Incapatanare gonadica

La un curs de Chirurgie Pediatrică ni se vorbea despre patologia canalului peritoneo-vaginal (da, ăla care deși sună așa cum sună n-are de a face cu vaginul feminin, în schimb  e calea regală pe care, în mod normal, chiar testiculul o creează, intrauterin,  ca să ajungă spre orizontul scrotal), mai precis despre testiculul necoborât, adică genul ăla de testicul dificil, leneș sau încăpățânat care nu vrea să ajungă la locul lui fiziologic, să respecte și el programul genetic  folosit  de specie de atâta timp (deși, teoretic ai crede că e mai protejat pe canalul inghinal, testiculul extrascrotal nu se dezvoltă, că nu poate produce oricum spermă la temperatura aia și, pe deasupra, mai prezintă și risc de malignizare după o anumită vârstă). Profesorul ne povestea că, dacă nou născutul nu are ambele testicule în scrot la naștere, iar testiculul lipsă a fost depistat pe traiectul de coborâre normal,  nu se intervine chirurgical imediat, ci se mai poate aștepta jumătate de an, timp în care acesta mai are șanse să avanseze de la sine. 222 Cumva însă, părinții optimiști ar trebui să renunțe la orice speranță de coborâre , căci, așa cum ni se sugera, anecdotic, încercând a se sublinia necesitatea intervenției chirurgicale: testiculul care nu a coborât la 6 luni  nu mai coboară nici cu poliția!  Ceea ce m-a dus cu gândul la un adaos: testiculul necoborât la 6 luni nu mai coboară nici cu poliția, nici cu baba-de-la-Cluj, expertă în a da jos aiuriți care se cred Omu Paiangăn. În cazul patologiei de care vorbeam, a testiculului necoborat după 6 luni  vedeta de pe canalul inghinal nu doar se crede ci chiar… e Coiu Paiangăn! Another day, more medrage please!

Teama de a te prezenta la medic si organele care te umilesc

M-am gândit, la un moment dat, la dificultățile cu care se confruntă pacienții, atunci când amână, pe termen nedeterminat prezentarea la  medic. Știu că se vehiculează ideea că suntem un popor care nu prea are cultură medicală și deci, nici o cultură a prevenției, un popor care mizează mult pe automedicației sau pe principiul lasă ca trece de la sine, dacă nu mai doare e bine (chiar dacă absența durerii poate echivala cu prăjitul nervului și, implicit, cu agravarea afecțiunii), care încă vede în medic un bau-bau cu ace groase și straturi de sânge pe halat, care se așteaptă să găsească în spitale oglinzi ale suferinței și putorilor de tot felul (chestie parțial valabilă, de altfel).

doctor

Dar, dincolo de toate acestea cred că putem vorbi și de resorturi psihologice poate mai adânci care fundamentează acest absenteism din cabinetele medicilor, anume teama de vulnerabilitate. A merge la medic poate reprezenta, pentru oricine, cel puțin într-o primă fază, un exercițiu sadic:  te duci să afli ceva nasol despre tine, să primești o veste proastă, ceea ce, evident e o treabă inconfortabilă pe care ai vrea să o eviți. Pe lângă asta, a merge la medic înseamnă să te expui în goliciunea ta, corporală și interioară, să îți dezvălui intimitatea, cu toate defectele  care vor fi luate la ochi, examinate și chestionate de specialist – cabinetul medicului e locul în care falsele identități, tabuurile și trucurile prin care ne mascăm imperfecțiunile sunt date la o parte. O altă sursă de neliniște și vulnerabilitate e faptul că, la medic,    îți asumi faptul că vei fi abordat pe bucăți, segmentar, că, până la un punct, vei fi inevitabil depersonalizat: se va discuta de plămânii tăi, de cordul tău, de unghia halucelui sau de nevii pigmentari de pe coapsă, toate acele elemente care funcționau silențios și invizibil și care contribuiau la expresia persoanei tale ca întreg indivizibil, vor fi întâmpinate cu o atitudine preferențială de specialist – cel puțin în faza primei examinări, părțile par să devină mai importante decât suma lor.

