1998 – 2016 -un dialog intre doua generatii de medicinisti brasoveni (1)

Îmi place să cred (poate că sunt prea optimist…) că facultatea nu e doar un spaţiu fizic neutru, câteva clădiri în care intri şi ieşi, timp de 6 ani, ci un spaţiu în care se se articulează o memorie, experienţa unor generaţii, cel mai adesea silenţioasă, într-o facultate tânără, o naraţiune care se construieşte în timp, la dezvoltarea căreia îşi aduc contribuţia toate promoţiile care au trecut prin facultate. M-am bucurat să văd că acest blog a fost un mijlocitor neaşteptat pentru o întâlnire virtuală între generaţii: prin acest blog, complet întâmplător, am intrat în contact cu un absolvent al primei promoţii din Facultatea de Medicină Braşov care a urmărit câteva dintre postări. Reperul de discuţie iniţial – cum altfel – decât experienţa copleşitoare a O-G-ului din Anul 6 dar şi Anatomia din Anul 1. De aici şi până la momentul în care întrebările mele au început să curgă nu a mai fost decât un pas.

Un viitor absolvent al Facultăţii de Medicină Braşov, promoţia 2016 (sper! 🙂 ) stă de vorbă cu un absolvent al primei promoţii din 1998, al aceleiaşi facultăţi, o scenă surprinzătoare pe care nu o anticipam, o întâlnire între doi oameni care nu se cunoşteau cu adevărat (deşi, mi-am dat seama, încă o dată, dacă mai era nevoie, că lumea e mică oricum 🙂 ), legaţi prin singurul numitor comun: facultatea în care ne-am consumat experienţa studenţească. E ceva ce mi-a dat sentimentul unei apartenenţe la un loc cu rădăcini şi sper să vă dea o senzaţie similară şi vouă (cântăriţi şi comparaţi trecutul cu prezentul, experienţa de medicinist braşovean îşi păstrează repere perene dar şi accente individuale, în funcţie de promoţie).  Am întins aşadar o punte metaforică peste timp, peste aproape 20 de ani.   Îi mulţumesc mult interlocutorului meu  pentru acest interviu pe care îl voi posta în două părţi.

OLDUNSUREHAND: Cum te-ai hotărât să dai la Medicină? Ce se ştia de Facultatea de Medicină de la Universitatea Transilvania în acea vreme?

ADRIAN: Hotararea de a ma face medic o luasem pe la varsta de 5-6 ani, asa ca faptul ca m-am decis efectiv – nu a fost un act de mare framantare mentala sau familiala. Sigur ca au fost factori care ma cam destabilizau in decizia mea, mai ales la terminarea liceului : trebuie sa nu facem abstractie de vremurile imediat postRevolutie , in care am avut admiterea la Medicina (1992) . Iar problemele socio-economice de pe atunci  dadeau o perspectiva deloc favorabila profesiei de medic. Erau foarte cautate facultatile de drept si economie, pe atunci bazate in principal pe Universitatile cu traditie ( erau putine particulare). Chiar si eu cochetasem cu ideea de a da la Drept, dar dorinta nu m-a tinut mai mult de o luna de zile. Mi-a trecut subit pentru ca eu deja eram “ indoctrinat ” cu Biologie, Fizica si Chimie , nu cu Gramatica sau Istorie.

Ma pregatisem intens pentru  admiterea la UMF Cluj, cand, cu putin timp inainte de admitere, aud ca s-a infiintat Facultatea de Medicina la Brasov. Datorita avantajului conferit de proximitatea facultatii , am decis sa ma inscriu aici (nu exista posibilitatea sa te inscrii in mai multe centre simultan, pentru ca admiterea se dadea concomitent in toate centrele, doar cu subiecte diferite). Si ma trezesc ca dau examen la Medicina Brasov, un examen care nu se potrivea cu metoda de pregatire la UMF Cluj: adica nu s-a dat examen grila ci scris-sinteza, eu pregatindu-ma din cartile de teste grila Cluj. Dar am luat examenul de admitere in prima serie  a Facultatii de Medicina Brasov.

E bine de stiut inca un mic detaliu. Prima data cand s-a infiintat la Brasov, Facultatea de Medicina avea si un specific de Medicina Traditionala, pentru ca isi dorea sa devii calificat si in medicina traditionala – Acupunctura, Presopunctura etc. Chiar prin specificul asta, ce nu a durat prea mult, s-au alocat 2 burse de lunga durata de studiu in  China, pe care le-au luat la alegere nu foarte concurentiala , doua colege din anul I.

Acestea au plecat si au absolvit intr-adevar Facultatea de Medicina Traditionala in China ( cred ca in Shanghai). Le-am mai vazut ulterior pentru ca revenisera in tara.  Apoi a disparut ideea asta cu medicina traditionala – nu cred ca dadea prea bine in fata Comisiilor de Acreditare ce ne vizitau tot mai frecvent si dur facultatea.

Despre Facultatea  de Medicina din Brasov nu stiam nimic , pe atunci;   eu cred ca nimeni nu stia  mai nimic despre ea, de fapt. Probabil ca nici “ctitorii” nu stiau exact ce va urma.

OLDUNSUREHAND: Cum a fost examenul de admitere? Unde s-a ţinut? Cum a fost concurenţa?

ADRIAN: Examenul de admitere s-a tinut in amfiteatrele Facultatii de Silvicultura (Corpul S), vis-a-vis de  Spitalul de Obstetrica-Gincecologie. A fost sub forma de subiecte scrise la Biologie, Fizica si Chimie. Iar concurenta a fost destul de mare, nu pot sa spun cu precizie cifra. Cred ca a fost de  aproximativ 4-5 concurenti/loc, asa imi amintesc. Au fost 70 de locuri pentru prima serie  de studenti de la Brasov.

carnet

OLDUNSUREHAND: Unde se desfăşurau lucrările practice şi cursurile? Totul avea loc în Corpul Y sau şi în alte spaţii? Noi când am plecat din Corpul Y existau laboratoare de Anatomie, de Morfopatologie, de Biologie Celulară-Histologie şi de Genetică. Unde ţineaţi Fiziologia, Farmacologia?

ADRIAN: Sediul initial al FMBv a fost DOAR in Corpul Y. A fost singura cladire pe care a reusit sa  o asigure Universitatea Transilvania pentru Medicina- acest Corp Y, care apartinuse  Maternitatii Brasov ! Cladirea era un fel de Ambulatoriu al Maternitatii, ce a fost renovat si transformat in cladire cu specific didactic, cu incaperi tip laboratoare. Rectorul Universitatii Transilvania la acea vreme, dl prof univ dr Sergiu Chiriacescu, impreuna cu Decanul Facultatii de Medicina- dr. Popeia Radu (si ulterior, cu Decanul care l-a succedat, prof univ dr Teodor Leasu) au luptat cu adevarat si au facut multe eforturi ca sa existe pregatire universitara in medicina la Brasov,  sa supravietuiasca  si sa continue intr-un mod elegant. Asa ca noi faceam cursuri in aproape toate corpurile Universitatii Transilvania Brasov! Multe cursuri au fost tinute in amfiteatrele Facultatii  de Silvicultura . Si examene de semestru sau de an, am sustinut acolo.

– Pe Colina ( corpurile A , B….) tin minte ca faceam Informatica Medicala, LP-urile  de Biofizica

– in Corpul M  de pe str. Vlad Tepes , langa Teatrul Sica Alexandrescu (cladirea nu mai apartine universitatii astazi, a fost retrocedata), faceam cursurile de Biofizica in anul I.

– in Corpul T,  de langa Hotel Aro Palace am facut Istoria Filosofiei, in anul I.

– in Corpul P unde este Facultatea de Matematica, pe Bd.Iuliu Maniu, aveam laboratoarele de Microbiologie/ Virusologie/ Parazitologie, in anul II

– Limba Engleza faceam, in primul an , intr-o cladire de langa Cabinetul Medical  Studentesc de pe Str. Lunga. Ulterior , Limba Engleza s-a tinut in corpul Y ( anul 2)

– in Amfiteatrele Facultatii de Silvicultura (Corpul S) tineam multe cursuri: Anatomia, Biochimia,  Fiziologia, Histologia, Biologia Celulara, Genetica, Microbiologia ,Psihologia si  Antropologia ( sper ca s-a scos din Programa materia asta imposibila ), ulterior  Fiziopatologia, Microbiologia, Morfopatul si Farmacologia.

– Laboratoarele de Anatomie , Genetica, Histologie, Biologie celulara, Morfopatologie, Farmacologie, Fiziologie si Fiziopatologie, Biochimie s-au tinut doar in celebrul Corp Y. Secretariatul era in ultima incapere pe partea stanga.

Era intr-adevar o vanzoleala prin tot orasul, dar era placut. In plus,  fiind singurii, pentru  inceput, nu era nici prea greu sa se faca un orar coerent si stabil; depindeam doar  de posibilitatea de a fi libera sala/ amfiteatrul in cauza.

In prima serie, eram 70 de studenti si, parca,  in urmatorul an au fost tot 70 de persoane. Grupele erau de cate 12-13 studenti , ma refer la grupele de materii preclinice din primii 2-3 ani. Ulterior, grupele erau de cate 7 studenti ,in stagiile clinice. Eram 10 grupe cu totul in anii clinci.

Numai in anii mari am avut si noi ocazia sa vedem o prezentare Power Point!

OLDUNSUREHAND: Care era baza materială a facultăţii pe vremea aceea? Aţi avut piese anatomice, oase, cadavru la Anatomie, reactivi la Biochimie, lame la Histologie şi Biologie Celulară?

ADRIAN: Baza materiala… nu era grozava. Dar era acceptabila.  La Histologie sau Morfopatologie aveam lame de nu faceam noi fata cu ele. Aveam , in principal, pentru ca ne adusesera multe lame si profesorii ce veneau sa predea cursurile  respective, in special profesori proveniti de la UMF Carol Davila Bucuresti. Si foliile de retroproietor, erau atunci la moda, desi acum cred ca suna arhaic. Numai in anii mari am avut si noi ocazia sa vedem o prezentare in Power Point.

OLDUNSUREHAND: Care sunt profesorii de care îţi aminteşti din acea perioadă? Titularii de curs veneau de la UMF-uri să predea iar asistenţii de laborator/ coordonatorii de stagiu erau de aici din Braşov? Cine era Decan?

ADRIAN:  In primii ani majoritatea  erau de la UMF Carol Davila , veneau si erau cazati aici pentru ziua de curs – in principal, saptamanal, uneori veneau si o data la 2 saptamani si predau proportional. Asistentii erau localnici, nou formati , nu toti foarte bine pregatiti pentru ca nu aveau  rutina activitatii.

