Odă unui perete nosocomial

În engleză există o expresie sublimă, care nu se regăsește neam în română: „unsung heroes”. Care va să zică, există eroi printre noi, ale căror cântece nu le poartă vreun bard, nu le susură menestrelii, nu le scriu poeții.

Ce tăcere groaznică!

Tu, iubite prieten, ești un astfel de erou necântat: tăcut, stoic, mereu prezent, mereu acolo pentru noi. Și, cu toate astea, vorbim despre tine și ai tăi doar șoptit, furtiv, de teama doctorilor și profesorilor, stăpânilor tăi, care prea ades ne-aruncă-n brațele voastre, ale zidurilor blajine și tăcute, ca mai apoi să vă batjocorească-n graiul lor grăbit și aspru:

„Iar sprijiniți, mă, pereții ăia? Da’ pacienți n-aveți?” Câtă cecitate nedreaptă! Ce palmă brutală aplicată unui nevinovat martor! Cum scapă vederii noastre întunecate un perete!

Cine va iubi un student mai mult decât un perete?

Cine va fi acolo pentru mine, mereu vertical, solid, de neclintit în prezență, decât tine, dragul meu prieten? Ce garanție am asupra stabilității așezămintelor noastre, fizică și morală, în afară de unghiul tău drept, mereu drept, cu podeaua bacteriană? Cine în afara ta se mai ridică din mizeria podelei către cer, arătându-ne mereu drumul? Ce altceva decât un tavan să stea pe glorioșii tăi umeri de Atlas?

perete

Există un triunghi în fiecare spital din România: podeaua, peretele și studentul. Perfida și mincinoasa podea, peretele vajnic și credincios, și studentul pierdut între cele două. Orizontala, verticalul și oblicul.

Podeaua este mereu ispita studentului obosit, mereu dorința de unire cu orizontala-n somn pașnic, în uitare și abandon al datoriei academice a studentului. Dar eforturile ei sunt mereu date peste cap de perete, care vine mereu în ajutorul studentului, prinzându-l și oprindu-i căderea brutală către podeaua geloasă. O îmbrățișare de beton și tencuială pentru un sărman luptător intraspitalicesc. Și de-asta, studenții lăsați singuri se vor întoarce mereu în oblicitate, în brațele nemișcate ale titanicului perete.

Și tocmai această poziție oblică, ferită de podea prin perete, îl lasă pe student să ridice fără greutăți privirea și să privească în sus, spre cutezătoare noi culmi. Spre fundul întors al tavanului. Spre o nouă podea, inversată.

Și din această pricină, peretele rămâne eroul cel necântat al vieții studentului, sprijinul batjocorit al umerilor lui. Și, răbdător, mult mai răbdător decât studenții care se ating de el, va aștepta mereu noi narcoleptici pe care să-i salveze din coborârea lor biblică spre podea, ca mai apoi, atât ei cât și mai marii lor să batjocorească peretele.

Lauri să fie puși pereților ca tine! Căci din pricina asta cred și mărturisesc că niciodată un student nu a sprijinit pereții unui spital, ci invers, pereții i-au sprijinit, sprijină și vor sprijini veșnic studenții!