Povestiri din Corpul Y (6) – Cum am mutat facultatea…

Zvonurile circulau de când am intrat în Anul 1 la facultate: ne mută ăștia de aicea, plecăm din Corpul Y de tot,  pierdem clădirea – ca multe chestii alarmiste românești, ciripite în lumea lui totul e posibil la noi, zvonurile astea nu păreau mai îngrijorătoare decât altele , pe noi studenții ne îngrijorau, așa conceptual, orientativ, preț de o țigară fumată  în spatele Maternității, în pauza laboratorului de Anatomie,  sub soarele zgârcit  de primăvară incipientă. Povestea cu evacuarea din Corpul Y plutea undeva în sfera mitologicului – era  ca povestea cu White Walkerii din primele sezoane de Game of Thrones, un fel de Batman-Batman din reclamă,  intonat de profeți speriați și ușor impresionabili. Chiar dacă clădirea Spitalului de Dermatologie, de lângă Corpul Y fusese retrocedată (sau fusese vândută?) pe bune de ceva vreme și se vorbea că și Corpul Y va împărtăși aceeași soartă, porneam de la principiul disociativ esențial de optimist: doar nu o să ni se întâmple tocmai nouă.

În fond, zvonul ăsta devenise atât de repetitiv, fără să primească actualizări de niciun fel, încât  ajunsese să ne impresioneze la fel de tare ca o înfrângere a unei echipe de fotbal de divizie B,  din Turkmenistan. Și totuși, în luna martie, din semestrul 2 din Anul 2 au venit veștile proaste, la fel de palpabile ca un plastron apendicular: în cel mai scurt timp trebuie să eliberăm Corpul Y, fără amânări, fără discuții, ordin de sus,  dincolo de orice negociere. Adică nu urma să avem parte de nicio luptă? Chiar așa, flight din prima, fără fight? N-avea și facultatea asta o amigdală, un hipotalamus, o inervație simpatică mai îndrăzneață? Pare-se că flightul era justificat de sperietoarea juridică ce căuta să aplice legea retrocedării în cel mai inoportun moment, în mijlocul anului universitar.

2012-04-10 13.03.242012-04-10 11.22.41

Explicațiile erau încâlcite și caragialești, cumva toți o dădeau pe după colț,  nici până azi nu am aflat exact ce s-a întâmplat de a fost nevoie să ne luăm boarfele și mesele de disecție în spate, așa de pe o zi pe alta. Legenda spune că mirificul corp Y fusese concesionat Universității în anii 90,  prin cine știe ce îngăduință, scamatorie de-a administrației locale, dar el a fost ulterior  revendicat de eterna Biserică Reformată (fiind unul din spațiile naționalizate abuziv în perioada comunistă) și, cumva,  a rămas în așteptarea… retrocedarii (care a venit ca o avalanșă, când ne așteptam mai puțin). Ce e drept,  administrația locală avertizase, chipurile, facultatea de deznodământul inevitabil al evacuării, de ani de zile,  doar că facultatea/universitatea nu a făcut nimic în privința asta, asumând la fel de naiv ca studenții: lasă, că nu ne-or arunca în stradă chiar  mâine. Facultatea miza, poate, pe undeva, pe  compasiunea proprietarilor de drept, pe faptul că aceștia  se vor îndura și vor lăsa așezământul universitar să își continue misiunea pedagogică de creare și reîntărire a sinapselor studențești (ahm, bullshit, bullshit). Da de ce ți-e frică, nu scapi până la urmă, chiar dacă e mijlocul semestrului și tu ai încă de văzut lame cu celule sanguine și felii de creier stors din găleata cu formol (of, ce ti-e si cu indiferenta asta a universlui)

2012-04-10 11.25.212012-04-10 13.09.33

N-am crezut, până în ultimul moment, până când planșele au început să fie desprinse de pe pereti și curtica din spatele Corpului Y să devină rezultatul unei eviscerații arhitecturale că treaba asta chiar urma să se întâmple . Oricum, deși urgența era deja oficială, cu tot cu deadline: aveți până la data X să evacuați clădirea (a se intelege:  cam o săptămână la dispoziție),  ca lucrurile să nu pară foarte înspăimântătoare, coordonatorii de lucrări practice de la Anatomie  au chemat grupele,  într-o dimineață de aprilie,  în Corpul Y, pentru ca sa dam si noi, tinerește și studențește, o mana de ajutor binevenita la procesul mutării / mutilării.  Imaginându-ne, naivi, că vom beneficia de o  asistență tehnică corespunzătoare ne-am prezentat, orientativ, să punem un umăr, o palmă la scrierea istoriei evacuării.  Cuminței și nu foarte bine echipați (deci nu neapărat haine de scandal, da ceva ce să-ți permită să cari mese, scaune și dulapuri, într-o primă fază) am intrat pe poarta Corpului Y, unde pregătirile erau în toi: femeile de servici îndesau în saci imenși de gunoi tot felul de obiecte (deci, smile and wave boys, unul dintre obiectele esentiale rapid evacuate a fost chiar… peria de veceu) iar universitatea ne asista cu un… echipaj mobil de încărcare urgentă și doi cetateni-veterani, desprinși involuntar din reclamele la Coniacul Unirea (da, alea cu Dorel).

Așa a început (auto)izgonirea din (pseudo)paradisul scheian, într-un fel de variantă sado-masochistă a proiectului Școala Altfel sau Facultatea Altfel sau Zilele Deschise ale Facultății, adică zilele în care am înhățat patrimoniul de afectare profesională (deci chiar există constructia asta, am  cules-o de la APSS…) și l-am etalat așa frumos, ca la rummy, în loc luminat, în loc cu verdeață, fără nicio referință biblică, doar în curtea Corpului Y. Așadar aveam un camion, doi bătrânei în uniforme albastre, vreo doi titulari de curs, vreo doi asistenți universitari și multe multe mânuțe studențești. Cum am procedat? Nimic mai simplu: la început, ca într-o joacă, am scos obiectele mai ofertante și mai accesibile (sperând, pe undeva, că în zilele următoare, vom primi întăriri de forță din partea universității) din laboratoare: mese, scaune, planșe de pe pereți, încărcându-le în camion cu destinația incertă – Corpul K și, pe atunci misteriosul Corp J.

2012-04-12 10.05.232012-04-12 10.41.06

Au fost zile în care laboratoarele distincte de Anatomie, Histologie sau Genetică pe care ar fi trebuit să le ținem s-au transformat într-o petrecere semicontinuă de șantier cu invitați bizari: vii, morții formolizați, mobilă pe jumătate violentată de timp și hurducături și desigur, invitatul no 1-  VIP – clădirea Corpului Y pe cale să fie demolată (fie vorba între noi, n-a demolat-o nimeni, nici până azi). În prima zi a mutării, băieți și fete au tras cot la cot, în număr mare, pentru a scoate televizoare, planșe, scaune și mese pe care le folosiseră în urmă cu un an, spunând rămas bun copilăriei profesionale. În Corpul K, subsolul în care coboram pentru prima oară ne întâmpina complet inospitalier: fără aer, cu un ventilator de bucătărie, de hotă de aragaz,  pe post de sistem de aerisire, cu mirosuri suspecte și uși scârțâitoare. Între trei lemne cărate, cufundați cu rândul, în fotoliile din cabinetul profesorului de Anatomie, pe care îl vizitam pentru prima oară (ca un bătrân zgârcit și mizantrop,  Corpul Y își dezvăluia privirilor curioase ultimele secrete, chiar înainte să-și dea duhul) scoase în curte și întinse direct pe iarbă, am trăit momentul suprarealist al savurării unui pahar cu suc printre găleți cu organe formolizate și fetuși la borcan, sub soarele călduț de primavara. Am încărcat saci cu atlase, un dulap imens care de abia a încăput pe ușa minusculului cabinet de Anatomie. Spiritul econom al profesorului Onisâi nu s-a dezis nici în al doișpelea ceas: după ce am golit încăperea de volume și mobilă,  titularul de curs  de pe vremea aia a ținut morțiș să luăm și mocheta de pe jos cu noi, chiar dacă se dezlipea mai rău decât meconiul din intestinele nou născuților cu fibroză chistică. Am călătorit apoi, până în Corpul K și până în Corpul J pe platforma mini-camionului, lângă schelete, bârne și recipiente cu de toate, am salutat lumea cu oase de membru inferior, ca la o parada modei sinistră, desprinsă din cine știe ce peisaj postapocaliptic.