La Biologie Celulara  l-am avut pe dl. Prof. Univ. Laurentiu Popescu care e drept ca nu a tinut toate cursurile,  fiind substituit de alti conf. sau prof. de la Bucuresti. Histologia am facut-o cu dna Prof. Doina Onicescu, o somitate in domeniu , tot de la UMF Carol Davila Bucuresti. Oamenii acestia  incercau sa aduca chiar si cursul lor litografiat ,unde era cazul, ca sa ni-l copiem noi,  sa avem dupa ce invata. Se mai scoteau cursuri si la tipografia Universitatii Transilvania, dar era destul de greu, asa ca tot xeroxul era la putere. Un curs interesant si greu a fost si cel Microbiologie. Ni l-a predat dl Prof. Balbaie Vlad. Era, inca de pe atunci, un batranel pensionar, din Bucuresti , fost mare  director al Institutului de Microbiologie si Parazitologie, o spaima a tuturor celor care s-au specializat in medicina de laborator pe Bucuresti.Venea la curs cu niste foi ingalbenite de vreme, dupa care preda. Examenul a fost neasteptat de greu ( isi merita omul reputatia) pentru ca ne-a cules numai niste subiecte abstracte : gen sinteza ARN  la bacteriile gram….. si genul asta de intrebari mai aride. Asistente le avea pe actuala Conf.univ dr Idomir Mihaela, o persoana foarte placuta, calma si cu rabdare  si pe Dr. Furtea Magdalena – o doctorita interesanta, dar  si foarte severa. A renuntat la cariera didactica si a plecat in Bucuresti pe alt domeniu. Dar ea si  Prof. Balbaie ne-au facut sa visam numai bacterii, virusuri si paraziti. Cursul de parazitologie a fost tinut de altcineva, o doamna tot de la Bucuresti, nu i-am retinut numele. Dar parazitii si acum ii tin minte, pentru ca  se faceau des sedinte de recapitulare, se proiectau imagini cu toti parazitii studiati .

Asistenti la materiile preclinice erau : Ligia Neica (la Histologie), Antonela Chesca ( la Biologie Celulara), Daniela Diaconescu (la Genetica) si mai erau niste persoane de care nu imi mai amintesc sau care au plecat ori poate si-au schimbat numele intre timp. La disciplinele clinice au fost foarte multi asistenti dintre medicii de notorietate buna profesionala. Au fost cooptati , pentru a se avea o mai buna intrare in spitalele brasovene spitale care oricum erau foarte retinute in ceea ce priveste studentii la medicina localnici. Dar strategia a fost buna, pentru ca au fost implicati in activitatea asta  multi  dintre medici iar unii  ulterior au devenit cadre didactice. Asa a fost cazul pentru conf univ dr Laurentiu Nedelcu, Dr. Gheorghita, Dr. Dumitrache Ancuta si Florin ( sot –sotie), Conf. univ dr Scarneciu, Dr. Buie Ioan, Prof univ dr Minea Dan, Dr Alexandru Grigoriu (la Psihiatrie) , sef lucr dr. Grigorescu Dan etc.

Aveam, la Morfopatologie o asistenta deosebit de frumoasa si de finuta. Invatai Anatomia patologica de dragul ei si din respect pentru rafinamentul ei. Anca Maniu , parca asa era numele ei. A plecat din tara, deci a renuntat de mult timp la cariera asta. Cursul de Morfopatologie  il tinea dna Dr. Malene Georgeta, sefa serviciului de Anatomie Patologica de la Spitalul Judetean Brasov. Preda bine si nu era absurda cu pretentiile.

Primul Decan a fost , dupa cum am mai spus, dl. Dr. Popeia Radu. A fost medic  cardiolog la Spitalul Judetean Brasov. Nu stim ce s-a intamplat, dar cand eram in anul III ,  acesta a fost schimbat cu Dr. Leasu Teodor,din diverse motive. Numai ca dr. Popeia a fost destul de suparat , dupa cate eforturi si sacrificii a facut pentru infiintarea facultatii si a  plecat fara sa vrea sa mai auda de facultate sau vreo activitate didactica. A iesit din viata facultatii , definitiv si irevocabil.

Dl. dr. Leasu a devenit conferentiar la Semiologie medicala si s-a dovedit un  decan eficient, fiind direct interesat de bunul mers al lucrurilor (iar  fiul dansului era coleg cu noi).  Dupa care , a devenit profesor universitar.

Era foarte severa la examene, dna prof Radoi. Organiza numai examene orale…

OLDUNSUREHAND: Aţi întâlnit câteva figuri pe care generaţiile de azi le-au prins la final de carieră – pe atunci erau în plină activitate şi afirmare profesională – prof univ dr Alin Cucu, prof univ dr Mariana Rădoi, prof univ dr Codruţa Nemet, prof univ dr Aurel Mironescu? Inclusv concediatul profesor Onisâi? 

ADRIAN: Ai pomenit despre niste nume cu o sonoritate deosebita.

– Dna prof univ dr Radoi Mariana. Un model de medic pentru foarte multi dintre noi. Un adevarat Profesor, respectiv ceea ce iti imaginezi ca ar trebui sa insemne un Profesor Universitar.  A venit la Brasov , de la UMF Carol Davila , fiind Sef de lucrari acolo, tinuta in acea pozitie  multi ani de nu stiu ce profesor. Facea naveta periodic  ca celelalte cadre din Bucuresti , sa ne tina initial  ( atentie ! ) , in anul III, cursul de Fiziopatologie ! Da,dna prof. univ dr Radoi, a tinut initial cursul de Fiziopatologie, la vremea aceea dr Alina Pascu fiind asistent sau preparator. Dna prof Radoi tinea niste cursuri de fiziopatologie EXTRAORDINARE. Din pacate,  LP-urile nu erau chiar asa faine. Aveau gradul lor de caracter abstract. Imi amintesc primul examen de Fiziopatologie. ,din vara anului III ( examen de an, pentru ca partialul de iarna a fost grila ). A examinat personal pe toata lumea,tot oral. Eu luasem 7  in partialul de iarna , iar in vara , dansa m-a ascultat pana la capat la subiectele  de examen ( retin ca am avut si modificarile din decompensarea parenchimatoasa din insuficienta hepatica). Mi-a mai adresat cateva intrebari iar  nota finala , care era o medie cu nota din vara ( teoretic) a fost de 10 ! Ca si cum atunci mi-a dat nota 13 . Dansa nu te lauda, dar ii vedeai in ochi satisfactia sau dezaprobarea .

Mai apoi, dna profesor  Radoi Mariana a luat o decizie si s-a transferat definitiv la Brasov, devenind imediat Conferentiar universitar , apoi nu peste prea mult timp Profesor universitar. Tot ea  a tinut cursul de Medicina Interna , tot ce inseamna : pneumologie, cardiologie, hematologie, nefrologie, gastroenterologie etc. Si chiar a tinut cursul , pentru ca pe atunci foarte rar tineau cursuri asistentii . Asistenti univ. la interne erau Dr. Diana Tint, Dr. Bobescu, Dr. Tom Alexandru , dintre cei arhicunoscuti. Mai erau niste persoane ubicuitare pe sectia de interne-cardio, la acea vreme, dar care au disparut din Spitalul Judetean si din viata universitara brasoveana.

Era foarte severa la examene, dna prof. Radoi. Organiza numai examene orale si  doar cu dansa. Era greu, pentru ca nu se limita strict la subiectele cu pricina , ci  mai arunca si cate o intrebare ( sau mai multe) colaterala. Doar dupa ce am  absolvit noi facultatea, in 1998, am auzit ca a fost promovata ca Decan.

– Dnul Prof. univ dr Cucu Alin. Un om deosebit, de asemenea. A venit la FMBv direct  Conferentiar de la UMF Cluj. Se simtea stilul didactic deja format. Un profesor ideal,zic eu. Tinea cursurile in mod regulat, doar exceptional existau amanari . E drept ca mai tineau cursuri si unii medici chirurgi, asistenti  la chirurgie, dar asta era destul de rar. De exemplu, dr. Durach a tinut cateva cursuri. Era  o placere sa stai la cursurile dlui Prof.Cucu , pt ca erau presarate cu momente de relaxare, glumite, divagatii binevenite. La examen , insa nu mai era asa de exotica atmosfera :). Examenele se dadeau scris , tip grila, dar la modul ca intrebarile ne erau cititie , fara sa le putem nota, noi completand raspunsul pe loc. Tin minte ca la ultimul examen de chirurgie , am luat 10 si ca m-am intalnit cu dl Prof.Cucu pe holul sectiei de chirurgie si m-a luat pe dupa umeri si m-a felicitat . Eu am ramas blocat, pentru ca nu imi imaginam ca profesorul m-ar cunoaste, adica sa ma fi retinut cu nume si nota ! Si fiindca credea ca eu sunt un pasionat de chirurgie ( ceea ce nu era real , din pacate ), m-a repartizat pe sectia dr. Dragomir ( cred ca tot Chirurgie 3 ), pentru practica de vara, cred ca pentru a-i mai schimba putin impresia proasta pe care o avea acesta despre studentimea brasoveana. Am reusit sa supravietuiesc onorabil acelei practici de vara, de 2 sau 3 saptamani, dar trebuia sa citesc zilnic la Chirurgie, pt ca Dr. Dragomir avea obiceiul sa puna intrebari studentilor practicanti destul de interesante, la vizitele de dimineata !

– Dna Prof. univ dr Nemet Codruta  – a inceput activitatea ,cand eram noi prin anul IV, fiindca ne preda cursul de igiena si medicina muncii. A fost o doamna de treaba. Nu avea pretentii de om frustrat. Acum cred ca si dansa e in pragul pensiei, chiar e incredibil sa ma gandesc la asta pentru ca atunci era in plinatatea puterilor fizico-intelectualo-profesionale.

– Dl. Prof. univ dr Aurel Mironescu a fost implicat de la inceput ,la plata cu ora, apoi ca sef lucrari , pentru cursul de Chirurgie Pediatrica. Nu mai imi amintesc prea multe despre dansul ,pentru ca ceea ce preda nu era materia mea preferata, iar cursul era  greoi si plin de nume proprii ( displazii, anomalii, tehnici operatorii..).

– Pediatria era predata de dl. Prof. Buzinschi Sorin. Nu stiu, nu cred, ca mai este la  catedra – cred ca s-a pensionat. Dar chiar a predat un curs de Pediatrie frumos. Era un om riguros, cu informatia pe care o preda noua studentilor, cu prezenta la cursuri, dar si la examenele de pediatrie, pe care le sustineam oral.

Cand luai un 7 sau 8 la Anatomie, erai academician.

OLDUNSUREHAND: Cum decurgea un LP obişnuit de Anatomie? Azi se folosesc mulaje, filmuleţe cu disecţii şi prezentări. În anii 90 nu putea fi vorba de aşa ceva…

ADRIAN: Hmmm, anatomia  era horror . Eu cred ca se pastreaza aceeasi perceptie, a tuturor generatiilor asupra acestei materii grele. De fapt, este impactul puternic al volumului mare de informatie pe care trebuie sa o asimilezi repede si bine , intr-o etapa de inadaptare la un asemenea volum, o etapa specifica medicinistilor, fie ei cat de inteligenti or fi.

11

“Catelul meu  se minuna de obiectul ce-mi acaparase  mie atata timp in sesiunea din vara 1993 = Anatomie, Papilian II

Erau 3 sali de anatomie ( laboratoare)  si lucram  cu 2 cadavre . Intr-una dintre salile mai mari, ne reuneam 2 grupe , si faceam disectii pe rand.

