Anemiile ma chinuiesc

La Medicină, o generaţie predă ştafeta alteia, fie că vorbim de chei simbolice la final de an, de ponturi pentru promovare, tehnici de învăţat, fie că vorbim de… posibile decompensări sesionale şi lamentări pline de imaginaţie. Examenle (se) trec până la urmă, dar amintirea dificultăţilor întâmpinate nu se uită neapărat uşor, deşi poate primi o expresie creativă.

Acum un an mă chinuaim cu vastul conţinut al Pediatriei şi căutam să răzbesc prin problemele hematologiei, în timp ce mă contaminam cu hiturile româneşti ale anilor 90, de la un televizor uitat deschis. Rezultatul când anemiile se întâlnesc cu Amintirile celor de la 3SE? O strofă adaptată. Anul acesta, e rândul Baronului Sâmbătă să dea de greul anemiilor şi să le intersecteze, la un alt nivel, cu muzica românească.

12351155_10205569409776693_545856788_n

Deci, Anemiile – varianta vampirică 2016, livrată de Baronu Sâmbătă.

Poate reuşim şi o înregistrare interpretată pe muzică! 🙂

Anemiile mă chinuiesc, anemiile mă rascolesc, nu mai rezist [x2]

R1: Fara fier triste sunt nopțile, astăzi nu mai am nici hematiile

R2: Tu n-ai stiut cat am suferit, singur și fără de hematii [x2]

Anemiile imi dau mereu fiori,

Anemiile ma rascolesc uneori

Cât timp ai fost cu mine am fost encefalopat

Ai făcut ce-ai vrut din mine, m-ai tulburat

De ce oare m-ai iubit doar pentru fier?

De ce oare ai avut atâta fler?

Visai doar fier, trăiai pentru fier

Hemoglobina – lege pentru tine, te iubeam

R1: R2: [x2]

Anemiile nu mă lasă să traiesc,

Anemiile nu-mi dau voie să iubesc

Tot ce-a fost mai scump, tot ce-ai vrut ți-am dat

Zambetul tau perfid nu m-a tratat.

De ce oare m-ai iubit doar pentru fier?

De ce oare ai avut atâta fler?

Visai doar fier, trăiai pentru fier

Hemoglobina – lege pentru tine… sufeream

R2: [x2]

Tu n-ai stiut, tu n-ai stiut… Singur și fără hematii

Advertisements

Rapel anatomic… in intersectie

În anii clinici, te obişnuieşti să auzi la cursuri sau să citeşti, prin cărţi, la începutul fiecărui capitol, înainte de abordarea multor boli, în diverse specialităţi… despre rapelul anatomic  – o scurtă recapitulare sintetică a câtorva elemente de anatomie relevante şi utile în înţelegerea unei patologii studiate. Mie mi s-a întâmplat să am parte, în Anul 6… de un rapel al experienţei anatomiste (mai precis, a examenului de anatomie) care nu a venit dintre paginile vreunui tratat, ci a fost plasat live, direct într-o intersecţie aglomerată.

La ora 7 30 dimineata, în drum spre stagiu, sunt nevoit să traversez ca tot pietonul unul dintre nodurile rutiere bulucite de maşini (sensul giratoriu şi semaforul nu sunt suficiente pentru a disciplina şoferii, e nevoie şi de un poliţist acolo să asigure fluxul circulaţiei). Cu căştile în urechi ca să acopăr claxoanele şi turaţiile de motor nervoase, caut să traversez strada, poliţistul din intersecţie stă cu spatele, e preocupat de ce se întâlmplă în sensul giratoriu, oricum maşinile sunt oprite şi încă e verde pentru pietoni. Nu fac nici trei paşi şi semaforul pentru pietoni începe să pâlpâie avertizând că urmează să devină eritematos. Grăbesc pasul – it ‘s me versus the traffic light, o luptă contra cronometru, încep să tahicardizez, dau bice picioarelor ca să ating trotuarul dar reuşesc să ajung la destinaţie la câteva secunde după ce culoarea semaforului devine roşie şi motoarele încep să fornăie nerăbdătoare lângă mine. N-am observat, în primă fază, că poliţistul preocupat de traficul din sensul giratoriu se întorsese brusc între timp cu faţa spre mine si spre coloana auto  pentru a da liber la maşini, când eu încă făceam ultimii paşi pe zebră. Am dat să păşesc mai departe, pe trotuar, când mi se pare că aud bodogăneli indistincte şi revoltate în spatele meu. Mă întorc, îl văd pe poliţist gesticulând şi citesc apostrofările care păreau să mă vizeze. Îmi dau jos căştile din urechi şi  mă cuplez neurologic şi auditiv la ceea ce mai rămăsese din ultimul val de revoltă al organului de ordine revărsat cu suficient volum ca să ajungă mai mult de zece metri, până la mine:

Poliţistul: -… păi aşa, să încurci circulaţia, să te calce maşinile.

