Chestii de prin gardă

Tocmai m-am întors dintr-o gardă de doișpe ore. Nu vă zic unde, că după aia cine-știe, se ofensează cineva. Vă spun doar că nu era vreo secție chirurgicală, nu era nici ATI, nici neurologie, nici hematologie, nici gastro-entero, nici imagistică, nici onco, nici ceva de-a face cu copiii, nici uro, nici gineco, nici diabet, nici ORL, nici oftalmo, nici pneumo. Spitalul nu era privat, nu era prin schei, nici pe lângă colină, nici pe lângă vreun Lidl (imposibil, nu?), nici pe drumul poienii, nici pe lângă patria sau universal.

Stau în cabinetul asistentelor. Asistentele dorm, beculețele numerotate de pe peretele de lânga ușă, semnificând vreo urgență în vreunul dintre saloane, dorm și ele liniștite. Acum o oră tot liniștite dormeau, deși o femeie făcuse stop cardio-respirator. Normal, ca să se aprinda un bec ar trebui ca vreun pacient să se ridice din pat și să apese un buton de panică de lângă ușă. Mai toți pacienții sunt foarte, foarte bătrâni.

Nu știu cum și în ce moment s-a aflat de acel stop, dar vreo 2-3 minute au luat până să ne adunăm solemni in jurul pacientei. Înca era febrila, dar inima nu-i batea.

Vis-a-vis de ea stătea o alta doamnă in pat, cu cearceaful tras peste față. La ea nu s-a mai putut face nimic, bănuiesc. Fuseseră internate cu o zi înaintea momentului în care scriu chestia asta, amândouă. Scoatem ekg-ul. Linie dreaptă.

Rezidenta, una dintre cele două personaje de gardă, spune să mai facem unul. Linie dreaptă.

Mai cere încă unul ca să confirme.

NORMAL CĂ E LINIE DREAPTA!

Mă țineam cu pumnii încleștați de marginea patului, văzând cum lângă o pacientă cu stop stau doi rezidenți, o asistentă, și eu, studentul, iar lumea stă cu mâinile în sân-halat-flegmoscop. Voiam să le aplic un tratament percutativ peste piramidele nazale cu articulațiile metacarpo-falangiene și să sar pe pacientă, dar normal că nu puteam. Totuși, sunt student.

Mormăi și eu speriat ”facem manevre?”.

“Hai că sun la urgențe…”

Ce-s ălea manevre de resuscitare? Se apucă rezidenta de masajul toracic. Niciun balon de ventilație, bineînțeles.

Fug eu după unul. Celălalt rezident se apucă de ventilație. Ținea masca invers, desigur.

Numărau greșit, nu știau când să ventileze, când să reevalueze. Aducem o adrenalină.

După fix un minut vine echipajul de urgențe. Primul meu gând a fost ”ce bine, a venit cineva care știe ce face.” Pe bune, erau astenice rău personajele noastre.

Organizați ca un ceasornic elvețian pe care-l bate șeful, ordonând cu văpaie nebună în ochi ca noi să îi ajutăm sau să ne dăm la o parte, se apucă de resuscitare din-aia de o vezi în filme cu urgențe sau în telenovele a la Gray’s Anatomy.
Mă bag la compresiile toracice cât restul lucrau la intubare, monitorizare, medicație. Era perfect. Am reușit de la o asistolie să o ducem în bradicardie. Apoi tahicardie ventriculară (măcar era din-aia cu puls).
Rezidenții se uitau.
Transpiram de-al satanei și băgam adrenalina pe venă.
Rezidentul întreba dacă poate fi util cu ceva.
Îi cer tensiometrul. Mi-l dă, apoi continuă să se uite la eforturile colective de a deslegumiza acel cartof care stătea întins pe pat cu febră 39 și ce începea deja a se contura ca fiind o fibrilație ventriculară de toată frumusețea.

Nu-i nimic, defibrilăm.

Până la urmă o stabilizăm cât de cât la ceea ce ar putea fi un ritm sinusal dacă privești de departe ekg-ul (de foarte departe) și o transportăm către ATI.

Pacienta a murit acolo. Era de așteptat. Era mai avariată decât o centuristă cu sindromul Down, dar nu asta era ideea.