Asistenti la grupa ( angajati sau la plata cu ora) erau:

– Dr. Grigorescu Dan ( de la Chirurgie Plastica) – un foarte bun anatomist ,dar si foarte sever ( ooops) . Ne facea multe desene pe table, colorate, aducea si multe planse anatomice. In plus invatam si din atlase. Dar de baza era …. imaginatia, ce trebuia sa mearga la cote de avarie, pentru a intelege topografia, raporturile , rotatille si mai ales…embriologia.

– Dr.Sechel Gabriela ( printre primele cadre didactice din facultate) si putin mai tarziu Dr. Fleancu Andreea .

Disectiile se faceau fara manusi chirurgicale pe mana, pentru ca “sa simti
consistenta anatomica a structurii” . Desi cadavrele erau bine formolizate, mi s-a parut o pretentie scabroasa, dar a trebuit sa ne conformam.  Unii veneam si in timpul liber sa disecam sau sa mai vedem vreun organ sau os. Si sa udam cearsaful cu care acopeream cadavrul !

– Dr. Albean Marcel  de la Chirurgie Plastica din Spitalul de Copii

– Dr. Onisai Lazar

Aveam si multe oase si craniul, ca material didactic. Anatomia era predata dupa  Papilian I,II si III. Cursul a fost tinut pentru o buna bucata de timp , cel putin 2-3 ani de Prof. univ dr. Georgia Radu de la UMF Cluj. Venea la sfarsit de saptamana , vinerea in special , si tineam cursurile. Si sambata aveam deseori cursuri , nu neaparat de anatomie. Era greu pentru ca nu era organizata o biblioteca prea grozava, iar cursurile litografiate apareau cu intarziere. Tin minte ca Embriologia a fost absolut de cosmar. Nu pricepeam nimic cum se dezvolta si cum se rasucesc trofoblastii si tubii neurali , mezodermele si somitele. Era o carte de embriologie ( nu mai retin autorul, dar era buna ), la Biblioteca Judeteana, dar pentru sala de lectura, nu la imprumut. Mergeam la sala de lectura si citeam si conspectam cu mare greutate, pentru ca era foarte solicitata.. Uneori reuseam sa mai si xeroxam cate ceva, pentru ca era un aparat de copiat acolo in incinta, dar care functiona dupa un calendar greu de inteles.

Dl. Prof. Georgia avea obiceiul sa imparta toata materia de examen in subiecte, ce erau facute cunoscute studentilor . Adica era oricum totul de invatat, doar ca stiai exact cum era impartita materia  pe subiecte , la examenul ce era musai oral. Profesorul era foarte, foarte exigent ,dar nu era sadic. La examen te sfredelea cu o privire academica  rece , dar totusi toleranta. Te ajuta, daca observa ca te descurci si ca stapanesti materia. Rata de restantieri la primul examen de Anatomie a fost foarte mare. Am luat examentul doar vreo 15-20 de persoane. Si astia cu note destul de mici. Cand luai un 7 sau 8 la Anatomie, erai academician. Urmatorul an a fost mult mai bine , si ca promovabilitate, si ca note. Invataseram si noi
sa invatam

Dupa care, incepand cu urmatorii ani dupa noi , dl. Prof Georgia nu a mai venit la Brasov, ramanand in locul dansului dr. Onsai Lazar, care era sef de lucrari pe atunci.

2

“Poza de grup la Banchetul de absolvire, in mijloc fiind si dl. Prof.Georgia Radu

OLDUNSUREHAND: Cum vă descurcaţi cu organizarea? Nouă astăzi nu ne mai ajung facebookul şi telefoanele cu atâtea variante de orar şi modificări ale modificării survenite peste noapte. Câte varainte de orar aveaţi şi cum o scoteaţi la capăt?

ADRIAN: Organizarea a fost satisfacatoare in primii ani. Nu eram prea multe serii de studenti , nu eram nici prea multi colegi in an, cadrele erau si ele putin mai intelegatoare. Dar spre finalul facultatii, se simtea deja nevoia unei infrastructuri mai mari si a unei organizari mai bune. Pe atunci nu se inventase FB si nici chiar telefonul mobil – cel putin la nivelul nostru. Asa ca tineam legatura doar fata in fata si prin telefon fix. Nu se faceau prea multe schimbari in programari sau orare. Foarte greu si astea erau cunoscute de toti. Tinea de conducere: decanul si rectorul erau intransigenti fata de cadrele responsabile cu programul si nu ii lasau sa zburataceasca programul cum voiau muschii lor. Mai aveam si noi ferestre, inevitabil. Dar ne obisnuisem si stiam exact orarul si programul.

O singura data, am fost victima unei comunicari deficitare . Prof. Mironescu, din diverse motive, in sesiune a anuntat colegii, grupa noastra, ca reprogrameaza data examenului de vara cu o zi mai repede. Si eu am fost singurul care n-am aflat acest micut detaliu, pentru ca nu imi functiona telefonul fix, iar colegii au dedus ca am aflat si eu de modificare. Din intamplare am sunat in ziua respectiva pe altcineva, din alta grupa , sa
imi spuna cum a fost la examen, iar colega a ramas blocata pentru ca stia ca si eu trebuia sa fi dat examenul. Asa ca am facut un pic de comotie cerebrala, cand am aflat ca am pierdut tocmai examenul de Chirurgie pediatrica, ce oricum nu ma facea sa am greturi spontane. A doua zi dimineata la 7, eram deja pe sectia dr. Mironescu si l-am asteptat sa vina si i-am explicat situatia. M-a cam certat, pentru ca nu cred ca a fost foarte convins de explicatiile mele, care erau total sincere, dar in final a acceptat sa dau examenul singur. Si mi-a scazut un punct din nota,pentru ca nu
am fost punctual:). Nu m-a mai interesat, era bine pt ca scapasem cu bine.

(partea a II-a a interviului – intr-o postare viitoare)

Advertisements

Fiind student, sesiuni cutreieram/cutremuram…

Finalul lunii septembrie, adică acea oră a bilanţurilor pozitive sau negative din viaţa medicinistului braşovean este o perioadă a extremelor, o perioadă în care unii trăiesc euforia despovărării de restanţe, eliberarea de una sau chiar mai multe cruci pe care le-au purtat pe o Golgotă academică luni de-a rândul, alţii trăiesc disperarea ameninţării cu repetenţia, a plusului de examene rămase ce nu pot fi salvate nici măcar în sesiunea specială, anulând incluisv posibilitatea de a obţine un loc în cămin. Asta e de fapt situaţia cea mai nasoală, probabil: când te trezeşti şi schingiuit academic şi fără acoperiş deasupra capului. De la mobilizarea şi avântul de la debutul lunii, în care eşti zmeu şi gata să înfuleci restanţele una câte una spre finalul lui septembrie te îndrepţi spre epuizare, disperare, eventual consolare şi chiar… fantazare. Din lipsă de alte resurse utilizabile (gen mai multe zile de învăţat, mai multe zile de examen), studenţii în suferinţă, fie cu situaţie şcolară în pom, fie rămaşi fără cămin încep să se hrănească cu zvonuri sau cu produsele propriei imaginaţii. Logica absolută (39 e mai mic ca 40 , că vine vorba, matematic, de credite, examenul creditat din anul trecut nu îmi permite să promovez anul) se transformă într-o logică relativă (dar totuşi 39 e atât de aproape de 40, e aproape 40, e cam tot pe acolo sau un examen creditat e totuşi doar un singur examen iar eu le-am promovat pe alealalte). Şi uite aşa, se nasc deja tradiţionalele întrebări de la finalul lunii septembrie, pornite din minţile înghesuite în acel gât de pâlnie al ultimelor zile de sesiune.

1) Am 39 de credite. Pentru a însuma 40 de credite (minimul pentru a promova în anul următor) se poate aduna şi creditul de la sport?

Da, ştiu, ai făcut mişcare, ţi-ai târât fundul pe colină la volei, baschet, fitness şi alte coregrafii care ţi-au stimulat termoliza, ai făcut un bine coronarelor şi muşchilor un semestru întreg sau poate ai făcut o investiţie şi i-ai umplut pinacoteca profului de sport cu vreun whiskey sau un vin de doamne-ajută la final de semestru. Doar că treaba asta e irelevantă când vine vorba de promovare. Sportul în planul de învăţământ la medicină e din categoria aia ingrată şi enervantă, creată parcă să îţi facă în ciudă: e obligatoriu (adică da, îţi poate crea probleme dacă rămâi cu el nepromovat la finalul Anului 2 sau 3) dar nu te ajută la greu, când ai şi tu nevoie de unu două credite să îţi iasă de o promovare. Nu are sens să te bazezi pe creditele de la sport ca pe un fel de as din mânecă la care să apelezi când nu ţi-a mai rămas nimic,  un fel de get out of jail free card de Facultate-Monopoly care să te ajute să treci în anul următor. Deci NU se ia în calcul.

2) Am 39 de credite. Există posibilitatea să cumpăr un credit ca să trec anul?

Din păcate pentru tine facultatea nu comercializează cartele PrePay academice, nici credite la pachet sau la bucată, la facultate nu e ca în reţelele de telefonie mobilă,  nu poţi suna un prieten să îţi doneze un credit, nu poţi cere împrumut credite (pe care să le rambursezi cu dobândă… cum ar fi să existe o bancă de credite, cu donatori şi tot tacâmu – s-ar naşte nişte dileme etice interesante: pe cine ajuţi întâi- un creditat cu Semio Chir sau pe unul cu Fiziopat?)-

3) Mai am un singur examen creditat din anul trecut, în rest le-am promovat pe toate. Dacă nu promovez creditatul rămân repetent/ă. Pot depune o cerere în care să solicit promovarea în anul următor cu examenul creditat de anul trecut? În fond, e doar o restanţă şi în rest am promovat tot…

Logica relativistă nu funcţionează aici, un examen creditat rămâne tot un examen creditat, chiar dacă ai toate celelalte examene promovate (adică examenul creditat nu devine mai puţin important pentru că le-ai promovat pe restul). Da, ţi-ar prinde bine, ar fi în avantajul tău o evaluare globală- să se uite profesorii/secretariatul cu indulgenţă din aia părintească şi să zică, într-un acces de bunăvoinţă: ce mai înseamnă un examen, când celelalte sunt luate? Ei bine, acel mititel de creditat pentru unii ajunge să înseamne repetenţie succesivă şi, în cele din urmă, chiar exmatricularea (pentru că nu poţi repeta acelaşi an decât de maxim două ori). Deci, NU, nu poţi cere promovare cu un examen creditat (nu există articol în regulament care să permită aşa ceva, criteriile de promovabilitate sunt precizate clar).

4) Mai am un singur examen creditat din anul trecut, în rest le-am promovat pe toate. Dacă nu promovez creditatul rămân repetent/ă. Pot depune o cerere prin care să mi se permita să trec în anul următor, dacă îmi iau angajamentul că promovez acel creditat în prima sesiune?

