Primul workshop organizat de SSCR – Brasov!

A fost odata ca niciodata o lume cu mulți studenti români care erau nemulțumiți de sistemul educațional, de dotările vechi, aparatura uzată, bibliotecile învechite, programele neconcordante cu cerințele de piață,  căminele defuncte și bursele mici. Pe masura  au trecut anii, ei au cerut,  de la conducerea universităților și de la minister o remediere pentru toate aceste neajunsuri – e vorba de o atitudine revendicativă cu fluctuații de intensitate care a devenit de fapt povestea mai multor generații blocate într-o tranziție eternă cu un final mult prea îndepărtat.

A fost odată ca niciodată o lume cu mai mulți studenți mediciniști care erau nemulțumiți pentru că învățau mult din cărți și sperau la o concretizare practică a celor învățate, înainte să ajungă în rezidențiat (deși li se tot amintea cât de privilegiați sunt că mai au șansa să intre în saloanele de pacienți și să mai adreseze măcar câteva întrebări, dacă nu să pună un stetoscop pe torace). Unii dintre acești nemulțumiți  au găsit ocazii de a fura meserie în practici de vară, alții în garzi iar alții și-au purtat  mai departe nemulțumirile resemnați… Mulți studenți au așteptat  vreme îndelungată, sprijin instituțional care să vină în întâmpinarea acestor nevoi a căror legitimitate nici măcar nu părea să fie întotdeauna recunoscută de cadrele didactice.

1

De la logica așteptării și a resemnării, unii au făcut saltul spre logica acțiunii, și-au dat seama că degeaba se așază într-o expectativă  verticală , degeaba cer ierarhic ceva, atâta timp cât mai simplu e să privești pe orizontală, să te organizezi, să ceri de la tine însuți ce alții nu pot sau nu vor să îți ofere și să identifici soluții prin eforturi proprii, mai degrabă decât să speri că ele vor coborâ din senin, la inițiativa cine știe cărui binevoitor din cine știe ce administrație. Printr-un asemenea salt s-au născut proiecte studențești frumoase, dintre care și cel al  Societății Studențesti de Chirurgie din România (SSCR), o organizație nonguvernamentală înființată de UMF Carol Davila București, o organizație întemeiată de studenți, pentru studenți care caută să compenseze deficitul de practică din zona învățământului universitar medical, prin workshopuri cu adresabilitate largă. Particularitatea SSCR este că e o organizație studențească fără bariere de centru universitar, o organizație care a înființat filiale  în 11 centre cu facultăți de medicină din țară, amintind de numitorul comun  al învățăceilor din domeniul medical, amintind că, dincolo de diferențele și orgoliile locale, avem vulnerabilități și nevoi similare. Începând cu primăvara anului 2016, SSCR-ul a deschis o filială și la Brașov iar primul eveniment a avut loc chiar în aceste zile: workshopul Knots and Sutures- 1st edition.

ssscr

M-am dus, în calitate de observator,  la prima zi a acestui workshop organizat de SSCR-filiala Brașov cu sentimente relativ contradictorii: pe de o parte mă bucuram că lucrurile s-au concretizat în forma asta atât de rapid (dacă e să mă raportez la momentul inițierii demersurilor instituționale de înființare a acestei filiale), pe de altă parte priveam cu o oarecare neîncredere debutul acestui proiect organizat de studenții din anii mici, având impresia că vor fi urmăriți de o inevitabilă umbră a stângăciilor și problemelor pe care nu le anticipaseră. M-am îndreptat spre Spitalul Județean, acolo unde colegii mei obținuseră, prin contribuția cadrelor didactice,  celebra sală de la etajul 1, din piramida de sticlă (un loc care, pentru generația mea, părea un soi de tărâm ezoteric, atâta timp cât nu reușeam  să organizăm nici măcar microcursul săptămânal de Chirurgie, atunci când femeia de serviciu ne expedia afară din sala de la etajul 6).  În fața spitalului, fetele puneau la punct ultimele detalii, neutralizând anxietățile anticipației cu fum de țigară și conversații aprinse. Probleme de ultim moment, neînțelegeri la debut? (întreb eu, ușor malițios). Nicidecum, clarificări de echipă, mi se răspunde politicos. Emoțiile se citesc dar nu paralizează, telefoanele și instrucțiunile curg exact, totul pare bine planificat și mai ales fiecare pare să știe ce are de făcut. Este prezentă și echipa de studenți SSCR de la București, în frunte cu președintele ei, vine și presa. Sala de evenimente s-a transformat într-un  respectabil training zone care îți inspiră încredere și profesionalism: câmpuri colorate, instrumentar individual, materiale informative, toți studenții  echipați complet, alături de trainerii ușor identificabili prin ecusoane și costume de spital cu nume cusut direct pe țesătură. Aproape că m-am simțit stingher într-un spațiu atât de funcțional și de bine împărțit 🙂 (cu care, recunosc nu am fost obișnuit).

2

Evenimentul începe: cuvântul de deschidere e surprins și de jurnaliști. Expresiile emoționate și vaga nesiguranță a unor discursuri sunt întâmpinate însă cu zâmbete. Președintele SSCR Brașov  a amintit că,  deși workshopul a fost gândit inițial pentru anii mici, preclinici, dar dată fiind premiera așteptată de toți studenții a acestui eveniment, au fost acceptați și ucenici din ani mai mari (dar prezentările și-au păstrat însă accesibilitatea și adresabilitate și către zona preclinicului). După poze  și aplauze s-a trecut la treabă, la prezentările incluse în program (care au fost făcute de studenții brașoveni care au participat la alte traininguri pregătite de SSCR în țară, de-a lungul timpului).

Oana Grigorescu (Anul 2 MD) a vorbit despre asepsie și antisepsie, despre pregătirea pentru accesul în sala de operație. Prezentarea a acoperit, printre altele,  definițiile conceptelor cheie, importanța lor în chirurgie, un scurt istoric, clasificarea antisepticelor, tehnici de spălare în chirurgie, de îmbrăcare a halatului și tehnica punerii mănușilor chirurgicale. A fost o prezentare de care am rămas impresionat, nu doar pentru că vorbitoarea nu s-a mulțumit să citească steril de pe slideuri, nu doar pentru că prezentarea a inclus filmulețe scurte care să fixeze vizual, concret cele expuse, dar pentru că a avut o logică, o coerență cap-coadă, pentru că a justificat fiecare element nou introdus într-o manieră interactivă cu publicul, bazată pe întrebări (de ce e betadina cea mai răspândită substanță antiseptică în spitale? De ce nu te așezi cu spatele la pacient în timpul operației? cum te miști în sala de operație? de ce te speli pe mâini dinspre proximal spre distal? etc)   dar și pe scenarii (ce faci dacă îți vine să strănuți în timpul operației? ce faci dacă ai un disconfort nazal în timp ce stai deasupra pacientului? etc).

Cealaltă prezentare a fost făcută de Tibi Ioniță și a vizat instrumentarul chirugical. Desfășurare similară: definiri conceptuale, clasificări ale obiectelor utilizate în chirurgie și câteva repere esențiale și practice pentru fiecare dintre acestea (de la elementele care intră în alcătuirea unui bisturiu sau unei pense, la felul în care acestea se înmânează, se manevrează, de la tipurile de ace și fire, cu avantaje și dezavantaje, la portac și pense).

Studenții au mers apoi la sala de operație pentru a pune în aplicare toate regulile prezentate: au avut ocazia să se pregătească, să efectueze propriu zis spălarea mâinilor, să îmbrace halatul și mănușile. Au primit de asemenea explicații recapitulative de la traineri despre tot instrumentarul chirurgical înainte de a învăța să facă primele noduri.

Mi-a plăcut seriozitatea organică a întregului  demers: de la fundamentarea bibliografică a materialelor prezentate pe slideuri, la caracterul dinamic și interactiv al prezentărilor, la individualizarea demersului pedagogic, la strategiile  de recapitulare,  la case-scenarios integrate în expuneri,  aplicabilitatea practică testată individual, atmosfera prietenoasă și încurajatoare, bunăvoința și entuziasmul celor prezenți (adică exact multe din lucrurile alea care uneori lipsesc în cadrul instituțional al facultății, nici nu are sens să intru în justificarea acestor stări de fapt). La evenimentul SSCR, inevitabil înveți, inevitabil informația ajunge într-un fel la tine și cred că acesta e cel mai înalt deziderat ce poate fi atins într-o comunicare cu mize pedagogice – când cei inspirați, antrenați și dornici să te facă să înțelegi ceva reușesc să ajungă într-un fel la tine, să certifice că mesajul lor a atins destinația corespunzător. Una peste alta am sesizat consecvența,  atenția la detalii și dorința de perfecționare a trainerilor pe care i-am văzut în prima zi a workshopului.

20160408_185103

Așadar, SSCR-ul a adus, din punctul meu de vedere premisele deznodământului favorabil al poveștii eternelor cereri și nevoi studențești precipitate adesea în lamentații fără rezultat, în furt de meserie haotic, prin cine știe ce practică de vară norocoasă. Prin workshopul SSCR care are de acum și filială la Brașov studenții nu doar că își îmbunătățesc competențele profesionale, dar ei devin beneficiari ai unei forme demne, exemplare de generozitate, colegialitate, trăiesc sănătoasa senzație că suntem acolo unii pentru alții, să învățăm unii de la alții ceva basic și universal pentru profesia noastră (indiferent de ce specializare ne-am alege), nu să anticipăm viitorul rezident/specialist pe care îl vom evita pentru că ni se pare că oricum e praf, nu să lansăm comentarii despre cum (nu) ne-am luat examenele, nu să ne minunăm că unii și alții au trecut de anul X. Răutățile și neîncrederea  în colegii de breaslă de mai târziu, din rezidențiat și specialitate sunt lucruri răspândite și se cultivă încă din facultate… din fericire, avem de acum oportunități precum cele aduse de SSCR pentru a așeza măcar premisele de contrabalansare a dezbinării la care suntem expuși. Prima zi la primul workshop SSCR-Brașov mi-a dat impresia că acest proiect aduce o doză de firesc colegial și profesional.