2012-04-10 14.57.322012-04-11 14.37.12

În zilele următoare am venit pregătiți de scandal, gata să ne asumăm pe deplin statutul de cărăuși semiprofesioniști. Despuiați complet de tot ce ar fi putut aminti că suntem studenți sosiți la stagiu: mănuși groase, treninguri infecte, șapcă de Nea Dorel, pentru efect, am  trecut la dezasamblarea laboratoarelor de Histologie si Morfopatologie. Am făcut cunoștință cu Histoteca veche, din toate unghiurile posibile, cu frigidere extrem de vechi și cu un microtom suspect de nou și îngrozitor de greu. Am demontat dulapuri de pe pereți și am vărsat tot felul de coloranți misterioși și expirați de când lumea, am dosit saci de mărimi diferite, am evacuat ditai microscopul de jdemii de euro, pe ușa din față, păzindu-l pe bancheta  unei mașini. Culmea, în tot acest iad al tranziției, ne simțeam, pe undeva ca în cea mai bună dintre lumile de examinare posibile: câteva cadre didactice prezente trăgeau de noi, rugându-ne frumos să facem ordine, să nu le lăsăm la greu – profesori care se roagă de studenți (chiar dacă doar la cărat dulapuri și ficați găuriți – ce teaser am primit noi cu ocazia asta, în ceea ce privește aspectele macroscopice de la Morfopatologie) – cât de tragic să fie? Nu mai conta în ce an erau băieții (deși am fost, cu câteva excepții,  majoritari din Anul 1 și Anul 2, mai greu cu clinicienii ocupați prin spitale… în fond era lumea noastră de atunci pe care trebuia să o depozităm în geamantane și să plecăm tai-tai), obiectele de cărat tot greutatea aia o aveau. Și dacă excursia după clopotele de sticlă cu foetuși din subsol, histoteca de proporțiile dulapului de la țară al bunicii și gălețile cu bunătăți de la Morfopatologie ne-au încălzit așa puțin sarcomerele, ce a urmat a fost chiar de proporții martirice. Iar dacă știm că mersu pe jos face piciorul frumos, apoi să vezi că masa de disecție, la bicepși face mare corecție. Mesele din laboratoarele de Anatomie dar și din spatele clădirii au fost bonusul, ultimul refugiu în care spiritul vechi  al facultății s-a aciuat, înainte de a se  lăsa purtat pe brațe de studenți, în culmea răsfățului,  spre altă destinație, spre alte zări. Mese e un cuvânt inadecvat, mai degrabă era vorba de un soi de platforme de fier-beton, cântărind sute de kilograme, chiar alea pe care tăiasem mușchi și storsesem plămâni de formol, adică spatiul pe care ne semnasem cu sudoare, lacrimi și picături Flugge fascinația, oroarea, dezamăgirea și dorința de a continua formarea în medicină. Acum practic era rândul nostru să ne manifestăm recunoștința, scoțând pe ușă maeștri silențioși tari și grei din fier beton. Mesele astea  trebuiau să ajungă din Corpul Y direct în camion și mai departe în Corpul K, la subsol. Tot traseul ăsta părea o călătorie până pe Saturn și înapoi, atunci când puneai mâna să cântărești ce aveai de cărat.

2012-04-11 10.27.43222

Suportul nostru tehnic și logistic, ca de obicei,  de nivelul “superlativului”: cei doi bătrânei veterani, vreo două benzi împletite foarte rezistente și multe multe sfaturi și păreri. Zeci de studenți îngrămădiți în jurul fostului obiect de studiu, refăcând simbolic ritualul împărtășirii academice, s-au legănat… cu o masă de disecție în mână. Centimetru cu centimetru am cărat cele două sau trei mese la camion, le-am urcat, prin zeci de artificii și prin alte zeci de artificii le-am coborât (n-a lipsit nici macar un suprarealist si totusi necesar, băț de bambus). Le-am târât, le-am ridicat, am jucat o variantă de ruletă rusească, de alba-neagra: uite degetul/nu e degetul și, apoteotic, le-am scăpat pe jos de câteva ori, de au sărit scântei (la propriu) și a ieșit fum de la contactul violent dintre beton și pardoseală.

2012-04-10 15.53.54

Unul câte unul, laboratoarele s-au golit iar  Corpul J, care,  la vremea aceea era doar un tărâm îndepărtat, acolo la etajul 7, între liniile ferate, a început să se populeze cu toate aceste resturi care supraviețuiesră transportului cu camionul universității. Nici în Corpul J nu a lipsit aventura: băițe cu reactivi necunoscuți și ai dracului de corozivi, un lift semi funcțional, sportul pe care l-am exersat și mai târziu al alergatului după femeia de servici, temnicera șefă a localului etc. Metamorfoza forțată, ieșirea din pielea noastră studențească și din rutinele noastre tocilărești de Anul 2 s-a desăvârșit cu evacuarea laboratorului de Informatică și a ultimelor vestigii împrăștiate prin laboratoarele de Genetică și Histologie. Între câteva țigări și câteva pahare de suc, cu mâinile zdrelite și hainele îmbâcsite, am demontat și cel din urmă element care amintea de identitatea Corpului Y… însemnele facultății, ale ministerului, ale universității au fost doborâte cu șurubelnița, ca o dovadă că, uneori, educația și cercetarea atârnă de voința și puterea unei singure scule importante.

2012-04-11 14.35.20

2012-04-12 11.37.203333

Și uite așa, Corpul Y n-a mai fost Corpul Y (deși nici până azi n-a fost demolat), uite așa aventura preclinică a generațiilor s-a încheiat în casa vagon și s-a împrăștiat discret între subsolul sufocant al Corpului K și laboratoarele compartimentate în Corpul J. Uite așa, studenții au trăit o săptămână de solidaritate și voluntariat, fără premii, fără salarii, fără echipamente, fără rafinarea skillurilor medicale, doar purtând în spate, la propriu, amintirile propriei formări profesionale. Ne-am izgonit deopotrivă din paradis și din iad, în mijlocul acelei primăveri din Anul 2, când, îngroziți de ultimul examen la Anatomie care aștepta după colț, de interminabilele universuri histologice întemeiate la diferite niveluri, de bacteriile șmechere echipate să reziste, să reziste, să reziste,  noi am trăit pe viu o altfel de lecție medicală, despre importanța părților într-un întreg, despre cum e să te simți o hematie sau vreun transportor intracelular și să faci parte dintr-un mecanism care, fără acea mică contribuție a ta, rămâne inert. 

RIP, Corpul Y! Mulțumim, Corpul Y!

Drumul in medicina incepe cu… adaptarea

Salut intrarea lui DTM in echipa blogului – are multe de povestit, inclusiv experienta de studiu internationala,  asa ca merita sa o urmariti:

“De vorba cu tine drag coleg…
Ma numesc  DTM,  sunt omul planetei  si sunt aici cu tine coleg drag sa povestim despre viata de student la medicina si despre cum  ajungi un medic bun nu doar pe baza cunostintelor medicale insusite  in facultate, ci si asumand lectii de viata utile unui medic, din experiente aparent banale.

Probabil stii deja ca pentru a fi medic ai nevoie de suflet, de empatie ,sa  stii sa iubesti viata ,sa accepti moartea fara se renunti la lupta impotriva ei . Din pacate, in facultatea din Brasov putine cadre didactice ne mai invata sa simtim plenar ce inseamna sa fii medic – acum si aici in acest sistem  conteaza sa stii,  sa retii pagini intregi si sa reproduci  fiecarui indrumator convingerile  si amprenta sa profesionala.

