE STUDIU PENTRU UZUL STUDENŢILOR (Alina Stoicescu, Mihai Vârciu – Editura Lux Libris, 2008)

20150730_214017

şi cele două volume mai actualizate:

ENDOCRINOLOGIE CLINICĂ – VOL I şi II (Alina Stoicescu, Mihai Vârciu – Editura Lux Libris, 2009)

20150730_214037

Cărţile se găsesc la studenţii din ani mai mari şi la bibliotecă.

PRIM AJUTOR ŞI TEHNICI DE RESUSCITARE – dr Bărăcan trimite slideurile (în principiu în 2 etape pe parcursul semestrului) după care predă cursul, nu există carte separată din care să învăţaţi. Există o carte în limba engleză pe care dr Bărăcan ar putea să v-o pună la dispoziţie, o carte cu cazuri clinice (care nu se cer la examen , dar care vă pot fi de folos dacă doriţi să aprofundaţi domeniul ATI sau Medicină de Urgenţă). Din slideurile trimise de la curs dar şi din PROTOCOALELE DE RESUSCITARE care probabil vor fi trimise după câteva stagii, se dă EXAMENUL PRACTIC (ar fi rău să nu uitaţi să aruncaţi un ochi  şi pe acele protocoale înainte de examenul practic, pentru că se cer diverse informaţii).

NEUROLOGIE – cele mai importante materiale sunt cele PREDATE de dr Minea, de aceea e f important să mergeţi la cursuri şi să încercaţi, până vă daţi duhul, să luaţi notiţe chiar şi când nu vă e prea clar, chiar şi dacă mâzgăliţi şi prescurtaţi, important e să aveţi explicaţiile şi chestiile predate scrise (cam ca la Fiziopatologie, le mai sistematizaţi acasă, dar scrieţi ca pe front , până la ultima suflare a mâinii şi a neuronilor). Noi nu am primit slideurile de la titularul de curs, dar am primit nişte materiale cu capitolele care nu au fost predate. Pe lângă informaţia din slideuri sunt disponibile diverse cărţi semnate de cadrele didactice.

NEUROLOGIE – Curs pentru studenţi – Dan Minea, Ioana Varga, Cristian Falup-Pecurariu- Reprografia Universităţii Transilvania, 2003- cartea are 6 părţi dar nu toate capitolele intră pentru examen şi nu toate conţinuturile se potrivesc cu ceea ce se predă la curs)

20150730_213844

BAZELE SEMIOLOGICE ALE PRACTICII NEUROLOGICE – Dan Minea, Ioana Varga, Cristian Falup-Pecurariu – Editura Universităţii Transilvania, 2000 – carte utilă mai ales pentru activitatea de la stagiu

20150730_213957

Cărţile se găsesc la bibliotecă sau la studenţii din anii mai mari. Evident, cei care doresc şi au timp să aprofundeze pot găsi încă vreo 3 cărţi la bibliotecă semnate tot de cadrele didactice.

MEDICINĂ INTERNĂ – slideurile utilizate în prezentări de conf univ dr Elena Bobescu şi de şef lucr dr Claudia Gavriş sunt trimise studenţilor în timp util (în general, cam după fiecare curs, sau o dată la 2-3 săptămâni).Evident, pentru partea de aprofundare a cursului rămân eterne recomandările universale:

MANUALUL MERCK – ediția în limba română apărută la Editura All – pentru o abordare mai “pe scurt” a problemelor

HARRISON’S PRINCIPLES OF INTERNAL MEDICINE – editie digitala sau editie tiparita (in engleza e disponibila in librarii)

HEMATOLOGIE CLINICĂ – Delia Mut Popescu – Editura Medicală, Bucureşti, 2002 – utilă pentru partea de Hematologie (atât partea de curs, cât şi partea de interpretare a mielogramelor, frotiurilor, de la examenul practic) – cam greu de găsit prin librării, eventual pe okazii, olx, anticariate sau la coordonatorii de stagiu.

hematologie-clinica-delia-mut-popescueditia-a-ii-abuc2002-p20403-0

Din păcate nu prea am recomandări bibliografice  utile pentru pregătirea examenului practic, adică a interpretării investigaţiilor paraclinice – buletin de urină , radiografii abdomino-pelvine, pentru că, eu cel puţin,  nu am folosit anumite cărţi în acest sens – m-am folosit doar de interpretările oferite de titularii de curs şi de calupul de materiale primite moştenire de la anii mai mari – o arhivă care cuprinde buletine de hematologie, buletine urinare şi cazuri clinice – neapărat să întrebaţi şi să faceţi rost de ele de la colegii de Anul 6.

Despre medicina alternativa… asa cum mi-as fi dorit sa aflu de la facultate (3)

Volumul ADEVĂRUL DESPRE MEDICINA ALTERNATIVĂ semnat de Edzard Ernst, specialist în medicină complementară și Simon Singh, jurnalist științific își propune să evalueze cele mai populare terapii alternative pentru a le verifica impactul pretins pozitiv asupra sănătății. Am explorat, până acum,  justificarea autorilor în alegerea metodei științifice (bazată pe studii randomizate, dublu orb) ca standard de evaluare a practicilor non-alopate, apoi am urmărit concluziile lor rezervate, bazate pe metaanalize riguroase în ceea ce privește incapacitatea homeopatiei, acupuncturii, chiropracticii, fitoterapiei (cele două din urmă cu eficiență demonstrată limitată) etc de a depăși efectul placebo în studiile științifice. În aceste condiții, autorii ridică o întrebare importantă, cu implicații etice evidente: dacă totuși medicina alternativă reușește să ofere rezultate măcar similare efectului placebo, nu se justifică recomandarea ei drept o practică complementară acceptată și de comunitatea alopată? Interogația rămâne deschisă controverselor, deși Ernst și Singh înclină spre un răspuns mai degrabă negativ, fundat pe trei motive:

1) Relația medic-pacient se bazează pe încredere și pe sinceritate. A pleda pentru eficiența unei terapii alternative (în contextul în care eficiența e definită drept o plus-valoare adăugată efectului placebo), în contextul absenței dovezilor științifice, înseamnă o formă de dezinformare dacă nu chiar de minciună – o minciună care, chiar dacă vizează aparent binele pacientului, intră în contradicție cu standardul terapeutic al practicilor consacrate.

2) Acceptarea și promovarea terapiilor alternative de către specialiștii alopați înseamnă un vot pozitiv pentru încurajarea altor practici iraționale, alunecarea pe acea pantă a medicinei empirice, bazată mai degrabă pe păreri/tradiții/prejudecăți pe care medicina alopată s-a străduit să o depășească în ultimii 150 de ani. O asemenea atitudine deschisă fără rezerve față de terapiile care nu aduc beneficii suplimentare efectului placebo riscă să modeleze așteptări exagerate și optimiste față de practicile alternative, mai ales când ele se bucură de complicitatea și toleranța practicienilor alopați (crescând, pe undeva, credibilitatea acestora).