La Brașov studenții chiar își văd de treabă, chiar și atunci când facultatea nu poate să le găsească acea treabă de care au atâta nevoie. Felicitări echipei SSCR-Brașov.  Ați scris o pagină importantă în istoria (uneori cam anemică și amnezică) a studenției brașovene. Le mulțumesc, de asemenea, și colegilor de la București pentru exportul acestei filosofii de succes, pentru sprijinul și implicarea în acest proiect. Anul trecut ASSM-ul a organizat în premieră Zilele Educației Medicale brașovene, anul ăsta SSCR-ul înființează o filială la Brașov, la anul, cine știe… pe undeva începe să-mi pară rău că termin facultatea.

Până una alta,  urmăriți cu atenție și implicați-vă în tot ce pregătește  SSCR- Brașov. Investiția o faceți în voi și, de ce nu, în generațiile viitoare cărora veți avea ocazia, la rândul vostru, să le oferiti mai departe ucenicia de care v-ați bucurat, chiar și fără un doctorat sau o catedră. Învață și împărtășește!

 

Practica la Psihiatrie (V)

Cu tot haosul ăsta al începutului de an universitar, în care agasanta lipsă de practică la stagiu se simte de-a dreptul… zosterian (then again… nobody cares),  mi-am amintit, cu ironie, de faptul că la finalul lunii septembrie, adică la finalul  vacanţei până la urmă,  am avut o activitate mai consistentă în spital decât în săptămânile astea care au trecut. Se întâmpla în  ultimele zile de practică de vara (sau de vara… in prelungiri tomnatice) la Spitalul de Psihiatrie, când m-am dus şi, eu ca tot studentul prevăzător, să îmi mai pregătesc din posibilul şi inutilul material pentru viitoarea şi chinuitoarea lucrare de licenţă. Aveam de aplicat nişte scale privitoare la efectele secundare ale unor medicamente şi dădeam cu bună ziua prin fiecare salon, după ce, în prealabil căpătasem acces la foi, uneori cu politeţe şi zâmbet, alteori cu  temeri şi pocnit de fălci din partea asistentelor (n-a fost singulară situaţia în care am primit expresia familiară de cââh, studenţi, go away-go away, don t touch the precious documents, urmată de o aplecare protectoare deasupra foilor de observaţie, de parcă aş fi venit la furat). Câteva ore în câteva dimineţi s-au dovedit destul de pline, m-am simţit chiar obosit la final, că doar făcusem treabă prin saloanele care îmi deveniseră suficient de familiare – probabil şi eu devenisem familiar şi nu doar personalului medical – o pacientă care m-a tot văzut prin spital în acele zile m-a întrebat la un moment dat: până la urmă, astăzi te internezi şi tu? ( o fi avut şi ea dreptate să mă întrebe, mai în glumă mai în serios, chestii din astea, în fond nu eram nici doctor, nici pacient, deci nici cal nici magar – era cazul să mă hotărăsc ce tot fac în spitalul ăla…).

20150907_124100

Momentul culminant al practicii din spital s-a lăsat aşteptat până în ultima zi, că aşa e frumos, să închei festinul rutinelor cu ceva memorabil, dezvăluit ochilor neiniţiaţi complet abrupt, întâmplător, fără cine ştie ce avertismente. După ce am flectat zeci de articulaţii în căutarea rigidităţii măsurabile, după Radio Free Eminescu,  cărucioare roz în faţa intrării, după curtea-acvariu în care pluteau, la viteze diferite şi în ritmuri diferite pacienţi depresivi, maniacali, schizofrenici, după chipsuri şi ţigări împărţite pe bancă, poveşti despre abuzuri greu de imaginat, deliruri şi halucinaţii ciudate, ce ar mai fi putut urma? Saloanele pacienţilor supravegheaţi permanent, dincolo de camera de urgenţe. Nu mi-am imaginat că acea cameră de urgenţe este doar un purgatoriu pentru iadul anarhiei mentale de după colţ, păzit, ce e drept,  cu o uşă permanent închisă cu cheia, dincolo de care stau brancardieri şi gardieni.

Căutând ultimii pacienţi pentru protocolul de licenţă, am auzit că ar fi două cazuri interesante, la parterul spitalului, la saloanele supravegheate. Rezidentul, calm şi stăpân pe sine, pe post de călăuză Virgil-like dantescă (deci, Divina comedie de pe… Eminescu), m-a condus spre unul dintre acele saloane şi a deschis uşa. Un pacient se ridicase din pat, in fundul gol,  şi taman la deschiderea usii, intr-o sincronizare cvasi-perfectă pe care ar fi apreciat-o orice regizor european,  scăpase câteva bucăţi de materii fecale  în mijlocul salonului, îndreptându-se imperturbabil spre chiuveta şi coşul de gunoi de la perete, cu perna în mână. Impresionant era faptul că jumătatea inferioară a corpului părea să fie decuplată, divorţată de jumătatea superioară, fiecare acţiona în legea ei, pacientul aproape că nici nu băgase de seamă ce se întâmpla la altitudinea perineală. Aveam impresia că acest divorţ somatic avea să îşi afle un happy-end, odată cu atingerea chiuvetei, că săpunul, apa, privirea orientată aveau să îmi redea impresia unităţii personale a  suferindului. Nu s-a întâmplat aşa… ajuns în dreptul coşului de gunoi, pacientul a ridicat capacul şi a îndesat pur şi simplu perna pe care o ţinea în mână în cilindrul de plastic (a apăsat-o bine, ca să intre cu totul) apoi a pus capacul, încheind misiunea de igienizare şi s-a îndreptat înapoi spre pat, urmând dâra fecalică lăsată în urmă. Rezidentul a chemat infirmiera şi mi-a sugerat, evident, să revin mai târziu în încăperea respectivă, recomandându-mi alt salon, mai modest în… suprarealism, am crezut eu.

Cealaltă încăpere sufocant de caldă, pregătea altă surpriză. Un amalgam de decompensări în cele mai bizare forme, alăturate într-un puzzle eterogen de ţăndări mentale. În stânga o pacientă cu privire fixă, un fel de scanner uman care a m-a măsurat complet, de sus până jos, de când am intrat. Fiecare pas părea să fie atent cântărit, descompus în toată secvenţialitatea motorie de ochii necruţători, hipnotici şi insistenţi. În paturile din faţă, aproape lipite unul de celălalt, două femei la extreme: cea din dreapta, masivă, între două vârste, vizibil agitată, cu părul vâlvoi,  perora blesteme biblice, frustrată de faptul că era contenţionată cu legături. M-aţi răstignit ca pe Hristos aici, dar nu veţi rămâne nepedepsiţi. Halatul alb pe care îl purtam părea să o enerveze şi mai tare: până acum nu m-aţi băgat în seamă şi acum am un doctor numai pentru mine la pat, vă jucaţi cu mine? Credeţi că sunt de jucărie? O să vedeţi voi, doctoraşilor. Diminutivul cu care fusesem alintat în urmă cu un an, în curtea spitalului, avea acum un ecou sinistru şi ameninţător. Apoi pacienta m-a privit rugător: dezleagă-mă, hai, te rog eu mult, mă doare – moment cheie când începi să înţelegi ceva din necesitatea decuplării emoţiilor de discernământul clinic – un om în suferinţă îţi cere ajutorul dar el nu îşi permite să uzeze adecvat de libertatea cuvenită tuturor, nu o poate gestiona în acel moment, deci n-ai cum să i-o redai fără să îl pui pe el şi pe alţii în pericol. În patul de alături, o imagine ameţitor de antitetică: o pacientă tânără, slabă, cu păr lung, des şi negru, de păpuşă,  acoperită pe jumătate cu plapuma, deşi e o zăpuşeală greu de suportat zăcea într-o stare catatonică. Gamba atârna afară din pat, la fel şi mâna conectată la o perfuzie, absente şi inerte amândouă. Broboane de sudoare îi curgeau pe faţă nestingherite şi muştele din salon se aşezau sfidătoare pe frunte, pe degetele de la picioare, pe gambe. Pacienta este pur şi simplu statuificată, îngheţată în timp şi spaţiu, nu schiţa nici umbra unui gest  de deranj faţă de supărătoarele insecte şi totuşi era vie, respira discret, pe gură şi, dacă te uitai atent, reuşeai să prinzi mişcările  subtile ale privirii. Paturile din dreapta: o pacientă care îşi ţinea antebraţele în aer şi mâinile flectate, magnetizate de cine ştie ce forţă a delirului. Toată coregrafia era însoţită de un şir lung de cuvinte neinteligibile cu note acute – parcă dirija partitura unei orchestre imaginare sinistre.

Femeia cu care trebuia să discut dormea, am trezit-o, uşor jenat, dar n-a părut deloc deranjată. S-a ridicat din pat şi şi-a cerut scuze, solicitând un răgaz spre a-şi face toaleta, făcând perfect abstracţie  de peisajul dezolant, al stărilor contradictorii din jurul ei, al vaietului delirant din spatele meu, al privirii radar din stânga şi al blestemelor livrate din patul de vis-a-vis. Mai că mă aşteptam să mă servească cu o cafea, ca şi când venisem în vizită la reşedinţa de vacanţă de lângă lac, unde trăsese un pui de somn zdravăn şi odihnitor. Mai apoi mi-am dat seama că era într-un episod maniacal şi practic avea atât de multe să-mi spună, încât cu greu reuşea să mai urmărească ce se întâmplă în jur. I-am flectat articulaţiile, am rugat-o  să meargă dintr-un capăt în celălalt al încăperii care părea atât de strâmtă şi totuşi nesfârşită, încorporând atâtea şi atâtea tipuri de haos labirintic, eterogenă – fiecare pacient decompensat dezvăluia o lume interioară scăpată de sub control, de sub categoriile fundamentale ale spaţiului şi ale timpului şi acest flux al dezordinilor interioare revărsate în gesturi şi comportamente se amesteca într-un melanj asurzitor care te lovea… incredibil de tare şi extrem de aproape. O senzaţie vagă de claustrofobie şi ameninţare m-a învăluit, imediat ce am terminat de aplicat scala: curiozitatea românească tipică din alte saloane care îţi dă senzaţia că fiecare anamneză e, în sine, un spectacol pe care îl prestezi pentru un public întâmplător şi calm lipsea de această dată. Pacienţii erau prea preocupaţi de experienţele lor delirante, catatonice şi totuşi, părea că oricând ai fi putut deveni personaj în realitatea lor, parcă în orice moment ai fi putut fi perceput drept un pericol pe care ar fi căutat să îl anihileze. Mă aflam într-o atmosferă a rivalităţii  ameninţărilor (fiecare cu doza ei de imaginar corespunzător) – eu mă temeam de imprevizibilitatea lor iar ei de a mea, o rivalitate  ce nu putea fi consolată prin convenţia tipică asumată în alte spitale: doctorii sunt acolo ca să ajute iar pacienţii sunt acolo pentru că au nevoie de ajutor.