Eu: Cu mine vorbiţi?

Poliţistul: Da cu cine altcineva? Tu nu te uiţi la semafor? Poate vrei să te amendez.

Eu (arătând, naiv spre semafor): Dar ştiţi, era verde când am început să traversez

Poliţistul: Nu era verde, era verde intermitent. Asta înseamnă că te opreşti şi aştepţi până la culoarea următoare. Văd că nu prea ştii. DU-TE ŞI MAI CITEŞTE!

final

Zbang, du-te şi mai citeşte!…  un îndemn fatal care a reconstruit, în câteva secunde, teribila experienţă a examenului de Anatomie, cu profesorul Onisâi cel care, deloc convins de tentativele de răspuns ale celor ajunşi în faţa lui,   împărţea cu nonşalanţă nota patru  prietenesc, sinistru şi pervers la pachet cu acest îndemn, atâtor studenţi aerieni, ghinionişti sau epuizaţi în sala de examen.  Şi toate piesele scenariului au căzut la locul lor şi am regăsit într-un eveniment banal, de un minut din Anul 6, ecoul apăsător al sesiunilor din Anul 1 şi 2. La examenul de Anatomie te angajai, naiv şi pe alocuri inconştient în îndeplinirea unei sarcini solicitante, riscai să ajungi în faţa examinatorului cu subiecte la care scârţâiai, încercai să duci răspunsul cât de departe puteai, cu imperfecţiunile şi stângăciile de rigoare şi apoi, senin sau epuizat primeai apostrofarea şi dezaprobarea care te trimiteau să mai înveţi. Similar, la proporţii mai mici, dar familiare au stat lucrurile şi în intersecţie: m-am angajat contratimp într-o depăşire a unui hop rutier de data aceasta, nefiind sigur că voi prinde verdele până la capăt, traversând parţial regulamentar, riscant, la final ajungând să fiu descurajat şi pus la punct de autoritatea supremă de la faţa locului pentru îndrăzneala şi felul în care m-am prezentat.

Mi-am luat examenele la Anatomie din prima, dar am fost martor la corvoada restanţelor trăită de colegii mei, de după bobârnacul lui du-te şi mai citeşte. Aşadar, am avut norocul să nu fiu apostrofat de profesorul Onisâi în anii preclinici, dar mi-am primit perdaful, în acelaşi spirit, la ani de zile distanţă, într-o intersecţie din Braşov… în cele din urmă, şi eu am fost trimis să mai citesc.

Am simţit asta ca o călătorie în timp spre unul dintre momentele fondatoare ale conştiinţei de medicinist, o umilinţă poate necesară, poate inutilă dar, aparent… inevitabilă în cele din urmă. Who needs a time machine, când ai lângă tine… siguranţa şi încrederea Poliţiei Române?

Lăsat fără glas după ultima replică a poliţistului, asumând mesajul valoros transmis de Decan în primele zile ale anului universitar, am făcut gestul pe care l-ar fi făcut mulţi medicinişti braşoveni în această situaţie (şi în altele…): mi-am văzut de treabă… şi m-am îndreptat paşnic spre spital.

 

Ori la bar, ori la spital… tot la păcănele ajungi

Stând în poziţie de drepţi la ecograful de pe secţia de Cardiologie, de la Spitalul  Judeţean, tot ascultând sunetul acela sec al butoanelor suprauzate (precedat de vâjâitul bilei de explorare) am ajuns cu gândul  la alte activităţi pitoreşti ale poporului român, salvatoare de viaţă pentru unii sau catastrofale pentru alţii (mai ales la portofel şi la ziua de salariu). În fond ce văd   pacienţii, bărbaţi cu cardieşe/ femei cu cardieşe (vorba cetăţeanului cu docomentul ) când se întind pe masa de examinare? Văd un doctor care se aşază pe scaun, se uită într-un ecran şi apasă cu zgomot pe butoane şi îl agasează cu o sondă pe torace, fără să ştie neapărat ce o să găsească. Între timp, în barul din spatele spitalului, clientul se aşază şi el pe scaun în faţa unui aparat, se uită într-un ecran (e drept, mai colorat) şi apasă şi el pe butoane, fără să ştie ce o să imortalizeze pe teveu. Vorbă lungă, ideea e că, aşa superificial privind lucrurile,  la ecocardiografie te poţi simţi ca la păcănele… doar că la spital  nu se joacă pe bani, ci se joacă pe ani de supravieţuire şi de boală cronică (adică sunt nişte păcănele cu implicaţii mai serioase).

ecograf2

Într-o primă fază, la fel ca la bar,  din când în când,  poţi încerca să dai vina pe aparat, că ţi-au ieşit trei lămâi şi o căpşună şi n-ai prins şi tu o linie de citrice ca lumea, la ecocardiograf nu e exclus să te oftici că nu ţi-a ieşit un rând de stenoze complet… bine, după aia te lămureşti că era bine să nu-ţi fi ieşit nimic,  nici măcar o pereche de regurgitări de vreun fel, dar na, toate lămuririle  la timpul lor.

