Bilanturi si poezie

Am căzut de acord cu Baronu Sâmbătă că fiecare sesiune la medicină poate deveni (dacă nu cumva chiar devine, inevitabil…  dar hai să fiu optimist) un prilej de bilanţ. Dar nu cred că e vorba  doar de un bilanţ al paginilor de curs sau al slideurilor care curg în prostie  – experienţa Medicinii Interne de Anul 5 pe care o anticipez, acum, în sesiune, e ca un fel de confruntare cu un cancer în stadiile avansate: ai de a face cu un fel de curso-proliferare, o neoplazie conceptuală  care te asaltează de peste tot, când crezi că s-a terminat, hop încă o metastază, încă un cursuleţ cu tot felul de paraclinice reumatologice ce te fac să te simţi analfabet şi neputincios. Cred că mai degrabă bilanţul la care mă refer e unul mai serios, mai anxiogen, o contabilitate din aia existenţială nasoală,  dosită într-un colţ al minţii care îşi face simţită prezenţa când afară sunt treizeci de grade plus şi tu nu mai dai de capăt patologiilor care curg, una după alta, în contratimp cu apropierea următorului examen. E momentul ăla când te întrebi, chiar şi în a 10-a sesiune: oare am ce să caut la medicină? Oare merită tot stresul ăsta şi încinsul sinapselor la temperatura de fierbere? Muncă sisifică, storci creieri, toci concepte, reproduci apoi uiţi şi o iei de la capăt. Păi să nu vină un fel de ANAF (că tot e la modă) al inconştientului care să-ţi ceară acest caiet de contabilitate existenţială,  cu două coloane şi să-ţi spună că ai cam tras ţeapă: că te-ai folosit de prea multe speranţe şi iluzii pe care nu ai cum să le justifici şi ai dat la schimb cam multă suferinţă. Şi atunci, n-ai fi pasibil să  ţi se închidă, pe termen nedeterminat, coşmelia cognitivă? Poate că uneori chestia asta chiar se petrece într-un fundal inaccesibil arogantelor arii de asociaţie din vârful piramidei encefalice care dau bice mai departe să înfulece materie.

Partea nu neapărat optimistă e că bilanţul ăsta cu care ai învăţat să coabitezi în fiecare sesiune se va prelungi de fapt, dincolo de facultate, probabil în rezidenţiat şi în specializare. Şi asta pentru că medicina e un domeniu care te aduce mereu în pragul situaţiilor limită, ale tale şi ale altora. În confruntarea cu situaţii maxim stresante, tulburătoare, descurajante la care te expui voluntar, e parte din mecanismul de protecţie, e beculeţul de veghe simpluţ şi elementar a cărui lumină răzbate prin toate cortinele somptuoase ale aspiraţiilor nobile şi pasiunilor profesionale care ridică la fileu întrebarea: chiar e bine pentru tine să trăieşti în preajma morţii şi suferinţei?

de garda

M-am gândit la asta, atunci când am dat peste volumul de poezii al IONELIEI CRISTEA ( medic neurolog în Bucureşti, câştigătoare  a Concursului de debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014), intitulat sugestiv NOAPTEA DE GARDĂ. Uite ce zice ea acolo despre profesia noastră la care aspirăm:

Practic o meserie trista. Uneori nu-i văd rostul. Trec

frecvent prin crize de identitate şi întâlnesc oameni

vulnerabili. Mimez cu dificultate încrederea sau speranţa.

Nu-mi găsesc niciodată locul sau rostul. Mi-e teamă

 

de suferinţă şi de boală cronică. Probabil că în planul înalt

al existenţei mele trebuie să învăţ ceva despre moarte

şi renunţare sau despre cum poţi să accepţi toate astea.

Mâine sunt iarăşi de gardă.