3) A promova, în calitate de medic alopat, practici fără temei științific înseamnă a te plasa într-o contradicție între cercetarea onestă și medicina alopată. De aceea, Ernst și Singh sunt mai degrabă rezervați în a adopta o atitudine de tipul lasă, bă, că merge și așa, atâta timp cât unele terapii alternative se pot dovedi de-a dreptul riscante, atunci când pacientul renunță la medicația prescrisă sau atunci când pacientul apelează la substanțe care pot interfera cu efectul medicamentelor, când se iradiază excesiv (vezi cazul chiropracticii) etc. alternatives Cu toate acestea, așa cum sugerează autorii, industria medicinei alternative este una extrem de profitabilă (se învârt cam 40 de miliarde de dolari în jurul ei), chiar dacă aportul susținerii  științifice riguroase este unul extrem de redus, dacă nu aproape nul. În ultimul capitol al volumului, Ernst și Singh încearcă să inventarieze câteva motive pentru care practicile neconvenționale sunt atât de populare:

1) Multe celebrități/ figuri publice recomandă medicina alternativă într-o manieră extrem de simplistă și totuși convingătoare (și se realizează evident, ca în orice campanie de marketing care apelează la o asemenea strategie, un transfer de încredere de la persoana care recomandă un produs/o practică la produsul recomandat).

2) Cercetătorii rămân adesea mult prea pasivi la valul de terapii alternative disponibile pe piață. Indiferența lor, lipsa de implicare activă în a le examina eficiența și a le aduce în lumina tribunalului evaluării riguroase înclină balanța în favoarea pretențiilor arborate de terapeuții neconvenționali, care rămân fără o replică critică.

3) Universitățile oferă tot mai multe diplome în medicină alternativă – practicienii nonalopați își atrag așadar legitimitate, prestigiu și credibilitate pentru terapiile pe care le propun, deși respectivele programe de studii, deși arborează pretenții de cunoaștere și jargon științific,  nu sunt neapărat coerente cu discipline  fundamentale precum fizica, chimia, biologia etc. Este o situație care, pe termen lung, afectează mai degrabă credibilitatea universităților drept garante ale cunoașterii de tip științific.

4) Mass media proiectează adesea, pe mai multe canale o perspectivă simplificatoare și pozitivă asupra medicinei alternative, criticând în același timp exagerat medicina convențională. Goana după audiență, tentația spectaculosului, apetitul pentru simplitate și rapiditate, în detrimentul informării corecte îi fac pe mulți jurnaliști să integreze și să promoveze în publicațiile/emisiunile lor metode simple de tratament/conservare a sănătății, pentru rezolvarea/prevenția celor mai grave probleme de sănătate.

5) Medicii din cadrul sistemelor de sănătate convenționale, presați adesea de numeroasele responsabilități, afectați de sindrom de burn-out profesional, de stress și exigențe tot mai mari ajung să devină adesea indiferenți, cinici, lipsiți de empatie, afectând serios relația medic-pacient și credibilitatea specialistului. Alți medici, nechibzuiți sau ignoranți îi trimit ei înșiși cu încredere pe pacienți spre practicile alternative. Cel mai adesea, pacienții care ajung în cabinetele non alopate sunt ascultați cu mai multă răbdare, sunt examinați mai amănunțit și dezvoltă o relație mai bună cu pretinsul curant, fapt care crește și mai mult încrederea în medicina alternativă (o medicină  care e perceptuă drept mai apropiată de oameni, și de nevoile lor individuale, luate în ansamblu).

6) Societățile profesionale  de medicină alternativă există mai degrabă cu numele și prea puține definesc standarde terapeutice, prea puține analizează și anchetează cazurile de abuz în acest domeniu.

7) Lipsa de reglementări din partea OMS și din partea guvernelor în ceea ce privește activitatea terapeuților care practică medicina alternativă dă posibilitatea înfloririi iresponsabile acestor abordări. Volumul semnat de Ernst și Singh nu atacă însă o serie de cazuri pretins miraculoase, inexplicabile din punct de vedere științific (sunt neumărate documentare care prezintă reveniri spectaculoase, miraculoase ale unor pacienți cu boli cronice/grave) – ar fi fost interesant să dea o replică exact acelor nave amiral prin care terapiile alternative încearcă să-și legitimeze eficiența, dincolo de metaanalizele luate în discuție.

Așa cum am aflat din cursul de Homeopatie al dnei dr Buzescu, homeopații susțin că există o eficiență a remediilor lor inclusiv pe animale (fapt care ar demonstra că homeopatia este superioară efectului placebo) și că funcționalitatea acestui tip de terapie se datorează eliberării unei forme subtile de energie care apare în urma diluțiilor succesive (adică homeopatia acționează nu atât chimic, ci la nivel energetic, prin această formă de energie care este momentan nedetectabilă prin instrumente științfice).  De asemenea, tot homeopatia afirmă că metoda studiilor dublu-orb în care se administrează același medicament tuturor se dovedește o abordare de evaluare incorectă a eficacității tratamentului, atâta timp cât homeopatia livrează remedii diferite pentru indivizi cu aceeași boală, luând în considerare trăsăturile individuale ale acestora.  Volumul semnat de Ernst și Singh nu răspunde acestor chestiuni în mod direct, deși singurul element provocator de chestionat ar rămâne eficiența remediilor pe animale (despre formele subtile de energie nu se poate spune nimic de pe poziții științifice, deși ar fi fost interesantă o evaluare mai de amănunt a unui fizician în ceea ce privește jargonul antrenat – se face un abuz conceptual acolo sau nu?,  cât despre evaluarea cu studiu dublu orb, dacă ea nu este potrivită per se, ar putea fi totuși adaptat: identificarea pacienților cărora li se recomandă același tratament homeopat pentru aceeași boală – cu siguranță că selecția ar fi anevoioasă și solicitantă, dar nu imposibilă).

Nu e ușor să desființezi o industrie și un subiect vast și complex  în 400 de pagini, dar Ernst și Singh reușesc totuși să ofere repere critice de evaluare a terapiilor neconvenționale prezente și viitoare, cu cărțile pe față și pe masă: descriind accesibil opțiunea pentru varianta evidence based și aplicând-o cu consecvență. Între isteria new-age/eco/nonivanzivă și conspirațiile farmaceutice din medicina convențională, o perspectivă lucidă și riguroasă, așa cum este cea a lui Ernst și Singh se dovedește cât se poate de binevenită, atât pentru pacienți cât și pentru viitorii medici. Nu e o perspectivă care să absolutizeze adevărul științific sau să ridiculizeze voit medicina alternativă. Cei doi autori recunosc limitele și imperfecțiunile abordării alopate (sugerând însă că stadiul actual al cercetărilor a fost atins în urma unei evolutii treptate, rafinate prin incercare, gresala si metodologie perfectibila) dar in acelasi timp atrag atentia si asupra abordarilor care ne pot exploata ignoranta cu promisiuni disproportionate.