Insa pe masura ce trece timpul te dumiresti ca fiecare medic este unic, are propriul stil , isi formeaza propriile lui tehnici de abordare a pacientului, de elaborare a unei fise de observatie,  de efectuare a unei operatii.   Facultatea pe care ai ales-o, drag coleg, ar trebui sa te invete cum sa profesezi ,in ce conditii ,in ce forma ,cu ce nivel de cunostinte ,la ce standard si nu in ultimul rand sa te invete cum sa nu iti pierzi aceasta profesie.

Iti urez  ,,La multi ani ,romane !,, iar daca esti un coleg strain si ma citesti acum ,,La multi ani ,”fiule” primit in plasament !,, Poate ca nu am ales intamplator intalnirea cu tine  chiar astazi de ziua Romaniei , mai am cateva luni de stat in tara mai exact 10. Tocmai de 1 decembrie, la ceas de sarbatoare, consider ca este o zi potrivita sa incep sirul  marturisirilor  ,avand in vedere faptul ca iti voi povesti despre cum am inceput eu sa invat sa fiu medic  in tara natala dar si cum m-am adaptat  ulterior in tara care m-a adoptat temporar (si sper ca permanent cat mai curand).

Sa incepem –  22 iulie 200X caldura infernala ,costumul alb simteam ca se lipeste de mine , am ridicat privirea si ochii mi-au fost inundati de 3 cuvinte ,,Bine ati venit !,, ( In mintea mea intrebare ,, oare am venit bine , sunt bine ,am ajuns bine,voi pleca de aici tot asa de bine ?,,) Am cautat apoi un cp3 , mi-am cautat numele pe usa, asta da disperare trebuia sa ma vad neaparat acolo ca altfel cred ca mi-ar fi cazut cerul in cap ,se ruina tot viitorul meu inainte sa am macar ocazia de a incerca sa mi-l conturez .
Am ajuns in sala, al-3-lea scaun de la geam de pe randul 2 .In stanga si in dreapta mea tinerei sau mai degraba copii ca  mine, obositi dupa intensul si respectatul examen al maturitatii plus alte cateva saptamani in care au cugetat ce vor face cu viata lor ,daca se fac barmani in Dubai, daca raman un an sa ia somaj , daca pleaca la studii in strainatate ,daca se fac avocati sau profi de limbi sau aleg sa fie salvatori din fata mortii. Ehh, cativa dintre ei visau sau cel putin incercau sa fie viitori medici , am intors privirea mai in spate si am vazut oameni de toate varstele ,de la proaspeti absolventi de liceu pana la curajosi cu canitie .

1 rezultat

M-au trecut mii de fiori cand am primit foia de examen pe care  aveam dreptul  sa doar fac x-uri , realizam ca imi voi juca cel mai dur joc din viata mea de pana atunci, un joc pe cat de familiar pe atat de incarcat de mize de data aceasta: eu eram cu x-urile , cei care aveau sa corecteze lucrarea erau cu 0-urile . Au fost cred ca cele mai gandite  si mai dureroase x-uri pe care le-am facut vreodata  ,cum alegeam  un x ,ma gandeam cu groaza la celalalt x . Si nu era doar teama ca nu as fi stiut raspunsul corect ci teama de a nu gresi casuta, de a nu sari randul .

Am iesit ultima din sala de examen mi-am verificat jocul vietii cu X si 0 de mai multe ori ,am pupat foaia si am parasit apoi  sala de jocuri . In fata cladirii care ma salutase la venire se aflau parinti ,multi parinti si multi tineri cu reactii diferite – unii plangeau .altii zambeau fericiti ,altii isi consolau parintii ,pe altii ii consolau parintii ,alti erau revoltati ,unii dintre ei spurcau biologia si chimia . Cat timp mi-am cautat sustinatorii prin marea de oameni ma gandeam oare eu cum sa reactionez cand ii intalnesc? Am spus un simplu  ,, Da, cred ca voi fi student!,,

Intalnirea cu corpul K ,22 iulie ora 23:45, un om agitat ,un pic peltic coboara scarile si spune raspicat: ,,Avem listele cu admisi ,le vom afisa , cei care au nota mare la Bacalaureat sa nu isi faca griji ca au intrat toti”. Pe vremea mea conta mult nota de la examenul maturitatii, cred ca mergeau pe ideea-  poate stie tanarul carte dar daca nu e suficient de matur n-are ce cauta intr-o facultate in care responsabilitatea ,rabdarea ,respectul  ,finetea ,discretia ,confidentialitatea , atitudinea , nobletea,blandetea ,corectitudinea ,atentia ,delicatetea  sunt puse la mare cinste. M-am cautat pe lista de admisi de jos in sus am inceput cu respinsii ,pun mereu raul inainte  ( lectie de atitudine de fapt utila  in medicina –  te gandesti la ce e mai grav si apoi excluzi pana ajungi la boli banale –  ca medic , cand a sunat telefonul de la UPU , zbori pana la pacient cu gandul ca in 2 secunde daca nu esti acolo l-ai pierdut , in medicina n-ai timp, ai clipe ).

Revenim la momentul in care m-am vazut pe lista de admisi ,undeva pe la mijloc  –  din clipa aceea viata mea primea un viitor ,o schita si o poarta deschisa .
Lasam in urma copilarie si adolescenta ,prieteni ,parinti ,iubit ,oras natal  si ma dedicam unei lumi intregi. Cand alegi sa fi medic te dedici lumii ,pacientul tau poate fi orice om de pe planeta asta ,este singura profesie  in care poti intalni pe oricine ,la orice ora si in orice imprejurare . Copii se nasc  in fiecare secunda si in acelasi timp oamenii mor in fiecare secunda .

Am avut 2 luni de vacanta ,asa o numeau cei din jurul meu, binemeritata vacanta dupa munca depusa pentru intrarea in alta lume – dar in mintea mea numai vacanta nu era si in sufletul meu simteam deja greutatea responsabilitatii .  A urmat festivitatea de deschidere a Facultatii si prima lectie despre ce inseamna viata pe care mi-o alesesem. Am ales ultimul rand din sala Amfiteatrul corpului S , de acolo vedeam multimea de colegi si cadrele didactice ,de acolo priveam totul fara sa pierd nimic . Aveam sa aflu ca in medicina trebuie sa vezi totul, sa incerci sa nu pierzi nimic (pierzi un semn, un simptom,un instrument  ,poti pierde pacientul).

Discursul de la deschiderea anului universitar l-a tinut o mare doamna profesor ,pe atunci Decan al Facultatii de Medicina ,ne-a vorbit cu respect ,ne-a numit colegii dansei ,ne-a incurajat si ne-a prevenit. Fragmente pentru toate generatiile:
,, V-ati ales o meserie nobila ,nu va bateti joc de voi ,de ea si de viata din mainile voastre,,
,, Medicina o inveti zilnic , un medic bun citeste medicina in fiecare zi cel putin 1 ora,,
,, Exista meserii si exista profesii , voi ati ales o profesie si asta necesita o vocatie .,,
,, Exista medici fara talent dar cu ambitie si exista medici pasionati exceptionali,,

Am plecat de la deschidere cu n ganduri ,,oare sunt facuta pentru asta ,oare voi reusi ?,, Dar mi-am impins nesiguranta in adancul sufletului si m-am indreptat aparent increzatoare spre  Corpul Y –  de care probabil ca ati mai auzit- ,am fost invitati sa vizitam acest simbol al facultatii de la vremea aceea  imediat dupa festivitate . Insotiti de domnul agitat din seara de admitere si de alte 2 cadre didactice am facut cunostinta pentru prima oara cu mirosul de formol ,cu ,,Morfolina ,, pisica neagra care pazea mortii din bazinul de la subsol si pe care daca o intalneai inainte de examenul de anatomie nici nu mai avea rost sa intri in sala de examen stiai sigur ca in ziua aceea  te numesti ,,pica,, .