Am părăsit salonul, urmărit de pacienta care îmi tot cerea un pix şi care avea încă multe să îmi spună. M-am pregătit de plecare chiar la ora mesei de prânz. Pacienţii din saloanele vecine improvizaseră o masă, direct pe coridor şi se înfruptau din castroane cu poftă şi dezinvoltură de parcă ar fi ieşit la o terasă sau la un picnic.  Un bătrân cocoşat şi fără dinţi refuza să intre în salonul său sau să se aşeze, prefera perimetrul familiar de lângă tocul unei uşi, unde poposise în ortostatism, de mai bine de jumătate de oră. Ţinea castronul de ciorbă undeva la nivelul şoldului şi ducea fiertura la gură cu lingura, lent,  parcă ar fi ridicat plafoane de beton cu macaraua. Totul avea un aer festiv şi mişcările erau pline de emfază, menite parcă să impresioneze audienţa brancardierilor şi a gardienilor cu priviri absente. Ceva trist şi ceva amuzant, ceva ludic şi ceva grav în acelaşi timp în această împletire ciudată între atmosfera de sărbătoare a prânzului şi indiferenţa rătăcită a celor din paturile de salon. Probabil că pentru pacienţii din saloanele supravegheat chiar şi o masă de prânz obişnuită devine prilej de sărbătoare, o nouă victorie a unei palide umbre de normalitate, între acei pereţi unde minţile au fost detonate, de puseul acut al bolii.

Am ieşit din secţia supravegheată, cu foile completate. Cheia s-a răsucit, cu zgomot de temniţă, în spatele meu. Am coborât scările spitalului şi m-am oprit la o ţigară pe trotuar. Ritualurile firescului îşi reintrau în drepturi….

 

Practica la Psihiatrie (IV)

Anul ăsta am făcut practica de vară aşa, mai sincopat. Câteva zile da, apoi ba, mai o gardă, mai o lene, mai o bere (două, trei, patru, fără licenţe hepatice) mai alte activităţi (gen tăiat legitimaţii la admitere, yuu huuu ca să nu zic că mi-am neglijat complet my (pseudo)surgical skills). Şi de când s-a terminat sesiunea, m-am tot dus la practică, m-am tot trezit urcând Dealul Cetăţii, pe strada Mihai Eminescu, tot la Spitalul de Psihiatrie,  în speranţa că, în cele din urmă, mă voi apuca şi de lucrarea de licenţă (n-am să ating subiectul ăsta generator de sentimente de vinovăţie, frustrare şi procastinare chiar în aceste momente… argghhhh). Şi n-a fost niciun bai că nu m-am forţat cu prezenţa zi de zi, ca la stagii, şi  asta pentru că, aşa cum sugera şi Geomerula nobody cares, nu-ţi face nimeni pontajul şi nu se miră nimeni că ai apărut sau că ai dispărut (şi până la urmă, îţi permiţi, măcar într-un an să suferi de sindromul suficienţei de vacanţă). Iar dacă facebookul dezvăluia instantaneele cu diverse capitale europene, marea albastră şi haleala apetisantă de la masa celor evadaţi în vacanţe, eu m-am mulţumit cu profilul cameleonic al Spitalului de Psihiatrie (jumate bej, jumate verde), zona crepusculară unde întotdeauna ai parte de surprize (trebuie niţică răbdare, altfel iute o să ţi se pară plictisitor).

Anul trecut remarcam doar aşezarea în periferie de codru şi deasupra centrului vechi a Spitalului. Anul ăsta, urcând dealul în fiecare zi m-am împleticit de designul urban aparte şi proximităţile contrastante:  un salon de întreţinere corporală, o vilă în curtea căreia proprietarul udă gazonul tuns la milimetru dimineaţa, maşini de lux, una dintre cele mai scumpe proprietăţi din tot Braşovul (nu mai pun la socoteală catedrala cu boxe în curte). Dar am călcat pe pavaj nou, pe trotuarul din piatră cubică născut şi crescut chiar in timpul excursiilor mele şi ale Baronului Sâmbătă la spital. Şi parcă e altceva când te împlânţi în pietre proaspete, sa îţi fumezi ţigara şi poate sa sugi dintr-o cafea cu paiul (nu-i aşa Baroane?), făcând pariuri mentale în ceea ce priveşte destinaţiile  trecătorilor care veneau agale pe strada (ăsta intră la Salon, la masaje şi manichiură, la răsfăţ al simţurilor sau intră la spital?)  înainte să faci pasul decisiv prin uşa de la Urgenţe.

22

Un inventar generos de scene şi faze cules şi anul acesta din practică –  le-a condensat prea bine Baronu Sâmbătă în poeziile postate pe facebook care vor muri pe un timeline, într-un newsfeed în care înoată la grămadă videouri cu pisici, Bendeac şi check-in-uri de vacanţă, dar pe care le voi resuscita eu aici, cu sau fără permisiunea dânsului (ca să facem dreptate lirismului născut pe tărâmul asocierilor libere şi al antipsihoticelor). Deci, fabrica de contexte, teatru de răboi, epicentrul absurdului lumii, gândaci, Radio Free Eminescu and more…

Instantanee din memorie aşa, fără poveşti prea multe:

Coridoare înfierbantate de anxietăţi nocturne si dogoarea de iulie pe care bântuie muzica pop a anilor 80 (Madonna concertează în aripa femeilor… La Isla Bonita, chiar suntem pe o insulă… de pe care cei mai mulţi vor să plece, paradoxal nu întotdeauna pacienţii).

Ochi dulci şi pupici imaginari transmişi de pacientele vioaie, la ore la care halatele studenţeşti încă nici nu şi-au descreţit cutele presate aleator în rucsacuri.

Priviri care dărâmă pereţi care te împietresc, fân în loc de păr (fără şărpi meduzieni), cerşetoria ţigărilor, MULT MAI MULTE saluturi decât în oricare spital în care am fost, capoturi şi halate soioase, pijamale de pe care s-a şters optimismul floricelelor şi culorilor vii (sau poate or fi din alea vintage, cu patina timpului pe ele), hematoame periorbitare imense (cine ştie ce violenţe domestice).

Senzaţia de oprire a timpului , jos la parter, în spatele unei uşi prin care doar cei cu cheie pot pătrunde – un coridor plin de comentarii, muzică şi agitaţie chiar şi după ora zece seara. Doctoriţe tinere entuziaste şi gravide, Jingle Bells sonerie de telefon, discuţii despre şniţele.

Entuziasmul maniacal al poveştilor, detaliilor, desenelor, rugina de pe gardul pe care am stat rezemat şi care mi-a conturat umerii prin halat. Dorinţa aprigă de a minimaliza problemele, de a anula existenţa unui dezechilibru psihic (în foaia de transfer de la Judeţean scrie ca aţi înghiţit o supradoză de medicamente şi v-au făcut spălătură gastrică. Da de unde, n-aveam eu atâtea pastile, am dormit mai mult pur şi simplu acum vreau să plec acasă. Nu vă putem da drumul în pijama pe stradă. Păi stau aici, aproape, pe strada Lungă).

Registrul de la Urgenţe dens în cazuri de schizofrenie decompensată dar şi în intoxicaţii (voluntare!) etilice, plus ocazionalele intoxicaţii cu etnobotanice.

Registrul cu obiecte lăsate la magazie, asemănător celui dintr-un penitenciar.

Vegetaţia care se insinuează convingător prin geamurile zăbrelite, plante care par mai înalte decât pacienţii, parcă totul ar fi teleportat într-o junglă amazoniană.

Examinare în mijlocul invaziei de gândaci zgândăriţi de fumigaţii. Şi cum vă mai simţiţi azi? (întrebare urmată de gestul reparator cu două degete care înlătură gândacul de pe pijamaua pacientului). Amintiri vii şi mişcătoare: ajungi acasă şi doi gândaci îţi ies din buzunar, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni.

Reprezentanţii medicali care par să aibă întotdeauna prioritate în cabinete, de obicei profile masculine tinere, pantaloni mulaţi, cămăşi chic, genţi de piele şi zâmbete care anticipează bonusuri generoase.

Invitaţii la empatie din partea pacienţilor: cum te-ai simţi dacă fiica ta nu ar avea habar  pe ce lume trăieşte, fiul tău cel mai mare ar fi mort şi celălalt fiu ar fi închis la spitalul de nebuni?

Halucinaţii şi deliruri: organe care putrezesc pe dinăuntru, voci care spun că nu eşti bun de nimic şi că trebuie să te sinucizi, senzaţia că lumea te loveşte într-o descărcare electrică unică ce îţi penetrează craniul, senzaţia că aragazul vrea să îţi facă rău, că un străin îţi pune ursuleţi de pluş în geam. Asalt cu cuţitul (l-am băgat puţin să văd cum intră). Revelaţia că sunt doar 3 oameni pe lumea asta, restul sunt bucăţi de carne care se vaporizează la ieşirea din salon, pentru că nu sunt legate de o slujbă şi o casă anume (fits the profile, pentru studenţii la medicină).

20150803_192826

De neuitat momentul păzitului unui  cărucior roz şi gol parcat regulamentar (?) în faţa spitalului, lângă gardul pe care stă anunţul că, la rândul său, obiectivul public (adică spitalul) e protejat de o firmă de securitate (în mod ironic în spatele indicatorului montat pe gard se află chiar rampa de gunoi). Contrastele care dizolvă vanităţi şi nevoia de sens imortalizată în această imagine: o maşină de lux, contorsionare studenţească, un lanţ oficial al păzitorilor, un cărucior roz în locul în care opresc Ambulanţele şi, în fundal, intrarea în spital. Desenează mental un triunghi şi vezi că toate drumurile duc la Urgenţă… punctul de convergenţă de la Urgenţă.