E un volum care să ne ajute să nu mai privim cu senzație prea mare de incertitudine, cu jena aceea față de un tabu, terapiile alternative. Ce ne rămâne de făcut așadar, viitorilor doctori, când ne vom confrunta cu afecțiuni cronice, incurabile sau cu pacienți care ne dau semnalul, ultimativ, că se gândesc să apeleze la terapii alternative? În speranța că pacienții chiar ne vor anunța de intenția lor de a apela ȘI la terapii alternative (deci să nu o facă pe ascuns, zâmbind frumos în cabinet că își vor lua medicația, dar aruncând rețeta la ieșire), putem să abordăm un dialog relaxat, rațional, profesionist în care chiar să recomandăm un asemenea volum sau măcar să îl punem în temă pe pacient cu posibilele riscuri pe care o anume terapie le presupune.

Alegerea rămâne a pacientului fără îndoială, dar printr-o asemenea discuție informativă măcar vom mai face un pas în a construi o relație bazată pe încredere și responsabilitate informată, vom transmite mesajul că nu suntem obtuzi și paraleli cu tendințele actuale terapeutice (pe care, fie că vrem fie că nu vrem, oamenii le caută), doar că le întâmpinăm cu prudența profesionistului.

Cred că acesta ar fi până la urmă rolul crucial al unui curs de medicină alternativă într-o facultate de medicină, până la noi studii care să ateste posibile eficiențe ale acestor terapii: un exercițiu de informare și o lărgire de formă  a orizontului  curantului care să întărească alianța terapeutică medic-pacient. Volumul lui Edzard Ernst și Simon Singh, ADEVĂRUL DESPRE MEDICINA ALTERNATIVĂ (Editura Humanitas, 2014) e disponibil la Librăria Șt O Iosif Brașov dar și pe http://www.libris.ro

Carti pentru Anul 5 – Sem 1

Materiale sunt din belșug pentru Anul 5, semestrul 1, așa că studentul nu va duce lipsă de surse de învățat

ORL – există nu mai puțin de 3 cărți care circulă la pachet (adică toate legate într-o structură unitară – a se înțelege între 2 coperți de plastic de la legătorie) sau separat.

–>Cea mai importantă este suportul de curs –  ORL – CURS UNIVERSITAR  – Dorin Codarcea, Mădălina Buzescu – Editura Universității Transilvania, 2006 – dat fiind faptul că dr Codarcea nu folosește slideuri în expunere, este materialul de bază pe care îl veți folosi pentru pregătirea examenului. Cuprinde anatomia, fiziologia și patologia nasului, faringelui, laringelui, urechii și câteva noțiuni de cervicologie, de patologie de esofag și nervi cranieni (bucăți care, de obicei, sunt scoase din materia pentru examen -aflati exact la ultimul curs de la finalul semestrului).

2015-02-16 12.40.21

–>Celelalte 2 cărți:  ÎNDRUMAR DE LUCRĂRI PRACTICE ORL – Dorin Codarcea, Mădălina Buzescu, Editura Universității Transilvania, 2000 – este cartea utilă pentru stagii și mai ales pentru verificările care se susțin în timpul semestrului dar și pentru examenul de stagiu. TEHNICA ÎNGRIJIRII BOLNAVULUI ORL – Dorin Codarcea, Mădălina Buzescu, Editura Universității Transilvania, 2009 – cred că este cartea adresată studenților  la Asistență Medicală, nu se face evaluare din ea, o parte din noțiuni se suprapun cu cele din cărțile deja menționate, dar nu strică să vă aruncați o privire peste ea (unele scheme, gen imaginea laringelui în laringoscopia indirectă par ceva mai clare în acest volum).

OFTALMOLOGIE – suportul de curs utilizat de dr Varga sub formă de slideuri este inclus în cartea de Oftalmologie ce va fi pusă la dispoziția studenților în format electronic care include aproape toate imaginile cu patologiile evaluate la examenul practic. Cartea este sistematizată pe capitole care abordează anatomia, fiziologia și patologia fiecărui element al globului ocular și al anexelor sale. Materialele utilizate de dr Costache la LP-uri, tot sub formă de slideuri nu mi-e clar dacă se trimit studenților (unele grupe parcă le-ar fi primit dar ele nu au ajuns, probabil din lipsă de comunicare, în posesia tuturor) – oricum majoritatea informațiilor se regăsesc în cartea de curs – dacă țineți neapărat să aveți și aceste slideuri, asigurați-vă că discutați din timp despre asta cu coordonatorul de stagiu.

oftaofta2

BMF – dr Nicolau trimite studenților, destul de devreme  în timpul semestrului, pe stick,  toate materialele relevante (sub forma de documente word), atât pentru partea de LP cât și pentru partea de curs. Este de asemenea util faptul că se oferă și modele de întrebări grilă, ca studenții să-și poată face o idee despre gradul de detaliu în care vor fi evaluați.

BFT – șef lucr dr Roxana Miclăuș NU trimite sub nicio formă slideurile utilizate la curs. Conținutul lor se regăsește însă, chiar dacă nu într-o formă identică cu ce e pe slideuri, în cartea care a apărut chiar în acest an  – 2015- s-ar putea ca informația din tirajul existent în anul meu să  mai sufere modificări, atâta timp cât varianta publicată în ianuarie 2015 a fost grăbită de apropierea examenului și de necesitățile studențești – ESENȚIALUL ÎN RECUPERAREA MEDICALĂ – Roxana Miclăuș (Editura Lux Libris, 2015). Nu e de dorit ca dr Miclăuș să vă vadă cu copii xerox după această carte, căutați să fiți discreți dacă nu vreți să o cumpărați și nici nu vreți să veniți să luați notițe la curs.

2015-02-16 12.39.28

APSS (Asistența Primară a Stării de Sănătate) – materialele utilizate sub formă de slideuri la cursuri sunt trimise studenților în timp util, nu sunt multe la număr dar e bine să fie verificate în amănunt cu titularul de curs, să fiți siguri că sunt cele relevante  și asta pentru că există mai multe variante ale acestor cursuri, inclusiv cele utilizate de fostul titular din 2014 (care apela de fapt și la un suport tipărit, dens în informație și chinuitor de gros, care, din fericire, începând cu 2015 nu se mai folosește – dacă chiar aveți curiozități sinistre puteți să căutați cartea ASISTENȚA PRIMARĂ A STĂRII DE SĂNĂTATE – Alexandru Bălescu – Editura Universității Transilvania Brașov, 2008 – dar continutul ei nu este evaluat la examen). Nu s-a făcut evaluare de LP-uri deci nu am avut nevoie de materiale de LP.