2014-07-27 07.56.52

Un corp sobru ,rece , intrai ca intr-un cavou si ieseai de acolo ca un cadavru ,miroseai a formol si erai palid de la cat frig indurasei ,iti ramanea in suflet incizia in forma de Y (care nu e straina pana la urma de numele cladirii). “Parintele” , domnitorul” acestui corp intunecat – o fantoma ,pe care o visai si in timpul anului si in sesiune si dupa sesiune si in vacanta si in restanta. Te bantuia non stop dar era poate un stadiu embrionar a ceea ce mai tarziu devine constiinta medicala – acea chestie care iti aminteste ca daca faci ceva gresit ,esti nepregatit ,nesigur pe tine, daca ai in cap doar nestiinta atunci te vor urmari regrete ,consecinte, remuscari .

In corpul groazei am invatat ca ceea ce tine de morti ramane la morti n-aveam voie sa iau cu mine la camin decat mirosul de formol in rest trebuia sa pastrez confidentialitatea (o noua lectie esentiala pentru un medic, nu-i asa?).  Laboratoarele de anatomie din anul 1 si 2 ,Biocel, Genetica ,Histologie,Morfopatologie au insemnat ore intregi de frig – inghetam si ieseam mov din mormantul-corp Y  ,examenul de rezistenta il dadeam in fiecare zi ,am racit de cateva ori la inceput dar apoi am inceput sa ma adaptez.  Mai tarziu si chiar si acum nu mai imi este teama si nu mai simt acel disconfort de a ajunge pe “front” pe timp de iarna, m-am convisn ca pot rezista ore bune in conditii aprige .  Asadar iata o  alta lectie desprinsa si din experienta asta: ,,medicina o faci in orice conditie,e greu ,te adaptezi,.

Corpul Y pe care l-am vizitat in prima mea zi de student avea sa ma disece pana la ultima celula ,din anul 1 pana in anul 3, mi-a fost cimitir de vise ,emotii, trairi ,mormant de regrete,neimpliniri  si frustrari. Corpul Y care acum nu mai este al Universitatii, l-as cumpara daca as avea suficiente finante, l-as darui din nou facultatii si n-as schimba la el nimic – doar el a pregatit o buna parte  din medicul care voi fi  maine.

Zambesc si ma gandesc la Corpul J – nu va plangeti ca e departe ,ca trebuie sa mergeti pe jos de la statia de autobuz pana la  cladirea pierduta pe camp . E frig si trebuie sa indurati zapada ,vant ,ploi ,sa urcati 6 etaje ,e testul de rezistenta pe care facultatea de medicina va obliga sa il indurati.  Toti am trecut prin asta dragi colegi dar sub o alta forma ,in alte timpuri .

Medicina nu este comoda mai degraba incomoda ,indurati disconfortul mic din facultate ,va pregateste pentru o lunga calatorie de 40 de ani de activitate profesionala in care veti aduna tone de neplaceri si tone de satisfactii  !

Am intrebat candva un medic daca in medicina sunt mai multe neplaceri decat satisfactii si mi-a raspuns asa : ,, Ce  este mai greu , un kilogram de fier sau un kilogram de pene ?,,

Va urma…

Povestiri din Corpul Y (4) – Primul examen la Anatomie

Așa cum probabil prea puțini studenți la medicină vor fi pregătiți vreodată, la parametri optimi, pentru a face față primei sesiuni,   tot la fel de greu le va fi să vorbească despre emoțiile trăite la primele examene din prima sesiune. Una dintre încercările temerare ale Anului 1 se leagă, inevitabil, de Corpul Y, locul pe care, în acele zile de februarie ale primei sesiuni, mai toți l-am părăsit cu capul plecat și cu o senzație de deznădejde pulsând în ritmurile vântului tăios.

În Anul 1 încercam să mă responsabilizez să citesc măcar săptămânal materia predată la laborator – măcar partea de anatomie a oaselor și a mușchilor. De embriologie nu îndrăzneam să mă apropii, deși știam că subiectele din acest capitol extins parcă ad infinitum erau numeroase și aveau caracter eliminator (profesorul era tare încurajator la curs, în acest sens: nu știți ce se întâmplă în ziua a 8-a a dezvoltării… picați, nu descrieți toate etapele ovogenezei sau spermatogenezei… picați etc). Până la vacanța de iarnă, lucrurile au mers relativ bine, eram exagerat de încrezător că reușisem să parcurg mai bine de jumătate din materie… apoi, imediat după ce împlântasem prima oara lama bisturiului într-un cadavru, încercând să descopăr marele dorsal, avea să se producă catastrofa: un munte de materiale cu vascularizația, inervația membrului superior și inferior cădea ca o avalanșă peste preocupările mele orientate mai mult spre Biochimia care mă zăpăcea al naibii.  Dintr-o dată, ochiometric vorbind, grosimea materialelor de pregătit pentru Anatomie  rivaliza lejer cu “Biblia” biochimica a profesorului Coman, anticipând o karmă de rahat pentru perioada de după vacanță. Am avut insiprația să profit însă cât am putut de cele două săptămâni din preajma Crăciunului și a Anului Nou, să-mi fac tabele cu mușchii și articulațiile, înjurând mania detaliului a lui Papilian, să schițez câte ceva la distribuția vasculară și nervoasă, măcar să am niște materiale esențiale pentru perioada sesiunii (erau atâtea foicele, tipărituri și caiete, de parcă toată camera mea era un fel de mașină de spălat intelectuală, în program de centrifugare). Apoi a venit sesiunea… primul examen la Biochimie a fost prima catastrofă pentru cea mai mare parte a colegilor mei- oral, cu structuri și scheme pe care trebuia să le pui pe tablă, cu hipoglicemii, plânsete, stat în sală și câte 5-6 ore, în speranța unei inspirații care să deslușească enigmele din întrebările profesorului.  Și după această agonie deschisă de lovitura brutală, ca de pumnal (deci ca un ulcer perforat) a Biochimiei, ne îndreptam spre ultimul cui din sicriul temporal al sesiunii – anume examenul de Anatomie (n-am mai făcut greșala asta mai târziu, si am cautat sa planific Anatomia întotdeauna în prima jumătate a sesiunii).

Am învățat în sesiune cât am putut – și la vremea aia nu puteam mai mult de 4 ore pe zi – 2 dimineata și 2 după amiaza. Am învățat după conspectele, schemele pe care mi le făcusem în vacanță și culmea, nu întotdeauna folosindu-mă de atlas (mi se părea mai comod uneori să-mi folosesc imaginația… ceea ce nu a fost neapărat o decizie inspirată). Cât despre embriologie – am înghițit-o cu greu, am desțepenit-o în primele zile de sesiune și am reluat-o în ultimele zile înainte de examen – la mica greață, în vârful patului, fără să sondez prea mult youtubeul după scheme logice și montaje explicative, am îngurgitat-o și am vomitat-o, trântind cu caietul de pereți, nefiind sigur că am rămas cu prea multe (lucrurile se cam blocau pe la ziua a 15-a sau a 16-a în dezvoltarea colecției de celule cascadoare care se aranjau și se încălecau în cele mai bizare forme) iar desenele retardate și modeste din materialul recomandat îmi dădeau o cu totul altă imagine decât ceea ce credeam că am înțeles-o eu. Dar la ora 20 în preziua examenului, am închis cartea, am pus materialele deoparte, am tras adânc aer în piept și m-am dedicat activităților care să îmi aerisească creierul îmbâcsit de tot felul de inserții, șănțulețe, canale deschise și închise conform unei coregrafii genetice cât se poate de precise. Nu mă consideram pregătit doxă, dar măcar aveam un minim de spus la fiecare subiect posibil (la unele mai mult, la altele mai puțin – si ma consolam ca asta ar fi ok) și păstram cumva speranța naivului, inocentului: doar n-o putea fi atât de rău. Inconștientul era de altă părere și funcționa autonom trimițându-mi în acea noapte coșmarurui nasoale, intermitente.