Iar la final, poeziile Baronului:

jurnal de front

nu mai ştiu a câta zi e,
probabil trebuia să scriu aici.
cert e că teatrul de război
nu are teatru de operaţii.

şi nu ne batem decât cu noi
şi cu ineficienţa înţelegerii pacienţilor.
până la identificarea cu ei.
până la identificare.

ne deosebesc doar coroana şi sceptrul,
sau halat, cum le numesc civilii.
iadul nu poate fi celălalt,
e doar interfaţa mea cu el.

dar nu poţi rămâne serios aici,
în fabrica de contexte,
când sună mobilul unui şef de secţie.
Jingle Bells.

după cum spuneam,
identificare.

contraexod

cineva a lăsat un cărucior roz
chiar în faţa spitalului,
şi asta e sursa umorului nostru,
lipsa de context din faţa
fabricii de contexte.

un loc singular,
epicentru subtil
al absurdului lumii.
insulă de solipsism.

şi ieşirea te duce din alb şi gri şi rugină
în umbre şi culori şi iluminare stradală,
ca un exod dintr-un Egipt psihotic.

aşa că te întrebi
cine naiba şi-ar aduce copilul
în locul din care pleci întrebându-te
câte ţigări încap într-un spital de psihiatrie.

Radio Free Eminescu

secție de spital, femei. majoritatea schizofrenice.
fumigații, gândaci. paradoxal, personal de treabă.
o superbă clădire de secol nouăsprezece, holuri și ferestre mari. cu gratii.
undeva la etajul doi, arhitectură labirintică. un fel de insulă.

liniște, vizita de dimineață. povești.
frici, voci. „vreau să plec”.
așteptare, anamneză. discuții despre suferința altora.
diagnostic, diagnostic diferențial. antipsihotice oricum.

și, la un moment dat, te blochezi.
Madonna, „La Isla Bonita”, dintr-un birou -culmea!- ,
ca un contrapunct absurd la ce se întâmplă.
scânteia divină din Adam Frankenstein.

și muzica pop a anilor ’80-’90,
la fel ca și pacienții, e aici pentru binele ei.
așa că și-a găsit adăpost într-un radio,
din care zburdă, ingenuă, pe holuri.

„i-auzi, bă Sever, Radio Free Eminescu”

Practica la Psihiatrie (III)

Dimineața pe răcoare, curticica spitalului de psihiatrie devine locul în care realitatea familiară se desface strat cu strat, până la stadiul de haos imaculat – fațadele scorojite parcă dintotdeauna, dalele de piatră ciobite într-un alt ev,  pașii îndreptați fără scop, privirile împrăștiate, aceleași chiștoace de țigări aspirate dincolo de filtru iar și iar dau senzația unei ieșiri din timp, a unei eternități circumscrise între pereți, construite din întâmplare și dezordine – curtea spitalului de psihiatrie este spațiul în care sistemul uman de iluzii se prăbușește, in care aroganta civilizatiei se dezintegreaza, dezvăluind transparent intimitatea indiferentă a universului: nu există ordine mai înaltă, scopuri precise și sensuri generale pentru existența noastră.

Doar halatul mă separă dar nu mă protejează de această condensare a dezordinii sedate. Îmi permit luxul studențesc al zăbovirii pe bancă, al admirării acestui spectacol improvizat, fără regizor și actori profesioniști. Doamna E. mă invită să îi pipăi urmele unei fracturi craniene cu înfundare – e locul unde soțul a lovit-o cu un aparat radio în tinerețe – e gropița care adună amintirea unei violențe ce și-a trimis ecourile invizibile în creier, producând o deraiere mentală ireversibilă. Biografia doamnei E. e o cronică a bătăilor de tot soiul: agresată de soț în numeroase rânduri, dată afară din casă, agresată de boschetari și de tot felul de localnici perverși, prin gara Brasov sau prin imprejurimi,  doamna E. a ajuns în cele din urmă la spital dar și în grija unui misterios Gheorghe (care îi aduce papuci, țigări și îi mai arde și câte o palmă, de dragul vremurilor trecute). Logoreea și glumele doamnei E., usurinta cu care trece de la scatoalcele incasate la haladuiala pe strazi si mai apoi la cerceii pe care si i-a pus in urechi sfideaza proporția suferințelor prin care pare să fi trecut, ca un mecanism de apărare, ca și cum gândurile ei nu ar putea stărui  să cuprindă mai mult de cateva secunde acest cartof fierbinte al amintirilor dureroase.

iesire spre curte

Tânărul D. are ochi de copil și părul alb – doamna E. îi spune blegul cu ața în fund, pentru că de pantalonii de pijama îi atârnă zi de zi un fir textil deșirat – se învârte prin curte, ocolind precaut denivelările din beton, de parcă ar evita pericolul unor prăpăstii muntoase, din când în când se apleacă și culege obiecte invizibile, cu două degete, icnind subțire, în culmea unei încântări pe care ceilalți nu o pot împărtăși. Două doamne brodează pe banca din dreapta modele misterioase pe materiale care nu vor decora și nu vor valora niciodată nimic, gașca băieților cercetează mucurile de pe jos, căutând o porție de tutun reciclabil. Cerșetorii de țigări devin și cerșetori de cafea și primesc de la câte un bolnav mai generos și mai norocos, stropi de licoare neagră în pahare de iaurt vechi și șterse, pe care le plescăie de parcă ar savura o Lavazza  într-un local de fițe. O doamnă stă rezemată pe pervazul geamului de la salon și se uită revoltată în curte, cerând, cu ochii adormiți să fie lăsată în pace. Doamna E. comentează despre toți și despre toate – pare să identifice precis năravurile fiecăruia (ăsta mereu vrea o felie de pâine, ăsta e un mutalău nu salută niciodată, aia bea prea multă apă și se dă bine pe lângă gardian etc) și nu ratează ocazia, ilustrându-și  pe deplin hipoprosexia, să glumească și să facă observații doctorilor și asistentelor aflați în trecere. O dor molarii (atâția câți mai are) și visează să își pună dinți noi – până atunci se anesteziază cu fum de țigară.  Chipuri fără expresie,  picioare care abia se târăsc sunt secondate și dublate de vorbăreți vioi. Glasuri subțirele, ascuțite, se amestecă cu basurile dogite de tutun și cu sâsâiala celor rămași fără incisivi, lentoarea depresivilor e ocolită și uneori întreruptă de energia matinală a altor pacienți  care se plimbă dintr-un colț al curții în celălalt pe benzi invizibile … e ca un acvariu în aer liber în care plutesc oameni și probleme.

În acest aer al minților împotmolite ireversibil, al bolilor iremediabile ce își traduc expresia în ochi și în postură  în acest aer al celor care dau senzația că au fost concediați din rândurile umanității, e loc și de optimism. O pacientă se oferă să stea de vorba cu mine, auzind că aș fi interesat de o anumită patologie psihică: schizofrenie? EU am schizofrenie, îți stau la dispoziție dacă vrei să vorbim. Domnișoara A. are o poveste impresionantă despre cum religia ajunge să facă praf mințile vulnerabile – domnișoara nu are nici 30 de ani, mama ei a fost diagnosticată în tinerețe cu patologie psihică, provine dintr-o familie cu istoric de violență între părinți, dar a terminat și școală generală și liceu și facultate. Câteva propoziții amenințătoare rostite de o colegă, cu privire la soarta sufletului ei după moarte au aprins o neliniște de care tânăra nu a mai putut scăpa ani de zile. Frecventând rând pe rând o mulțime de secte, fata nu a putut să se elibereze de un profund sentiment de vinovăție (că păcătuiește și că va fi pedepsită) si  nici de o intensă teamă de iad  – ambele fiind mai degrabă amorsate și intensificate, deci nu domolite, de comunitățile religioase. Sub această presiune, psihicul ei vulnerabil a cedat: doar două simptome psihotice (halucinații vizuale și auditive) dar mai ales o stare de neputință și frică paralizantă au adus-o, în cele din urmă, la spital, unde a fost diagnosticată cu schizofrenie: caz desprins din carte – istoric familial psihiatric preexistent, surse de stres intense, vârstă între 20-40 de ani (vârsta la care se declanșează schizofrenia ca tulburare primară), prezente simptome pozitive și negative. După prima internare, a căutat să își întrerupă tratamentul până a căzut într-o stare de disperare și a avut o tentativă de suicid care a readus-o la secția Psihiatrie. Cu medicația actuală care include și stabilizator de dispoziție, se simte mai bine.  Fata vorbește neobișnuit de lucid despre problemele ei – își conștientizează boala dar și greșelile, își analizează calm evoluția și nu ezită sa împărtășeasca niciun amănunt. E fericită și ușurată că a scăpat de obsesia religioasă, de sectele și cărțile care i-au adâncit culpa și temerile și i-au declanșat până la urmă boala. Nu poartă ranchiună nimănui și nu vrea să se răzbune pe nimeni, admite că îi este greu să se mai întâlnească cu colegii de liceu sau din facultate, persoane pe care le asociază cu acea perioadă dificilă din viața ei. Doar tremorul discret (o formă de diskinezie pe fondul administrării de antipsihotice?) și pijamaua de spital îți sugerează că ai de a face cu un pacient psihiatric. În rest, ochiul neformat nu intuiește mai nimic din ce ar anunța teribilul diagnostic, încă stigmatizant în România. Domnișoara A. pare să imprime o valență optimistă bolii de care suferă, să îi altereze reliefurile monstruoase – nu e ceva întotdeauna invalidant și mutilant pe viață, ci lasă loc speranțelor normalității – A.  și-a găsit un prieten, s-a reapucat de activități domestice, îi place să lucreze cu bătrâni, vrea să se simtă folositoare chiar dacă e în curs de a primi certificat și pensie de handicap. Își acceptă problema și nu se dă bătută, se apleacă și caută să prețuiască ceea ce știe că a rămas uman și constructiv în ea – e un pacient aproape de ideal, din păcate la alții boala se manifestă mai grav și mai pervers.

curte

Domnișoara A. o ajută pe o altă doamnă, sensibilă și speriată de abundența stimulilor din exterior, să iasă în curte și să se așeze,  lângă ceilalți bolnavi. Domnisoara A pare a fi pârghia, deopotrivă fizică și simbolică pentru speranțe, pentru șansa reabilitării, pentru visul că lucrurile pot merge mai bine. Doamna E. mă apucă de mâneca halatului, îmi vorbește iar de Gheorghe și de Dorin, de pelerinajele pe care le-a făcut prin țară (confabulații sau nu…), în timp ce așteaptă răbdător să îi las trei fumuri din țigară. A primit o pungă de cartofi condimentați vărsați pe care îi împarte cu generozitate și hotărâre și celor care o privesc cu suspiciune și celor care deja au palmele desfacute si întinse.