ANDROLOGIE – materialele de curs utilizate sub formă de slideuri (7 la număr, proporțional cu numărul de cursuri) sunt transferate studenților pe un stick, la finalul expunerii. O parte din patologie (mai ales cea traumatismele, infecțiile, anomaliile congenitale ale aparatului genital masculin) se regăsește și în cursul de Urologie Clinică al dr Scârneciu pe care l-ați utilizat în Anul 4.  Nu s-au ținut LP-uri la această disciplină deci nu a fost nevoie de materiale de LP.

PEDIATRIE  – nu există suport de curs semnat de titularii de la Brașov – slideurile utilizate de toate cadrele didactice care predau sunt trimise studenților, de către titularul respectivei bucăți de curs la finalul semestrului sau imediat după segmentul de curs predat (dr Mitrică, dr Dracea, dr Vodă dau materialele pe stick, dr Falup și dr Popovici trimit pe mail șefului de an) – s-ar putea să fie necesar să insistați ca să le primiți cât mai curând. Cei care vor aprofundări și expuneri mai largi ale problemelor (sau mai sistematice dar și mai detaliate) pot folosi: ESENȚIALUL ÎN PEDIATRIE – Eugen Ciofu, Carmen Ciofu – Editura Amaltea, 2002 -tirajul cărții este epuizat (nu știu dacă Editura Amaltea va reedita cartea prea curând) deci șansele să o găsiți în librării sunt nule, dar se pot face copii xerox de la studenți/rezidenți – are peste 600 de pagini, deci e recomandat să veniți cu geanta/ghiozdanul goale când vreți să ridicați cartea.

2015-02-16 12.39.22

Pe secțiile de la Spitalul de Pediatrie veți mai găsi probabil și un COMPENDIU DE PEDIATRIE (nu mai știu autorii dar cu siguranță îl găsiți la rezidenții de pe Hematologie și Ocologie Pediatrică) precum și copia xerox după PEDIATRIE -NOTE DE CURS – Sorin Buzinschi (fostul titular al cursului, actualmente pensionat) – dar aceste materiale nu au fost recomandate direct de titularii actuali ai cursului (deși conținutul, desigur, este similar).

Despre medicina alternativa… asa cum mi-as fi dorit sa aflu de la facultate (2)

În primul capitol al cărții ADEVĂRUL DESPRE MEDICINA ALTERNATIVĂ (Editura Humanitas, 2014), Simon Singh și Edzard Ernst justifică standardul după care vor judeca cele mai cunoscute practici propuse de medicina alternativă, anume standardul medicinei bazate pe dovezi – argumentele de natură istorică și metodologică indică acest standard (care, chiar dacă nu e perfect, a fost îndeajuns de rafinat și îmbunătățit  de-a lungul mai multor decade) ca fiind singurul capabil să ofere rezultate credibile și reproductibile LA SCARĂ LARGĂ și singurul capabil să ofere GARANȚIA ȘTIINȚIFICITĂȚII unei terapii/investigații diagnostice.

singh si ernst2Pentru Edzard Ernst si Simon Singh majoritatea terapiilor alternative au doar efect de … poker face.

În capitolele următoare, autorii aplică acest standard, examinând câteva dintre cele mai populare terapii alternative: acupunctura, homeopatia, chirporaxia, fitoterapia. În analiza lor autorii urmăresc  atât premisele teoretice ale acestor terapii, cât și eficacitatea lor practică. Asta înseamnă că evaluarea se face separat și independent, într-0 manieră generoasă: descalificarea științifică a principiilor teoretice sau semnele de întrebare ridicate în privința pretinselor mecanisme de funcționare ale terapiilor în discuție nu anulează efortul de a surprinde posibilul efect benefic al acestora, dincolo de placebo (în fond, așa cum s-a întâmplat și în istoria medicinei alopate, o serie de remedii, cum ar fi citricele bogate în vitamina C au avut un rezultat bun în prevenția scorbutului, chiar dacă descoperitorii nu știau nici ce este vitamina C, nici rolul ei în metabolism – aceeași indulgență se acordă și medicinei alternative -chiar dacă știința nu poate explica cadrul teoretic al medicinei alternative, poate măcar măsura dacă ea oferă rezultate sau nu).

acupunctura

Prima terapie investigată e ACUPUNCTURA – un sistem de medicină care pornește de la premisa că starea de sănătate  este legată de curgerea forței vitale (qi) în corpul uman printr-o serie de căi numite meridiane (între 12 și 14 la număr – fiecare meridian fiind asociat cu unul dintre organele corpului). Dezechilibrul și boala ar apărea când puncte importante de pe aceste meridiane sunt blocate, prevenind circuitul armonios al forței vitale. Acupunctura folosește ace introduse superficial în puncte cheie de pe meridianele menționate în scopul deblocării lor și restabilirii curgerii qi-ului. Un sistem care , contrar prejudecăților ce îi plasează originile exclusiv în Asia, e foarte probabil să se fi dezvoltat și în Europa, în urmă cu 5000 de ani (o mumie descoperită la granița italo-austriacă pare să ofere dovezi semnificative în acest sens), un sistem de medicină care aproape dispăruse la începutul secolului XX (chiar și în China, unde conducătorii începuseră să îl considere un obstacol în calea progresului) dar care a început să crească din nou în popularitate după anii 50, după ce Mao Tzedung a reorientat atenția spre practicile medicale tradiționale și după ce vizita lui Richard Nixon în China a condus la aprofundarea interesului americanilor și a societăților vestice asupra acestui sistem medical.

Ca majoritatea terapiilor alternative (ce propun o abordare holistică), și acupuncutra are pretenția că poate ameliora și chiar vindeca o gamă largă de afecțiuni indiferent de etiologie. În ceea ce privește premisele teoretice ale terapiei cu ace, știința nu a reușit să identifice meridianele și forța vitală, dar s-au propus teorii care nu au fost susținute de suficiente dovezi care să oglindească pretinsul mecanism de funcționare  – printre ele teoria poartă a durerii (conform căreia stimulii dureroși minori ai acelor introduse sub piele ar împiedica durerile mari din organe să ajungă la creier, printr-un soi de distragere a atenției sistemului nervos, ca și când stimulii minori ar ocupa circuitele nervoase, închizând poarta de acces pentru o parte a semnalelor nociceptive interne).

În ceea ce privește eficiența acupuncturii, lucrurile au părut să stea mai promițor: singurele studiile OMS din anii 70 în privința valorii terapeutice a acestei practici au amorsat optimismul în întreaga lume (sporind și mai mult popularitatea acupuncturii), atâta timp cât ele au identificat, pe baze pretins științficie, cel puțin  20 de afecțiuni ce se pretau eficient tratamentului cu acupunctură.

