Examen la TOTstetrica (II)

După un colind O-G-ist care ne-a mai pus zâmbetele pe faţă, înainte de sărbători, după speranţe deşarte că examenul se va da totuşi scris, după acumularea unui teanc considerabil de foi conspectate pentru care, zile la rând, am găsit prilejuri de efilare conceptuală sau de adaos de extensii ideatice, după examenul de ATI care ne-a distras, pentru ultima oară atenţia de la treaba pe care o aveam de dus la bun sfârşit, ne-am trezit orientându-ne, la strâmtoarea superioară a stresiunii, pentru a ne angaja în diametrele necunoscute ale examenului de O-G. Şi a fost o naştere lungă şi dificilă, în care rotaţia internă nu s-a produs frumos şi natural ci cu zbateri înainte şi înapoi, cu o teamă perpetuă legată de faptul că nu suntem pregătiţi să ieşim în faţa comisiei, de acolo din uterul făcut din cărţi şi conspecte.

Au fost zile în şir de reluări ale materiei, iar şi iar, în care am aiurat printre hormoni, procese fiziopatologice, etiologii şi conduite interminabile. Semne clinice pe care nu le văzusem/ nu le experimentasem niciodată (de genul semnul smochinei, semnul untului, semnul bulgărelui de zăpadă – fiecare cu numele său propriu, că aşa e frumos, să onorăm înaintaşii care şi-au adus contribuţii la dezvoltarea medicinei – în Anul 6 eşti obişnuit cu imaginaţia medicală, deci faptul că tot felul de comparaţii gastronomice şi naturale au legătură cu manevre care implică degete în fund sau în vagin, în căutarea unei consistenţe imprecis identificabile n-a mai mirat pe nimeni), scoruri, diametre, perimetre, săptămâni şi trimestre fără număr pe toate le-am încurcat şi le-am reaşezat în locurile lor aproximative (niciodată unitare în toate cărţile, că doar de aia există failibilitate şi diversitate de opinii în ştiinţă), în timp ce probabil, în atâtea saloane din maternităţile braşovene procesele îşi urmau cursul tăcut în acea succesiune complexă de evenimente pe care eu mă chinuiam să o desţelenesc.

Descurajarea plutea pe facebook, prin telefoane, nelămuririle legate de teritoriile mai apropiate sau mai îndepărtate ale O-G ului pe care noi ne chinuiam să le vizităm măcar o dată (in O-G space no one can hear you scream, că toţi sunt ocupaţi cu ţipetele gravidei şi ale nou născutului, deci nimeni nu îi mai aude pe studenţii atacaţi de reacţia Arthus, fiziopatologia anasarcăi feto-placentare sau izoimunizarea Rh), ne chinuiam să maturăm tot ce mai era de maturat (fără injecţii cu corticosteroizi) până la termenul la care urma să se declanşeze un travaliu colectiv.

final

A fost vorba de un efort agasant şi susţinut care a dezvăluit, nu zic nu, frumuseţea şi logica concepţiei, a adaptărilor justificate din organismul matern pentru găzduirea şi dezvoltarea fătului, echilibrul uneori robust (cu tot cu mecanisme compensatorii), dar cel mai adesea fragil al tuturor proceselor care asigură perpetuarea speciei… n-ai cum, când parcurgi patologia din O-G, să nu te miri că specia a reuşit să supravieţuiască, că am ajuns la peste 6 miliarde de indivizi pe planetă, că sunt atâţia nou născuţi care vin pe lume integri şi se dezvoltă sănătos, în ciuda pericolelor care pândesc tot acest angrenaj de reglaje hormonale, modificări histologice şi adaptări circulatorii, de la momentul la care spermatozoizii sunt depuşi în vagin şi până la eliminarea placentei din uter. Reproducerea umană, de la momentul fecundaţiei şi până la naştere pare să fie un fel de călătorie odiseeană, cu mici şanse de reuşită, o aventură silenţioasă, cu provocări atât de multe şi atât de imprevizibile, încât rămâi să te gândeşti dacă nu cumva orice naştere naturală a feţilor funcţionali n-o fi într-adevăr un miracol (dar nu în sensul ăla clişeic jurnalistic), o cursă în care orice o poate lua razna: de la genetică, la implantare, la placentaţie, la acţiunea unor patogeni etc.