Bucăți de chipsuri îmi cad pe halat, domana E ronțăie aproape de mine, ținându-mă de braț. Domnișoara A. se îneacă puțin de la boia și se înroșește fără să-și piardă umorul. Cartofii, conversația dezlânată, întrebările fără scop, tigara care porneste de la mine si trece prin statiile bucale ale bolnavilor, fara destinatie finala,  ne țes într-o solidaritate inocentă, fragilă, gata să dispară la primul pocnet al arcului de pix, la prima sonerie de telefon, la prima chemare a medicilor sau asistentelor – sunt gesturi și microevenimente care amintesc de ritualul lumii de dincolo de gratii, de ritmurile profesioniștilor obosiți, de curgerea timpului.  Înaintea acestor intervenții, în curtea spitalului de Psihiatrie domnește atmosfera unei autenticități de nezdruncinat, o atmosferă presocială, a legăturilor spontane, gratuite, lipsite de povara contractualitatii. Macar pentru cateva momente  ceața singurătății bolii pare, temporar, ridicata.

 

Practica la Psihiatrie (II)

Depășind momentul în care am starnit interesul pacienților, la ceasuri matinale, nevoit fiind să-mi iau mijloace de precauție, adică să îmi ascund pachetul de țigări și să-mi reduc atenția și insistența privirilor la un minim posibil, am avut ocazia să asist la prima vizită  pe secție, într-un salon de la ultimul etaj -un salon cu 6 paturi, cu o vedere splendidă direct spre parc și strada Mureșenilor pe care nu știu cât de mult o  sesizau si o savurau locatarii (concentrati mai degrabă pe problemele de salon, pe uriașa Biblie care curba una dintre noptiere). Intrarea cadrelor medicale e înfruntată de ochii  țintiți necruțător spre ușă, spre doctor și spre asistentul de pe secție. După familiarul introductiv: cum vă mai simțiți, vin întrebări pe care nu le auzi în alte locuri: vă mai urmărește cineva? A mai vrut cineva să vă facă rău? Se mai pregătește vreun complot? Cam așa analizezi evoluția pacienților cu simptome psihotice, cu idei delirante de persecuție și de referință. Răspuns afirmativ: atât personalul cât și colegii de salon păreau să întreprindă o activitate de urmărire atentă. Personajul nedormit și aparent inofensiv, epuizat își agresase soția convins fiind că aceasta îl înșeală cu vecinul de palier – deși soția decisese să nu depună plângere la poliție, pentru că ținea prea mult la el și înțelegea că acesta suferă de o boală, pacientul era convins, că la rândul lui făcuse o favoare soției , atunci când refuzase să se adreseze autorităților (în fond, și el se simțise agresat și se alesese cu mâna învinețită de legitima apărare a soției ). Rezultatele  se obțin greu, tratamentul e de durată, medicii au răbdare cu pacienții care nu sunt dispuși să ducă la bun sfârșit examenul psihologic (fie pentru că sunt prea obosiți, fie pentru că răspund cu nu știu la majoritatea întrebărilor).

2 camera

În cabinetul asistentelor fișele de observație alcătuiesc adevărate cărămizi din hârtie. În dosarele cartonate, fiecare fișă pare a fi un fel de ceaslov consistent și  include, pe lângă buletinele de analiză, tot felul de scrisori medicale, adeverințe, rezultatele examenelor psihologice, uneori procese verbale ale poliției (căci unii pacienți sunt aduși la spital de autorități, adesea încătușați) sau alte documente medico-legale. Pe lângă anamneză, istoric și examenul clinic – rubrici familiare în foile de observație generale, pe secția de Psihiatrie se atașează foi care cuprind rubricatură specială pentru examenul psihiatric: de la ținută, contactul cu bolnavul, la dispoziție, gândire, percpeție, memorie totul se evaluează etc. Interesant este faptul că observațiile clinicienilor, mai ales când e vorba de elemente psihotice  sunt întotdeauna susținute cu citate/amenințări din povestile pacienților (am primit informații de la reptilienii de jos, erau camere peste tot dar nu mă faceți voi pe mine, eu sunt reîncarnarea lui Adam etc) și asta îți dă uneori impresia că citești o rubrică de fapt divers dintr-un ziar din ăla obscur care investighează legende urbane sau care are de-a face cu tot felul de bizarerii. Același sistem al citării se folosește și în urmărirea evoluției pacienților – când apreciezi că starea pacientului e staționară completezi cu delirul pe care ți l-a servit (mă urmăresc, vor să-mi facă de petrecanie etc).

3 foaie2

– ideatie deliranta: “prin calculator am reusit sa dau timpul inapoi, dar numai pana in 1350 pentru ca sistemele informatice nu m-au lasat sa ma duc mai mult inapoi”.

Listele cu medicamente, mai ales la pacienții mai vârstnici sunt comparabile cu cele de la Interne – ba chiar unii dintre pacienți sunt transferați de pe secția de Interne unde au avut nevoie de dozaje pentru afecțiunile conexe -m-am trezit copiind tratamentul pe 2 zile la un pacient care avea aproape 20 de medicamente administrate zilnic, din care doar 3 țineau mai degrabă de Psihiatrie- în rest, multe pentru insuficiență cardiacă, HTA, ulcere varicoase etc etc – evident, aglomerarea scriiturii pe foile din dotarea standard a însemnat suplimentarea fondului de celuloză -lucru nu tocmai ușor –  dă-i și desfă, decapsează  ditai ceaslovul care fusese securizat cu vreo 6-7 capse ca să poți introduce o mână de coli imaculate, gata să fie umplute cu scris urât de doctor. De procedura asta se ocupă asistentul (el rezolvă tot și știe tot) – în timp ce vorbește la telefon – legăturile firave nu cedează cu una cu două iar capsatoarele de abia pot cuprinde cu maxilarele metalice teancul de foi – se lasă cu exclamări pline de năduf, pitorești și neobișnuite: ‘tu-i cocorii lu tata, ‘tu-i cucurigu mă-sii! Între timp, pe coridor escaladează un posibil scandal – un pacient proaspăt transferat nu e lăsat să intre în salon de alt colocatar: ce caută ăsta aici? Aici nu intră nimeni! Un pic de panică rezolvată cu fermitate de asistentul care, inițial fusese pus la punct și el de pacient, mai ales că intervenția cadrului medical  confirmase teoria conspirației (știam eu că dumneata ești în spatele poveștii ăsteia, l-ai adus pe ăsta să mă urmărească, dar m-am prins, că io nu sunt prost!).

La Psihiatrie, discuția cu pacientul capătă o greutate copleșitoare – desigur există un protocol standardizat: pe lângă clasicele – motivul internării, antecedente personale, antecedente heredocolaterale , condiții  socio-profesionale,  se pune problema istoricului personal (copilărie, adolescență, studii, stagiu militar, relații familiale și sociale, activitate profesională), a istoricului psihiatric și a examenului psihic (care are tot caracter dialogal). La un moment dat ajungi să duci o conversație familiară , cercetând povestea de viață (deci nu doar povestea de boală ca pe alte secții) – te simți puțin ca în studioul emisiunilor lacrimogene, gen Iartă-mă, Surprize-Surprize, lipsesc doar viorile bocitoare din fundal și zâmbetul plin de compasiune al Andreei Marin (mă rog, pe ăsta îl mai poți exersa). Doar că pe tine nu te interesează să storci lacrimi și să accelerezi ritmuri cardiace pensionaresti in fata vreunui teveu, cât să identifici elemente posibile care să-ți sugereze patologii – e o sarcină oarecum ingrată -pătrunzi pe deplin în intimitatea omului, în calitate de profesionist și nu de prieten ca să cântărești și să sesizezi derapaje – pentru unii e o usuratate sa afle ca ce au trait e patologic pentru altii e dezumanizant sa realizeze ca o parte a biografiei lor se confunda de fapt cu o boala si unii efectiv nu accepta ideea asta. Scopul  tau e însă nobil, nu? Ajutorul, ameliorarea, vindecarea…

Conduc stângaci prima anamneză cu un pacient tânăr diagnosticat cu schizofrenie – nimic din ce sugerează foaia de internare (pacient adus încătușat de poliție, la pielea goală, agitație psihomotorie, incoerență și ritm ideativ crescut, cu comportament bizar de două zile – aruncat obiecte prin casă, atac asupra surorii) nu poate fi decelat din dialogul cu el. Pare să fi dezvoltat un soi de amnezie lacunară – pare să fi uitat cam tot ce s-a întâmplat din momentul în care era încă acasă și până a ajuns la spital. Nu îi e clar de ce se află acolo – relația cu soră-sa a fost minunată, s-a înțeles de vis cu părinții,  un pic de suspiciune exagerată și un potential delir de persecuție  – singurele elemente care te-ar duce tangențial cu gândul la o afecțiune psihică – în rest, nicio preocupare religioasă, niciun istoric de violență. rezultate școlare bune (inclusiv facultate), selectivitate de bun simț (nu mi-am găsit de lucru raportat la calificarea mea, dar mi-ar plăcea să lucrez). De la ultimul etaj, ajung direct la parter, la un caz de demență – în ce an suntem? 1971. Ce anotimp e afară? primăvară. După rectificare cu calendarul și cu exemplificatul temperaturii, peste trei minute: în ce an suntem? 1971. În tot acest timp, un alt pacient mormăie .