Așa cum sugerează Ernst și Singh, pentru o evaluare riguroasă, după standardul medicinei bazate pe dovezi, nu este suficient ca o terapie să fie testată prin câteva studii care se pretind științfice și care ajung la același rezultat, ci este important ca fiecare din aceste studii să îndeplinească o serie de standarde riguroase. De ce? Tocmai pentru că unele testări se pot dovedi superficiale, deficitare, polarizate spre obținerea unor rezultate pozitive. De aceea, autorii își întorc atenția către activitatea Echipei Cochrane – o echipă formată din reputați oameni de știință și statisticieni care dezvoltă de ani de zile metaanalize (adică indexări ale studiilor științifice derulate pe o anumită temă) care integrează doar acele studii care au fost realizate la standardul cel mai înalt (testare dublu orb, cu control placebo – ceea ce nu e ușor de dezvoltat în cazul acupuncturii, atâta timp cât un placebo dublu orb pentru această practică a fost greu de pus la punct) – după acest standard care a împuținat, evident, numărul studiilor anterioare calificate (multe dintre ele făcute chiar în China) bilanțul sistematic a dat un verdict nefavorabil: din punct de vedere statistic acupunctura nu are rezultate semnificativ mai bune decât efectul placebo în tratarea multor afecțiuni, are cel mult o valoare pozitivă redusă în tratarea cefaleei și a durerilor de spate.

chiropractica

CHIROPRACTICA

Terapie dezvoltată la finalul secolului XIX, derulată inițial pentru tratarea afecțiunilor spatelui, prin corecții aplicate coloanei vertebrale. Ulterior, unii chiropractori au lărgit spectrul tratamentelor oferite și spre alte afecțiuni precum astmul bronșic, pornind de la premisa că intervenția asupra coloanei vertebrale, rezolvarea așa numitelor subluxații, adică deviații ale vertebrelor poate fi benefică atât prin impactul pozitiv asupra sistemului nervos, cât și prin deblocarea inteligenței înnăscute a corpului (similară cu forța vitală din homeopatie și qi-ul din acupunctură).

Așa cum sugerează Ernst și Singh, chiropracticienii, spre deosebire de exponenții altor terapii alternative, au licență de funcționare în SUA și se bucură de recunoaștere juridică în mai multe țări (în Marea Britanie au chiar același statut cu cel al medicilor și asistenților medicali). Pe de altă parte, există două tabere ale practicienilor acestei terapii: tabăra tradiționaliștilor care rețin pretenția că pot trata orice afecțiune (chiar și alergiile) prin manevrarea coloanei vertebrale și cea a reformatorilor care își restrâng sfera de activitate strict la ameliorarea durerilor de spate. Fără să găsească fundamente logice și raționale pentru care intervenția asupra coloanei ar putea avea impact asupra bolilor interne , fără să poată identifica și operaționaliza științific concepte precum inteligența înnăscută a corpului,  Ernst și Singh inventariază metaanalizele care să dea verdictul în privința eficienței chiropracticii: ea nu se dovedește utilă, după standardele științifice. Mai mult decât atât, spre deosebire de alte terapii alternative care nu prezintă riscuri atât de mari, chiropractica se poate dovedi de-a dreptul periculoasă –  intervențiile pe coloana cervicală atrag riscul lezării arterei vertebrale, de asemenea pacienții investigați de chirporacticieni sunt solicitați să facă mai multe radiografii, expunându-se la o iradiere inutilă.

fitoterapie

FITOTERAPIA

Una dintre cele mai vechi practici terapeutice, o practica ce stă la baza farmacologiei și își trimite ecourile chiar și în practica alopată (în fond, să ne amintim cum a apărut penicilina, să ne amintim că atropina sau digitala sunt medicamente care se obțin tot din plante). Astăzi, în societățile contemporane,  când speranța de viață a crescut, când patologiile statelor dezvoltate și-au arătat colții cronici și mulți pacienți s-au trezit în situația polipragmaziei (un bolnav care ia prea multe medicamente), nemaipunând la socoteală faptul că tratamentele convenționale alopate sunt nelipsite de efecte secundare,  desigur că popularitatea plantelor și remediilor luate din natură a crescut vertiginos. Doar că această popularitate  e învăluită în acele pretinse virtuți ale terapiilor alternative, ușor absolutizate: e natural, e tradițional, e holistic. Așa cum ne amintesc Singh și Ernst însă, nu tot ceea ce e natural e automat sănătos, nu tot ceea ce e tradițional are obligatoriu o reputație bună (în fond, și lăsarea de sânge a cunoscut o tradiție milenară, până când tradiția a fost înlocuită de cercetări mai riguroase care au atras atenția asupra pericolului acestei practici) și nu tot ce se pretinde a fi holistic are și eficiență.

Spre deosebire de celelalte tipuri de practici alternative, în care mecanismele terapeutice pretinse de vindecători nu pot fi investigate științific (pentru că nu se pot operaționaliza concepte precum inteligența înnăscută, fluxul vital, meridiane energetice), în cazul fitoterapiei aceasta își bazează efectul vindecător al plantelor  pe o influență fizico-chimică a unor substanțe asupra organismului ce se pretează mult mai facil la cuantificări științifice. De aceea, Singh și Ernst aduc în atenție o serie de studii riguroase care au măsurat efectul a peste 30 de plante populare asupra afecțiunilor pe care remediile le tratează. Unele dintre acestea, precum androphagis (pentru răceală), arborele de ceai (pentru infecții fungice), ghimbir (pentru greață), gheara diavolului (pentru dureri musculo scheletael), ginko biloba (demență senilă, circulație periferică proastă), mentă (dispepsie), iarba fetei (prevenirea migrenei), păducel (insufciență cardiacă) s-au dovedit a avea cel puțin un efect benefic mediu. Altele,  precum mușețel (insomnie, dispepsie, atoatevindecător), vâsc cancer), lavandă (insomnie), hamei (insomnie), ginseng siberian (herpes, îmbunătățirea performanțelor) etc s-au dovedit a fi ineficiente în raport cu placeboul. În niciun caz însă, bolile cronice grave precum cancerul, diabetul, astmul, hepatita nu au răspuns semnificativ favorabil la terapia cu plante. Așadar, nu e ușor să pronunți un verdict global asupra fitoterapiei – anumite afecțiuni, în stadii nu foarte avansate răspund mai bine la fitoterapie, în vreme ce alte afecțiuni și mai ales cele cronice grave nu răspund aproape deloc. Chiar și în cazul afecțiunilor care se pretează la abordarea fitoterapeutică ni se atrage atenția că plantele sau extractele de plante trebuie utilizate  cu prudență, atâta timp cât pot intra în conflict cu medicamentele convenționale (le pot modifica compoziția/pot întârzia efectul) riscând să decompenseze alte patologii pentru care se tratează pacientul.