La medic, afli că tu și organele tale alcătuiți de fapt un fel de mare familie, în care unii membri au devenit  niște oi negre care fac de rușine clanul. Tocmai acele organe suferinde sunt ca un fel de copii indisciplinați care acționează taman pe dos decât te-ai aștepta, niște copii care au scăpat de sub control, de al căror comportament ești parțial responsabil (organele se comportă așa pentru că ți-a cam plăcut să torni bericioace fără număr, să topești slana pe limbă, să o arzi în discotecă până ți-a crăpat timpanu, să înfuleci șaorma cu de toate și să gâlgâi litri de cafea…). Și cel mai nasol e că, venind  la medic, accepți cumva că acești copiii  metaforici cu comportament deviant ajung să te facă de rușine în public, să atragă atenția asupra felului în care i-ai crescut/i-ai ignorat și să afli că ești un părinte de căcat care nu știe a se îngriji de ceea ce i-a pus natura în brațe (deja mă gândesc la un viitor distopic în care  organele vor beneficia la rândul lor de protecție legislativă: le-ai chinuit o perioadă de timp cu comportamente imprudente, ți se vor scoate de sub tutelă/protecție… te vor lăsa cu device-uri electronice și vor conserva inimi, plămâni, intestine, pentru cei năpăstuiți, care suferă de boli la a căror declanșare nu au avut contribuții). Și cine vrea să-și spele rufele în public, să dea din casă, să ceară ajutor?

Așadar, când ajungi la medic, nu ești bărbatul/femeia în deplinătatea ta personală care se raportează la specialist cu același statut uman întreg (poate doar în fanteziile porno cu asistente medicale/doctori în călduri… care sunt exact ceea ce le spune numele: fantezii). Nu ești bărbat adevărat, femeie adevărată nici pe masa radiologului, ești un neajutorat cu organe care, exact ca niște plozi, te fac de rușine în public și îți expun neputința/neglijența…  umilit așadar, de propriile organe – condensează fain ideile astea un cunoscut și tânăr scriitor douămiist, Dan Sociu, în poezia care urmează:

vino

IMAGISTA DE LA URGENTE

Ficatul marit dureros

pe monitorul alb-negru –

unghiile ei argintii

imi ating

in treacat firele albe de par pubian.

Transpir si mi-e rusine

ca transpir.

Mi-e rusine

Ca sunt atat de slabanog

si bolnav.

Ficatul meu obscen

ma face de ras

in fata imagistei de la Urgente.

Maica-mii, care palavrageste

cu ea despre salarii si

asigurari medicale

ii e rusine de ficatul meu.

Ii e rusine ca nu lucrez nicaieri

ca nu am asigurare

si numai numele tatalui meu mort

ii opreste sa m-arunce in strada.

Jumatate din orasul asta

au fost elevii lui taica-miu.

Ficatul meu

ii face numele de rusine

Atata tehnica scumpa

irosita pe mine.

Sunt nimeni

si niciodata

imagista blonda

de la Urgente

n-o sa ma atinga

ca pe un barbat adevarat.”

(Imagista de la Urgente – Dan Sociu in volumul Vino cu mine, stiu exact unde mergem, Editura Polirom, 2015)

Culmea (politic incorecta) a anemiei ?

După o idee a unui coleg de grupa.  Pentru ca anemiile feriprive si minoritatea rroma, chiar daca par sa nu se potriveasca asa, conceptual, totusi au cateva chestii in comun:  sunt frecvente, dau tahicardii, uneori paloare si pot fi atat de epuizante… pentru neuroni sau pentru buzunare, dupa caz (vai, ce incorect politic pot fi!)

anemii3Another day, more medrage, please!