În altă zi am dat de un așa zis caz școală de tulburare afectivă bipolară în episod maniacal – o pacientă care vorbește 3 limbi străine, aranjată (pălărie de soare, 4-5 brățări și 3-4 inele), gesturi largi, logoree, îmi cântă We are the champions și e convinsă că o să iau nota 10. Are deja exercițiul și rutina examinării, are peste 100 de internări, cumva rolurile se inversează și ea structurează interviul cu o puzderie de detalii – își amintește numele complet al profesorilor de la care a luat meditații în școala generală, cu tot cu adresă și număr de telefon (insistă să le scriu pe toate, să nu cumva să îmi fac o imagine trunchiată asupra cazului), dă detalii despre aspectul domiciliilor, despre reacțiile rudelor dar e foarte sensibilă la capitolul despărțiri și morți (plânge instantaneu și își pierde vocea) – discuția durează mai bine de o oră și jumătate și se încheie glorios cu triumful maniei asupra debutantului învățăcel – pacienta îmi ia frumușel foaia din mână și îmi notează vreo 2-3 numere de telefon ale taximetristului care i-a furat mobilul, cu tot cu numărul mașinii și alte date prețioase – uitându-mă în dreptul rubricilor scrise de mână pentru examenul psihic aveam așa – la imaginație- Rey Taxi, la memorie – Samsung Galaxy Dual Sim, la gândire – două numere de telefon… un sentiment de vagă nepotrivire m-a lovit, nu-i așa? Dar m-am ales cu promisiunea unor meditații moca la franceză și cu promisiunea unui team-work pentru ca eu să ajung să studiez în străinătate (încheierea a fost iarăși muzicală – The Great Pretender cantat cu mainile sus de data asta – nu stiu de unde pasiunea pentru Queen si Freddie Mercury ).

Sunt situații în care cu greu poți aprecia dacă e vorba de simptome psihotice sau descrieri plauzibile ale realității – mai ales când oameni în poziții cu un oarecare grad de responsabilitate (gen activiști de sindicat) vin cu teorii cu interlopi și amenințări care par destul de plauzibile pentru România postdouămiistă. Când specialistii se confruntă cu cazuri mai dificile se întrunește o comisie pe spital, cu toți medicii și toți rezidenții care încearcă să ajungă la un diagnostic și la o decizie terapeutică / medico-legală – asta când nu sunt întrerupți de pacienți care vor să pătrundă în sala raportului de gardă să-și umple cănile cu apă, de gândești că chiuveta din încăperea multifuncțională e un fel de izvorul minunilor.

1 scari

La etaj, în secția de femei ajungi printr-un labirint de coridoare și urci niște scări sinistre care au priveliște directă spre inima pădurii  – e ceva ce nu prea vrei să îți imaginezi noaptea sau pe timpul unei furtuni. Saloanele par mici și paturile sunt apropiate unul de celălalt (aproape ca într-o cameră de hotel înghesuită) – ca un fel de salon de campanie, de adăpost pentru sinistrați. Aici o pacientă cu tulburare delirantă e convinsă că medicii au fost prea duri când au internat-o 30 de zile pentru expertiză psihiatrică, doar pentru că a refuzat să se prezinte la o audiere la poliție, în cazul unei datorii pe care o avea de plătit. Tocmai pentru că nu se consideră bolnavă și pentru că a trecut prin evaluarea unei comisii, trebuie să par cât mai credibil – să mă recomand drept doctor interesat de situația ei (deci nu de boală sau de caz, ce să amintesc că sunt student – asta echivala probabil cu a-i spune ca sunt un spectator incapabil venit la un freak show).

În curtea din interiorul spitalului peisajul e descurajant – priviri pierdute, ostile, sedate, plimbăreți pentru care promenada pare a fi o povară, nicidecum o posibilitate de recreere, ca și când ar fi un tic, un comportament surogat pentru a neutraliza o plictiseală adâncă sau o tensiune interioară insuportabilă. Aici ai impresia că totul se destramă cumva imprevizibil – mișcări, coordonări, amintiri, stări de fapt, că ești înconjurat de o realitate fragilă, adunată stransa cu forta (in)eficient medicamentos, gata să se împrăștie oricând și oriunde. Și totuși, nu te ridici de pe bancă să pleci.

Minighidul practicii de vară

Asa cum aminteam in minighidul studentului de Anul 1, despre practica de vară  e bine să știi că:

– e obligatorie (valoreaza 2 credite) – 160 de ore (cam 4 saptamani) intr-un spital privat sau de stat (fie el judetean, orasenesc), obligatoriu sectie cu paturi(deci nu se poate face, oficial, practica la cabinete medicale individuale, policlinici sau in sectii de Radiologie, Medicina Legala, Laborator – care nu au paturi) si poate fi efectuata imediat dupa incheierea sesiunii de vara pana in septembrie (intervalul in care se efectueaza practica ramane la alegerea studentului in aceasta perioada)

– practica se face pe baza opțiunii exprimate înainte de încheierea sesiunii de vară – fiecare student completeaza intr-un tabel pe care îl primește de la reprezentantul de an/ de grupă optiunea sa  (pe propria lui responsabilitate-  se presupune ca studentul s-a interesat, a vorbit cu medici in spital care stiu de venirea lui) – se completeaza:- NUMELE SPITALULUI, SECTIA, ORASUL

– studentii care nu au reusit sa gaseasca un medic coordonator, vor trece in tabel: repartizare prin facultate – asta inseamna ca facultatea il va distribui pe studentul respectiv la o sectie/ un medic, dupa posibilitati (nimeni nu ramane insa lasat la o parte)

– in perioada sesiunii, reprezentantul de an va ridica ADEVERINTELE DE PRACTICA intocmite de secretariat, pe baza optiunii exprimate de fiecare student – reprezentantul de an va imparti fiecarui student, pe baza de semnatura, adeverinta sa de practica (daca unii studenti sunt de negasit sau nu isi ridica adeverinta de la reprezentantul de an, reprezentantul de an va putea lasa adeverintele ramase la secretariat).

– adeverintele de practica reprezinta dovada parcurgerii stagiului de practica si trebuie completate obligatoriu la finalul stagiului – pe adeverinta trebuie sa apara: numele studentului, perioada desfasurarii practicii de vara, nota obtinuta la practica,  parafa+ semnatura sefului de sectie, parafa+semnatura+nume coordonator de practica + stampila rotunda a spitalului

– adeverintele de practica trebuie completate si returnate secretariatului – cei care locuiesc in Brasov trebuie sa le aduca pana la 1 septembrie, cei care nu locuiesc in Brasov le pot aduce pana la mijlocul lunii septembrie

Dacă te-ai dumirit cum stă treaba cu partea formală, desigur că rămâne de lămurit conținutul problemei:

1) UNDE să faci practica? Mai ales la finalul anilor mici, întrebarea e cu atât mai dezarmantă cu cât nu prea ai avut acces în spital și nu știi ce se întâmplă pe secții. Din fericire, e bine să ai în vedere că nu există un loc ideal, ceea ce ai putea numi cel mai potrivit loc pentru a face practică într-un anumit an. Decizia e una relativă:  depinde de înclinațiile, toleranța și curiozitatea fiecăruia dar și de posibilitățile, confortul și viziunea pragmatică a fiecăruia. Sunt studenți care știu exact ce specialitate își doresc încă din Anul 1 (deși aceștia sunt puțini) și preferă să meargă în practică doar pe o anumită secție în fiecare an – avantajul e că își fac cunoștințe acolo, se obișnuiesc cu rutina și personalul secției și, în timp, acumulând experiență și încredere pot exersa practic și aprofunda domeniul care îi interesează. Sunt studenți care vor să se familiarizeze cu mai multe specialități și aleg să facă practică pe secții diferite, în fiecare an.

Câteva recomandări generale, pentru anii mici, din experiența mea și din ce am mai auzit de la alții:

– dacă nu ești din Brașov, poți să ai în vedere practică în orașul de domiciliu (dacă există spital în localitatea din care vii) – și acolo se fac manevre pe care le poți învăța, acolo nu sunt mulți studenți (deci nu aglomerezi secția) și ești și aproape de casă (deci nu faci foamea și nu mori de cald prin cămin) – nu e necesar, mai ales în primii ani, să ai parte o cazuistică complicată, de profesori universitari pe secție (nu ești totuși la rezidențiat), e suficient să poți sta lângă medici și asistente cu pacientură de rutină (acuma, desigur, dacă ai ambiții să vezi coronarografii în Zăbălenii de Deal sau laparoscopii în Băicoi s-ar putea să fie o problemă)

– cel mai bine e să faci practică împreună cu cineva, măcar un alt student cunoscut/ grup de prieteni  de la facultate – poți omorâ mai ușor timpii morți, te simți mai puțin stingher – în anii mai mici puteți exersa manevre unii pe alții  (injecții, măsuratul tensiunii etc), în anii mai mari puteți discuta despre cazuri, puteți să vă ajutați la examenul clinic, puteți să împărțiți responsabilități, te poți întinde la bere după practică etc

– ia în calcul posibilitatea unui plasament practic  Erasmus  Plus

– dacă ești din Brașov poți alege spitalele private sau de stat – din punctul meu de vedere nu ar fi rău să alegi o secție unde ai putea valorifica, chiar și la un nivel minim cunoștințele din timpul ultimului semestru parcurs (cele mai proaspete):

– la finalul Anului 1 recomand secții chirurgicale – Chirurgie Generală, Chirurgie Vasculară, Ortopedie-Traumatologie – sunt locuri unde, dacă găsești bunăvoință, poți participa la operații unde, alături de coordonator poti să recapitulezi pe viu raporturile și stratificările anatomice studiate în timpul anului. Dacă îți plac copiii poți merge pe Pediatrie – vezi manevre de bază și simți că poți aduce o contribuție, măcar înveselindu-i pe cei mici.