Patru sunt chestiunile de reținut în privința fitoterapiei asupra căreia rezervele exprimate de autori sunt mai mici decât în cazul celorlalte terapii alterantive:  pentru majoritatea patologiilor posibil remediabile cu fitoterapie există remedii medicamentoase cu beneficii cel puțin la fel de mari sau egale (deși este intersant faptul că, în cazul sunătorii, o plantă folosită ca remediu antidepresiv, pretinsa substanță izolată din plantă a dat rezultate mai slabe în raport cu utilizarea plantei integrale în tratament), numărul de plante folosite în fitoterapie este foarte mare și un procent mic din aceste remedii a fost efectiv testat (Singh și Ernst amintesc doar 30 de specii de plante), există și așa zisele remedii vegetale personalizate (amestecuri de plante recomandate de fitoterapeuți după un consult amănunțit) adaptată specificului pacientului (antecedente, personalitate) care nu au dat rezultate mai bune decât placebo sau remediile obișnuite pe bază de plante și, nu în ultimul rând, atunci când cineva apelează la fitoterapie ar trebui să aibă în vedere în primul rând siguranța remediului testat, chiar dacă acesta a fost testat ca fiind eficient.

homeopatie

HOMEOPATIA

Sistem de tratare a bolilor, introdus de Samuel Hahnemann la finalul secolului XVIII care pornește de la următoarea premisă: similia similibus curantur – adică cele asemănătoare se vindecă prin cele asemănătoare (pe lângă acesta, homeopatia mai are la bază, așa cum am aflat din cursul dnei dr Buzescu și alte principii: infinitezimalitatea, dinamizarea – imprimarea unei calități energetice remediului prin diluții succesive, individualizarea – adaptarea remediului specific la profilul pacientului). Altfel spus, dacă o anumită substanță e capabilă să provoace, în cantități mai mari, simptome la o persoană sănătoasă, atunci acele simptome vor putea fi vindecate prin administrarea de doze infime ale aceleiași substanțe. La fel ca acupunctura și homeopatia pretinde că poate trata practic orice afecțiune.

Și Homeopatia scapă investigației științfice, în ceea ce privește verigile fiziopatologice și farmacologice de acțiune. Iar asta pentru că remediile utilizate sunt atât de diluate, încât este probabilistic imposibil ca ele să mai conțină substanțe active. Homeopații sugerează că remediile sunt cu atât mai puternice, cu cât diluțiile sunt mai mari (diluții care ating chiar și proporții de tipul: o picătură în 3 oceane planetare) și asta pentru că acele diluții au eliberat mai multă energie și mai multă informație, ca și când solventul în care s-a făcut diluția a păstrat o anumită memorie activă a acestui proces.  Homeopatia a cunoscut un mare succes mai ales în secolul XIX, mai ales pentru că, așa cum sugerează Singh și Ernst acela a fost secolul medicieni eroice, catastrofale în care practicile alopate primitive făceau mai mult rău decât bine, bazate pe tehnici și remedii al căror mecanism nu era de fapt dovedit – într-un asemenea context, homeopatia reușea (dacă nu pe baza principiilor pretinse, măcar pe baza placeboului) măcar să nu înrăutățească, dacă nu să vindece patologiile pe care le trata. Apoi, pe măsura ce farmacologia și medicina au evoluat, homeopatia a început să fie tot mai atacată pentru lipsa de baze științfice. Chiar și naziștii, naționaliști fanatici care au încercat să demonstreze superioritatea acestei terapii de origine germană au eșuat în studiile care nu au mai ajuns să fie publicate.

Cu toate acestea, revoluția și reîntărirea încrederii în homeopatie a venit în anii 80, când Jacques Benveniste a reușit să publice un articol în prestigioasa revistă științfică Nature despre un experiment care părea să dovedească eficiența principiului soluțiilor homeopate: echipa lui Benveniste a folosit soluții ultradiluate de anticorpi anti IgE (în care probabilitatea existenței anticorpului era practic nulă) pe care le-a turnat peste o cultură de celule basofile și a constatat că acestea au început un proces de degranulare ca și când ar fi fost prezent un alergen, ca și când soluția ar fi păstrat o așa numită memorie activă care a determinat reacția în cultura celulară. Neîncrezător, redactorul revistei Nature a propus repetarea experimentului, într-o manieră dublu orb (nici cercetătorii nu știau care sunt eprubetele cu basofile tratate doar cu apă și cele tratate cu soluții ultradiluate) iar rezultatul spectaculos inițial nu a mai putut fi reprodus (explicațiile pentru eșecul repetării experimentului au fost variate, dar au sugerat că lipsa unui standard riguros absolut în testare poate conduce la rezultate fals pozitive. Ulterior, oamenii de știință au căutat să cerceteze dacă ar putea fi identificată vreo diferență fizică între remediile homeopate și apa obișnuită, care nu a suferit procese de diluție, inclusiv apelând la RMN, fără rezultat însă. Metaanalizele Shang și ale Echipei Cochrane (care au luat în considerare studii riguroase, dublu orb) au sugerat că homeopatia nu oferă beneficii superioare placebo pentru mai multe afecțiuni. În mod ironic, chiar și cei care au reîncercat să refacă experimentul fondator al homeopatiei, efectuat de  Hahnemann  (acesta a constatat că, sănătos fiind,  administrându-și singur medicamentul Chincona, care conținea chinină -remediu folosit în tratarea malariei- a început să aibă el însuși simptome de malarie) au eșuat.

În ultima parte a volumului, Singh și Ernst inventariază, mult mai pe scurt,  posibilele virtuți ale altor terapii alternative precum: aromaterapia, chelatoterapia, hidrocolonoterapie, detoxifierea, osteopatia, reflexologia, reiki, tradiția ayurvedică, vindecarea spirituală etc după o schemă succintă: cadru general (ne este descris pe scurt istoricul și metodologia terapiei în discuție), dovezile de eficiență și concluzii. Toate terapiile aduse în discuție oferă cel mult un efect relaxant/destresor, fără să existe evidențe superioare în privința eficacității tratamentului unor patologii.

Așadar verdictul global al autorilor este nefavorabil în privința terapiilor alternative, de pe pozițiile medicinei bazate pe dovezi. Dar dacă aceste terapii funcționează cel puțin la fel de bine ca placeboul, nu își păstrează ele un rol legitim între opțiunile pacienților,  nu e justificată industria de miliarde de euro care se învârte în jurul acestor terapii? Despre toate acestea într-o postare viitoare.

Până atunci, găsiți cartea ADEVĂRUL DESPRE MEDICINA ALTERNATIVĂ (Editura Humanitas 2014) pe http://www.libris.ro și la Librăria Șt.O.Iosif din Brașov.