Asta e o variantă mai optimistă a lui 3). În varianta asta nu doar că ceri permisiunea să ţi se întredeschidă uşa, să te poţi strecura în anul următor, dar de data asta eşti gata să dai ceva la schimb: promisiunea solemnă că vei promova cât de curând. Problema e că facultatea nu te crede pe cuvânt, adică nu dă promovări pe caiet,  nu vinde pielea ursului din pădure, merge doar pe principiul: ce e în mână nu-i minciună, sau ce e pe portal e fatal. Deci, cât ai fi tu de parolist şi de sincer, dorinţele şi promisiunile făcute facultăţii nu vor avea un efect oficial de tipul: promovare.

5) Cât m-ar costa să trec în anul următor cu examene creditate?

Depinde în ce vrei să calculezi… în nopţi nedormite? În căni de cafea? În număr de pagini şi ore de studiu? Dacă te-ai gândit la altceva, n-ai nimerit bine cu întrebarea.

6) Nu pot promova nicicum  examenul/examenele creditate (nu pot să învăţ, nu ştiu ce vrea proful, proful are ceva cu mine), sunt la capătul răbdărilor, vreau să mă transfer la altă facultate (privată sau nu).

Transferul (sau, după noua terminologie, mobilitatea academică internă definitivă) nu e posibil dacă nu eşti integralist adică e posibil doar după satisfacerea tuturor cerinţelor prevăzute în programul de învăţământ , conform Ordinului 651/2014 şi conform Regulamentului privind activitatea profesională a studenţilor (Articolul 17). E de reţinut că: universitatea NU e obligată să vă aprobe transferul (atâta timp cât, prin această aprobare ar pierde finanţarea pentru un student de la buget), eliberarea actelor necesare transferului poate dura şi 10 zile lucrătoare, aveţi nevoie şi de o cerere de mobilitate internă definitivă semnată de facultatea la care vreţi să vă transferaţi (fără acea cerere disponibilă la facultatea la care vreţi să faceţi transferul nu veţi putea demara procedura în universitatea din care plecaţi).

CATEGORIA CĂMIN

1) Am avut doar una sau două restanţe la finalul primei sesiuni de toamnă, aveam precazare în cămin, acum nu mă mai regăsesc pe liste. De ce n-am prins loc, că doar n-am depăşit numărul de 2 restanţe, cât prevede regulamentul pentru a primi loc în cămin?

Faptul că nu ai mai mult de 2 restanţe înseamnă că eşti ELIGIBIL (adică poţi intra în competiţie pentru ocuparea locurilor în cămin) pentru cazare şi NU înseamnă că AI CAZAREA GARANTATĂ. Distribuţia locurilor se face în ordinea priorităţilor prevăzută în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea căminelor studenţeşti (Articolul 7). Adică vei intra în competiţie dar vei fi la coada clasamentului, în spatele studenţilor bursieri, cu dosare sociale/medicale, studenţilor de Anul 1,  studenţilor integralişti (deci nu precazarea are prioritate absolută, ci celelalte criterii).

2)Am avut 3-4-5 restanţe până la finalul primei sesiuni de toamnă, dar  acum, după re-reuri şi medicale mai am doar o restanţă/sunt integralist. Pot prinde cazare pentru faza a 2a?

Te felicit. Eşti un atlet al restanţelor, un erou,  chiar îţi poţi construi o statuie la tine acasă. Dar nu are sens să te aştepţi ca şi ceilalţi să te premieze pentru performanţa de toamnă. La faza a doua, în funcţie de numărul de solicitări, s-ar putea să se ia în considerare situaţiile şcolare ale studenţilor tot de la finalul PRIMEI sesiuni de toamnă şi abia, ca şi criteriu de departajare, situaţia studenţilor de după re-reuri/medicale/speciale.

 

O privire spre trecut

Se apropie un nou început de an universitar, ne vom (re)vedea la Aula Universităţii pe 2 octombrie. Începutul unui nou an universitar  e un moment în care, adesea, e vorba despre… viitor, despre ce o să facem, ce o să dregem, ce o să vedem (în esenţă e vorba despre faptul că trebuia să ne apucăm de fapt de învăţat încă de când ne-am sculat de dimineaţă). Bobocii anticipează primele cursuri, laboratoare, privesc cu entuziasm şi emoţie noua etapă din viaţa lor (care va trece, abrupt şi inevitabil şi prin… secretariatul facultăţii), studenţii din ceilalţi ani speculează pe marginea dificultăţii disciplinelor din anul care urmează, seniorii, adică anul terminal simt rezidenţiatul şi licenţa rânjind ameninţător de la capătul verii următoare, profesorii vorbesc despre nobleţea profesiei, despre ce oferă facultatea, urează succes discipolilor. Scrumul restanţelor incandescente se împrăştie ca un vis urât din care toată lumea se trezeşte gata să o ia de la capăt. Mai adaug faptul că şi Corpul K a primit un face-lift şi ne întâmpină cu un portocaliu distinct şi proaspăt.

În apropierea momentului debutului furtunos, în care suntem gata să halim hălci mari de viitor şi prezent , eu propun să tragem măcar aşa, cu coada ochiului spre trecut. Şi asta pentru că, cu bune sau cu rele, când petreci atâta timp (ce zici de 6 ani?) între zidurile unei instituţii, ajungi, inevitabil să te ataşezi de ele, să te întrebi despre povestea lor şi să te bucuri când ai şansa să descoperi că ai devenit şi tu martor şi actor în această  istorie, că eşti parte dintr-o continuitate academică.  (Re)intrând în clădirea Corpului K, în curtea şi în sălile familiare, te integrezi de fapt într-o nouă pagină de poveste, la care şi-au adus contribuţia atâtea generaţii de profesori şi studenţi şi care ar rămâne invizibilă şi silenţioasă dacă nu am recupera-o  prin amintiri şi fotografii. Corpul K e cam tot ce ne-a rămas să conserve naraţiunea facultăţii.   Corpul J propriu zis intrat în funcţiune  anul trecut e încă un bebeluş, o tabula rasa, e abia la început în ceea ce priveşte contribuţia la această poveste.  La polul opus, Corpul Y, locul în care a început istoria Facultăţii de Medicină de la Braşov zace în paragină, şi-a piredut menirea didactică, e practic un bătrân în moarte clinică. Dar Corpul K rămâne un povestitor convingător şi astăzi.

Aşa a început totul la finalul anilor 90, în această clădire, de pe str Nicolae Bălcescu nr 56. Imaginile de mai jos sunt de la inaugurarea Corpului K, noul sediu al Facultăţii de Medicină la care au participat şi o parte din cadrele didactice pe care le vedem şi astăzi la cursuri, alături de Rectorul Universităţii Transilvania din acea vreme, prof univ dr Sergiu Chiriacescu (al cărui nume îl poartă astăzi Aula Magna a Universităţii, unde va avea loc şi festivitatea de deschidere a anului universitar).

facultate1facultate2consiliu

Iar locul n-ar avea personalitate, fără oamenii care au contribuit la dezvoltarea facultăţii. Iată-i în ipostaza tânără şi entuziastă:

leasu

prof univ dr Teodor Leaşu (practic întemeietorul facultăţii, titularul cursului de Semiologie Medicală pe vremuri)

cucu1

prof univ dr Alin Cucu (titularul cursului de Chirurgie)

mironescu

prof univ dr Aurel Mironescu (titularul cursului de Chirurgie pediatrică)

moga

prof univ dr Marius Moga ( mai trebuie să spun? 🙂 titularul cursului de Obstetrică Ginecologie)

Şi dacă tot privim spre viitor, acum, aproape de începutul anului universitar, poate că n-ar fi rău să cercetăm mai bine în arhive şi să aşezăm la facultate pagini din istoria corpului K, prin panouri cu fotografii, în ipostaze mai formale sau mai informale – asta ar da mai multă personalitate nu doar clădirii, ci şi aşteptărilor îndelungate în faţa secretariatului 🙂

Colindand… la Pediatrie

Ultima săptămână de activități didactice, înainte de vacanță se știe… e negociabilă, că doar la medicină principiul de bază rămâne: primum non nocere. Carevasăzică aste se aplică și studenților, adică ideea e să nu le faci rău, să nu îi traumatizezi emoțional pe învățăceii care au trecut deja pe atmosferă de sărbători, pe făcutul bagajelor, pe Secret Santa, vin fiert în Piața Sfatului, poze cu bradu (un fel de variațuni pe aceeași temă la eternele poze cu maimuța sau mascota sau castelu, doar că la munte, nu la mare), menținând insensibil rigorile academice străine de paharu cu țuică și pomuțu înrămurat. Așa că unele stagii și cursuri din ultima săptămână par  un fel de banc a la Radio Erevan – pe principiul: este adevărat că găsim doctori și studenți la datoria didactică în ultima săptămână de școală? Este adevărat, doar că nimeni nu îi caută. Adică  teoretic se țin toate orele, dar practic… ce căutați voi la școală de fapt?  Oricum, prin spitale în preajma sărbătorilor se subțiază internările (mă rog, UPU și serviciile de urgență în general trăiesc momentele lor de glorie, stropite cu tot ce are mai bun omu în cămară), mai apare un Moș Crăciun (sau spiritul lui)  de diversiune care distrage atenția de la foaia de prezențe sau pur și simplu studenții cad la învoială să recupereze totul după vacanță… o construcție care trimite la un timp vag, abstract, a cărui realitate doare la lingurică și la mahmureala postfestum, de dinainte de sesiune.

Amânarile și micile tocmeli pre-vacanță capătă un aer legitim atunci când studenții aduc în discuție motivarea sensibilă a colindatului.  Că doar nu poți acu să colinzi și să te bucuri și peste 5 minute să treci  să vorbești de diaree și rinichi ciuruiți… adică nu e o compatibilitate conceptuală sau măcar de spirit între astea două, e musai să dai prioritate veselitului și să lași dializa la copii să curețe creierul undeva după Anul Nou. Și cum la Brașov a apărut o tradiție, pentru Anul 5 ce e drept, ca studenții mediciniști să colinde cadrele didactice din spital, a fost musai ca stagiile și cursul, în penultima zi înainte de vacanță să intre în post didactic, să lase loc pregătirii sufletești și nu doar celei profesionale, de sărbători. De mai bine de 15 ani, colinda învățăceilor a fost urmată de o mică petrecere (adică, dacă tot nu am făcut mare lucru prin spitalul ăla, măcar să dăm un chef memorabil), chiar în Sala de Curs. Anul nostru, mai ghinionist cum îl știm, a avut parte de o anulare a momentului chefliu, din motive obiective și perfect întemeiate… dar ca să nu aruncăm tradiția totuși la canal, aveam de compensat măcar la partea artistico-muzicală, măcar la partea cu cântatul după raportul de gardă, să nu fi stins și noi unul dintre puținele obiceiuri academice mai acătării, născut ad hoc pe meleagurile noastre.