– la finalul Anului 2 (după ce ai făcut Microbiologie, Anatomie, Fiziologie , Histologie) recomand secții chirurgicale tip: ORL, Oftalmologie, Chirurgie OMF (mai ales că ai învățat Anatomie- cap, gât, organe de simț) sau chiar Neurochirurgie (noțiunile descriptive despre sistemul nervos nu vor fi niciodată mai proaspete) sau secția de Interne-Cardiologie (mai ales că la Fiziologie veți studia aparatul cardio-vascular, veți învăța EKG-ul și veți intra și în partea de patologie). Desigur, dacă ai noroc și te interesează, ar fi ideal să poți merge la Laboratorul Clinic sau la Anatomie Patologică (mai ales că ai făcut Histologie și Microbiologie 2 semestre – oficial nu ai cum să optezi pentru compartimentul ăsta, pentru că nu are paturi – dar ai putea negocia cu medicul coordonator să îți pună parafa secției cu paturi, chiar dacă tu te duci pe altă secție) – să vezi cum se fac lamele și tot felul de aspecte, proceduri și demonstrații pe care mai degrabă le-ai tocit decât le-ai văzut în timpul semestrului

– la finalul Anului 3 (dupa ce ai parcurs Semiologie Chirurgicală, Semiologie Medicală, Fiziopatologie, Imunologie) încep să te tenteze mai multe specialități, dat fiind faptul că ai apucat să te familiarizezi cu jargonul medical general și cu patologia – deja din Anul 3 încep să se cristalizeze opțiunile fie pentru specialitățile chirurgicale, fie pentru cele medicale. Dacă ți-a plăcut Semiologia Chirurgicală desigur poți să alegi orice chirurgie: Chirurgie Generală, Chirurgie Plastică (deși pentru ea mai bine aștepți să termini Anul 4), Chirurgie Vasculară, Chirurgie OMF sau poți alege specialități medicale – pe mulți îi tentează Cardiologia (dat fiind faptul că o mare parte a Fiziopatologiei și a Semiologiei se centreaza pe asta), merg la fel de bine Internele, Gastroenterologia, Diabet-Boli de nutriție

– la finalul Anului 4, nu e exclus ca  mulți studenti să capete o afinitate pregnantă pentru Cardiologie – dat fiind faptul că e cel mai greu și mai solicitant examen al anului, că volumul de materie e mare și că investigațiile paraclinice necesită exercițiu – deci vor fi destui studenți tentați să recapituleze și să aprofundeze vara ce au învățat în semestrul I. Mai sunt și câțiva “rataciti” care vor dori mai multa Urologie, Chirurgie și Ortopedie decât au făcut în timpul semestrului. N-ar fi rău ca încă din vara dintre Anul 4 și Anul 5 să te gândești deja la o posibilă temă pentru lucrarea de licență și un coordonator și să alegi locul de desfășurare a practicii de vară și în funcție de acest criteriu, mai ales dacă vrei să îți faci lucrarea în cadrul unei specialități pe care nu ai studiat-o încă (gen Neurologie, Boli Infecțioase, Pediatrie, Endocrionologie etc) – dacă adopți strategia asta, te familiarizezi deja cu coordonatorul, cu secția, cu pacienții – asta înseamnă că va trebui probabil să citești în avans niște lucruri, că nu vei mai putea pur și simplu să te bazezi doar pe ce ai studiat în timpul semestrului, dar  e și un fel de test util pentru a vedea dacă realmente îți place domeniul respectiv, dacă te descurci cu pacienții de pe secția respectivă etc.

2) CÂND să faci practica? Dat fiind faptul că adeverințele de practică se primesc undeva în timpul/la finalul sesiunii de vară iar termenul limită de predare a adeverinței de practică este mijlocul lui septembrie (în special pentru cei care nu sunt din Brașov), ai la dispoziție aproape 2 luni în care să participi la activitățile de spital. Nu există nici la această întrebare un răspuns ideal. Unii preferă să se apuce de practică imediat la finalul sesiunii (sau după opționala beută și petrecere de după ultimul examen), când încă sunt în plin elan didactic, alții preferă să își ia măcar o săptămână -două de respiro, să evadeze la mare/la munte/ în străinătate, ,  cei care pleacă în plasament practic în străinătate combină spiritul vacanței cu atmosfera academică.

– atenție la :

a) intervalul de timp în care medicul coordonator pleacă în concediu (e bine să cunoști din timp acest interval și să ajungi la un acord cu coordonatorul în privința perioadei cele mai recomandate în care poți merge la spital)

b) restante- daca ai ramas cu una sau mai multe restante, e clar ca e bine să îți asiguri suficient timp de învățat pentru ele – asta nu înseamnă că trebuie să renunți cu totul la practica de vară, doar că e bine să o parcurgi cât mai repede, preferabil imediat după ce s-a încheiat sesiunea, pentru a mai avea măcar o săptămână de relaxare la dispoziție înainte de a traversa infernul exasperant al pregătirii reexaminărilor din toamnă.

2) CÂT TIMP să faci practică? Teoretic, adeverința spune că trebuie să faci practică circa 160 de ore, asta înseamnă cam o lună – 8 ore pe zi. Desigur, nimeni de la facultate nu va căuta să verifice și să te ponteze. Sunt studenți care au restanțe/sunt prea comozi și se înțeleg cu coordonatorul să primească direct semnătura, ștampila și nota pe hârtie, fără să fi mers măcar o zi în practică. La extrema cealaltă, sunt studenți care merg toată vara la spital, depășind cu mult cele 160 de ore prescrise. Majoritatea stă însă undeva la mijloc: în general două săptămâni sunt OK.

4) CE AI NEVOIE pentru practică?

– În primul rând adeverința și scrisoarea din partea facultății (pe care unele secții o cer încă din prima zi) – scrisoarea e cerută destul de rar și nu trebuie să o returnezi la final, adeverința (adică formularul mai mic) este cea mai importantă – ea este dovada participării tale la activitățile din spital și cea care îți aduce cele 2 credite la finalul verii (deci e bine să nu o pierzi) – dacă ai pierdut-o sau ai spălat-o cu tot cu pantalonii pe care i-ai pătat de bere și vin când te-ai făcut pulbere în oraș la vreo terasă, nu intra în panică – te duci la secretariat cu săru-mâna, mă scuzați, sunt un tont și rogi frumos să ți se dea, pe loc, altă adeverință de practică.

scrisoare catre spitaladeverinta

– în funcție de secția pe care ajungi și în funcție de cât de vigilente și riguroase sunt asistentele șefe s-ar putea să ți se ceară niște analize medicale – cel mai adesea un exudat faringian pe care trebuie să-l predai asistentelor încă din primele zile ca să se convingă că nu cumva să aduci cine știe ce populații microbiene pe secție (deși, evident că infecțiile nosocomiale sunt oricum o problemă, cu sau fără participarea studenților).

– pe anumite secții – ex: UPU sau Psihiatrie se pot solicita cereri aprobate de șeful de secție/directorul medical al spitalului, pe lângă adeverința de practică

– invariabil, în orice spital ai ajunge vei avea nevoie de: HALAT – mânecă scurtă sau lungă, nu prea contează, halat de spital alb să fie. În funcție de secția pe care ajungi s-ar putea să ți se pretindă: papuci de spital (cel mai frecvent), costum de spital (pantaloni și tricou), mască și bonetă – în special pe secțiile chirurgicale (dacă nu ai acasă și ai uitat să cumperi de la farmacie, s-or îndura de tine asistentele de la blocul operator)

– începând cu Anul 3 în mod special e bine să ai la tine: stetoscop și tensiometru (mai ales dacă stai pe secțiile cu specialități medicale – Interne, Cardiologie, Neurologie, Gastroenterologie etc) – astea nu dau însă bine pe secțiile chirurgicale (și s-ar putea să fi luat la mișto dacă te vede lumea cu stetoscopul pe Chirurgie Generală), un carnețel și un pix (pentru anamneze și pentru monitorizarea evoluției pacienților), eventual o cărticică de buzunar cu valorile normale/patologice ale diverșilor parametri – e foarte de ajutor să ai la tine un smartphone cu acces la internet – asta te ajută să lămurești rapid eventualele neclarități și nesiguranțe.

3) CE FACI în practică?

– în anii preclinici (Anul 1 și Anul 2) o să te simți cam stingher și cam în plus pe secție – e normal – medicii și asistentele vorbesc într-un limbaj pe care nu prea reușești să îl pătrunzi, cutiile de medicamente pe care le găsești în saloane nu îți spun nimic (eventual mai citești un prospect, te mai uiți pe internet), nu prea ai habar ce poți face cu pacientul, ce să-l întrebi, ce concluzii să tragi – n-are sens să te panichezi și nici să te îngrijorezi prea tare. Ca să nu te plictisești și ca să nu te descurajezi, în anii preclinici, e bine să stai mai mult pe lângă asistente și să  asiști la manevrele de bază (recoltări de sânge, administrare de medicație parenterală, schimbări de pansament), eventual să participi la rândul tău la astfel de manevre (dat fiind faptul că multe dintre ele se fac dimineața la prima oră, s-ar putea să fie nevoie să te prezinți ceva mai devreme la spital, înainte de ora 8) – dacă nu ești invitat să o faci, poți cere voie frumos (poți să și exersezi acasă, îți iei de la farmacie seringi și ser fiziologic și te apuci să ciuruiești rudele și prietenii).  Dacă ajungi pe secții chirurgicale și coordonatorul te bagă în sala de operație poți să afli mai multe legate de protocolul operator în general, de sterilizarea pre/postoperatorie, de instrumentar și de aparatele pe care le vei vedea în sală -sunt lucruri accesibile.

– începând cu Anul 3, vei ajunge să înțelegi ce se discută pe secție, vei ajunge să pricepi rostul medicației din pliculețele de pe noptiera pacientului, deci vei putea trece la faza interacțiunii cu pacientul, vei putea da o mână de ajutor pe secție – fie că ți se cere sau nu, poți face anamneza și examenul clinic al pacienților, poți să îi monitorizzezi apoi în fiecare zi (lucru care la stagiu nu prea se întâmplă, mai ales când ai doar 1-2 stagii pe săptămână și pacienții vin și pleacă în acest interval de timp), poți să te uiți pe investigațiile paraclinice  – asta înseamnă să ceri foaia de observație de la asistente (grijă mare pe unde o duci și ce faci cu ea – dacă o rătăcești sau nu anunți că ai luat-o, ai tras biletul câștigător în a le scoate din minți pe asistente și a declara, involuntar, război secției) – poți chiar, dacă doctorul/asistentele îți permit să completezi chiar tu foaia de observație. Mai poți merge la explorările paraclinice cu pacientul (fie că vorbim de endoscopii, EKG, imagistică) și poți asista sau chiar poți ajuta medicul să completeze rezultatul investigației – accesul activ la toate aceste activități depinde pe de o parte de personalul de pe secție (cu cât e mai redus și mai încărcat cu treabă cu atât va fi mai dispus să îți lase și ție ceva de făcut) dar și de tine (câtă inițiativă și curiozitate manifești).