Despre medicina alternativa… asa cum mi-as fi dorit sa aflu de la facultate (1)

Pe vremea când eram în Anul 3 și luam contact cu primul curs de Homeopatie derulat în facultate (categoria opțional, dar de fapt obligatoriu ca să iasă numărul de credite) am rămas plăcut impresionat (cu prudența de rigoare) de deschidere academică spre terapiile neconvenționale. În fond, trăim în anii în care, în ciuda dezvoltării si diversificarii tehnologice și capacităților de a întâmpina o gamă largă de afecțiuni măcar cu terapii de ameliorare, dacă nu de vindecare, devine tot mai clar și faptul că firmele de medicamente au căpătat o putere financiară și de decizie imensă, trendul social este acela de a rezolva orice disconfort cu medicamente și suplimente alimentare (ce termen înșelător, însă!) care devin tot mai accesibile și mai ușor de procurat (cred că o treime din reclamele de la tv și radio sunt la produse farmaceutice) iar linia dintre intenția pur curativă și cea de a obține un profit financiar imens, prin orice mijloace, s-a subțiat, dacă nu cumva s-a blurat cu totul. Și pentru că medicii, în calitate de păzitori ai medicamentelor, de prescriptori tind să fie prinși la mijloc în cântărirea beneficiului pacientului (livrat, cum altfel, tot de firmele farmaceutice, în forma studiilor și statisticilor nu întotdeauna perfect transparente) și a beneficiului (financiar sau de alta natura) propriu promis de firmele farmaceutice, mi se părea firesc și chiar binevenit ca viitor doctor să pot discerne între soluțiile reale existente la patologiile cu care mă confrunt,  să am o minimă familiaritate cu ambele tipuri de practici (convențională și neconvențională),  măcar pentru păstrarea independenței profesionale, măcar pentru o posibilă informare corectă a viitorilor pacienți, când vine vorba de mijloace terapeutice complete în întâmpinarea unei afecțiuni. Desigur, chiar și dacă s-ar fi putut obiecta din start că medicina alternativă nu se predă într-un cadru academic, într-o facultate de medicină, tocmai pentru că temeiul ei științific nu este recunoscut, măcar pentru că practicile de genul ăsta sunt tot mai răspândite și pentru că legislația actuală din spațiul european le permite existența (asumând tacit, că ele n-au cum să facă rău, când sunt implementate de oameni pregătiți), mi s-ar fi părut firesc să beneficiem de măcar un curs mai general (de tipul: Introducere în medicina alternativă) în care să ni se explice temeiurile, pretențiile, reușitele sau insuccesele acestor practici – dacă nu pentru a ne însuși și a promova aceste practici, măcar pentru a ști care este miza lor și impactul asupra corpului uman (mai ales că, e tot mai probabil să ne confruntăm cu pacienți care ajung la medicina convențională după eșecul terapiilor alternative, nu doar invers, și atunci n-ar fi rău să avem habar de felul în care practicile astea alternative au influențat  starea de sănătate a pacientului, fără să strâmbăm dizgrațios și disprețuitori din buze: te-ai dus la ăia cu Sfântu Duh și energiile, ești praf!).

N-am avut parte de un curs general introductiv, așa cum ar fi fost ideal, dar am avut parte de cursul de Homeopatie de care aminteam, adică de un curs dedicat unei singure terapii alternative. Am aflat,  nu fără surpriză, că medicina alternativă sau măcar Homeopatia beneficiază de o reputație destul de respectabilă în anumite țări din Europa -cursul publicat de asist univ dr M.Buzescu ne informează că în Marea Britanie 42% dintre medici își îndrumă pacienții spre homeopatie, acolo există Spitale de Homeopatie, practica asta se bucură de protecția familiei regale, în Franța 55% din populație a apelat cel puțin o dată la homeopatie și peste 40 000 de medici din Uniunea Europeană au parcurs cel puțin un curs de homeopatie. Însuși Prințul Charles, așa cum sugerează cartea lui Simon Singh și Edzard Ernst, preocupat de medicina alternativă, creator al Fundației pentru Sănătatea Integrată (care încurajează și întărește colaborarea dintre practicienii medicinei convenționale și complementare), și-a exprimat optimismul în ceea ce privește eficiența medicinei alternative, pledând pentru mai multe fonduri de cercetare care să stabilească și să certifice această eficiență.  Așadar, cu o tradiție de peste 200 de ani în spate, cu o rețea de organizații profesionale și una de distribuție de produse de milioane și chiar miliarde de euro, cum se explică succesul homeopatiei, dacă nu pe funcționalitatea sa, pe avantajele pe care le surprinde și dr Buzescu în cursul de Homeopatie: blândeţea acţiunii remediilor, tratarea ȋntregului organism, este potrivită tuturor vârstelor , lipsa toxicităţii chimice şi a efectelor secundare, lipsa apariţiei dependenţei medicamentoase, ameliorarea atât a stării fizice cât şi a celei emoţionale?

adevarul despre

Tocmai pentru că nu am reușit să răspund la aceste întrebări (altfel decât acceptând valabilitatea homeopatiei) și pentru că am rămas convins de importanța informării, ca medic care își asumă responsabilitatea profesională pe deplin și în ceea ce privește terapiile alternative atât de răspândite (indiferent de ce vom crede noi, ca viitori specialiști alopați, oamenii tot vor apela la terapii neconvenționale – e bine măcar să îi putem pune în temă legat de riscurile si posibilele beneficii probate ale acestor practici) , mi s-a părut cum nu se poate mai oportună apariția volumului ADEVĂRUL DESPRE MEDICINA ALTERNATIVĂ (în original titlul sună mai neutru: ALTERNATIVE MEDICINE ON TRIAL) de SIMON SINGH și EDZARD ERNST (Editura Humanitas, 2014). Este un volum care caută să evalueze cele mai populare abordări terapeutice neconvenționale: acupunctura, homeopatia, chiropraxia, fitoterapia (tratate pe larg în capitole distincte) dar și peste alte 30 de metode de diagnostic și tratament alternativ (abordate intr-un singur capitol compact), apelând la standardele medicale de astăzi ale medicinei bazate pe dovezi. Un volum care ar putea fi usor sistematizat si transformat lejer intr-un curs universitar captivant si inedit.

Înainte de a trece la examinarea propriu zisă a terapiilor în discuție  autorii mizează pe onestitate, profesionalism și neutralitate pentru asigurarea transparenței întregului demers – răspunzând practic la cele două întrebări care fundamentează credibilitatea investigației:

1) Sunt cei 2 autori competenți să examineze problema în discuție, fără să fie suspectați, în același timp, de conflict de interese, de partizanat posibil al uneia dintre tabere (terapii convenționale/neconvenționale)?

2) Care e metoda prin care sunt evaluate terapiile alternative și de ce autorii au ales-o tocmai pe aceea?