A venit ziua examenului (am rezervat nu mai puţin de 5 zile) şi ne-am prezentat toţi (cranian sau pelvin, adormiţi sau nedormiţi, palizi sau eritematoşi, hipoglicemici sau nu) în Corpul K. Cei care au intrat primii şi-au tras bileţele şi au copiat conţinutul cerinţelor pe foaia de examen şi apoi, escortaţi de însuşi Decanul, ca un impresar ce-şi aştepta vedetele să urce pe scenă şi să dea ce au mai bun din ele, au intrat în sala de gândire sub privirile curioase ale colegilor care încercau să descifreze, anticipativ, starea de spirit a celor ce urmau să dea răspunsuri.

comisie2

În Anul 1, la primul examen la Anatomie, îmi amintesc că am trăit o surescitare pe care nu o puteam tempera în nici un fel, cu tremor, gât uscat, cu hiperexcitaţie simpatică – nici ţigările nici gurile de aer de acolo, din curticica Corpului Y nu puteau linişti acel amestec de teamă, de nerăbdare, de nelămurire. În mod surprinzător, nu am avut aceleaşi senzaţii, într-o primă fază, aşteptând în faţa uşilor închise la examenul de O-G. Asta, până când au început să iasă primii studenţi. Aşa cum sugera şi Geomerula nu mai era vorba în primul rând de picat/luat, ci de cât de tare te lovea subiectul sau, mai precis, întâmpinările nesatisfăcute ale comisiei din momentul în care deschideai gura. 10 hormoni de reglare a balanţei sodiului (nu îi ştii pe toţi, nu discutăm), mecanismul fiziopatologic al apoplexiei utero placentare (dar nu doar ideea de hematom care dezlipeşte placenta… cercetează mai adânc până la posibila reacţie Arthus), câte şi mai câte. Hait, ăla a fost momentul în care pseudosiguranţa, acea crustă groasă a calmului începuse să se desprindă, dând la iveală mici pete hemoragice ale anxietăţii care creşteau şi iar creşteau (când scriu acest articol şi ecourile Dermatologiei îşi spun cuvântul…). Mai ales atunci, la ieşirea primilor învinşi sau învingători (care trăiau, la rândul lor, o stare de semiconfuzie, departe de certitudinile festive), mi-am dat seama că mi-e şi mai neclar decât înainte ce se aşteaptă de la studenţi… sau mi-era prea clar că uneori se aşteaptă detalii de minimă importanţă (unele găsite doar în anumite cărţi şi nu în altele) de parcă ele ar fi fost chintesenţa subiectului fără de care nu puteai promova.

Mi-a venit rândul, am intrat, cu trupa, pentru a trage subiectele în K2, acolo unde pentru prima oară simţeam că numărul de cadre didactice rivalizează cu cel al studenţilor prezenţi la un examen, am ales biletele din teanc, le-am copiat cerinţele pe foaie şi ne-am aşteptat deportarea spre locul de concentrare, la sala de gândit. Uşa s-a închis cu sunet de temniţă, ochii au poposit pe foi, propoziţiile au început să curgă… eram în Anul 6, departe de ezitarea din Anul 1, când privirile se aruncau pe pereţi şi studenţii trăiau dilema: a preda sau a nu preda biletul? Acum toţi păreau hotărâţi să-şi joace cunoştinţele, indiferent de rezultat. Rezidenţii care ne supravegheau butonau telefoanele, zâmbitori, relativ plictisiţi de acest spectacol iniţiatic trăit şi văzut de atâtea ori. Dincolo de uşa închisă, de băncile în care stăteam întinşi ca nişte arcuri pe cale să pleznească, din sala de lângă se auzeau ocazional evil laughters şi ridicări de ton. Da, era arena în care urma să intrăm şi ovaţiile sau huiduielile publicului distrat ajungeau până la noi.

Mi-am scris subiectele pe jumătăţi de foaie, succint, la obiect, n-aş fi avut ce să dezvolt suplimentar, era totul sau nimic şi am aşteptat semnalul, privind obsesiv mânerul de la uşă. Uşa s-a deschis în cele din urmă, l-a dezvăluit pe Decan – se uita spre coridor, şi dialoga relativ indiferent cu o colegă ce încerca să articuleze o clarificare a situaţiei ei nepromovate, printre lacrimi. Asta e arena O-G ului, are you not entertained?