– e foarte recomandat  să mergi prin gărzi – dincolo de faptul că vei experimenta atmosfera de noapte în spital, vei avea ocazia să vezi o cazuistică destul de variată și mai ales să asiști la “prelucrarea” pacientului “crud” , din momentul în care se prezintă la spital și până la efectuarea investigațiilor/operațiilor/tratamentelor.  E de asemenea o bună ocazie să mai socializezi cu rezidenții, să mai afli de una de alta despre spital.

 

Practica la Psihiatrie (I)

Daca ai sau nu exercitiul spitalului, dacă ți-ai asumat emoțional și intelectual ceea ce se cheamă rutină de secție, îți cam dai seama  pe la finalul sesiunii de vară, când vine vremea sfintei practici . Dacă ești nerăbdător, entuziast și nu mai ești în Anul 1 (când ideea de a purta un halat alb și a sta lângă asistente la o recoltare e suficient de rewarding pentru orgoliul naiv al celui care a tocit formule și raporturi anatomice tot anul dar care abia în vară își descoperă cele două mâini stângi la primele proceduri elementare care, teoretic nici nu intră în atribuțiile lui) sau dacă te duci la spital cu lejeritatea cu care te închini la icoana de facebook de pe telefon și te mai și salută asistentele pe secție,   înseamnă că ești pe drumul cel bun, ca te-ai integrat bine și că ți-ai găsit un loc posibil într-o viitoare specializare – chestia asta se câștigă in timp, mai ales atunci când te duci în gărzi încă din timpul semestrului, când te faci util  și ceilalti incep sa te considere “de-al casei”. Dacă te dai jos din pat cu lehamite, dacă nu știi unde e cabinetul medicilor dar  ți-e foarte clară configurația găureleleor din pereți și poți oricând să spui care automat de cafea îți varsă prea mult zahăr în prafurile alea cu cofeină, atunci ești la fel cu mulți dintre noi… adică unic, adică student rătăcit pentru care practica de vară nu diferă prea mult de unele stagii din timpul semestrului.

După Anul 4 (când ai vizitat deja, atât secțiile chirurgicale, cât și secțiile de boli interne), cam pe orice secție te-ai duce să faci practică, ți-e destul  de clar la ce să te aștepți, la primele ore ale dimineții: pacienți în saloane, fie pregătindu-se de intervenții chirurgicale sau recuperându-se după operație (pe secțiile chirurgicale), pansați/bandajați/sondați/(semi)conștienți, fie așteptând investigațiile care să confirme diagnosticul clinic (mai ales pe secțiile de Interne) sau aflați sub supraveghere,  raport de gardă la ora 8, forfota asistentelor și a rezidenților cu documente/medicamente în mână, pregătirile pentru micul dejun, pentru toaleta matinală și pentru vizita doctorilor. Dacă urmează să participi și tu la consemnarea evoluției pacientului în foaia de observație, la explorările funcționale, la activitatea de cărăuș de documente, la întocmit foi de observație pentru pacienții proaspăt internați (deci cât mai multă anamneză și examen clinic) rămâne o treabă relativă – depinde sub aripa cui ajungi și cât de util reușești să te faci pe secție.

Așadar, prima zi de practică de vară nu îți dă tahicardii și migrene prea multe și nu mai înseamnă, ca în Anul 1 sau în Anul 2, o confruntare cu o atmosferă și protocoale necunoscute… mă rog, asta dacă nu cumva ajungi la Psihiatrie, unde peisajul matinal e un pic mai diferit. Și asta pentru că aici, fie că vrei fie că nu vrei,  chiar te simți băgat în seamă… dacă nu de doctori, măcar de pacienți.  La Brașov, cele mai multe secții de Psihiatrie ale Spitalului de Psihiatrie și Neurologie sunt adunate într-o clădire cu aer istoric, în centrul vechi, pe celebra stradă Mihai Eminescu al cărei nume substituie cu brio, eufemistic sau anecdotic chiar și în conversațiile brașovenilor de rând, profilul instituției sanitare: vezi să nu ajungi la Eminescu / ție îți lipsește o doagă, ai venit cumva de la Eminescu? / arăți de parcă ai stat o noapte la Eminescu etc – desigur, pentru un necunoscător al Brașovului asemenea întrebări sau observații par lipsite de sens și lasă nelămuriri stăruitoare, mai ales că, la prima audiție, teoretic ar trebui să fie de bine să te asocieze lumea cu ditai poetul național.

12

Clădirea e așezată cumva bizar, într-o zonă crepusculară ce îți dă simultan impresia de centralitate și izolare – este undeva la mijlocul Dealulului Cetățuii, deci  la 2 minute de unul din marile bulevarde ale centrului vechi (Iuliu Maniu), cu vedere directă spre parcul central (lucru care pare a fi de folos mai ales părinților pe care i-am auzit că își apostrofează odraslele neastâmpărate la groapa cu nisip – dacă nu ești cuminte, uite te duc acolo pe deal și te dau la nebuni) deci în deplină urbanitate respectabilă (nu e vreo periferie, gen Spitalul Obregia din București, în capătul Bercenilor sau Socola la Iași, pe Șoseaua Buciumului, departe de zona unde oamenii se simt normali :), dar în același timp mușcă practic din păduricea de la poalele Cetății (noaptea e o experiență mișto să scurtezi drumul spre Cetate printre pomi, pe cărări puțin bătătorite și deloc iluminate, pe o axă paralelă cu spitalul –  iese un Blair Witch Project de excepție) și reține un aer de sălbăticie, de fereală –  poziționarea asta dă o perspectivă tihnită bolnavilor și personalului care proababil că au nevoie de așa ceva mai mult decât alte secții.

2014-07-28 10.01.043

Nu cunosc din păcate istoria zonei și nu mi-e clar cum o instituție psihiatrică a ajuns să își păstreze destinația în una din cele mai selecte zone rezidențiale ale Brașovului, dar poate că există și o logică subiacentă acestei strategii (deși cred că e puțin probabilă) – promovarea ideii că pacienții psihiatrici nu sunt totuși niște paria ai societății, niște stigmatizați de care e musai să ne ferim și să îi depozităm în locuri cât mai ascunse  – din păcate, pentru nivelul de dezvoltare al României, inițiativa de a refuza marginalizarea celor cu tulburări psihice, prin amplasamentul central al spitalului de profil se dovedește încă… avangardistă.

Pe de altă parte, nu poți scăpa, atunci când vezi clădirea de pe strada Mihai Eminescu ,  de senzația aia de film horror – ditai azilul cocoțat pe deal, într-o clădire veche, aproape de pădure.  În mod ironic, Spitalul care de la depărtare are un aspect de vilă cochetă, cu panoramă generoasă, e ridicat, din punct de vedere al nivelului construcției,  deasupra câtorva dintre cele mai scumpe rezidențe din Brașov -un mesaj metaforic involuntar:  mintea, chiar și atunci când e defectă, tot sta deasupra banilor și luxului material. Așadar, gasesti  fosta clădirea verde de pe Eminescu (între timp fațada a fost renovată într-un bej nu foarte aspectuos) într-o zonă de promenadă … pentru pașii turiștilor dar și pentru mințile pacienților.

psih ierii4

Intrarea se face pe niște scari, printr-un coridor destul de ingust – ajungi într-un hol din ăla clasic de conac întunecat, cu scară în spirală (un alt marker al profilului secțiilor?) , adaptat necesităților locului: o imensă plasă metalică dispusă cilindric previne eventualele tentative de suicid. În prima zi de așteptare pe  holișorul circular de la primul etaj, acolo unde am zăbovit până la finalizarea raportului de gardă, am realizat că la Psihiatrie cel mai greu lucru pe care îl poți face e să stai degeaba – atragi atenția imediat și ești băgat în seamă fie că vrei, fie că nu – și nu atât de către personalul medical, cât mai ales de pacienți. Pacienții dau senzația că se simt cumva acasă, adică atunci când văd străini în perimetrul cu care sunt obișnuiți vin să-i chestioneze (pe principiul: durata și scopul vizitei?). Cu cana de ceai sau petul bine strâns  în mână, cu halatul soios, descheiat, cu părul puțin în dezordine și cu șlapi care clipocesc la fiecare pas de parca au iesit de sub dus, cei internați mișună activ, încă de la prima oră pentru a-și face plimbările matinale – în fond, asta pare a fi condiție particulară a multor pacienți de la Psihiatrie -condiția de plimbăreț. Doi pacienți m-au salutat hotărât și respectuos (cu înclinare de cap și degete duse la frunte pentru a ridica probabil o pălărie imaginară), o altă pacientă m-a întrebat cât este ceasul și dacă mai stau mult pe acolo.  Invariabil, fie că era vorba de mutrele somnolente ale depresivilor, fie că era vorba de chipurile surescitate ale celor cu episoade maniacale, sau de zâmbitoarele fețe ale inocenților cu deficit cognitiv,  toți pacienții se opreau și zăboveau să mă măsoare câteva secunde… normalitatea mea devenea stânjenitoare și atrăgea atenția. M-am simțit inadecvat și amenințat, așa că m-am gândit să adopt o strategie similară cu cea din serialul the Walking Dead, acolo unde supraviețuitorii se mânjeau cu carne de zombi ca să nu mai fie luați la ochi (sau mai degrabă la nas)… am început să adopt și eu o privire pierdută și o postură nu tocmai comodă ca să încerc să blend in, să par mai de al locului – treaba care a functionat in cele din urma.

Nu am scăpat de o situație anecdotică – un pacient aflat în trecere s-a oprit și a crăpat timid ușa de la camera raportului de gardă, apoi s-a cărăbănit repede, fără să se mai obosească să o și închidă – n-a trecut mult și o asistentă deranjată a ieșit să verifice originea turbulenței și desigur, pentru că rămăsesem singur pe holișor, a fost o situație de… all eyes on me: de ce ați deschis ușa? M-am fâstâcit eu cu explicații penibile: că stați să vedeți, că nu eu, cred că a fost un domn care a plecat sau a fost de la curent  – deja răspunsurile mele păreau desprinse din cine știe ce delir – am fost privit cu neîncredere, cu o oarecare indulgență (in fond, ne aflam la Psihiatrie, ce dracu, orice e posibil) și ușa s-a închis după ce doamna a ridicat neconcludent din umeri.