Image

A doua zi, am plutit cumva, în plimbare până în capătul celălalt al orașului, la primele ore ale dimineții, împins de frig și de muzica ce-mi răsuna în urechi, încercând să-mi distrag atenția de la a recapitula prea multe subiecte care mi-ar fi amintit cât de mult uitasem din materie. Imediat după centrul vechi am zărit Maternitatea – răsufla vioi aburul autoclavelor, sărbătorind venirea pe lume a noilor prunci. Vis-a-vis, în Corpul Y, în spatele zidurilor și a urmelor de zăpadă de pe acoperiș, aveau loc acte mai funebre, se desăvârșea un deces al entuziasmului, o inițiere printr-o moarte a inocenței, o condamnare la restanțe necesară în vederea transformării studenților în mediciniști adevărați. Profesorul de Anatomie deschisese ușa și pătrunsese în micuța sală din capătul coridorului. Clădirea era la fel de rece ca privirea evaluatorului care, deși se adresa amabil și aparent încurajator studenților, poftindu-i să intre, cerând carnetele de note în avans, păstra o lucire metalică și indiferentă în ochi, ca un călău care cunoaște caracterul inevitabil al îndeletnicirii sale.

Corpul Y era așadar un loc al transformărilor, al demascărilor aparențelor prietenoase: Laboratorul de Genetică devenise sala de tortură, atâta timp cât era spatiul în care avea să se petreacă examinarea la Anatomie – câțiva studenți așteptau (suspect de) încrezători aprobarea de intrare a profesorului. Aceasta a venit și câțiva dintre încolonați s-au grăbit să pătrundă în minuscula încăpere unde nu știai ce aveai să găsești. Doar ușa trântită din când în când de mâinile neîndemânatice îți reamintea că exista o comunicare între cele două cosmosuri de sub același acoperiș: cel al aspirațiilor și speranțelor studențești care pluteau nesingherite pe coridoare și cel al realităților iscălite în carnet, în micul laborator. Sălile de disecție deveniseră adevărate vestiare cu pufoaice și cojoace împrăștiate peste tot, cu foi, markere și caiete, locuri în care studenții rebegiți de frig și de surescitare citeau intens, dând din cap aprobator, rozându-și unghiile, șifonându-și halatele din cauza fâțâielii pe scaun. O cameră a agoniei, în care se amestecau temeri exprimate interogativ, speculații și înjurături: nu vreau să-mi pice embriologie! A ieșit cineva? Tu ce-ai zice la nervul peronier? Are cineva dezvoltarea membrelor? Haosul impresiilor și al stărilor de confuzie se alinia și se structura ca la un RMN, sub efectul curentului electric adus de deschiderea ușii sălii de examinare: toți ciuleau urechile și își ascuțeau întrebările încercând să-și domolească emoția – cum a fost? ce a dat? Veștile erau sumbre de tot: nici nu se discută fără să știi subiectele eliminatorii (dar de fapt cam toate sunt eliminatorii), ba chiar ți se cere să predai biletul, ca să nu mai pierzi vremea în sală, e dur, e nemilos, nu se cerșește, nu se prea aproximează, nu se adună puncticel cu puncticel, nu: e totul sau nimic, impresionezi sau ieși afară, cu tot cu halat și carnet în care obligatoriu este marcată, ca o stigmă, neputința ta în forma notei patru.

Contaminat de panica celorlalți, fără să cad pradă unei disperări, am constatat cum încep să-mi tremure mâinile și nu, nu era de la frig. Cititul nu mă ajută la nimic, pur și simplu neuronii intraseră în grevă și blocaseră sinapsele, în capul meu răsuna mai degrabă un vacarm, era un fel de atmosferă de bursă pe Wall Street. Cu gura uscată și transpirat, am ieșit în fața Corpului Y, la o țigară. Mers nesigur, voce pe undeva bitonală, pielea căpătase un aspect parcă de lichen. Fumul îmi ardea gatul ca niciodată, parcă își făcea cuib intr-un perete scorojit și nu, traheea mea nu arăta totuși ca o bucătărie veche. Emoțiile deveneau copleșitoare, respiratul adânc, număratul acelor de brad din curte nu mai era de nici un ajutor. Pur și simplu nu puteam domoli și consola această teamă, cu niciun instrument rațional.   Acum ori niciodată, intru să actualizez unul dintre scenariile posibile. Am pătruns în anticamera mieilor pregătiți de tăiere academică, am cotrobăit prin ghiozdan, mi-am luat halatul și m-am îndreptat spre ușa laboratorului de Genetică. Ușa s-a deschis în cele din urmă, am pătruns și am dat de profesorul impasibil care tocmai semna un patru în carnetul unui nefericit care predase subiectele. Era ca un fel de glumă proastă: lumea intra, trăgea subiecte, puțini se așezau în bancă, mulți le citeau pe loc, le abandonau pe masă ca pe niște răvașe de prăjituri chinezești care îți dau o veste proastă și consumau formal experiența examinării, recuperându-și carnetul in care se afla bătaia metaforică pe umăr, deloc încurajatoare, a notei detestate de  studenți. Cei care indrazneau sa raspunda, primeau verdictul fatal, la bâlbâiala emoțională: “Du-te si mai citeste!”.

Am tras la rândul meu câteva benzi de hârtie din mormanul cu decupaje neglijente, profesorul mi le-a citit cu voce tare, nu tocmai neutră, ca un soi de provocare: crezi că te descurci? Are sens să pierdem vremea? apoi m-a invitat să iau loc în bancă. Subiectul de embriologie, spaima spaimelor era de o blândețe infinită: malformații congenitale rezultate din acțiunea factorilor teratogeni… în rest, din ce îmi mai amintesc: articulațiile intervertebrale și fasciile antebrațului – da, fara nervi, fara vase si ramurele, fara raporturi obsedante. Mă concentrez greu.

Înaintea mea sunt două colege una dintre ele tratează deja ultimul subiect, recitând hotărât, ca pe apă, o poveste despre scapulă și inserțiile ei musculare. Aștern cu mână tremurândă câteva idei, tratez subiectele în maxim trei pagini. Colega și-a încheiat reprezentația, a primit notă mare și a părăsit sala zâmbitoare, cealaltă colegă începe să vorbească răspicat despre spermatogeneză și diviziuni celulare. Se încurcă nițel, profesorul își pune mâna la cap și insistă ca studenta să reia de la început răspunsul. Chiar și cu poticneli, lucrurile capătă coerență. Începe să-mi fie rușine, cronometrând răspunsul ei și-mi dau seama că eu nu am ce să spun în mai puțin din jumătate din timpul alocat. Storc creierii după încă o idee. Între timp, alt coleg de lângă mine se decide să predea biletul și îmi dau seama că asta înseamnă că eu urmez la răspuns. Colega a fost premiată cu nota 9 și a pășit lejer spre ieșire. Obidit, resemnat, ocup locul de pedeapsă, sprâncenele autoritare din fața mea și ochelarii de pe nas îmi confirmă exigențele ridicate care sunt așteptate. Începutul e ușor deturnat de o stângăcie în exprimare: vertebrele se pot articula… – nu, zice profesorul. Hait! Deja am dat-o-n bară? Nu prea tare: vertebrele se articulează mă reformează academic examinatorul. Încep să înșir pe scurt lucrurile știute, întâmpinate cu multe aprobări din cap, ca din partea unui dirijor care punctează nonverbal atingerea unor note acute plăcute. Ajung la ultimul subiect pe care nici nu am mai prea avut timp să-l tratez: fasciile antebrațului – vorbesc acolo ceva de retinacule și, sub vocea încurajatoare a profesorului care glumește anticipativ: ei ca să vezi, că totuși dau un 10 astăzi, mai îngaim maxim două trei vorbe despre un subiect în legătură cu care nu știu prea multe. Ce am zis e totuși corect, cât de cât sistematizat, fără confuzii sau aberații. Profesorul e decis, îmi ia pixul din față și trece apăsat nota 10 în timp ce asistentul zâmbește și îmi transmite felicitări. Sunt ușor confuz și nu mi-e ușor să mă conving de cele petrecute. Instinctiv întind mâna după pix… profesorul în schimb îmi prinde ferm vâsla întinsă și o strânge cu putere… de fapt, lămuresc ulterior, aș dori să-mi iau pixul. Pixul? Sigur, poftim și felicitări! Mulțumesc cu jumătate de gură și cu un zâmbet fals pe față și ies afară ca și când aș fi asistat la un spectacol al carui protagonist nu am fost eu. Desigur, afară mișună încă cei gâtuiți de emoții: și? Cum a fost? Ce ai făcut? Zi-ne tot! Prezint în mare lucrurile și mă poticnesc puțin când vine vorba să spun ce notă am luat. E într-un fel stânjenitor când 90% pică, să vii să rostești mândru, ca un extraterestru de pe altă planetă: am luat 10 la examenul de Anatomie! E ceva parcă ireal!