Conduşi în sala de răspuns, m-am aşezat în spatele celor 4 colege alături de care transpirasem cerebral cu câteva minute in urma, dar am fost invitat să răspund primul. Voce nesigură, ca la primul examen din Anul 1, enumerat răspunsuri cu o oarecare lentoare şi cu mici pauze, anticipând posibile întrebări (ca atunci când intri într-o cadă cu apă fierbinte – ştii că trebuie să te bagi cu totul dar o faci lent şi ezitant ca să nu te arzi prea tare dintr-o dată): am avut modificări cardio-vasculare în sarcină şi conduita în ameninţarea de naştere prematură. Zic de modificări de poziţie, de volume, de frecvenţe, de consecinţele acţiunii hormonilor şi compresiei abdominale, de tensiune arteriala… examinatorul parcă mă priveşte printre palme, căutând un moment de respiro, restul comisiei e neutră, e tăcere, nu pare să fie vânătoare de greşeli sau semne de nemulţumire. Trec la subiectul următor,  atitudine similară, zic de tratament cu tocolitice, cu antibiotice cu corticosteroizi. Par să supravieţuiesc onorabil chiar şi întrebării despre rolul administrării corticoterapiei în maturarea pulmonară şi chiar şi celei referitoare la celulele care produc surfactantul alveolar. Examenul se încheie, nu e nevoie de altceva… următoarea colegă încheie şi ea cu brio şi felicitări pentru un răspuns elaborat, a treia colegă scapă frumos de ameninţarea unui subiect pe care nu e foarte sigură, compensând cu un subiect unde ar avea de zis mult prea multe în raport cu răbdarea examinatorilor. Ultimele două colege ascultate, deşi îşi încep bine subiectele… sunt întrerupte cu întrebări care tratează teme asociate şi fiziologie hormonală. O tăcere rău prevestitoare întâmpină aceste întrebări care nu fac decât să amorseze altele, arzând, ca un fitil, răbdarea comisiei.

kramer

Decanul parcă a detectat un fir roşu, o fisură pe care o intuia, o anticipa în structura înţelegerii studentului şi sapă interogativ pe acea linie: întrebările devin tot mai generale (pe undeva, ajutătoare), până într-acolo unde expresia Decanului se prăbuşeşte pur şi simplu de mirare atunci când colegele paralizate de nesiguranţă, emoţie nu rostesc nimic.

La final se anunţă rezultatele. Ieşim din sală ameţiţi, facem loc următorilor studenţi plini de speranţă. Examenul a continuat apoi încă 2 zile  si  probabil doar jumătate au reuşit să promoveze…

epic fail

Afara in curte, un coleg care picase  a rezumat concludent experienţa examenului de O-G: bă, examenul ăsta e ca o sarcină sau ca o naştere – când lucrurile merg normal, e super, când ceva începe să se deregleze, totul se duce la vale în câteva minute sau secunde, până la catastrofă.

Într-adevăr, aşa cum aminteam că naşterea pare miraculoasă când realizezi câte ameninţări stau la pândă să dezechilibreze complexitatea fenomenelor puse în mişcare, cam la fel poţi spune, într-un fel şi despre O-G: sunt atâtea vulnerabilităţi care pot exploda în orice moment: fie că laşi la vedere un fir mic roşu al neştiinţei de care comisia începe să tragă şi să îţi deşire tot ce ai croşetat tu conceptual, fie că gafezi cu o formulare mai ciudată sau cu o confuzie gravă, fie că te blochezi în excavaţia ultimei întrebări al cărei răspuns e pe o pagină pe care nu ai citit-o, fie că n-ai rostit un cuvânt considerat a fi cheie, fie că pur şi simplu ai ghinion, graniţa dintre degajare promovată şi hipoxie intraexaminatorie e foarte subţire (cam la fel de subţire ca membrana placentară :)).

Examenul de O-G încheie circular aventura medicinistă: începi cu frica din prima sesiune şi termini cu frica din ultimele sesiuni. E vorba de finalizarea unui antrenament al temerilor pe care probabil va trebui să îl exersezi de-a lungul întregii cariere medicale, un rapel pentru o atitudine prudentă când vine vorba de propriile tale forţe şi de complexitatea patologiilor cu care te poţi confrunta. E examenul care te poate face să cochetezi, prin nivelul stresului la care te aduce, cu insuficienţa corticosuprarenală. E examenul la finalul căruia te poţi simţi uşurat, nedreptăţit, suferind, confuz, la finalul unui travaliu intelectual al cărui rezultat e incert. E examenul după care ai senzaţia că nu mai poate urma ceva şi care tocmai de aceea, va da senzaţia că sesiunea e cu adevărat interminabilă (pentru promoţia mea au mai urmat 6 examene după O-G, dintre care 4 în ultima săptămână). E examenul care muşcă din stima de sine şi tratează orice aroganţă a Anului 6, când ai impresia că mai sunt doar câteva formalităţi de rezolvat până să devii medic cu diplomă, e examenul care te învaţă o specie de umilinţă (perfect compatibilă cu spiritul societăţii româneşti), într-o manieră din care nu lipsesc absurdul, provocările legitime, consternările, disperarea şi în cele din urmă resemnarea. Da, e examenul pentru care o să înveţi cum n-ai mai învăţat în mulţi ani din facultate şi care îţi va recapitula, dacă mai era cazul, fără milă, specificul descurajant şi fascinant în acelaşi timp al facultăţii pe care urmează să o părăseşti.

Aşadar mesaj către generaţiile viitoare: be afraid, be very afraid.şi vezi-ţi de treabă! Urmează examenul la TOTstetrică în Anul 6!