Note si atitudini

Cu fiecare an care trece, la medicină cresc pretențiile studenților, direct proporțional cu glicemiile înainte de examenele mari. Dacă în Anul 1, pe vremuri, ziceai mersi că luai  5-ul ăla la Anatomie sau Biochimie (pardon 6-ele, că 5-ul așa cum știm, e doar pentru piloși), mai târziu când ai mai prins  curaj, când te-ai dumirit cum e cu învățatul și când concurența buget-taxă te-a strâns cu ușa punctelor mai rău decât gheara imaginară din infarctul miocardic, cu siguranță că ai început să țintești mai sus, să îți pese cât de cât de felul în care eforturile tale sunt oglindite în carnet. Asta poate și pentru că, în anii clinici, când intri în pâine și ai de a face în sfârșit cu boli și oameni nu doar cu abstracții pe planșe, începi să mai pui, pe ici pe colo și plăcere/pasiune în ceea ce înveți și atunci poate nu ți-e chiar totuna dacă răspunsurile tale primesc atenția pe care o dă Clostridiumul penicilinei sau dacă ele se  întovărășesc cu aprecierea profesorului ca  LABA (adică Long Acting Beta Agonists, da?)  cu corticosteroizii în tratamentul inhalator al astmului (pe termen lung însă, nu te amăgi, o să fie probabil tot aia, nu te va întreba mai nimeni ce note ai luat în facultate, ci mai degrabă ce știi să faci).

Uite ce diferență, în numai 2 ani de zile:

La Anatomie ieșeai triumfător cu 5-ul, te bucurai  că ai prins și tu ceva, ca pe vremuri la magazin, când după ce leșinai stând la cozi inumane,  te considerai ultimul băftos că plecai acasă cu niște oase de o ciorbă, cu nenorocirea aia de 5 care să te ducă în anul următor spre noul loc de dat cu capul numit Semio Chir sau Fizpat. Erai un consumator de note spășit, te mulțumeai cu orice, numa să îți dea și ție ceva. Ce să te încontrezi cu profesorul, ce să zici.. tăceai, consolat cumva că nu vei știi tu vreodată prea multă anatomie și că nu ești demn de mai mult, erai mândru pur și simplu că treceai.

1Mai apoi, peste vreo 2 ani așa, deveneai un consumator mai rafinat, pofteai la calitate, la mai mult, aveai deja  ceva self-respect, și  simțeai pe undeva  că evaluatorul te trage la cântar. E drept, asta poate că nu ți-a adus o notă mai mare,  poate doar o reacție de dezaprobare din partea profesorului, da acu măcar aveai o oarecare pornire revendicativă.   Remember Semiologia Medicală?

semio

Până la finalul facultății mă gândesc că poate o să vină și examenul la care, atunci când nu ești chiar mulțumit de nota ta,  să poți purta un dialog relaxat cu proful pe tema evaluării, fără ca el să  simtă că ai fi o  loază oportunistă și arogantă  și fără ca tu să simți că el e tartorul care să-ți amintească, dacă nu pe bune, măcar preventiv, că ai încă mult de învățat și că nu ești atât de deștept pe cât crezi, nici măcar în ziua ta bună :).  Poate la unii a venit deja, m-aș bucura să le ascult experiența…

Intre timp…. in camera de studiu

Intersecția nefericita dintre studiu si muzica pop a anilor 90….  așa e când te contaminezi cu fundalul sonor.

anemii1Still counting the days… with medrage!

Asteptand Pediatria… pe genunchi poetici

În așteptarea examenului de Pediatrie… drumu-i lung și-am plictisit, așa că am dat peste niște versuri proletcultiste de-ale lui Dan Deșliu din anii 50 și mi-o trăznit prin cap o adaptare:

Dan Deșliu – Minerii din Maramureș – 1951:

Prin sala înaltă, vuind a vârtej

Aplauze cresc in furtună

Când intră în sală tovarășul Dej

și suie încet la tribună

Cu ochiu spre ziua de mâine-ațintit

El vede crescând biruința

Apoi spune simplu, cu glas liniștit:

Tovarăși, deschidem ședința!

final

Oldunsurehand -epigon proletcultist  – La examenul de Pediatrie -2015:

Prin sala îngusta, ca de la alergen

Ochi lăcrimează în furtună

Când intră în sală comisia de examen

și suie incet la tribună.