Vă invit a vă imagina din nou scena pe care am montat-o la început:

Pacienta în SCR.
A luat cel puțin 3 minute să ne uităm la ea.
Încă 3 minute până să decidem în sfârșit să încercăm să o salvăm. Urgentiștii fac toate ăstea în 1 minut și le mai rămâne timp să și croșeteze după.
Cel puțin unul dintre rezidenți nu avea habar de absolut nimic din ceea ce era de făcut. Om cu cel puțin 6 ani de facultate de medicină.

Haide, subiectul în cauză era numai bun de plantat în grădină și lăsat la copt, că ies murături bune, dar nu vă cuprinde un damf de scârbă și rușine în fața unei astfel de scene?
Mie-mi e frică de momentul în care vom da peste cineva care chiar ar avea de câștigat de pe urma ajutorului nostru.
Nici măcar un defibrilator nu era pe secție! Până și la jegul de Coresi au unul! Dacă tot e atât de aproape de corpul J, de ce nu-l luăm noi?

Inadmisibil să nu știi să faci măcar un BLS și să-ți mai spui medic. Chiar dacă titlul e alergolog, nu prea alerga omul. Vă invit deci să căutați oameni cu care să vă jucați de-a ”văleu, doamne, mor!”, că poate ajungeți altfel în aceeași situație ridicolă ca mine dacă nu vă antrenați.

Ciupy

Final de travaliu… la Maternitate si la Cotroceni

N-am mai asteptat să ajung in Anul 6, ca sa particip la stagiile de Obstetrica-Ginecologie  așa că am profitat de o oportunitate care mi s-a ivit ca să îndrăznesc a mă întoarce (prematur?) în locul de unde am ieșit – nu, nu în originile materne, oricât de draga ar fi referinta aceea intima  la care facem trimitere măcar metaforic, de câte ori avem ocazia,  dar pe undeva pe aproape și fizic posibil, anume la Maternitate. Un loc în care teoretic m-am mai aflat doar cand am alunecat pe toboganul biologic, dar din care nu am amintiri sau din care am un fel de pseudoamintiri externe,  memorii second hand – adică amintirile altora despre mine, ca după o beție gravă, doar că în cazul ăsta alcoolul nu a avut nimic de a face cu lipsa ținerii mele de minte, ci pur și simplu imaturitatea cerebrală. Până la urmă Maternitatea cred că e singurul loc în care am fost prezent înainte de 1989 și pe care nu l-am mai vizitat ever since, dar in care am ajuns duminica pentru a asista pasiv pentru prima oara la o nastere.

mater

În clădirea care, pe vremuri a fost internat și instituție de învățământ, senzația pe care o ai e de catacombă/adăpost subteran de Casa Poporului – un subsol imens, o liniște mormântală – nici măcar un zgomot de lift, de mecanisme, de autoclav, nici măcar o horcăială, un zgomot de șlapi, totul e un silentium intimidant – parcă te și sperii când scapi ceva pe jos, fie că e vorba de un umeraș sau de o monedă de 50 de bani, ca și când ai atenta la o conjurație a tăcerii la care participă atât personalul cât și obiectele inanimate.

Drumul către Blocul de Nașteri e nițel îmbârligat iar intrarea e blindată de indicatoare care avertizează pe toti sa stea deoparte ba chiar  interzic accesul, dându-ți senzația că intri într-un soi de altar, într-un loc sacru, în care întâmpinarea proaspeților inițiați în ale respirației și suptului e un ritual ce nu se poate dezvălui decât ochilor pregătiți și autorizați. Evident, protocoalele de acces probabil că sunt justificate atâta timp cât sălile alea sunt niște temple ale vulnerabilității, atat dpdv psihologic cat si fizic.

Blocul de Nașteri de la Maternitate e compus dintr-un hol imens, cât un depozit din ăla de hypermarket, bun să încapă și ditamai TIR-urile pline cu paleți de marfă, nu neapărat gravidele în travaliu – probabil ca s-au gandit ca e mai bine să fii precaut, să oferi suficient spatiu de desfășurare, decât să îți pară rău mai apoi. Holul e tapetat cu un fel de mochetă cauciucată albastră, cu tot felul de reliefuri,  nu-ți trebuie practic șlapi cu talpă de iarnă sau lanțuri, pur și simplu n-ai cum să aluneci, indiferent ce viteză și ce gabarit ai avea. Cel mai nasol când ai o astfel de pardoseală e că atunci când vine infirmiera cu haleala sau băutura, căruciorul ăla plin cu blide și pahare, sau mai rău, când vine cu masa mobilă doldora de tăvi cu instrumente, zici că trece o căruță cu roți de lemn, plină de fier vechi, pe un teren accidentat. Mamele nu se supără, de ce oare? (sunt prea preocupate să-și monitorizeze propria fiziologie-  hâc, încă o contracție).