Ieșind din sala de examinare, m-am regăsit departe de o bucurie eliberatoare, de o dorință de a sări în sus glorios, de a stoarce cu pumnii strânși o victorie delicioasă. Simt mai degrabă, pe undeva o specie de umilință, combinată cu ceva jenă față de restanțieri și o umezeală intensă în axilă. Primul examen la Anatomie nu fusese un triumf deplin, un rod al muncii asidue, pe deplin meritate, în ciuda faptului că luasem nota 10. În Corpul Y, după acea țigară posttraumatică, aveam să reflectez la semnificația împovărătoare a notei 10, la senzația aceea că e prea cuprinzătoare și exagerată pentru mintea ta limitată, la fel cum alții probabil că au reflectat despre semnificația unei note de 4 sau de 5 – niște cunatificatori tare zgârciți, nedrepți și batjocoritori la adresa eforturilor investite săptămâni de-a rândul. În fapt, această notă de 10 mi-a adus revelația despre importanța norocului (sau, să-i spunem mai neutru întâmplare) la examen, așadar despre importanța unui factor extern care nu are legătură cu tine și cu eforturile tale și care tocmai de aceea e mai neliniștitor și nu îți dă posibilitatea să te extaziezi sau să te împăunezi. Primul examen la Anatomie din Corpul Y sunt convins că a născut adevărat bilanțuri existențiale în mintea multora – am loc aici? Chiar pot să fac față? Merită? Pe treptele Corpului Y probabil că s-au luat multe decizii de destin, acea zi noroioasă de februarie probabil că a cristalizat prima evaluare personală lucidă pentru mulți boboci: a fost momentul în care și-au pus cu adevărat întrebarea dacă are sens sau nu să rămână la medicină.

Primul examen de Anatomie în Corpul Y mi-a dezvăluit anticipativ fragilitatea performanțelor – faptul că uneori, de la 5 la 10 nu sunt decât câțiva pași, faptul că pregătirea prudentă musai să fie dublată și de întâmplare fericită, de o combinație potrivită de subiecte și de o dispoziție binevoitoare din partea profesorului. Dupa  ani de zile de la acea experienta, astăzi, când nu mai știu nici 10% probabil din materia de Anatomie din Anul 1 (examen pe care l-aș pica cu brio astăzi) am rămas însă cu impresia durabilă, fundamentată de o experiență inițiatică, aceea că la medicină… ai atât de mult de învățat și atât de puțin timp.

Desigur, chiar daca Anatomia se uita (si vai, ce repede se uita si de cate ori se uita!),  primul examen la Anatomie e greu de uitat.

Povestiri din Corpul Y (3) – Stapanul statornic

Corpul Y nu e doar o clădire care a avut, candva, cateva laboratoare, nu e doar o piesa arhitecturala care a vegheat, ca un bunic mut venirea pe lume a copiilor din Maternitatea de vis-a-vis si a invataceilor pe taramul medicinii. De fapt Corpul Y nu e doar un corp, e mai mult decat suma partilor de acum defuncte si imprastiate, e un amestec de amintiri si trairi, un tot omogen ce defineste identitatea preclinica a catorva generatii de studenti.

Si daca ati aflat deja cum e sa fii pescuitor de cadavre, am să evoc si eu ceva din atmosfera desprinsa din “Hanu Ancutei ” in care realitatea si povestile vanatoresti se amesteca pentru a-l stimula pe ascultator, amintindu-mi de Corpul Y.

Image

Parca pe vremea cand mergeam in Corpul Y iernile erau mult mai grele iar vântul spulbera mirosul patrunzator de formol (al cadavrelor lasate la scurs in salile de anatomie) pe holul mic si albastriu al clădirii. Studentii se bucurau de minunatele disectii cu incizii in forma de Y ( ce coincidente!) pe niste trupuri cu origine misterioasa (despre originea lor nu era sanatos sa vorbesti, ca in vremurile de dinainte de 89), găsite prin nu stiu ce locuri, fara casa fara masa si fara apartinatori.

Anticamera Corpului Y era o mica poienita, neingrijita si totusi vie si verde in sezonul cald. Pe treptele de la intrare statea o cutie cu nisip in care nu era clar daca doar studentii stingeau tigari sau daca si pisicile isi faceau nevoile. Caci nu era nicio surpriza: in Corpul Y pisicile isi arogau aceleasi drepturi ca studentii. Iar invataceii se imprietenisera cu o felina neagra ca fundul de ceaun ce se plimba in căutare de mancare sau afectiune. Tavanul ventriculului IV, miau, miau, trrr, trrrr. Un intermezzo pisicesc in miezul lectiei de anatomie.

Corpul Y -un model arhaic de convietiurie intre regnuri: vegetalul si animalul faceau casa buna cu exteriorul si interiorul peretilor laboratoarelor. Stapan peste acest amestec armonios al vietuitoarelor, intre care studentii se simteau stingheri era doctorul R. Excentric si imprevizibil doctorul R. nu doar preda, dar si locuia in corpul Y – ca un fel de urs intr-un barlog, un fel de pustnic pazitor al lamelor, al tesuturilor incremenite pentru eternitate. Ca orice personaj care a sters granita dintre spatiul academic si spatiul personal, doctorul R a dat nastere unei mitologii studentesti, a inspirat tot felul de legende. Unii spuneau ca, pe cat de tolerant era cu pisicile ce-si facusera culcus prin Corpul Y, pe atat de dedicat era necesitatilor stiintifice, astfel incat nu se dadea in laturi sa puna nitel organele feline la microtom si sa le coloreze pe lame (pentru uz studentesc, desigur – unii tiparesc cursuri, altii feliaza pisici pentru microscop).

Doctorul R era cunoscut pentru atitudinea nemiloasa si pentru emotiile pe care le dadea studentilor la biologie-celulara sau histologie. Tremurau multi la examenele orale, nestiind daca vor supravietui pana ce impasibilul cadru didactic isi termina tigara din care tragea chiar in timpul evaluarii (si nu era greu sa o termine din 3-4 fumuri).