Cu ochiul spre ceasu’ neîncremenit

Studentul se simte străpuns

Când doctorul spune cu glas liniștit

Pișcoțelule, treci la răspuns!

Poezia leucemiei

Propun o pauza de respiratie -de la restante la evadări cu mize existențiale. GEORGE GEACĂR e un scriitor român născut în 1953, absolvent de Litere. A condus cenacluri literare si colaboreaza cu tot felul de reviste literare, e o prezenta activa pe blogul sau si pe facebook.

George Geacăr a fost diagnosticat cu leucemie acută mieloblastică tip M2(FAB) precedată/asociată SMD. Volumul de poezii FOARTE FOARTE APROAPE, publicat de ceva vreme la Editura Casa de Pariuri Literare vorbește tocmai despre cum e să îți trăiești condamnarea la boală, la moarte, cum e să fii martor și actor în piesa propriei tale decăderi și dispariții. Ceva musai de citit, cu virtuți inițiatice, pentru noi ăștia interesați mai mult de vibratia/temperatura/aspectul carnurilor și valorile parametrilor paraclinici și mai puțin de felul în care patologia se traduce în plan psihic.

foarte foarte aproape

Dan Sociu, poetul care semnează observațiile de pe coperta a IV-a remarcă foarte concludent și la obiect despre acest volum: iadul organelor i-a ascuțit lui Geacăr instinctele și toată energia i s-a strâns în minte ca un pumn care lovește, și nu numai să se apere, să atace.

Așadar, toți acei ce veți păși în spitale, începând cu acest universitar, toți acei care vă veți încolona să priviți (și, opțional, să ignorați) suferința și mizeria din saloane, toți acei care vă veți întâlni cu pacienții ce se străduiesc să reziste în iadul organelor, învinși sau triumfători, pesimiști sau optimiști, nu vă mirați dacă vă veți simți ca în… cazinoul lui dumnezeu (cât de dureroasă și țintită e metafora asta  – dar ăsta e spitalul românesc- locul unde uneori medicii reușesc să facă diferența între poligonul de tir cosmic și oaza regeneratoare…).  Căutați cartea lui George Geacăr, indirect vorbește și despre medici și vulnerabilitățile lor (teama de atașament, cinism, neputință) Mostre din volum :

CINCIZECI LA SUTĂ

la hemato șansele sînt cincizeci la cincizeci

saloanele ar fi poligoane de tir

jumătate din ținte s-ar apleca și-ar cădea.

în saloanele de cinci paturi

și-un frigider

singura problemă ar fi

dacă ești într-un salon de doi morți sau cu trei

 

dacă medicii n-ar avea grijă

să-i trimită acasă cît timp mai respiră

să nu-i interneze dacă nu au nici o șansă

nici un aparținător

nici un ban de șpagă  pentru o pungă de trombocite

dacă medicii

n-ar avea grijă saloanele ar fi

cazinourile lui dumnezeu.

 

VEGHE

la capătul patului meu e o icoană

și la capătul patului de vizavi e o icoană. așa e în toate saloanele

asistentele și chiar și medicii ne spun că jumătate din șanse

e optimism

e încredere

e credință.

să nu ne lăsăm

doar în grija chimioterapiei și a pastilelor.

 

îl văd pe omul sfânt din icoana vecinului de vizavi mult mai des

decât îl văd pe al meu.

omul sfânt privește cu multă suferință

dar nu-mi dau seama la cine la ce. te gândești că

înaintea vecinului meu a stat altcineva

în patul lui.

și înaintea lui altul și altul. omul sfânt

ca și medicii și asistentele

nu-și permite să se atașeze de

pacienți

care sînt trecători. Omul sfânt slujește ideea.

de fapt omul sfânt arată foarte rău

aș zice că-i pe moarte.