11

Și ca să nu ne ducem duduind berbecește spotan, un domdomsăînălțăm, pe cât de clasic, probabil pe atât de exasperant, ne-am gândit să ne pregătim nițel,  să ne hotărâm măcar dinainte asupra unei selecții mai de Doamne ajută care să-i lase pe ascultători să ne ureze sincer un La mulți ani! și nu ia ieșiți nițel la aer, că ne doare capul.  Pregătirile nu se anunțau prea promițătoare: ecoul inițiativei de a forma un cor de ocazie s-a împrăștiat în orizontul virtual fără un răspuns concludent, mai ales că mulți au intrat în panică, gândindu-se că… n-au voce. Poate că am fost eu prea exigent când mi-am rugat colegii să mediteze oleacă în ceea ce privește aptitudinile lor vocale înainte să se înscrie (imaginându-mi însă că ăsta va fi un filtru de bun simț pentru îmbulzeala pe care o anticipam)  – dar efectul a fost tocmai ăsta –  nu s-au anunțat să vină la repetiție mai mult de 5-6 persoane… dar bune și alea, mi-am zis, coborând din taxi, în fața Corpului J , însoțit de sora mea, o ființă mai profesionistă în folosirea practică laringelui decât mediciniștii cunoscători în ale anatomiei și fiziologiei organului cu corzi vocale. Din fericire, am avut surpriza să remarc că s-au adunat, până la urmă, un număr mai mare de studenți decât cel anticipat, toți dornici să trecem la interprtări. Încă o surpriză plăcută: țac-pac, Moș Crăciun pare să meargă destul de bine cântat la unison… e doar norocul începătorilor, celelalte tentative la celelalte colinde nu merg la fel de grozav. Dar lumea își pune mintea la contribuție, e gata să încerce, soră-mea ne dirijează, ne așază, ne dă indicații mai mult sau mai puțin criptice și playlistul începe să prindă contur. Întârziații se integrează fără probleme, la fel și colindele în engleză… telefoanele și wi-fiul sunt de ajutor și prindem din zborul virtual versurile necunoscute , potrivind variantele de pe net cu propriile noastre amintiri. E loc chiar și de o a doua repetiție, ne gândim să folosim clopoței, zdrăngănitoare poate chiar un instrument… și e frumos când măcar o dată oamenii sunt paroliști, socoteala de acasă se potrivește cu aia din târg și tot ce se întâmplă e rezultatul inițiativei noastre.

22

Vine Ziua Z, penultima zi de școală înainte de vacanță… provocarea cea mai mare care trebuie depășită: oamenii să se prezinte pentru o mică încălzire la 7 30 dimineața… premise nefavorabile: e clar că nu se ține petrecere/stagiu/curs, deci studenții vin doar pentru colinde. La 7:40 de abia s-au strâns 4-5 persoane, dar anticipările cârcotașe nu-și au rostul momentan. Intrarea în spital e cufundată în liniște și beznă, parcarea e goală ca frigiderul de cămin înainte de plecarea acasă, frigul și lipsa zăpezii nu sunt deloc îmbietoare pentru o atmosferă de sărbători. Și totuși, buimăciți, întârziați, studenții încep să apară, să dea buzna pe ușa paradită a vestiarului care nu se mai încuie cu cheia. Cântecelele curg promițător, cu volumul la minim ca să nu stricăm surpriza din sala de raport. În sala festivă însă are loc  prezentarea lu Chiflă a unei firme de medicamente (Sinupret, că dă bine de sărbători, când te trezești că Moșu ți-a adus o… obstrucție nazală la pachet cu una sinusală). Doar că prezentarea aia ne-a băgat nițel în panică, că începea lumea să se scurgă pe ușă afară, plictisită și ne gândeam că rămânem fără ascultători (măcar noi nu veneam să vindem ceva, ci doar să aducem nițică varietate melodică, eliberată de jargon științific și pretenții curative). Ne-am înșirat  în fața ușii și așteptăm, șușotind nerăbdători, probând căciuli de Moș și proiectând în minte arhitectura sălii pentru a stabili felul în care vom intra și ne vom așeza. Ușa se deschide în cele din urmă, anemic și noi intrăm în modul… simpatic – de sistem nervos simpatic, that is, cu vasoconstrictii si tahicardii. Deschide ușa creștine…. și, tot înainte, nu prea mult, până în fața colectivului, că doar drumu-i lung și-am obosit . Încăpem fără gafe într-un aranjament decent, dar nu suntem doar decorativi, de pus în glastră, ci îi dăm căutând să gâdilăm plăcut urechile – ochii pe dirijoare , coregrafia mâinilor ne coboară cuvintele și tonalitățile  în locurile potrivite. Audiența, la început cam adormită și neimpresionată, s-a dezmorțit după numărul solo de la O ce veste minunată și a rămas de-a dreptul surprinsă când am accelerat refrenul de la Jingle Bells.

Momentul culminant- Moș Crăciun – voce și nai, versuri articulate și de ascultători, lacrimi în ochi pe ici pe colo, noi topiți într-un zâmbet larg și ușor tâmp. Totul se încheie cu urări de bine, sănătate și… la anu și la mulți ani! Limbuția muzicală se prelungește în cea conversațională la Ma Cocotte unde, moleșiți și cu sentimentul lucrului bine făcut, cu amintiri faine și comentarii amuzante, ne integrăm perfect în atmosfera presărată cu miros de lemn ars, cafea fierbinte și smoothiees cu… spirulină.

33

Da, n-am avut parte de petrecere, da, n-am fost decât o mână de oameni (exact câți am încăput la raportul de gardă deja înjumătățit de pauza publicitară cu Sinupretul) da tot a fost fain. A fost fain că studenții s-au simțit solidari, că au luat inițiativa, că au valorificat idei, că au simțit că fac parte dintr-o experiență comună plăcută, prin forțe proprii, că dincolo de invidii, cârcoteli, comodități, am simțit pur și simplu… că facem și noi ceva bine și suficient cu to(n)ții într-un spital. N-am salvat vieți, da am salvat sau am dat naștere la câteva zâmbete și am descrețit și noi, reversibil e drept, câteva frunți înainte de Crăciun. Și dacă și profesionista care ne-a coordonat s-a declarat mulțumită (pare-se că e mai bine când lucrezi cu amatori, sunt mai entuziaști și mai puțin cârcotași), apoi chiar că putem zice că am făcut o încălzire pe cinste… pentru la anul.

Baronu Sâmbătă, zic că promoția ta, la anul, va trebui să  încerce ceva ritmuri de colindatori hip-hop ca să rivalizați cu performanța noastră… 🙂

 

Drumul in medicina incepe cu… adaptarea

Salut intrarea lui DTM in echipa blogului – are multe de povestit, inclusiv experienta de studiu internationala,  asa ca merita sa o urmariti:

“De vorba cu tine drag coleg…
Ma numesc  DTM,  sunt omul planetei  si sunt aici cu tine coleg drag sa povestim despre viata de student la medicina si despre cum  ajungi un medic bun nu doar pe baza cunostintelor medicale insusite  in facultate, ci si asumand lectii de viata utile unui medic, din experiente aparent banale.

Probabil stii deja ca pentru a fi medic ai nevoie de suflet, de empatie ,sa  stii sa iubesti viata ,sa accepti moartea fara se renunti la lupta impotriva ei . Din pacate, in facultatea din Brasov putine cadre didactice ne mai invata sa simtim plenar ce inseamna sa fii medic – acum si aici in acest sistem  conteaza sa stii,  sa retii pagini intregi si sa reproduci  fiecarui indrumator convingerile  si amprenta sa profesionala.

Insa pe masura ce trece timpul te dumiresti ca fiecare medic este unic, are propriul stil , isi formeaza propriile lui tehnici de abordare a pacientului, de elaborare a unei fise de observatie,  de efectuare a unei operatii.   Facultatea pe care ai ales-o, drag coleg, ar trebui sa te invete cum sa profesezi ,in ce conditii ,in ce forma ,cu ce nivel de cunostinte ,la ce standard si nu in ultimul rand sa te invete cum sa nu iti pierzi aceasta profesie.

Iti urez  ,,La multi ani ,romane !,, iar daca esti un coleg strain si ma citesti acum ,,La multi ani ,”fiule” primit in plasament !,, Poate ca nu am ales intamplator intalnirea cu tine  chiar astazi de ziua Romaniei , mai am cateva luni de stat in tara mai exact 10. Tocmai de 1 decembrie, la ceas de sarbatoare, consider ca este o zi potrivita sa incep sirul  marturisirilor  ,avand in vedere faptul ca iti voi povesti despre cum am inceput eu sa invat sa fiu medic  in tara natala dar si cum m-am adaptat  ulterior in tara care m-a adoptat temporar (si sper ca permanent cat mai curand).

Sa incepem –  22 iulie 200X caldura infernala ,costumul alb simteam ca se lipeste de mine , am ridicat privirea si ochii mi-au fost inundati de 3 cuvinte ,,Bine ati venit !,, ( In mintea mea intrebare ,, oare am venit bine , sunt bine ,am ajuns bine,voi pleca de aici tot asa de bine ?,,) Am cautat apoi un cp3 , mi-am cautat numele pe usa, asta da disperare trebuia sa ma vad neaparat acolo ca altfel cred ca mi-ar fi cazut cerul in cap ,se ruina tot viitorul meu inainte sa am macar ocazia de a incerca sa mi-l conturez .
Am ajuns in sala, al-3-lea scaun de la geam de pe randul 2 .In stanga si in dreapta mea tinerei sau mai degraba copii ca  mine, obositi dupa intensul si respectatul examen al maturitatii plus alte cateva saptamani in care au cugetat ce vor face cu viata lor ,daca se fac barmani in Dubai, daca raman un an sa ia somaj , daca pleaca la studii in strainatate ,daca se fac avocati sau profi de limbi sau aleg sa fie salvatori din fata mortii. Ehh, cativa dintre ei visau sau cel putin incercau sa fie viitori medici , am intors privirea mai in spate si am vazut oameni de toate varstele ,de la proaspeti absolventi de liceu pana la curajosi cu canitie .

1 rezultat

M-au trecut mii de fiori cand am primit foia de examen pe care  aveam dreptul  sa doar fac x-uri , realizam ca imi voi juca cel mai dur joc din viata mea de pana atunci, un joc pe cat de familiar pe atat de incarcat de mize de data aceasta: eu eram cu x-urile , cei care aveau sa corecteze lucrarea erau cu 0-urile . Au fost cred ca cele mai gandite  si mai dureroase x-uri pe care le-am facut vreodata  ,cum alegeam  un x ,ma gandeam cu groaza la celalalt x . Si nu era doar teama ca nu as fi stiut raspunsul corect ci teama de a nu gresi casuta, de a nu sari randul .

Am iesit ultima din sala de examen mi-am verificat jocul vietii cu X si 0 de mai multe ori ,am pupat foaia si am parasit apoi  sala de jocuri . In fata cladirii care ma salutase la venire se aflau parinti ,multi parinti si multi tineri cu reactii diferite – unii plangeau .altii zambeau fericiti ,altii isi consolau parintii ,pe altii ii consolau parintii ,alti erau revoltati ,unii dintre ei spurcau biologia si chimia . Cat timp mi-am cautat sustinatorii prin marea de oameni ma gandeam oare eu cum sa reactionez cand ii intalnesc? Am spus un simplu  ,, Da, cred ca voi fi student!,,

Intalnirea cu corpul K ,22 iulie ora 23:45, un om agitat ,un pic peltic coboara scarile si spune raspicat: ,,Avem listele cu admisi ,le vom afisa , cei care au nota mare la Bacalaureat sa nu isi faca griji ca au intrat toti”. Pe vremea mea conta mult nota de la examenul maturitatii, cred ca mergeau pe ideea-  poate stie tanarul carte dar daca nu e suficient de matur n-are ce cauta intr-o facultate in care responsabilitatea ,rabdarea ,respectul  ,finetea ,discretia ,confidentialitatea , atitudinea , nobletea,blandetea ,corectitudinea ,atentia ,delicatetea  sunt puse la mare cinste. M-am cautat pe lista de admisi de jos in sus am inceput cu respinsii ,pun mereu raul inainte  ( lectie de atitudine de fapt utila  in medicina –  te gandesti la ce e mai grav si apoi excluzi pana ajungi la boli banale –  ca medic , cand a sunat telefonul de la UPU , zbori pana la pacient cu gandul ca in 2 secunde daca nu esti acolo l-ai pierdut , in medicina n-ai timp, ai clipe ).