Insa fiorosul rezident al Corpului Y, doctorul R, avea si slabiciuni. Daca afla cumva ca esti dintr-o zona in care laptele se intovarasea cu mierea si dădea naștere casului usor uscat, de la tara, de la mama lui sau daca acasa la tine podgoria de vie făcea rod bogat iar stugurii erau ca țâța caprei si iti pocneau in gura de zemosi si dulci ce erau dând naștere la licoarilor bahice ce-ți strângeau gura cu totul, desigur că nu scăpai daca nu aduceai din roadele parintesti pentru a indupleca papilele complexe si condeiul doctorului . Studenții se fereau a spune de unde sunt, mai ales dacă erau din Moldova. Concitadinii lui Sechelariu erau năpăstuiți rău căci doctorul R nu era indiferent la chestiuni politice iar combinațiile psdiste păreau să îl dezguste (deși părea să fie un bon viveur care savura roadele patriei din acea zonă). De picat, picai în vară fără drept de apel, dar doctorul R era totuși un om mare ( si sa vorba si la stat) așa că studenții treceau examenul odată cu toamna. Mai ales dacă era vorba de săpat câte ceva, de reparat câte puțin prin Corpul Y și fibra tânără și motivată punea sarcomerele la lucru… Multe lucruri pitorești s-au petrecut pe vremea doctorului R. Studentii care l-au mai prins in bojdeuca lui din Corpul Y s-au prins cum stă treaba cu biologia celulara dar au și învățat lecția din Filantropica avant la lettre: mana întinsa care nu spune o poveste nu primește de pomana.

Povestiri din Corpul Y (2) – La pescuit de cadavre

Zi de vineri, no stress, orar paradisiac de an preclinic, fara activitati didactice. Tolanit  cu cartea de Anatomie in mana, ma uit pe pereti asteptand (inutil) sa se developeze imaginea spatiilor laterofaringiene in rudimentarul aparat foto al intelectului plictisit. It’s time for a rude awakening – dincolo de camera obscura a invatacelului, la facultate lucrurile se misca si pregatesc un val de aventuri care se îndreaptă spre mine, fără știința mea, pe calea undelor. Telefonul zbarnaie in zi de vineri. Cine sa fie? Un cadru didactic exasperat, pare sa se precipite in telefon: “Te rog eu mult, mai gaseste niste baieti si veniti repede in Corpul Y, ca am nevoie de ajutor – e o chestiune urgenta si nu suporta amanare, te rog mult, nu am la cine  sa apelez”. Nu cer lamuriri suplimentare, ma indrept direct spre Scheii Brasovului. Dau cateva mesaje, gasesc un singur coleg dispus sa se deplaseze neconditionat pentru misiuni secrete in spatele Maternitatii. Ajungem in Corpul Y, cladirea e pustie, doar un cadru didactic cu o sarcina emanata dintr-o situatie cat se poate de romaneasca. Despre ce e vorba?

Cadavrele pe care facem disectia au fost donate de apartinatori in scopuri didactice, pregatite si lasate la conservat cateva luni de zile. De data aceasta insa, familia unuia dintre raposatii formolizati s-a razgandit, realizand ca nu e prea de bon ton sa-si lase rudele forfecate de minti curioase si maini neindemanatice, asa ca a solicitat nici mai mult nici mai putin decat returnarea corpului decedat, spre a avea parte de o inmormantare crestina, cu cruce, popa si tamaie. De parca am fi tranzactionat cadavrul online, unde se aplica regula aia cu nemultumitul poate sa-si ia banii/produsul inapoi intr-un numar de zile, facultatea s-a supus fara drept de apel solicitarii si s-a angajat sa dea inapoi cadavrul nehotaratilor, sa-l scoata din beciul intunecat, zemuind de supa post-mortem ca sa-l predea locului luminat, locului cu verdeata. Dar vineri dupa amiaza, cine sa se mai ocupe de astfel de servicii prefunerare neconventionale? Ca doar luni, la prima ora, recuperatorii ar fi fost prezenti sa ia in primire cadavrul la cheie (adica scurs, ambalat in sac, gata de livrare). Profesorul de Anatomie a facut ce stia mai bine: a delegat sarcina celor mici si marunti, cu mesajul ceausist “sa facem totul!” ca sa rezolvam situatia penibila pe care cu greu ti-o poti imagina.

Image

Si uite asa, o zi de vineri care nu anunta decat o anosta toceala la anatomie, a devenit o zi cu lucrari practice, demne de incadrat in proiectul “scoala altfel” – la pescuit de cadavre inainte de weekend. L-am consolat pe asistentul topit de responsabilitatea sinistra, in maniera de cartier, cartier, cartier – “rezolva baietii, o scoatem la capat”, chiar daca sarcina nu se arata prea usoara: aveam un nume si cam atat… deloc satisfacator pentru ceea ce ne astepta. Bazinul cu cadavre din Corpul Y se afla la subsoulul casei vechi, intr-un beci in care riscai sa ramai fara cap, sa faci comotie cerebrala, daca aveai o talie mai mare de 1.70 m. Ca sa patrnuzi in beci, descuiai usa din spate a cladirii, tintuita cu o bara metalica orizontala, menita parca sa opreasca asaltul unor animale salbatice feroce. Ajungeai apoi in curtea interioara, coplesita de vegetatie (ma dusei in gradinuta, patrunjelu-i cu mult dincolo de puță) și făceai dreapta spre beciul protejat de o ușă de lemn veche și roasă de mucegaiuri și șobolani. Urmează un coridor lugubru, decorat cu aparatură veche, depășită fizic și moral, vegheat de un bec chior ca să ajungi la reședința robilor adormiți în chimicale clipocitoare. Nu puteam să nu mă gândesc la epoca lui Leonardo da Vinci, când disecțiile pe cadavre și depozitarea lor se făceau clandestin, la miez de noapte, în cine știe ce case obscure. Dacă a noastră călăuză didactică nu ar fi purtat halat și ar fi ținut în mână un felinar sau o lumânare, ne-am fi simțit ca un fel de de arheologi care au nimerit într-o catacombă părăsită,  în care Hollywoodul ar fi găsit decorul ideal pentru un film horror măcar de categoria B. Depășind și  încăperea în care erau aliniați foetuși în borcane prăfuite, ca niște statuete ritualice care te pregăteau spiritual pentru intrarea în sala tronului a acestui templu subpământean, am ajuns la cămăruța cu bazine. În cămăruța cu aspectul unei băi comunale improvizate, păzită obraznic de un ventilator micuț de baie ce nu ar fi putut evacua nici măcar putoarea unei defecări de rutină ne-am luat sarcina în primire. Din rațiuni de economie de spațiu, bazinele erau amenajate mai degrabă în adâncime decât în suprafață, așa că eu și colegul meu, bravi pescuitori de cadavre, încinși cu un două șorțuri cauciucate și cu o vergea subțire în mână ne-am dat seama că Moby Dickul nostru e o pradă la fel de dificilă ca cea a căpitanului Ahab. Asistentul ne-a recapitulat lecția: “E femeie și o cheamă Maria X, asta e tot ce vă pot spune, are numele agățat de picior, o găsiți, o scoateți și o întindeți aici pe grătar. Eu trebuie sa plec la o ședință”. Da, ce să-i faci, ședința noastră era tăcută și înțepătoare și dădea o vagă senzație de ilegalitate.

Am început să scormonim cu vergeaua neputincioasă prin grămada alambicată de membre și ochi spălăciți. Aveam senzația aia de curățător de câmp de luptă, când trupurile celor căzuți devin mase diforme insignifiante, abstracte, din care ideea umanității a fost exilată complet, lăsând locul cărnurilor și umorilor amestecate. Primul strat era… masculin, doi bătrâni pluteau tăcuți în fântâna chimică – a trebuit să îi scufundăm ca să dăm de femei… tirania patriarhală nu ne dădea pace nici aici. Dar, așa cum știm, în spatele bărbaților puternici, stau femei puternice, așa că după câteva acrobații am dezvăluit și ecoul unor expresii feminine. Intuiam că ar fi vorba de femei,  moartea și formolul ne transformă în asexuați – se pierd diferențele constituționale, organele genitale se stafidesc, nu-ți mai dai seama de la 2 metri jumate înălțime cu ce ai de a face. Zicem mersi că am prins mortul de picior și, cum ne-o fi norocul – îl tragem și sperăm să fie norocosul care va pleca într-o excursie la cimitir. Dar nu suntem noi așa norocoși. Doi studenți sfrijiți versus cadavrele leneșe la doi metri în bazin înseamnă un meci în care nu avem cotă de pariuri favorabilă. E grea al dracu femeia, o prinzi de subțiori și dai să o tragi și îți dai seama că înțepenești după ce ai ridicat-o 50 de centimetri. Ai dracu colocatari, nu vor să o lase să plece. Voința subpământenilor sau greutatea unui trup îmbibat cu formol. Știi la ce mă refer dacă ai băgat vreodată o plapumă cu totul în cadă și ai încercat să o scoți după aia… zici că ai turnat-o în plumb nu alta. Nu mai pun la socoteală faptul că zgândărind morții, în adăpostul lor lichid,  nu puteam primi decât o răsplată pe măsură…. valuri de formol au invadat băița comunală sterilizându-ne mucoasele și zădărnicind longevivele eforturi bacteriene. Cu ochii înlăcrimați (ce mască, ce mănuși? Lucrăm la pielea goală, că suntem cutezători), cu gâtul și nasul arse de chimicale, am cerut ajutor încă unui coleg… trei e număr magic de poveste, poate în trei o scoatem la capăt, o scoatem pe măria sa Formolizata la liman.