Another day, more medrage, please!

Cand ai zburat ultima oara?

Când vara e intensă şi ai atâtea de făcut, bagi energizante la greu ca să te menţii treaz şi activ. Să ne amintim însă de momentele pilduitoare din timpul anului universitar care ne-au dat aripi, într-o manieră mai mult sau mai puţin convenţională… de pildă stagiul de la Chirurgie Plastică.

chir plast

Another day, more medrage please!

Examen la O-G. OMG (Partea a II-a)

(continuare)

Ne îndreptam spre biblioteca unde trebuia să răspundem, trecând cu foile în mână prin coridorul întunecat de lângă sala de chiuretaje, apoi prin holul de la parter unde ceilalți colegi care așteptau încă să intre la examen ne priveau ca pe niște condamnați on death row. Îl căutam printre ei pe R., ca să îi fac un semn discret că totul e în regulă. Știam subiectul. Eram sigură pe mine. Ne-am trimis două bezele de adio și apoi am intrat …

about_to

Cel mai nasol (and people can back me up on this) e când răspunzi ultimul. La examen se intră câte cinci o dată, iar eu, fiind ultima din calup în ordine alfabetică, urma să asist la discursurile tremurânde ale tuturor până să pot deschide și eu gura să zic ceva.

Primul –  răspuns bun, dar insuficient. Se mai așteaptă o reformulare, care din păcate nu mai apare. PICAT.

Al doilea – poezie scurtă despre HCG, câteva bâlbâieli… se pun două întrebări ajutătoare cu așteptare îndelungată a răspunsului, care totuși vine. Bine, aproape picat. 6!

Al treilea – un răspuns complet, ușor incoerent, dar care îi face pe profesori să zâmbească la un moment dat. „Ocitocina se eliberează în timpul orgasmului prin stimulare mamelonară”. Doamne-ajută. 8!

Al patrulea – PICAT. Începuse expunerea cu patologie prea avansată, când se dorea de fapt doar esențialul (pe care însă emoțiile l-au înăbușit undeva departe în memorie). Așa e când te pregătești prea mult și ai impresia că fix nota aia de subsol pe care nu ți-o amintești conține TOTUL…

Al cincilea – eu…

Erau acolo toate cadrele didactice de la O-G și parcă se tot înmulțeau la spectacol pe măsură ce mai răspundea câte unul. Mă simțeam ca legată de mâini într-o apă cu crocodili care acum, după ce se săturaseră de ceilalți, se pregăteau să guste și din mine.

unotentertained

Asistasem neputincioasă (pentru o perioadă parcă interminabilă) la „căderea în picat” a colegilor alături de care mă pregătisem intens tot semestrul. Unii dintre ei, deși cunoșteau subiectul până la nivel de nucleol, s-au înecat din cauza emoțiilor în propria ciorbă de cuvinte. Iar acum urmam eu…

Foile în față. Palmele transpirate. Fața roșie. Privesc în ochii profesorului și în momentul ăla îmi activez hiperspațiul intelectual. Îmi încep execuția, din fericire cu o expunere logică și mult mai coerentă decât anticipasem. După 60 de secunde eram abia la jumătatea primului subiect, cel cu contracția uterină. Vocea începe să-mi tremure, mai arunc un ochi pe gogoașa cu actină și miozină de pe foaie. „Calciul intră în celulă prin activarea…”  „Bine.”…aud ca prin vis. Bine? Deci trebuia să mă opresc? Mă uit nedumerită în jur. Is that it? WHAT’S HAPPENING?

Jack-Sparrow

Da, examenul se terminase. Se face o scurtă recapitulare a notelor și suntem expulzați din sală. Când am ieșit de acolo am realizat amploarea dezastrului. Inventarul nu suna deloc bine: 40% căzuseră în picat și printre ei oameni la care nu m-aș fi așteptat vreodată. Mi-era rușine să mă bucur de nota mea și nu știam dacă să îmi văd zecele ca pe o performanță sau ca pe o întâmplare norocoasă. Când s-au prăbușit zidurile, eram pur și simplu în afara razei de acțiune.