Deci nu va veni momentul ăla al certitudinilor, când, cu diploma în mână vei sta mândru şi convins că ai făcut alegerea corectă şi că poţi entuziast să culegi roadele muncii  şi să-ţi cultivi mai departe posibilităţile de salvator. Bilanţul existenţial te va bântui inevitabil, doar că, pe măsură ce va trece timpul contragreutatea indoielilor va fi cea pe care o aminteste si poeta : mi-e milă să distrug tot ce am construit în anii ăştia.

Da, nu e obligatoriu să îţi iei neurologia ca specialitate, da,  experienţele limită crezi că ar putea deveni o rutină,  crezi că  fiecare dintre noi învăţăm să ne protejăm, învăţăm să trecem peste primul pacient pierdut, învăţăm să apreciem altfel progresele celor aflaţi în suferinţă (în neurologie, aşa cum ne aminteşte alt poem al Ionelei Cristea, un pacient externat e aproape bine atunci când e jumătate paralizat şi cu sondă vezicală dar înghiţea şi ieşise din comă). 

Dar probabil că, orice ţi-ai alege te vei confrunta, la început şi mai târziu cu pacienţi captivi într-un trup precar, în mizeria şi vulnerabilitatea bolii, la care vei asista doar ca un martor neputincios, întrebându-te, poate, “pentru ce am învăţat atât?” ,  crestând cu satârul mental aroganţele orgoliului profesional.

Despre viaţa în spital şi disperarea pacienţilor şi a medicilor deopotrivă, despre deşertăciunile şi tristeţea unei profesii, despre minţile făcute prizoniere în corpurile prăbuşite  (care nu vor mai şti niciodată cum e  de exemplu să te bagi cu totul într-o apă, să simţi cum ţi se udă mai întâi tălpile, apoi gleznele, apoi gambele, coapsele şi apoi să simţi cum apa urcă mai departe până la piept, până la gât şi tu nu simţi decât răcoarea ei şi faptul că poţi continua aşa la nesfârşit )  de AVC-uri, despre eforturile absurde şi jocul autoiluzionării (in)utile (când se opreşte e deja intubat. Familia vrea să intre, asistentele se agită, mâinile sunt amorţite, e în siguranţă, îmi spun, tahicardizez, dar ştiu că până la noapte îi voi declara decesul) vorbeşte volumul de poezii înfricoşător şi sensibil în acelaşi timp al Ioneliei Cristea.

Despre noaptea de gardă, momentul cheie în care medicul îşi  catalizează propria metamorfoză în pacient, în care medicul,  la rândul său,  parcurge, în paralel cu patul suferinzilor, propria sa călătorie prin infern (niciodată nu-mi întorc capul spre cameră zâmbind cu superioritate pentru că lucrez într-un spital şi trec prin tot felul de crize, mă deteriorez uşor şi îmi revin greu) şi se confruntă, în spatele măştilor profesionale şi lucide cu ameninţarea cutremurului neantului (Îşi scoate masca de oxigen delirează şi chipul i se învineţeşte. Ploaia cade peste acoperiş. Cu o drenă pe spate, inspiră adânc, îşi ridică capul mă întreabă hârâind dacă mi-e frică de moarte, în fişă nicio epicriză – îi spun că nu, deşi mint, zâmbesc detaşat şi mă apuc să scriu.), despre o meserie în care detaşarea şi ipocrizia sunt uneori instrumente necesare în supravieţuirea profesională – aflăm în volumul Ionelei Cristea.

În sesiune şi dincolo de sesiune îmi voi aminti că am optat pentru o profesie care are, permanent,  în natura ei germenii îndoielii în ceea ce priveşte  momentul inaugural al acelei alegeri, reactualizat cu fiecare sesiune promovată. E un balans fragil între tentaţia de a te revolta împotriva  pornirii masochiste, de a fi în preajma decrepitudinii, de  a o respinge în cele din urmă, a renunţa la profesie şi acea acceptare care se învaţă, a faptului că, până la urmă, suferinţa face parte din medic (după cum sugera un alt neurolog).

Citiţi cartea Ioneliei Cristea, NOAPTEA DE GARDĂ (Editura Cartea Românească, 2015) pentru o altfel de lumină în nopţile de sesiune…

Advertisements