Era însă tot mai clar că nu o să putem face mare lucru,  doar trăgând cu vergeaua, fără să riscăm să ne alăturăm petrecerii umede, alunecând în bazin. Așa că inventivi, am căutat să improvizăm… doar era plin de aparate și fiare vechi ce ar fi putut să ne servească scopurilor morbide. Nimic adaptat pentru o misiune atât de rară, precum pescuitul de cadavre. Dar conceptul de pârghie e foarte generos…. Colegul meu apare cu un cablu electric de la cine știe ce mașinărie depășită. Îl învârte în mâini ca pe un lasou. Zâmbim, înțelegem despre ce e vorba, ca niște psihopați care au descoperit un nou instrument de tortură pe care de abia așteaptă să îl testeze. Planul are riscurile lui: tragem cadavrul până îi putem prinde capul cu mâna, legăm cablul de gât și spânzurăm mortul…. doar că de data asta e o spânzurare salvatoare, o spânzurare care va întrerupe deriva formolizată și va pregăti odihna din cimitir. Prima încercare: o agățăm cu precizie, o tragem, moarta ridicată pe jumătate susură de formol, e grea a dracu, simt că-mi pleznesc mușchii, și că-mi pierd echilibrul. Cablul a  fost legat în jurul gâtului, contra timp, nu prea bine pare-se, asa  că femeia torturata post-mortem alunecă la loc. A doua incercare pare mai promitatoare, ne folosim si de stecher pe post de element de blocare. Parghia functioneaza, tragem incet de macaraua asta improvizata si scoatem trofeul (fara plasa si fara cantar) pana la buza ciobita a bazinului. Transpirati si stropiti de formol, rasuflam tusind si plangand ca niste bocitoare tocmite… doar ca lacrimile sunt provocate artificial si icnetele sunt de bucurie ca am tras lozul sau cadavrul castigator (cu tot cu carton de identificare la picior)

Cu mortu pe gratar, impachetat in sac, cu gatul inflamat, parasim subteranul si iesim la lumina. Ne uitam complice unul la altul – operatia a reusit dar pacientul e mort… era mort de la inceput oricum.

Povestiri din Corpul Y (1)

Corpul Y… that jolly place care se ridica la inaltimea titulaturii sale, de la coada alfabetului si de la capatul orasului, ca si cand te-ar trimite cu gandul la un taram indepartat, la o zona crepusculara, de interferenta intre real si imaginar, un fel de loc where normal things don’t happen very often. Un loc a carui poveste o recuperezi din amintirile celorlalti, un loc de care medicinistii brasoveni de azi nu vor mai sti nimic. E locul in care a inceput Medicina la Brasov – o cladire veche, in spatele Maternitatii,  suita in panta, intr-un loc in care, in urma cu 50 de ani nu exista nici macar apa curenta. O vila chinuita de timp, stil vagon, inalta si racoroasa, o curticica inghesuita , ascunsa in spatele unor ziduri de beton, o cladire izolata  la o aruncatura de bat de Spitalul de Dermatologie si Venerologie (o alta fantoma generata de revendicarile patrimoniale ale clerului reformat brasovean), un coridor lung si ingust, usi vechi, scartaitoare, din lemn lacuit, cateva incaperi imprastiate pe ambele parti, vreo doua-trei camarute-depozit care au servit, pe vremuri, drept secretariat si pseudocancelarie.

Image

O casuta fara amfiteatre, fara sali de curs, doar cateva laboratoare improvizate, plantate in centrul vechi scheian, langa relicvele arhitecturale medievale ale Brasovului, asteptand sa se impartaseasca din atmosfera istorica, sa capete patina timpului si a experientei, sa  isi exprime optimist  aspiratia de a atinge aceeasi longevitate si notorietate. Un loc cucerit de vegetatie si fauna pe dinafara, ca un invelis protector, ca un statement, o prefață a activitatilor dedicate, indirect, protejarii si salvarii vietilor… prin manipularea de tesuturi moarte.

Corpul Y- locul in fata caruia cu greu gaseai un loc de parcare – naivii necunoscatori isi tranteau masina pe coltul strazii care urca pe langa Maternitate (singurul, de altfel, care era mereu gol) doar pentru ca bratul lung si vigilent al legii sa le ridice masina in mijlocul laboratorului de Anatomie (ca doar e strada pe care stau niste edili brasoveni).

Corpul Y – locul în care am făcut laboratoarele de Informatică,  Anatomie, Genetică, Biologie Celulară, Histologie și în care n-am mai apucat să facem Morfopatologie.

Corpul Y -locul in care ne-am pierdut virginitatea intelectuala la examenul de Anatomie, in care am ascultat colinde de Fuego in timp ce faceam disectii, inainte de Craciun,  in care aproape am turnat un film horror cu ecouri medievale, pescuind cadavre in bazinul cu formol, locul  in care am descoperit, ca niste arheologi siniștri foetusi conservati si planșe prafuite, in care ne-am jucat cu pisicile in laborator, in care am colorat caiete la Histologie si la Biologie Celulara, cu gecile in spate, locul în care siguranța electrică sărea când îți era lama de microscop mai dragă, în care așteptam la rând ca să ne putem așeza la calculator în laboratorul de informatică, locul în care chiar a fost domiciliat un profesor distrat care te pica până își termina de fumat  țigara, locul pe care l-am impachetat apoi, eviscerându-l și căruia i-am trimis rămășițele în cele patru zări, fără slujbă de înmormântare. Locul în care uneori am simțit că doar ne jucăm de-a Medicina, alteori că ne cade cerul în cap,

Corpul Y – locul pe care l-am îndrăgit și l-am disprețuit deopotrivă, ca pe un bătrân neputincios și ramolit la care stai în chirie, cu metehne și fixuri, dar de care ajungi cumva să te atașezi.

Corpul Y – locul pe care facultatea l-a pierdut la bursa revendicărilor fostelor case naționalizate, pe care comunitatea academica l-a despuiat si l-a incarcat intr-un camion, cu toate relicvele si istoria sa pe care prea putini dintre cărăuși au cunoscut-o.

Corpul Y – o altă șansă a memoriei colective destrămată, o șansă care a fost încărcată într-un făraș, într-un camion, o șansă îngropată în părăsire,  în urma căreia s-a trântit o ușă metalică pe care femeia de servici care îngheța iarna în cămăruța ei, s-a bucurat să o închidă cu zgomot ascuțit, pentru ultima oară, într-o primăvară însorită.

Corpul Y – Locul pe care merită să îl reamintim, măcar de dragul nostalgiilor, dacă nu al culturii universitare, prin… povestirile din Corpul Y. Îi invit pe toți cei care au mai prins laboratoare în acel corp de clădire să își împărtășească experiențele, fragmentele de amintiri, episoade mai amare sau mai amuzante.