Imaginea „ca de priveghi” peste care dădusem de dimineață la maternitate, cu toți colegii așteptând palizi un simplu număr în carnet, se transformase în ceva și mai sexy. Acum, după examen, studenții nu numai că se confundau la culoare cu gresia de la parter, dar zidurile se metamorfozaseră și ele într-un altar al plângerii. „Ce ți-a picat?” „Balanța sodiului în sarcină”…poker facepalm. By god, astea-s subiecte de medic specialist! Nu mai era vorba despre picat/luat, ci despre cât de tare te-a lovit subiectul din cauza căruia ai picat. Fiecare avea o poveste a lui despre cum s-a ferit sau nu de gloanțe. Câțiva deja capitulaseră. Puținul dram de energie pe care-l mai aveau ca să-și mențină ochii deschiși se epuizase și o porniseră încet spre casă, unii adormind în autobuz.

Atâta dramă, atâta tragic parcă nu mai văzusem nici în vremea primului examen la anatomie, când așteptam proptiți pe coridoarele din corpul Y nu neapărat o notă de trecere, ci doar un final al calvarului ca să putem da start la un somn liniștit. „Medicina e grea și nu e pentru oricine”, cea mai enervantă frază pe care o tot auzeam în primii ani și pe care la vremea aia nu am luat-o chiar în serios, începuse parcă să capete sens. Dar acum era prea târziu. Mușcasem din fructul științei și era prea gustos ca să nu îi las otrava să mă consume mai departe.

Examenul de obstetrică, pe lângă un test al logicii și al capacității de muncă, a fost un test al forței interioare și autocontrolului, un ultim test care ne-a adus pe toți mai aproape de ce înseamnă cu adevărat să fii medic și să te aduni în simțuri după 3 nopți nedormite ca să poți face față cu bine unui caz dificil. Am găsit, în ciuda așteptărilor și a zvonurilor dinaintea examenului, multă răbdare și empatie de partea cealaltă a catedrei, încă o dovadă a faptului că nu trebuie să te sperii singur auzind legedele unora. Fiecare își spune povestea la persoana I. Chiar și dacă subiectul te nimerea cu o clasificare sub centură, găseai îndeajunsă înțelegere încât să fii întrebat și ceva pe lângă. Partea bună – ți se oferea o a doua șansă. Partea proastă – trebuia să știi tot ce era pe lângă, adică toată medicina de care ai auzit ever. Obstetrica nu se oprește la patologie specifică de sarcină, ci trece dincolo, în granița ținutului deja îndepărtat și uitat al fiziologiei, histologiei și anatomiei…

impossibrew copy

Dacă e să fi învățat o lecție de viață din toată facultatea (culminând cu examenul de O-G), asta ar fi „lecția să fii umil”.  Niciodată să nu te încrezi că ceea ce știi e de ajuns. Never stop exploring. Am căpătat, din păcate, și un sindrom de auto-hater. Aha, am luat 10. Și ce? Mai încolo n-o să mă întrebe nimeni ce notă am primit sau dacă am picat la specializarea pe care voi fi medic. Goddamit, se oprește vreodată? Pentru lumea asta liniară care doar plachează fundalul, n-are nicio importanță cât ai muncit sau câți au încercat să te nimerească cu o restanță. Important e momentul,  ziua de azi și cât de bine știi să zâmbești după o gardă în care ai dormit doar 2 ore. „Mimați implicarea.”…e vorba unui mare om necunoscut.

După ce ne-am mai consolat reciproc că nu e devil-ul chiar așa de negru și că mai mult ca sigur o să își ia toți examenul din a doua încercare, am sunat-o pe mama să-mi cumpere un pomelo. Apoi am pornit-o spre vestiar.

an 6

Catacombele de la subsolul spitalului erau la fel de tenebroase ca mai devreme, cu deosebirea că anxietatea mea nu le mai deforma așa de tare. Spitalul, vestigiu al suferinței colective din acea dimineață, a rămas în urma noastră. Afară totul era la fel, doar că între timp răsărise soarele. Lumea se întâmpla mai departe, alunecând pe polei pe repede-înainte. Eram prea îmbrăcată până în dinți ca să-mi observe cineva cearcănele, iar oamenii zilei de afară erau prea ocupați să-și ascundă nasul în fular ca să îi mai observe pe colegii care ieșeau dezorientați din „terapie intensivă”.

CakjE

Partea bună a lucrurilor – pentru examenul de O-G am recapitulat toată medicina din facultate. Mă simțeam mai aproape de a fi doctor ca oricând. Dacă aș fi învățat la fel de mult pentru toate materiile, probabil examenul de rezidențiat mi s-ar fi părut acum floare la ureche.