Revenim la momentul in care m-am vazut pe lista de admisi ,undeva pe la mijloc  –  din clipa aceea viata mea primea un viitor ,o schita si o poarta deschisa .
Lasam in urma copilarie si adolescenta ,prieteni ,parinti ,iubit ,oras natal  si ma dedicam unei lumi intregi. Cand alegi sa fi medic te dedici lumii ,pacientul tau poate fi orice om de pe planeta asta ,este singura profesie  in care poti intalni pe oricine ,la orice ora si in orice imprejurare . Copii se nasc  in fiecare secunda si in acelasi timp oamenii mor in fiecare secunda .

Am avut 2 luni de vacanta ,asa o numeau cei din jurul meu, binemeritata vacanta dupa munca depusa pentru intrarea in alta lume – dar in mintea mea numai vacanta nu era si in sufletul meu simteam deja greutatea responsabilitatii .  A urmat festivitatea de deschidere a Facultatii si prima lectie despre ce inseamna viata pe care mi-o alesesem. Am ales ultimul rand din sala Amfiteatrul corpului S , de acolo vedeam multimea de colegi si cadrele didactice ,de acolo priveam totul fara sa pierd nimic . Aveam sa aflu ca in medicina trebuie sa vezi totul, sa incerci sa nu pierzi nimic (pierzi un semn, un simptom,un instrument  ,poti pierde pacientul).

Discursul de la deschiderea anului universitar l-a tinut o mare doamna profesor ,pe atunci Decan al Facultatii de Medicina ,ne-a vorbit cu respect ,ne-a numit colegii dansei ,ne-a incurajat si ne-a prevenit. Fragmente pentru toate generatiile:
,, V-ati ales o meserie nobila ,nu va bateti joc de voi ,de ea si de viata din mainile voastre,,
,, Medicina o inveti zilnic , un medic bun citeste medicina in fiecare zi cel putin 1 ora,,
,, Exista meserii si exista profesii , voi ati ales o profesie si asta necesita o vocatie .,,
,, Exista medici fara talent dar cu ambitie si exista medici pasionati exceptionali,,

Am plecat de la deschidere cu n ganduri ,,oare sunt facuta pentru asta ,oare voi reusi ?,, Dar mi-am impins nesiguranta in adancul sufletului si m-am indreptat aparent increzatoare spre  Corpul Y –  de care probabil ca ati mai auzit- ,am fost invitati sa vizitam acest simbol al facultatii de la vremea aceea  imediat dupa festivitate . Insotiti de domnul agitat din seara de admitere si de alte 2 cadre didactice am facut cunostinta pentru prima oara cu mirosul de formol ,cu ,,Morfolina ,, pisica neagra care pazea mortii din bazinul de la subsol si pe care daca o intalneai inainte de examenul de anatomie nici nu mai avea rost sa intri in sala de examen stiai sigur ca in ziua aceea  te numesti ,,pica,, .

2014-07-27 07.56.52

Un corp sobru ,rece , intrai ca intr-un cavou si ieseai de acolo ca un cadavru ,miroseai a formol si erai palid de la cat frig indurasei ,iti ramanea in suflet incizia in forma de Y (care nu e straina pana la urma de numele cladirii). “Parintele” , domnitorul” acestui corp intunecat – o fantoma ,pe care o visai si in timpul anului si in sesiune si dupa sesiune si in vacanta si in restanta. Te bantuia non stop dar era poate un stadiu embrionar a ceea ce mai tarziu devine constiinta medicala – acea chestie care iti aminteste ca daca faci ceva gresit ,esti nepregatit ,nesigur pe tine, daca ai in cap doar nestiinta atunci te vor urmari regrete ,consecinte, remuscari .

In corpul groazei am invatat ca ceea ce tine de morti ramane la morti n-aveam voie sa iau cu mine la camin decat mirosul de formol in rest trebuia sa pastrez confidentialitatea (o noua lectie esentiala pentru un medic, nu-i asa?).  Laboratoarele de anatomie din anul 1 si 2 ,Biocel, Genetica ,Histologie,Morfopatologie au insemnat ore intregi de frig – inghetam si ieseam mov din mormantul-corp Y  ,examenul de rezistenta il dadeam in fiecare zi ,am racit de cateva ori la inceput dar apoi am inceput sa ma adaptez.  Mai tarziu si chiar si acum nu mai imi este teama si nu mai simt acel disconfort de a ajunge pe “front” pe timp de iarna, m-am convisn ca pot rezista ore bune in conditii aprige .  Asadar iata o  alta lectie desprinsa si din experienta asta: ,,medicina o faci in orice conditie,e greu ,te adaptezi,.

Corpul Y pe care l-am vizitat in prima mea zi de student avea sa ma disece pana la ultima celula ,din anul 1 pana in anul 3, mi-a fost cimitir de vise ,emotii, trairi ,mormant de regrete,neimpliniri  si frustrari. Corpul Y care acum nu mai este al Universitatii, l-as cumpara daca as avea suficiente finante, l-as darui din nou facultatii si n-as schimba la el nimic – doar el a pregatit o buna parte  din medicul care voi fi  maine.

Zambesc si ma gandesc la Corpul J – nu va plangeti ca e departe ,ca trebuie sa mergeti pe jos de la statia de autobuz pana la  cladirea pierduta pe camp . E frig si trebuie sa indurati zapada ,vant ,ploi ,sa urcati 6 etaje ,e testul de rezistenta pe care facultatea de medicina va obliga sa il indurati.  Toti am trecut prin asta dragi colegi dar sub o alta forma ,in alte timpuri .

Medicina nu este comoda mai degraba incomoda ,indurati disconfortul mic din facultate ,va pregateste pentru o lunga calatorie de 40 de ani de activitate profesionala in care veti aduna tone de neplaceri si tone de satisfactii  !

Am intrebat candva un medic daca in medicina sunt mai multe neplaceri decat satisfactii si mi-a raspuns asa : ,, Ce  este mai greu , un kilogram de fier sau un kilogram de pene ?,,

Va urma…

Usor… cu Prodecanul pe scarile demiterii

Se anunța o zi mare, cu ședință de Consiliu Facultății… doar că de data asta organizarea a fost mai riguroasă, s-a lăsat cu telefoane și chemări spre a confirma în scris  prezența, prin semnarea convocatorului de ședință. Și nu întâmplător, atâta timp cât primul punct al ordinii de zi a fost un spin ușor recognoscibil, o propoziție ascuțită care incizează precis retine și orgolii: propunerea de schimbare a Prodecanului cu studenții. Îmi luasem  bilete la teatru, că e Festivalul de Dramaturgie Contemporană dar am renunțat la ele, le-am făcut cadou,  anticipând că trupa de la I.L.Caragiale din București n-o să se depășească spectacolul vieții, tragi-comedia umană care se prefigura la facultate.  Festivalul e o dată pe an, demiterea prodecanului o dată într-o viață de student. De cum am intrat în sala de ședințe, peisajul e desprins din alt film: Pangea, supracontinentul compact al conducerii s-a fisurat deja, lucru ușor de remarcat doar din distribuția oamenilor în sală… (încă) Prodecanul cu studenții nu mai stă alături de Decan și de ceilalți Prodecani ci s-a așezat în banca din față, despărțit de mai puțin de vreo doi metri de cei care acum par să îi fi devenit adversari, doi metri care par să proiecteze însă un adevărat ocean.

Ședința a început, Decanul anunță pe un ton egal,  propunerea regretabilă de a-l schimba pe Prodecanul cu studenții dând citire unei liste cu nemulțumiri în ceea ce privește activitatea adjunctului. Procedura e relativ bizară: deși Prodecanul e numit de Decan fără acordul/aprobarea Consiliului Facultății, retragerea acestei funcții necesită, conform Cartei Universitare votul Consiliului… deci destituirea iese din discreția hârțoagelor și a discuțiilor între patru ochi și poposește glorios, în plină lumină în arena democratică a forului decizional de la nivel de facultate. Membrii Consiliului ascultă relaxați capetele de acuzare: atmosferă tensionată creată la Spitalul Județean, implicarea sistematică și ilegală în procesul electoral al studenților, absența nemotivată de la ședințele facultății, lipsă de reacție promptă la mesajele trimise pe email, lipsa răspunsului telefonic la solicitările secretariatului și studenților, lipsa îndeplinirii sarcinilor delegate de Prorectorat, neanunțarea plecării la conferințe, cererea nejustificată a situațiilor financiare ale facultății, atitudine ostilă față de studenți, opoziția față de reexaminarea studenților și lipsă de înțelegere față de felul în care se desfășoară procesul de învățământ la ora actuală. Finalul vis-a-vis de lipsa înțelegerii față de studenți e măcar ilar, e o nebunea, o dudă transformată în cireșică mică și dulce pe un tort garnisit cu glazura nemulțumirilor, atâta timp cât pe vremuri, pe undeva pe la începuturile mandatului, amândoi mai marii facultății erau puși să prindă la cotitură pe câte un Zdreanță (sau chiar mai mulți) cu repetenția în gură, refuzând sesiuni speciale și generând tensiuni cu Rectoratul. Dar vreme trece, vreme vine și colaboratorii de ieri, adversarii de azi, c-așa e în tenis și în ale foncțiilor de conducere. Drept urmare, Decanul a propus , nelipsit de  regrete politicoase sau poate chiar sincere , exprimându-și aprecierea pentru celelalte competențe profesionale ale partenerului său, demiterea Prodecanului prin votul Consiliului. Apoi i-a acordat cuvântul acuzatului, într-o manieră incredibil de calmă și degajată, ca și când am fi asistat oricum la o fatalitate istorică, la un gest mai degrabă sportiv, cavaleresc, nu la exercitarea unui drept de apărare care ar fi putut răsturna vreo balanță în verdict.

