Manifestări din sesiune #1

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine mă omoară sesiunile. Cumva, perioadele astea de câte o lună, de două ori pe an, reușesc să însumeze tot ce nu a funcționat într-un semestru. Esențialmente, sunt niște retrospective date naibii. Reușești să-ți dai seama de ce trebuia să faci anumite chestii, ce chestii nu s-au făcut, cu ce chestii te înfrunți acum pentru prima dată, toate astea. Înveți a infinita oară să-ți gestionezi timpul. Bine, că faci asta pierzând timpul, e altă poveste.

Da, sunt hater.

E posibil ca activitatea noastră academică să ne obișnuiască să vedem doar disfuncționalitățile dintr-un sistem. Dar pus față-n-față cu niște realități, partea aia frumoasă și ideală cu: „uite ce mișto, salvăm oameni și chestii”, începe să-și piardă din luciu.

Sesiunile sunt perioada aia din semestru în care e posibil să te confrunți cu o cârcă de noțiuni noi. Absolut noi. Și-ți amintești că-s chestii care n-au funcționat mai înainte. Pe de o parte din cauza organizării de mai-nainte, pe de altă parte din cauza faptului că „nu frate, eu trebuie să termin facultatea asta și nu vreau să am probleme.” Și pentru că intrăm în cercul ăsta vicios în care, dacă ceva nu merge, și noi ne băgăm picioarele, și merge mai rău, și tot așa, ad nauseam.

Și ajungem în situații d-astea:

http://stiri.tvr.ro/student-exmatriculat-pentru-ca-s-a-plans-ministerului-educatiei-de-conditiile-din-facultate_55485.html

Pentru că sesiunile sunt perioada aia în care se acumulează disfuncționalitățile și la un moment dat iei pauză și te uiți la știri. Da, Arhitectura din București, da, ce nasol. Asta e, lasă, noi să fim sănătoși și să terminăm facultatea. Sunt cei mai frumoși ani ai vieții noastre, cică. N-avem motiv să ni-i complicăm.

E un verb acolo.

Cred că noi, ca studenți, avem o înțelegere deficitară a termenului de funcționalitate. Sau, mai bine zis, una selectivă. Gândind că e mai bine puțin decât deloc, ne mulțumim cu chestii pe jumătate, cu faptul că am reușit să trecem la vreun examen, și cu lipsa asta de comunicare reală dintre noi. Și mai ales, dintre noi și the powers that be. Și cu o discreție comodă, sigură, precaută. Toate astea sunt funcționale. Baronul și obsesia lui pentru a sparge cel de-al patrulea zid, însă, nu sunt. E amuzant cum renunțăm la principii repede-repede. Dar asta merită propria ei discuție.

Așa că rutina din sesiune ne-așteaptă pe toți, cu brațele deschise. Tic-tac, tic-tac, examen, tic-tac, tic-tac, examen, tic-tac, tic-tac, noapte bună.

Un ceas stricat funcționează de două ori pe zi.
Știi, cred c-ale mele nici măcar nu mai sunt vii,
Că s-au târât prin viață inutil și au murit,
Și sunt stafii, dar, cel mai bine, nu cobi,
Că le-aud zilnic cum bântuie prin casă,
Prin mormintele lor, acești wannabe Lazăr.
Ține minte cuvintele, să ieși doctor de vază,
Reține-le, nu gândi, și vedem ce urmează!
Mă testezi? Mă-ntreb de câte ori pe zi funcționez
Într-un viitor posibil pe care tu nu-l prevezi.
Rămân în peșteră, ca cel mai încet troglodit,
Săptămânile-astea-s cel mai nenorocit cronocid.
Ăștia-s cei mai penticostali, îi văd pe la școală,
Au pe repeat glosolalia lor medicală,
Când pun accent pe cuvinte. Eu-s de altă natură:
Sunt unul din ceasuri și trebuie să tac din gură.

Latissimus Dorsi și alți mușchi ai spatelui

Ah, spatele. O parte integrantă a omului, una de care sigur nu ne-am putea lipsi. Fără spate, cum ar exista fața? Fața pe care o folosim când vorbim cu cineva. Fața e partea de socializare. Cu aia te prezinți. Că spatele e așa, ușor impersonal. Cam toate spetele îs la fel. Zic prea puține ca să le folosim.

Păi și atunci de ce pătratul lombelor mă, vă, ne tratează altețele lor imperiale, profii, cu spatele?

Azi am pățit-o la propriu. Uite, studiu de caz la ce zicea surioara DMT mai-nainte despre respect: mă duc și eu la un curs, și cum vine sesiunea (se rup cele 7 peceți, vin călăreții, mare bahaos), zic să vorbesc de examene și astea. Și aștept. La uși, ca la boieri mari, p-ormă-n sală, ca la boierii cei mai mari, și după ce trece perioada aia de fashionably late, vine cadrul didactic, în mare grabă, cu Erinii la călcâie, vorba aia. Și mă bag în seamă. Cu examene, cu astea. Treaba aia importantă care validează demersul didactic. Motivul real pentru care jumate din colegii mei vin pe la școală.