Partea rea – după ce am ieșit de acolo, mai aveam de dat încă 3 examene. Spre sfârșitul sesiunii s-au precipitat: dermatologie, oncologie și epidemiologie. Eram ca spartanii. De dermato, eu scăpasem în Erasmus, dar, chiar și așa, simplul gând că mai trebuie să mai îndes 3-4 citostatice noi în mintea mea fragilizată, îmi transforma ambiția într-o pompă de aer și creierul într-o anvelopă hiperinflatată care fâsâia.

maipot_sparta

What’s done is done. Deja nu eram „la prima naștere” să zic așa. Mai trecusem prin sesiuni și nu fusesem dezamăgită de „copiii” mei. Am terminat și sesiunea, acum urma semestrul 2, și apoi…

DSC_0080

Dar să nu fiu prea pesimistă. De azi e vacanță pentru toți. Deocamdată încerc să mă bucur de ultimele zile/ore de indiferență prostrală înainte să pornesc cu avânt spre licență și ECN.

fuck

Examen la O-G. OMG (partea I)

findingog

Acum aproape o jumătate de an se petrecea la maternintatea „Ioan-Aurel-Sbârcea” cea mai mare tragedie din viața studentului medicinist brașovean de la semiologie chirurgicală încoace – anul 6 dădea examenul de Obstetrică-Ginecologie cu Profesorul Moga. Am așteptat până acum să scriu despre asta pentru că, între timp, s-a mai cicatrizat amintirea evenimentului și nu mai doare așa tare dacă zgândăr cojițele și, în plus, poimâine vom încheia cu toții once and for all acest capitol (e ziua restanței pentru colegii care l-au picat atunci în iarnă). Deci, it calls for celebration. So, gather ‘round.

Mai înainte de toate…cum arată lucrurile la final de an 6 (privind prin prisma O-G-ului)?

anul6_amatorii

Dacă aveți impresia că trecerea timpului minimalizează răsunetul unei impresii, ei bine nu așa se întâmplă și după ce ai asistat la ofensiva împotriva O-G-ului. E cam ca „shell shock”-ul. Te-apucă iar tremuriciul. Pe măsură ce scriu, intru într-un fel de transă cu flashback-uri, atât ale evenimentului în sine, cât și ale perioadei prodromale care l-a precedat. PTSD e atunci când nu numai Obstetrica, dar orice cuvânt care începe cu OBS te anxietează așa un pic. Să îi spunem, mai bine, „examenul Voldemort” (pentru că e „He-Who-Must-Not-Be-Named”, you non-Harry Potter fans).

Încă din vacanța de vară circulau zvonuri, ca niște ecouri sinistre pe coridoarele din corpul K, despre colegi mai mari care ar fi ratat licența din cauza lui Voldemort. Eu tocmai mă întorsesm din Erasmus și încă nu mă speria prea tare ideea. Suferisem și în Germania destul la marginea JAP-ului (Jahres Ausschluss Pruefung = un examen final, singular, din toate materiile anului 5, un fel de preview al examenului de rezidențiat, doar că în germană ! pentru cei care fac schimb de experiență la TU Dresden). Destul să spunem că le mulțumesc celor care au inventat cofeina și batoanele de ciocolată… am supraviețuit.

În afară de asta, mi-au plăcut mereu provocările, așa că atitudinea mea înainte de a începe anul 6 era cam așa:

overly-manly-bringit

But then it hit me…materie interminabilă, pretenții cum nu s-au mai văzut până acum în facultate, enzime pe care nu credeam că trebuie să le știu vreodată și o figură de fiecare dată mai amenințătoare la catedră. „Învățați!!!”

Stăteam nopțile cugetând la ghinionul colegilor mai mari care au picat pe „Legea lui Fick a difuziunii transmembranare a gazelor”, subiect cu 90% fizică și 10% fiziologie. Păi cine mai ține minte materiile din preclinic pe care oricum nu le-am învățat cum trebuie nici la vremea lor? Pe măsură ce ne apropiam de examen, mai apărea tot câte o nouă legendă: Rezidenți pe O-G care și-au picat examenele… Rezidenți! Păi știți ce înseamnă asta? Oamenii ăia au păpat O-G pe pâine. Era feblețea lor, visul lor să învețe atâta și le făcea plăcere. Și au picat și ei…DOAMNEE…

panic

Ca să vă dau o idee despre câtă materie e la O-G…dacă știți cumva glumele cu „Yo mama so fat”, o să înțelegeți comparația. Înlocuiți „Yo mama” cu examenul de OBS și înțelegeți prin „so fat” că „materia e atât de multă încât”.

„Yo mama so fat…I-m seriously concerned about her health”

tematicaGine copy

Când dimensiunile morcovului intrarectal au atins flexura splenică, m-am hotărât și eu să pun în aplicare un plan măreț pe care l-am avut încă după prima sesiune din anul 1: „gata, mă apuc de învățat din timpul anului”. And so it was. It finally happened în anul 6. Cam la 2 săptămâni după deschiderea din octombrie, pe vremea când unii încă bâjbâiau în privința coordonatorului și făceau un du-te/vino de tip „Find Waldo” prin spital în căutarea acestuia, m-am apucat frumușel să învăț pentru un examen WOW chiar înainte să înceapă să se organizeze calendarul de sesiune. Imagine that.