La întrebarea 1) răspunsul devine lămuritor când examinăm biografia autorilor: SIMON SINGH este scriitor și jurnalist britanic specializat în popularizarea subiectelor științifice și matematice (absolvent de fizică la Imperial College London și cu doctorat în fizică la Cambridge- adică o autoritate în domeniul metodei științfice). Pe de altă parte, celălalt autor EDZARD ERNST este cadru medical universitar și cercetător specialist în studierea medicinei complementare și alternative (deținătorul primului post universitar de medicină complementară din lume, la Universitatea din Exeter), redactor șef al unor publicații de profil. Așadar, ni se oferă o perspectivă relativ credibilă și echilibrată: atât cea a unui outsider al domeniului terapiilor alternative, cât și cea a unui insider, ambii competenți, certificați.

La întrebarea 2) răspund în detaliu autorii, în primul capitol al cărții (CUM STABILIM ADEVĂRUL?) – un capitol care explică de ce standardul la care sunt supuse evaluările terapiilor alternative este cel al MEDICINEI BAZATE PE DOVEZI. Într-o scurtă incursiune în istoria medicinei (care pleacă de la observația lui Hipocrate: Există de fapt două lucruri, știința și părerea proprie: cea dintâi naște cunoaștere, cea de-a doua naște ignoranță), autorii  reliefează felul în care medicina a evoluat (sau mai degrabă a orbecăit o lungă perioadă de timp) de la statutul de loterie periculoasă la statutul de practică rațională autentică.  Medicina bazată pe dovezi este un standard developat de-a lungul a sute de ani, ca o expresie a necesității de a găsi temeiuri obiective, riguroase pentru intervențiile terapeutice și diagnostice. Pentru a exemplifica această evoluție, autorii trec în revistă consecințele metodelor bazate pe tradiție și prejudecăți, respectiv felul în care introducerea metodelor fundamentate rațional a schimbat eficient impactul terapiilor de până atunci.

Pe de o parte Singh și Ernst evaluează impactul pe care practica lăsării de sânge (bazată pe teoria umorilor din Antichitate- când un pacient nu se simte bine, se presupunea că există un dezechilibru între cele 4 umori fundamentale care îl compun , problemă  care se rezolva prin extragerea unor cantități variate de sânge de la pacient, prin diverse metode – tăieturi, lipitori etc) a avut-o în câteva sute de ani, culminând cu moartea președintelui George Washington – bolnav de o  infecție a căilor respiratorii care, netratată, s-a agravat în timp, George Washington a fost întâmpinat de specialiștii vremurilor cu panaceul de atunci- lăsarea de sânge – de mai multe ori, în câteva zile, până când, departe de a-și reveni, președintele american a suferit un colaps vascular și a decedat. Metoda lăsării de sânge a început a fi mai apoi suspectată de ineficiență și chiar de consecințe nefaste asupra stării pacienților de unii dintre medici (aflăm că  William Cobbett l-a criticat dur pe unul dintre cei mai reputați specialiști în medicină din acele timpuri, avocat ferm al practicii lăsării de sânge,  Benjamin Rush, dar, fără dovezi suficient de solide, fără un studiu publicat, bine pus la punct, Rush a putut să-l dea în judecată pe Cobbett pentru calomnie și chiar să câștige procesul). Simplele opinii (legitime și intuitive după standardele fiziopatologiei de azi) confruntate cu o tradiție așezată pe baze imaginare și neverificate nu au fost de ajuns pentru a pregăti schimbări durabile și profunde.

Pe de altă parte, Singh și Ernst evaluează felul în care o serie de descoperiri propuse de câțiva pionieri ai medicinei bazate pe dovezi au reușit să se impună și să treacă testul timpului, tocmai datorită metodologiei antrenate în susținerea concluziilor lor. James Lind, autorul primului studiu clinic randomizat, a descoperit influența citricelor în prevenirea scorbutului la marinarii englezi, Florence Nightingale, una dintre întemeietoarele  nursingului, a descoperit impactul pozitiv al pregătirii profesionale al infirmierelor și al respectării normelor de igienă în îngrijirea pacienților iar Bradford Hill și Richard Doll sunt autorii primului studiu de amploare care corelează fumatul cu afecțiunile neoplazice pulmonare. Ce au toate aceste descoperiri în comun? Utilizarea unor metode riguroase de investigație care să susțină concluziile formulate. Ipotezele acestor cercetători au fost întâmpinate cu reticență, ba chiar cu dispreț și  aversiune de comunitatea medicală dar și de publicul larg la vremea respectivă și totuși ele au reușit să se impună și să revoluționeze medicina (evident, nu în mod izolat și singular, ci în corelație și cu schimbările paradigmatice de la finalul secolului XIX). Desigur, concluziile pionierilor acestor descoperiri nu aveau toate un mecanism pe deplin elucidat (James Lind, în secolul XVIII, nu cunoștea ce este și ce rol are vitamina C),  dar impactul corelației/terapiei propuse era CERT pozitiv și EFICIENT – medicina putea să se laude că a găsit măcar mijloacele sigure prin care să nu înrăutățească situația pacienților, dacă nu  să o îmbunătățească.

Pornind de la aceste ilustrative exemple istorice, Singh și Ernst subliniază așadar că singura metodă eficientă de evaluare a terapiilor, după sute și mii de ani de medicină, rămâne cea dezvoltată și rafinată în ultima sută de ani,  a medicinei bazată pe dovezi: adică o medicină în care orice ipoteză diagnostică și terapeutică trebuie probată prin studii riguroase (deci nu o medicină care se acoperă prin apelul la tradiție, la experiențe empirice izolate, nereproductibile). De ce? Pentru că doar metoda studiilor riguroase oferă o relevanță statistică (rezultatele nu se datoresc întâmplării), oferă posibilitatea ca respectivele ipoteze/concluzii să poată fi REPLICATE de orice profesionist cu obținerea ACELORAȘI REZULTATE, respectând condițiile experimentale și oferă posibilitatea de a diferenția în ce măsură rezultatul unei terapii se datorează DOAR efectului placebo. Ce înseamnă un studiu riguros de cea mai înaltă calitate după cei doi autori? Un STUDIU RANDOMIZAT CU CONTROL PLACEBO – care include un grup de studiu (pe care se testează terapia in discutie) și un grup placebo (pe care se testează un tratament neutru, cunoscut drept inofensivă/ineficient), distributia pacientilor in grupurile de studiu realizându-se aleator, DUBLU ORB (nici terapeutul nici pacientul nu știu care e grupul căruia i se administrează terapia reală).

Terapiile alternative examinate de Singh și Ernst în volumul amintit vor fi judecate tocmai prin prisma unor asemenea teste – care este așadar eficiența terapiilor alternative, atunci când încercăm să centralizăm rezultatele formulate pe baza standardelor medicinei bazate pe dovezi? Urmărim asta într-o postare viitoare.

Până atunci, găsiți cartea ADEVĂRUL DESPRE MEDICINA ALTERNATIVĂ (Editura Humanitas 2014) pe http://www.libris.ro și la Librăria Șt.O.Iosif din Brașov.