Un scurt moment de liniște, pregătind Actul 2, mult așteptat al apărării – și apoi a venit replica de pe continentul de pe partea cealaltă a mesei… o replică dramatică, care a aruncat întreg decorul în aer: nu-mi dau seama dacă ceea ce trăiesc e vis sau realitate. Luat prin surprindere, înecat în dezamăgire și furie, după propria mărturisire, pentru abordarea tip pumnal în spate (dar nu e ea oare atât de familiar de balcanică?) a conducerii, Prodecanul și-a asumat apărarea mizând în primul rând pe ideea de demnitate. În această reînscenare pe plan administrativ a unei tragedii grecești,  Socrate refuza nu doar să bea cucuta demisiei, dar refuza chiar și apărarea în fața acuzatorilor, atâta timp cât maniera în care s-a socotit condamnarea sa i se părea nedemnă. Fără să se agațe de funcție cu orice preț, Prodecanul respingea propunerea Decanului, atâta timp cât dezaproba vehement procedura pripită prin care se propunea înlăturarea sa de la conducere și mai ales temeiurile ireale (așa cum ni s-a amintit acuzațiile nu sunt minciuni, dar nu sunt reale) care se aduceau în atenție. În locul votului sugerat de prof univ dr Marius Moga, șef lucr dr Grigorescu propunea o discuție analitică în privat cu Decanul pe baza nemulțumirilor exprimate ce ar fi putut fi demontate unul câte unul… adică un fel de spălat al rufelor administrative ca între bărbați, într-o intimitate instituțională, înainte de a veni în fața obștei facultății.

dan perjovschi, democracy, 2013

Practic, Prodecanul a refuzat demn dar lipsit de fler să treacă la o apărare sistematică, fără să realizeze pe deplin că își joacă oricum ultima carte înainte de execuție. Căutând să chestioneze, ironico-retoric, câteva dintre acuzațiile aduse, dr Grigorescu a pornit de la întâmpinări punctuale (nu a înțeles cum a generat o atmosferă tensionată la Spital, atâta timp cât a căutat să reprezinte interesele studenților în Consiliu de Administrație al Spitalului dar a fost ocolit și chiar demis de președinta Consiliului, printr-o decizie abuzivă, a îmbunătățit imaginea Facultății la Prorectoratul cu studenții, a avut o activitate eficientă distribuind transparent locuri multe în cămin, a căutat rezolvarea situației reducerilor de taxă pe temeiuri justificate, apelând la cunoașterea situației financiare a facultății etc) dar a  ajuns în cele din urmă să pozeze într-un ideal al bunelor intenții, într-o victima pusă la zid, în martirul care s-a sacrificat pentru facultate (a ținut 3 cursuri, a rezolvat și cămine și burse etc la început de an, e și șef de secție, nu răspunde la telefon pentru că operează) și evident că nu a reușit să se achite perfect de atâtea responsabilități (frumos trucul: cine îndrăznește să spună că e perfect?). Din intimidantul expansiv, Prodecanul a devenit în discursul său, ignorantul naiv și doritor să facă bine: el doar a vrut să îi cunoască pe studenții de Anul 1 când s-a prezentat la alegerea reprezentantului studenților chiar dacă acest gest se punea de-a curmezișul regulamentului în care se stipulează interdicția cadrelor didactice de a se implica în procesul electoral studențesc, el doar nu a fost suficient de bine informat, dar oricum era și de datoria celorlalți să îi atragă atenția când călca pe de lături … aproape că ar fi putut să convingă un neștiutor, dacă nu ar fi fost câteva faulturi nerecunoscute sau chiar afirmații false declamate cu hotărâre neclintită (gen: eu am numit studentul în comisia de cazare… doar că studentul era membru prin calitatea de Student Senator, fără numire din partea Prodecanului). Punctul culminant al discursului a fost momentul în care Prodecanul a descalificat moral intențiile Decanului, sugerând că s-a organizat o ședință stalinistă, jignitoare, în care membrii Consiliului au fost instruiți, pregătiți să ducă la bun sfârșit condamnarea și execuția publică. Fapt cu atât mai revoltător cu cât Prodecanul și Decanul nu sunt doar colegi, parteneri administrativi ci și… coechipieri la meciurile de fotbal de amatori. Noaptea minții, Kafka, nu alta…. doar că Prodecanul aflase în al doișpelea ceas pentru ce este adus la judecată. Funcții, relații, poate prietenii… făcute țăndări în câteva zeci de minute.

În ciuda pledoariei măcar parțial convingătoare și a soluțiilor constructive propuse de Prodecan (măcar un apel la prudență și la discuții amănunțite), membrii Consiliului nu au cerut niciunul lămuriri suplimentare, nu au adresat nicio întrebare, nu au ridicat nici măcar o problemă… o conjurație a tăcerii care nu dorea să trimită meciul în prelungiri. Prodecanul vorbea și pleda, dar părea a fi un gest formal, un fel de libertate lăsată respectuos unui condamnat la moarte (care nu își cunoaște însă sentința), în jurul său numai opacitate, surzenie, indiferență… un acord silențios  care încuviința faptul că un cap trebuie să se rostogolească, pentru binele facultății. O scenă inversată din 12 Angry Men, când decidenții întorc spatele juratului cel mai plin de prejudecăți, Consiliul a părut să-și acopere urechile  de data asta nu în fața opacității discursive, ci în fața unei lucidități care scotea la iveală lucruri deranjante în ceea ce privește felul în care se organiza demiterea, dar care nu putea învinge necesitatea demiterii de care mulți păreau convinși. Confruntarea inegală se apropia de final…

Decanul a cerut, pe un ton la fel de calm, ca și când minutele apărării ar fi expirat, nebăgate în seamă de nimeni, să se pregătească biletele de vot. Până la finalizarea votului (alcătuiți biletele cum trebuie, ca să nu poată fi contestate! – Prodecanul a zâmbit amar, probabil confirmându-și încă o dată ipoteza conform căreia judecătorii căutau să își ia precauțiile depline în a nu mai putea întoarce verdictul adus cu sufertașul invizibil de acasă), Consiliul a discutat posibilitatea de a reduce taxele de școlarizare pentru studenții cu diverse situații… speciale. Singurele situații agreate de Consiliul de Administrație al Universității, dincolo de categoriile deja hotărâte a primi reducere de taxă, erau cele ale studenților cărora le-ar fi murit un părinte în cursul anului universitar. De aici și până la contabilități cinice n-a mai fost decât un pas: ce te faci dacă părintele a murit în iulie și anul universitar a început în octombrie? Ce te faci dacă studentul era deja orfan de un părinte de doi ani de zile și abia anul ăsta ajungea la cu taxă și solicita reducere? Nu se consideră discriminare între un orfan de doi ani și un orfan de o lună?  Iată cum până și moartea devenea o chestiune de oportunitate… cine n-are parte o moarte sincronizată cu calendarul universitare nu primește reducerea – chestie de meschinărie dickensiană dacă nu de absurd de secol XX. Dar hârtiile ne acoperă și hotărârile de la etajul Rectoratului…

Primim bilețelele de vot, DA și NU – suntem de acord cu propunerea de demitere a Prodecanului? Contau motivațiile Decanului? Unele păreau subțiri și neelaborate. Avusese vreun impact apărarea Prodecanului? Prea puțin sistematizată și asumată, oricum lansată într-un mediu pe deplin nereceptiv.  Erau elemente din ședință care te trimiteau cu gândul la un proces clasic de anii 50, cu roluri jucate și sentințe deja pregătite… nu credeam să înțeleg vreodată legitimitatea și necesitatea unui asemenea proces în vreun context,  am privit cu dezgust și suspiciune asesorii populari, mascarada proceselor comuniste. Dar acum se prefigura o situație fără ieșire – un proces cu alură stalinistă dar cu mize constructive- uzand de democrație, scapam de tensiuni dar surpam democrația transformand-o intr-o tiranie a majoritatii. Propunerea de demitere nu mai avea nevoie de motive pe deplin urmărite, articulate, pe o înțelegere argumentată, rezonabilă și profundă a situației… propunerea Prodecanului a unei discuții prealabile ar fi amânat un inevitabil, atâta timp cât pur și simplu dr Grigorescu părea aproape singur în toată sala, aproape fără un aliat, ca un indezirabil care trebuie înlăturat, un sacrificiu care trebuie făcut pentru a domoli tensiunile care escaladaseră la nivelul conducerii. Nu mai contau atât de mult motivele, conta reglarea la nivel global, o aerisire a oalei sub presiune, nu exista variantă ideală, orice am fi ales ar fi iesit prost (conducere in tensiune sau suprimarea sansei pentru dialog si discutii anevoioase, dar corecte) așa că cei mai mulți au votat probabil, în spiritul românesc pentru răul cel mai mic si solutia cea mai simpla…

În decembrie 2013 îmi petreceam ultima zi de școală de dinaintea vacanței de Crăciun la examenul de Chirurgie Plastică, simțindu-mă, alături de colegi pregătiți pentru o execuție intelectuală din urma căreia am ieșit, cum altfel, decât ciuruiți în neștiința noastră în ceea ce privește lambourile, grefele și arsurile. Cine ar fi putut anticipa că, la aproape un an de la acele întâmplări, impunătorul, necruțătorul cadru didactic în halat alb care amintea, în fața unui public cu urechile ciulite și demnitățile făcute țăndări,  deficiențele noastre de pe poziții pretins constructive, evident bineintenționate, convins fiind că în sinea noastră îi dăm dreptate,  va sta în banca acuzaților (un loc de execuție voalat de fapt)  și decapitat administrativ … totul procedural și democratic, cum altfel.  De pe terenul lui securizat și mereu cu replica pregătită Prodecanul a ajuns pe terenul Consiliului unde nu doar timpul, ci chiar ascultătorii nu au mai avut răbdare…. replicile bine țintite au rămas pur și simplu fără urechi. Cu 16 voturi, exact necesarul prevăzut, șef lucr dr Dan Grigorescu a fost demis din funcția de Prodecan cu studenții iar eu m-am trezit membru al… fan clubului lui Pilat din Pont (multumesc H.M.)

Chiar dacă n-am fost poate vizitați de bufnița Minervei, ședința a trimis măcar o infuzie de inspirație poetică … exasperarea se simte in următoarele versuri – STOP CADRU (multumesc pentru permisiunea de reproducere a versurilor) … pe spiritul sedintei:

Viața mea, de fapt, e un fel de meci de șah
Între o psihoză și un test cu pete Rohrschach
Văd oameni în pulovere ce se-atacă voalat
Caut realitatea-ntr-un delir halucinant
Trăiesc suprarealismul democratic
Cu parodii tragice într-un conclav dramatic
Aprobăm, respingem, votăm, mecanic,
Criterii, după ce le discutăm organic
Se dezbat implicațiile legale ale morții
Pentru bursă, devenim orfani cu toții
Aici se împarte suferința în porții
Intelectuali urlă unii la alții ca idioții
Vin acasă, rațiune, pregătește-mi terapia
Am devenit moartea, Oppenheimer, democrația
Am îmbrățișat legea în timp ce mergeam în somn
Oameni responsabili devin fani ai lui Pilat din Pont

Final de travaliu… la Maternitate si la Cotroceni

N-am mai asteptat să ajung in Anul 6, ca sa particip la stagiile de Obstetrica-Ginecologie  așa că am profitat de o oportunitate care mi s-a ivit ca să îndrăznesc a mă întoarce (prematur?) în locul de unde am ieșit – nu, nu în originile materne, oricât de draga ar fi referinta aceea intima  la care facem trimitere măcar metaforic, de câte ori avem ocazia,  dar pe undeva pe aproape și fizic posibil, anume la Maternitate. Un loc în care teoretic m-am mai aflat doar cand am alunecat pe toboganul biologic, dar din care nu am amintiri sau din care am un fel de pseudoamintiri externe,  memorii second hand – adică amintirile altora despre mine, ca după o beție gravă, doar că în cazul ăsta alcoolul nu a avut nimic de a face cu lipsa ținerii mele de minte, ci pur și simplu imaturitatea cerebrală. Până la urmă Maternitatea cred că e singurul loc în care am fost prezent înainte de 1989 și pe care nu l-am mai vizitat ever since, dar in care am ajuns duminica pentru a asista pasiv pentru prima oara la o nastere.

mater

În clădirea care, pe vremuri a fost internat și instituție de învățământ, senzația pe care o ai e de catacombă/adăpost subteran de Casa Poporului – un subsol imens, o liniște mormântală – nici măcar un zgomot de lift, de mecanisme, de autoclav, nici măcar o horcăială, un zgomot de șlapi, totul e un silentium intimidant – parcă te și sperii când scapi ceva pe jos, fie că e vorba de un umeraș sau de o monedă de 50 de bani, ca și când ai atenta la o conjurație a tăcerii la care participă atât personalul cât și obiectele inanimate.