Timpul a trecut repede, iar teancul de conspecte se mărea, precum o sarcină intrauterină, de la o zi la alta. Azi un bob de mazăre, mâine o măslină și hopa te trezești cu ditamai dosarul. În fiecare săptămână îi mai măsuram ochiometric distanța cranio-caudală spunându-mi în gând „hmm, this might actually work. Începe să arate a om.” A ajutat și motivația pe care am primit-o din partea rezidentei de la stagiu care ne dădea lucrări săptămânal și câteodată chiar o impresionam și pe ea cu câte diametre pelvine știam. Doar ne avertizase per primam „Examenul de O-G e cel mai greu din facultate. Mai greu decât anatomia, semiochir-ul și fizpaturile la un loc.” Well…shit. Hai că fizpat-ul era logic, dar anatomie…ain’t nobody gonna remember that.

Vacanța de iarnă…ce concept frumos. Oricum nu merg la schi, deci stau în casă și mai recuperez ceva pe la A.T.I. Un examen greu are darul de a-ți distrage atenția de la toate celelalte mai mici și mai puțin fioroase, dar la fel de importante, care, dacă sunt neglijate, se răzbună prin puterea sinergismului. Iarna trecută, dacă vă mai amintiți, au fost temperaturi de -30 grade Celsius. Nimic mai îmbietor decât să stai în casă în fața lui „Morgan’s Anesthesiology” cu un vin fiert și să începi să debitezi grafice cu hemoglobina la om. Lumea încremenise odată cu noi într-o așteptare înghețată a debaclului care urma chiar după revelion.

hb_saturatie

Înainte de sesiune, ca întotdeauna, unii intră în panică zgomotos, alții fac o implozie silențioasă și cei mai mulți se plâng că nu le ajung 14 zile de învățat pentru O-G. Atâta timp cât există democrație, există și multe păreri contradictorii în ceea ce privește varianta optimă de calendar pentru examene. Pentru prima dată însă, în anul 6, șefii de grupă au reușit să cadă de acord de la început că prima variantă era și cea mai bună. Dacă nu ne înțelegem nici la sfârșit, atunci când?

Mai departe știți și voi scenariul – imediat după vacanță: 5 lucrări, 3 examene practice, 2 colocvii și apoi intri în sesiune. Time flies. Examenul practic de la O-G, dat cu 3 zile înainte de cel final, n-are darul să-ți reducă prea mult din anxietate. E acolo doar ca să-ți amintească cât ești de prost și că poate ar trebui să te (re)apuci de fumat. Ieșeam însă fericiți, poate chiar prea mândri că luasem 2 sau 3 sau 2,50. Fătul de plastic la care împinsesem pe model tot semestrul se blocase fix acum cu mandibula sub simfiza pubiană. Ups.

Mai trec câteva nopți de clocotire în propriile camere…

fine

…și așa a venit și a venit ziua lui Voldemort. 29 ianuarie, o zi ca toate altele. (adăugați descrierea colegilor, luminii, umbrelor și intrării în coridorul de la parter unde se fac chiuretaje) Vestiarul de la subsol lookin’ as fabulous as usual, cu deosebirea că acum mirosurile dubioase știam din pantalonii cui se trag

– Servus, cât ați dormit azi-noapte?

– (o colegă pufnește dându-și ochii peste cap) Pfff…ain’t nobody got time fo’ dat.

– (o altă colegă, mult mai mândră de ea) Eu am dormit patru ore.

– Bine, C. High-five!

Degeaba bătusem palma, eu dormisem în noaptea aia doar 2 ore… și alea chinuite. Cu o seară înainte, cam tot așa.  Materia era de mult conspectată și recapitulată, dar suma emoțiilor dădea erori în secreția epifizară. No melatonin for you, my dear lady. Mă temeam nu pentru că urma să nu știu subiectul, ci pentru că sinapsele mele s-ar putea să facă scurtcircuit și totul să degenereze penibil cu o afazie de expresie mai ceva ca într-un AVC pe aria lui Broca. Doamne ferește.

inainte_dupa

Regula e cam asta: intră 5, trag subiecte, ies, se duc să într-o altă sală să își pregătească răspunsul, după 10 minunte mai intră 5 ,trag și ei subiecte, ies și ei și le iau locul celor dinainte care în alea 10 minute s-au mai adunat în gânduri ca să poată spune ceva pe temă. Cât timp unii sunt ascultați, următorii se pregătesc de răspuns. E cam ca pe front – la fiecare 10 minute mai trimiți 5 oameni în prima linie. Eu eram în tura 2.

ordine

Ușa se deschide. Moment de tahicardie. „Haideți, următorii!”