Și speri, știi? Că ești fraier. Ești fix țăranul ăla din Când a fost la ’53 care se duce cu căciula-n mână la boier și ăla te dă pe scări în jos. Trecând peste faptul că aștepți ore cu orele. Trecând peste faptul că nu ți se răspunde mereu la bună-ziua. Tu speri acolo la umanitate, bun-simț, compasiune și chestii d-astea de medici. Că vrei să faci ceva bine, să meargă, să fie ok. Să fie bine, evident, ca să nu fie rău. Nu d-alea de Miss cu pace mondială și eradicarea foametei din Africa. Banalități fiziologice. Care va să zică, să pui nenorocitul ăla de examen.

Și dintr-o dată, gloriosul spate!

What a piece of work is man!

Stimulare simpatică, răspuns la mediu. Aleg să lupt, nu să fug. Și urmează cea mai tare simulare de ceartă conjugală, ever. Adică educatorul mergea spre catedră, și eu după educator, încercând să încropesc o discuție. But honey, wait! Și nimic. Noradrenalina începe să se elibereze, îmi sar toate condimentele, nu doar muștarul, și nu mă las până la catedră. Cadrul didactic își montează proiectorul, eu insist. Am aflat că trebuie să vin direct cu foaia, ca să aibă acoperire. Deși repet cadrului că discuția este strict una cu caracter de sfat, comparând opțiuni, răspunsul rămâne la fel. Diktat.

Am plecat de la acea activitate. Ca de atâtea alte ori.

Băi sclavilor fericiți care sunteți voi studenți la medicină și învățați și mulțumim din inimă Partidului, voi ce spleniul gâtului păziți când își bat ăștia joc de voi, mă? Bine că la cafele sunteți toți tari în gură, da’ nu mârâiți unul când își bat diverși împuterniciți joc de voi. Puțini din facultatea asta au dreptul să se mire când facultatea își bate joc de ei. Pe DMT am pomenit-o, fratele oldunsurehand se subînțelege, și restul vă știți care sunteți.

Na că m-am enervat. Continui proiectul cu rimele. O să fiu primul autoexorcist din istorie.

E liniște, praful se așează,

Facultate, ăștia știu să pună emfază,

Evident, pe ce contează

Savanți de vază țin tineri ucenici în stază

Și uite, acum spitalul e trist

Când sala de la 6 e de fapt Orașul Interzis

Pacienți, rapoarte, ședințe

Astea-ți dezvoltă de fapt mecanismele credinței

Că există profesori, nu numai doctori

La care să te rogi șapte zile de opt ori

E momentul în care rămâi afazic

La Înalta Poartă a vreunui cadru didactic

Dna. doctor, dna. doctor, o clipă, vreau să…

… Vorbesc, dar nu-n fața spatelui dumnevoastră

Un moment suspendat, rămas fără urmare

Led Zeppelin-s geloși pe lipsa de comunicare

I <3 Ukraine

Ăăă, noroc. Mie mi se zice Baronu’ Sâmbătă și de azi încolo, o să suferim împreună.

Nu știu alții cum sunt, dar eu când am ore-n J vreau să bat pe cineva cu un lanț de bicicletă. Pe lângă faptul că e la mama naibii, prin Tractoru, prin zona asta imortalizată mai jos, pe lângă fauna locală care te face să te simți mai viu/gustos ca oricând, pe lângă condițiile romantice de iluminare, J-ul mai are o problemă. E No Man’s Land.

Corpul J, aflat în Prîpeat, Ucraina.

Corpul J, aflat în Prîpeat, Ucraina.

În J nu există nici măcar o singură hârtie la avizier care să ateste că suntem și noi p-acolo. Un orar, ceva. Capră, varză, viezure, mânz. Nimic. Și o să mă-ntrebați: „bine, mă, așa, nu e. Și?” Păi și. Că la cum se modifică, sau mai bine zis, la cum se necinstește în fiecare semestru feciorelnicul nostru orar, dacă ai nevoie să te interesezi de o sală p-acolo (nu că e treaba ta, dar na, miracole se-ntâmplă zilnic), s-ar putea să trebuiască să mergi pân-acolo să afli. Sigur, e orarul pe net, dar hai să fim serioși.

Cea mai tare chestie e atunci când ți se dau informații via telefonul fără fir. Sunt convins că acești absolvenți de liceu și supraviețuitori ai câtorva ani de facultate știu să lege două propoziții și să transmită un mesaj simplu. Sau, aș putea să fiu în negare. Cert e că toată revelația asta a prăbușirii oricărei forme de comunicare la noi în școală era ceva de care mă puteam lipsi. Că am chestii mai mișto de făcut. Uite, cum ar fi să scriu bucata asta. Și altele care o să vină după ea. Și la final, le dau în fapt așa nasol, fac volum din ele, sau album, sau ceva. C-așa am eu chef. oldunsurehand, cum era aia cu absurdul, bă?

O, proces educațional scurt și absurd
Uneori nu mai am nici măcar puterea să ascult
Anarhie de stat ca-n regiunea Donbas
Vreau să mă mut în Columbine, Texas
Că dac-o mai ținem așa, cine știe
Transform Județeanul în secție de psihiatrie
Și evadez frecvent în cuplete incerte
Calculator cu-atâtea funcții și circuite defecte
Și-avem glume cu un umor deloc fin
Uite noii recruți din bancul de rechini
Entuziaștii industriei sănătății,
Educați, apără interesele umanității
Raționalitatea e de fapt un moft șic
Exact ca un Sisif îngropat în datorii
Sunt cutia din Hellraiser, studiază-mă
Eugen Ionescu, invidiază-mă!