Adevărul este că am fost prevenit, de cum am intrat în zonele ferite de ochii tăticilor curioși,  în această rezervație care ne regenerează fondul speciei, e necesar să ai respect dublu pentru viață și pentru profesioniști. Altfel spus, trebe să respecți păsărica și să declari că adori Obstetrica-Ginecologia, că e visul tău să faci așa ceva sau măcar că te gândești serios la asta (deși dacă încă te gândești, probabil nu vei fi prea convingător, vei părea nițel suspect…) – orgoliul specialității fără de care umanitatea s-ar duce pe copcă e de proporțiile unui Everest, se pare. Aici nu merge cu ezitări și jumătăți de măsură, ori te bagi, ori nu te bagi (intelectual, firește)… vrei nu vrei, vremea p…i (a se citi pizdei, nu pulii) trece și dacă nu ești pe fază să o asiști în momentele cheie te faci de băcănie și intri pe caz de malpraxis.

Sfios și oleacă intimidat de atâta estrogen și sensibilitate vaginală, am dat să mă îndrept spre panoul minuscul  spre a afla cine e de gardă. Dar, hait, am fost iute pus la respect de autoritatea locală, cum altfel, decât feminină: în gardă să veniți doar când sunt cadrele universitare, că ele sunt plătite să vă arate și să vă coordoneze, nu restul. Plus că atunci când veniți pe secție salutați! Tovarășa mea, mai în formă decât mine a obținut, prin intervenții verbale strecurate precis, un drept de ședere pe băncuța din colț, până când urma să sosească un caz, o naștere la care să putem asista. Și așa a început lupta cu așteptarea – tras cu ochiul în stânga și în dreapta, ciulit urechile și vizualizat  tot felul de demoazele mai mult sau mai puțin pigmentate, cu o constituție identică, trase la halat albastru, stând pe fază ca un arbitru ca ăla micu să ia poziția de start,  plimbându-se între sala de travaliu și toaletă, nestingherite, așteptându-și rândul, fără bon de ordine.

În cele din urmă, o parturientă adusă cu salvarea de undeva din Baraolt, e pusă să treacă pragul psihologic și fizic deopotrivă al sălii de naștere, acolo unde medicii hotărăsc, cu mâna băgată până la cot în socoteală, dacă a venit sau nu a venit momentul, ca niște oracole în templu, așteptând să se facă voia zeilor. Nu îndrăznim încă să pătrundem în sala de nașteri, nu-mi dau seama dacă șefa care m-a condamnat pensionărește la încălzit băncuța s-a îmblânzit suficient încât să ne invite cu generozitate să luăm parte la o privire adâncă spre originea lumii. Sunetul cordului fetal, amplificat cu microfoane (ce concert cordial, fără playback și fani), de tobă de regiment  mă face să-mi simt inima neputincioasă și umilită (bătăile lui sunt mai șmechere decât ale mele). În cele din urmă s-a decis, doctorii își îmbracă halatele și sunt gata să facă pe pescuitorii de viață. Atunci aterizează și (pseudo)invitația: dacă nu veniți acum, n-o să mai aveți ce vedea. Am intrat la țanc: plinuța pigmentată, desfăcută în toată splendoarea pe masa ginecologică împingea, împingea în timp ce ochii și lumina becului păreau să se agațe de vulva ei ca niște cârlige invizibile. Nu că pisi, nu că puiu, nu că ah, nu că stinge lumina, nu… tre să o zic: era un pizdălău în toată regula, funcționând parcă autonom de proprietara ei, departe de orice idee de delicatețe, excitație, un Rambo genital pregătit să triumfe în fața atâtor obstacole. Și da, uite, se umflă, vine capul, sincronizare la fix… tzac, epiziotomia, decupajul carnal, mutilarea  pe care parcă publicul o cere, în această arenă a gladiatorilor cu mănuși, ca cel mic să poată penetra ultimul orificiu spre a-și lua porția de aer.