Ne începem marșul în linie dreaptă către sala de examen unde urma să jucăm ruleta rusească cu subiecte. Pe masă, înăuntru, împrăștiate ca niște rămășițe de caiet aparent inofensive, săteau foile cu verdictele noastre. Inspir adânc, mă uit repede în tavan să văd dacă mă ajută cineva de acolo, mă uit în jos, către teancul de foițe, și îmi las mâna inspirată de gravitație să cadă pe cel mai bun…

subiecte

„Diagnosticul clinic în sarcină trimestrul I și II” (so far, so good) și… „Mecanismul contracției uterine”. Expir. Mother of God! Asta îi picase și lui R. cu o zi înainte! Jubilam în sinea mea că am mai apucat să repet cu el ce ar fi trebuit să răspund. Luase 10. M-am mai relaxat un pic. Ascultam curioasă și ce le-a picat celorlalți 4 colegi: „Declanșarea travaliului”, „HCG-ul”, „Anasarca feto-placentară” …not bad, hai că mai știu câteva din cuvintele astea.

După ce fiecăruia i-au fost consemnate subiectele de către asistent, în cea mai mormântală și serioasă liniște, cei 5 am ieșit din bibliotecă și am cotit la dreapta, spre zona de chiuretaje, către o anticameră unde urma să ne pregătim răspunsurile. Ușa anticamerei se deschide și prin ea alte 5 siluete, roșii și aburinde, așteptând să înceapă scufundarea în adrenalină și hiperprosexie. Era tura 1.

„Gata, haideți, sus!”

I swear it, dacă am fi avut toții un pic mai multă energie, probabil la comanda asta s-ar fi sărit în picioare cu „Să. Trăiți!” și un salut milităresc. Dar nu…toți eram mult prea epuizați și cei 5 care urmau să răspundă s-au ridicat obosiți și îmbătrâniți de pe scaune, ca să pornească în șir indian spre biblioteca de unde noi tocmai venisem. Țineau în mână, solemn, foile cu schițe de răspuns, agățându-se de ele ca Rose de ușa aia din Titanic.

titanic_door

Examenul are darul să îți crească atenția în așa hal, încât și acum îmi mai amintesc cu ce ruj era dată rezidenta care ne supraveghea și titlurile cărților de pe rafturi deasupra noastră, stivuite ca niște observatori tăcuți ai ororilor care s-au mai petrecut acolo… „Principii de anestezie în obstetrică-ginecologie”. Brrr…

Ok, să mă concentrez pe subiect. Mecanismul contracției uterine. (contracting brain muscle) Două scheme, o gogoașă cu actină și miozină, ceva cuvinte pe lângă pe care trebuia neapărat să le recit  – „complexul calciu-calmodulină”, „MLC-kinaza” „conexina 43”, „joncțiunile gap”, „inozitoltrifosfatul”  etc și apoi relaxarea: subiectul cu diagnosticul clinic… (contracts brain muscle again) Budin, Tarnier, McDonald…Uau ce tare! Mi-am amintit toate semnele clinice, alea cu nume proprii pe care nu le mai folosește nimeni. Lovely. Asta sigur o să îl impresioneze pe dom’ profesor.

Mă bucur de câteva momente de privit împrejur în timp ce așteptam să fim din nou convocați…

Curând se aude agitație pe coridor. Au ieșit cei de dinainte. Se apropie expulzia noastră din anticameră.

Ușa se deschide furios. „Gata, haideți!” răcnește semnalul, mai abitir decât o ruptură prematură de membrane (pentru necunoscători, asta grăbește alunecarea mobilului fetal în canalul de naștere). Alunecăm și noi, deci, spre ieșire, cu morcovul încă bine păstrat în sigmoid și enumerând în cap toți zeii de care am auzit vreodată, numai ca să intrăm în camera de „terapie intensivă neonatală” (adică biblioteca) unde trebuia să dăm socoteală pentru faptele noastre din anticameră.