Drumul către Blocul de Nașteri e nițel îmbârligat iar intrarea e blindată de indicatoare care avertizează pe toti sa stea deoparte ba chiar  interzic accesul, dându-ți senzația că intri într-un soi de altar, într-un loc sacru, în care întâmpinarea proaspeților inițiați în ale respirației și suptului e un ritual ce nu se poate dezvălui decât ochilor pregătiți și autorizați. Evident, protocoalele de acces probabil că sunt justificate atâta timp cât sălile alea sunt niște temple ale vulnerabilității, atat dpdv psihologic cat si fizic.

Blocul de Nașteri de la Maternitate e compus dintr-un hol imens, cât un depozit din ăla de hypermarket, bun să încapă și ditamai TIR-urile pline cu paleți de marfă, nu neapărat gravidele în travaliu – probabil ca s-au gandit ca e mai bine să fii precaut, să oferi suficient spatiu de desfășurare, decât să îți pară rău mai apoi. Holul e tapetat cu un fel de mochetă cauciucată albastră, cu tot felul de reliefuri,  nu-ți trebuie practic șlapi cu talpă de iarnă sau lanțuri, pur și simplu n-ai cum să aluneci, indiferent ce viteză și ce gabarit ai avea. Cel mai nasol când ai o astfel de pardoseală e că atunci când vine infirmiera cu haleala sau băutura, căruciorul ăla plin cu blide și pahare, sau mai rău, când vine cu masa mobilă doldora de tăvi cu instrumente, zici că trece o căruță cu roți de lemn, plină de fier vechi, pe un teren accidentat. Mamele nu se supără, de ce oare? (sunt prea preocupate să-și monitorizeze propria fiziologie-  hâc, încă o contracție).

Adevărul este că am fost prevenit, de cum am intrat în zonele ferite de ochii tăticilor curioși,  în această rezervație care ne regenerează fondul speciei, e necesar să ai respect dublu pentru viață și pentru profesioniști. Altfel spus, trebe să respecți păsărica și să declari că adori Obstetrica-Ginecologia, că e visul tău să faci așa ceva sau măcar că te gândești serios la asta (deși dacă încă te gândești, probabil nu vei fi prea convingător, vei părea nițel suspect…) – orgoliul specialității fără de care umanitatea s-ar duce pe copcă e de proporțiile unui Everest, se pare. Aici nu merge cu ezitări și jumătăți de măsură, ori te bagi, ori nu te bagi (intelectual, firește)… vrei nu vrei, vremea p…i (a se citi pizdei, nu pulii) trece și dacă nu ești pe fază să o asiști în momentele cheie te faci de băcănie și intri pe caz de malpraxis.

Sfios și oleacă intimidat de atâta estrogen și sensibilitate vaginală, am dat să mă îndrept spre panoul minuscul  spre a afla cine e de gardă. Dar, hait, am fost iute pus la respect de autoritatea locală, cum altfel, decât feminină: în gardă să veniți doar când sunt cadrele universitare, că ele sunt plătite să vă arate și să vă coordoneze, nu restul. Plus că atunci când veniți pe secție salutați! Tovarășa mea, mai în formă decât mine a obținut, prin intervenții verbale strecurate precis, un drept de ședere pe băncuța din colț, până când urma să sosească un caz, o naștere la care să putem asista. Și așa a început lupta cu așteptarea – tras cu ochiul în stânga și în dreapta, ciulit urechile și vizualizat  tot felul de demoazele mai mult sau mai puțin pigmentate, cu o constituție identică, trase la halat albastru, stând pe fază ca un arbitru ca ăla micu să ia poziția de start,  plimbându-se între sala de travaliu și toaletă, nestingherite, așteptându-și rândul, fără bon de ordine.

În cele din urmă, o parturientă adusă cu salvarea de undeva din Baraolt, e pusă să treacă pragul psihologic și fizic deopotrivă al sălii de naștere, acolo unde medicii hotărăsc, cu mâna băgată până la cot în socoteală, dacă a venit sau nu a venit momentul, ca niște oracole în templu, așteptând să se facă voia zeilor. Nu îndrăznim încă să pătrundem în sala de nașteri, nu-mi dau seama dacă șefa care m-a condamnat pensionărește la încălzit băncuța s-a îmblânzit suficient încât să ne invite cu generozitate să luăm parte la o privire adâncă spre originea lumii. Sunetul cordului fetal, amplificat cu microfoane (ce concert cordial, fără playback și fani), de tobă de regiment  mă face să-mi simt inima neputincioasă și umilită (bătăile lui sunt mai șmechere decât ale mele). În cele din urmă s-a decis, doctorii își îmbracă halatele și sunt gata să facă pe pescuitorii de viață. Atunci aterizează și (pseudo)invitația: dacă nu veniți acum, n-o să mai aveți ce vedea. Am intrat la țanc: plinuța pigmentată, desfăcută în toată splendoarea pe masa ginecologică împingea, împingea în timp ce ochii și lumina becului păreau să se agațe de vulva ei ca niște cârlige invizibile. Nu că pisi, nu că puiu, nu că ah, nu că stinge lumina, nu… tre să o zic: era un pizdălău în toată regula, funcționând parcă autonom de proprietara ei, departe de orice idee de delicatețe, excitație, un Rambo genital pregătit să triumfe în fața atâtor obstacole. Și da, uite, se umflă, vine capul, sincronizare la fix… tzac, epiziotomia, decupajul carnal, mutilarea  pe care parcă publicul o cere, în această arenă a gladiatorilor cu mănuși, ca cel mic să poată penetra ultimul orificiu spre a-și lua porția de aer.

Nu e ca în filme, nu e cu atâta dramă și atâta dădăceală – echipa se mișcă repede, mama pare a fi în formă, împinge repede și… fătul e afară, silențios – e cam vânăt și a avut o circulară dublă – cordonul ombilical a fost secționat imediat și atârnă inert într-o pensă, în vreme ce asistentele se ocupă de noul venit. Femeia începe să plângă, toți i-au zis că plodul va muri la naștere sufocat și acum nu îi vine să creadă că e în viață și orăcăie binișor salutând popasul printre muritori. Aspirată, înfășată, cântărită, inventariată… micuța Elisabeta învață să respire – nici nu îndrăznește să deschidă ochii ca și când inspirul și expirul i-ar consuma toată concentrarea – uite acolo ambiție existențială – un boț de carne, miniatural, vulnerabil, inofensiv, străduindu-se totuși cu încăpățânare să respire, să ducă la bun sfârșit un gest pe cât de nefamiliar pe atât de necesar, cu o solemnitate care sfida agitația, preocupările și sângele scurs în jurul său. Din vulcanul mov lăbărțat pe masa ginecologică începe apoi să țâșnească roșu – vine placenta ca un ficat dezumflat, apoi chiuretele pătrund, ghidate de simțurile experimentate ale specialistei și întețesc șuvoiul – seamănă cu o scenă de sacrificiu ritualic , dar e doar biologia urmându-și cursul – corpul scapă de ceea ce nu mai are nevoie – totul se sigilează , se ambalează, mopul șterge urmele expulziei, camera se golește… în urmă rămân doar 2 studenți, un medic și sutura epiziotomiei – treabă laborioasă, treabă de durată, musai să repari ceea ce nepăsătoarea prințesă însetată după aer a stricat, fără să stârnească resentimente din partea mamei. Vulva aceea tumefiată, lărgită, deși calmă, intrată într-un repaus binemeritat reține ceva înspăimântător: originea miracolului vieții pare acum un loc al pierzaniei, un labirint pe cât de monumental, pe atât de înspăimântător, are un aspect străin și nefamiliar, poate tocmai pentru că pare desprins de orice sexualitate – acolo lărgită și ciobită pe masă, e obiectualizată, e instrumentalizată în alt scop, cu care bărbații sunt atât de puțin familarizați. Sutura durează, se face strat cu strat, în timp ce acul înțeapă învingând puterea anesteziei locale, vine și întrebarea parcă de pe altă planetă: și, vă place Obstetrica – Ginecologia? Desigur, întrebarea e pentru studenții care răspund automat: daaaa! Doamna de pe masă nu are mai mult de 5 clase și totuși parcă prin ceea ce a înfăptuit e deasupra noastră cu o facultate. Cearșafurile de sub ea s-au îmbibat cu sange, meconiu și betadină care și-au întrepătruns cromatica și s-au uscat, devenind un soi de planșe ale Testului Rorschach rătăcite în altă secție. Sutura e gata, însoțită de gemete ocazionale încă pline de energie. Totul se încheie în sărbătoarea apei oxigenate care face nițică spumă, deși la final nu se mai anunță alte violențe. Proaspăta mămică se așază pe cărucior ca o regină… nu știu ce rang poartă la Baraolt, dar aici a avut regatul ei, o lume la picioare (și între picioare) și un mesager al triumfului speciei.

21

Am plecat din gardă pe aceleași coridoare cufundate în tăcere, cu mintea încă la aparent înspăimântătorul  și totuși firescul eveniment din lumea mamiferelor asistate -poate că nu întâmplători uităm cum am venit pe lume (mă rog, plătim oricum, mai târziu,  în destule dureri și suferințe tributul evenimentului traumatic întemeietor). În drum spre casă, la radioul din mașină, pe Europa FM se anunța victoria lui Klaus Iohannis in alegerile prezidențiale …  mă rog, coincidențele și asociațiile se așază la locul lor – în timp ce la Maternitatea din Brașov un făt căruia nu i se dădeau prea multe șanse de supraviețuire, înlănțuit în propriul său cordon,  ieșea pe cale naturală împins de o mamă nu foarte pricepută și experimentată spre luminița de la capătul tunelului, un candidat privit cu suspiciune, înconjurat de paraziți compromițători, ieșea învingător, împins de neobișunita mobilizare a poporului adormit, scoțând România dintr-un travaliu democratic chinuitor care cine știe cât a durat.

Într-o seară răcoroasă de noiembrie, în microcosmosul Maternității și în macrocosmosul național, viața a triumfat la unison cu democrația… am fost martor măcar la începutul unor povești promițătoare. Prea puține lucruri se compară cu frumusețea debutului…