Nu e ca în filme, nu e cu atâta dramă și atâta dădăceală – echipa se mișcă repede, mama pare a fi în formă, împinge repede și… fătul e afară, silențios – e cam vânăt și a avut o circulară dublă – cordonul ombilical a fost secționat imediat și atârnă inert într-o pensă, în vreme ce asistentele se ocupă de noul venit. Femeia începe să plângă, toți i-au zis că plodul va muri la naștere sufocat și acum nu îi vine să creadă că e în viață și orăcăie binișor salutând popasul printre muritori. Aspirată, înfășată, cântărită, inventariată… micuța Elisabeta învață să respire – nici nu îndrăznește să deschidă ochii ca și când inspirul și expirul i-ar consuma toată concentrarea – uite acolo ambiție existențială – un boț de carne, miniatural, vulnerabil, inofensiv, străduindu-se totuși cu încăpățânare să respire, să ducă la bun sfârșit un gest pe cât de nefamiliar pe atât de necesar, cu o solemnitate care sfida agitația, preocupările și sângele scurs în jurul său. Din vulcanul mov lăbărțat pe masa ginecologică începe apoi să țâșnească roșu – vine placenta ca un ficat dezumflat, apoi chiuretele pătrund, ghidate de simțurile experimentate ale specialistei și întețesc șuvoiul – seamănă cu o scenă de sacrificiu ritualic , dar e doar biologia urmându-și cursul – corpul scapă de ceea ce nu mai are nevoie – totul se sigilează , se ambalează, mopul șterge urmele expulziei, camera se golește… în urmă rămân doar 2 studenți, un medic și sutura epiziotomiei – treabă laborioasă, treabă de durată, musai să repari ceea ce nepăsătoarea prințesă însetată după aer a stricat, fără să stârnească resentimente din partea mamei. Vulva aceea tumefiată, lărgită, deși calmă, intrată într-un repaus binemeritat reține ceva înspăimântător: originea miracolului vieții pare acum un loc al pierzaniei, un labirint pe cât de monumental, pe atât de înspăimântător, are un aspect străin și nefamiliar, poate tocmai pentru că pare desprins de orice sexualitate – acolo lărgită și ciobită pe masă, e obiectualizată, e instrumentalizată în alt scop, cu care bărbații sunt atât de puțin familarizați. Sutura durează, se face strat cu strat, în timp ce acul înțeapă învingând puterea anesteziei locale, vine și întrebarea parcă de pe altă planetă: și, vă place Obstetrica – Ginecologia? Desigur, întrebarea e pentru studenții care răspund automat: daaaa! Doamna de pe masă nu are mai mult de 5 clase și totuși parcă prin ceea ce a înfăptuit e deasupra noastră cu o facultate. Cearșafurile de sub ea s-au îmbibat cu sange, meconiu și betadină care și-au întrepătruns cromatica și s-au uscat, devenind un soi de planșe ale Testului Rorschach rătăcite în altă secție. Sutura e gata, însoțită de gemete ocazionale încă pline de energie. Totul se încheie în sărbătoarea apei oxigenate care face nițică spumă, deși la final nu se mai anunță alte violențe. Proaspăta mămică se așază pe cărucior ca o regină… nu știu ce rang poartă la Baraolt, dar aici a avut regatul ei, o lume la picioare (și între picioare) și un mesager al triumfului speciei.

21

Am plecat din gardă pe aceleași coridoare cufundate în tăcere, cu mintea încă la aparent înspăimântătorul  și totuși firescul eveniment din lumea mamiferelor asistate -poate că nu întâmplători uităm cum am venit pe lume (mă rog, plătim oricum, mai târziu,  în destule dureri și suferințe tributul evenimentului traumatic întemeietor). În drum spre casă, la radioul din mașină, pe Europa FM se anunța victoria lui Klaus Iohannis in alegerile prezidențiale …  mă rog, coincidențele și asociațiile se așază la locul lor – în timp ce la Maternitatea din Brașov un făt căruia nu i se dădeau prea multe șanse de supraviețuire, înlănțuit în propriul său cordon,  ieșea pe cale naturală împins de o mamă nu foarte pricepută și experimentată spre luminița de la capătul tunelului, un candidat privit cu suspiciune, înconjurat de paraziți compromițători, ieșea învingător, împins de neobișunita mobilizare a poporului adormit, scoțând România dintr-un travaliu democratic chinuitor care cine știe cât a durat.

Într-o seară răcoroasă de noiembrie, în microcosmosul Maternității și în macrocosmosul național, viața a triumfat la unison cu democrația… am fost martor măcar la începutul unor povești promițătoare. Prea puține lucruri se compară cu frumusețea debutului…