(to be continued)

Atunci cand…post-sesiune (avem si tratament)

postpartum

Depresia post-partum reprezintă o tulburare afectivă manifestată cel mai adesea la 2-3 zile după despărțirea  de sesiune sau de ultimul examen greu. Debutul este lent, insidios, cu instalare completă în orele târzii ale nopții, când întrebările existențiale și privitul în tavan se potențează reciproc precum codeina și acetaminofenul. Conținutul ideativ e redus la o singură temă, recurentă și obsedantă: dacă ai fi putut răspunde mai bine la subiectul cu incontinența urinară? Dacă e posibil oare să pici la grilă? Dacă ai șanse să iei semestrul ăsta bursă? Dacă o să-ți fie rușine când se uită cineva la avizier să-ți vadă notele? Ce faci cu viața ta mai departe? În anul 6 preocupările sunt altele, dar regula se păstrează: povestea ta de supraviețuire determină o stare de tip Inception cu final nefericit – „forever stuck in limbo”.

pavor_nocturnus

Momentul de final al sesiunii, când ieși de la ultimul examen și îți dai check-in la cafenea cu colegii, deși ar trebui să fie unul de supremă bucurie și eliberare, în mod paradoxal, nope, nu e. Sesiunea devenise o stare de fapt, o sursă de inspirație pentru orice alt tip de activitate în afară de aceea de a învăța, iar acum, după dispariția autorității dictatoriale a următorului examen, ești într-o confuzie mentală de tip „now what?”. Nu mai ai împotriva a ce să te revolți. Te simți ca un veteran aruncat de valuri la marginea frontului, într-o insulă pașnică și neutră politic unde importanța războiului prin care ai trecut nu impresionează pe nimeni. Nivelurile de adrenalină și de cortizon au scăzut dramatic după ce s-a terminat sesiunea, iar colegii tăi, aliații tăi de suferință cu care ai luptat cot la cot și de care te simțeai legat ca un frate, încep să-și recapete caracteristicile „pre-belice”, când orgoliile și sindromul de „hater” te împiedicau să te apropii de ei.

nowwhat

După sesiune, deși ar trebui să te feliciți că nu ai ajuns ca un personaj din The Walking Dead (adică zombie autentic), ai tendința să îți minimalizezi reușitele. Cu cât te îndepărtezi de momentul 0 al bucuriei unei note bune, self-esteem-ul tău o ia pe o pantă exponențial descendentă. Travaliul greu prin care ai trecut înainte de examen se estompează în amintire și aproape că începi să îți dorești o nouă sesiune care să îți revalideze existența. Așa se întâmplă și la naștere – vezi mecanismul de uitare ocitocin-dependent.

Poate pe la alte facultăți beția post-examinală durează mai mult, dar la medicină e destul să mai auzi de o boală nouă ca să intri în downward spiral. Prima săptămână dintr-un nou semestru e de o cruzime înfricoșătoare. Erai curios să vezi cu ce se mănâncă ATI-ul, dar n-o să-ți placă dacă îți vorbește Dr. Bărăcan despre enzimele mult uitate ale biochimiei.

themore

N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. Bucuria zăcutului în pat după ce ai terminat, deși devalidată de frumusețea procrastinării, rămâne totuși o bucurie. Și atunci de ce tot obsedez pe aceeași temă dacă nu avem nevoie de tratament? Pentru că vreau să aduc în discuție adevăratul motiv al acestui articol – ne putem face baby-blues-ul încă și mai frumos. Prin sport. Am așteptat să citiți până aici ca să vă pot lovi cu propagandă. Mwahahah! E bine dacă nu v-ați deprimat până acum.

evilest

M-am bucurat să văd anul acesta ceva mai multă implicare în activitățile extracuriculare de tip sportiv. Poate nu știați, dar echipa de baschet a facultății noastre a luat locul 3 la cupa universității, iar o altă colegă a terminat a 2-la cros. Există atât printre noi, cât și printre cadrele didactice, exemple discrete și bune de urmat dacă cineva are receptori să îi descopere. De pildă, Profesorul Cucu. Atunci când îl mai auzeam povestind despre aventurile lui carpatice din tinerețe, nu îi proiectam imaginea pe Piatra Craiului, ci undeva sus departe, pe muntele Olimp: „Wow, he’s a …God. E ditamai chirurgul aaand a sportsguy?” Respect. Învățăturile lui de la cursuri începeau să capete dimensiuni profetice.

Mount_Olympus41

Atât intra cât și post-sesiune, datul cu bicicleta sau mersul pe munte îți menține starea de confort intelectual, iar anxietatea de dinainte de examen și riscul de depresie post-partum scade considerabil. Să nu mai vorbim de durerile de spate, când scumbag lumbar vertebrae îți reamintesc  câte ore ai stat la birou azi (în medie 14/zi de sesiune)…

Fiind reprezentanții lui „sana/sano” din expresia „Mens sana in corpore sano”, avem datoria de a duce vestea sportului mai departe. So, asumați-vă misiunea și începeți pâș pâș să escaladați nu numai muntele de informații de asimilat, ci și peretele de bouldering de la uzina Roman. Și ca să închei apoteotic, n-aș vrea să intimidez, dar…

v2

Gata, v-am pupat. Ne vedem în Piatra Craiului. Fiți blânzi.