Este obstetrica Cthulhu? Nu avem cum să știm.

„The oldest and strongest emotion of mankind is fear, and the oldest and strongest kind of fear is fear of the unknown”, spunea într-un eseu, Supernatural Horror in Literature, scriitorul meu preferat, H. P. Lovecraft. O afirmație care pune perfect în context modul în care percep eu desfășurarea nu doar a sesiunii, ci mai ales a copacului care eclipsează pădurea, examenul de OG din semestrul I.

În ultimii ani, odată cu apropierea fiecăruia dintre noi de sfârșitul perioadei ăsteia intra-amniotice de dinainte de sesiune, a devenit o tradiție pe MsT să raportăm cum arată perioada asta. geomerula a făcut-o retrospectiv, oldunsurehand a încercat niște poezie, și acum e rândul meu să intru-ntr-un reflex Ferguson intelectual și să produc ceva demn de a fi suportat de internet.

De ce Lovecraft? Fiindcă HPL (părintele genului horror, de altfel), în cam toate operele de ficțiune, avea un protagonist intelectual care era pus în față cu ceva esențialmente incomprehensibil,  dintr-o dimensiune mitică, una care evadează științei și rațiunii umane. De unde și oroarea.

Mi se pare că mentalul (sau imaginarul?) nostru colectiv, al celor de la Brașov ne aruncă tocmai în dimensiunea asta mitică. Diferența? Noi ne construim propriul Cthulhu, propriile monstruozități inexorabile, venind după noi mai repede decât putem noi fugi de ele, pândind în interstițiile timpului și ale minților noastre, accelerate exponențial de schimbările care urmează să vină, licență, rezidențiat, și care sunt, momentan, incognoscibile. Și cauți, cauți fix cu disperarea și intensitatea internă, furibundă, a eroului lovecraftian, ore peste ore peste cărți, căutând să înțelegi minutiae ale unui proces sau al altuia, până când, în cele din urmă, exact ca un protagonist lovecraftian, ești înfrânt de propria fragilitate psihică și accepți că nu mai poți. Și afli, eventual, că nu poți întârzia nașterea unei psihoze cu tocolitice.

Probabil că de-asta examenul ăsta are și un astfel de caracter inițiatic, al unui eveniment care trebuie trăit, experimentat, ca să poată fi redimensionat pentru înțelegerea noastră. Poate de-asta și vorbim atât de mult despre el, de-asta am și scris aici atât de mult despre parcursul ăsta al facultății. Poate că toate au și ăsta e doar un paroxism al procesului. Sau poate, ca-n ficțiunea lui HPL, vom ajunge să fim recunoscători limitărilor minții umane.

Cert este că (și simt că trebuie să menționez asta, date fiind ultimele evenimente de prin facultate) e bine să repet: ne construim propriile mituri. Multe dintre ele vin din necunoaștere și încearcă, fără succes, evident, să o comunice, să o prezinte. O necunoaștere uneori funciară, uneori asumată. De-asta emisia la radio, cât s-a putut, de-asta blogul. Și culmea e că ne place, ne absolvă cumva: „nu am fost eu, a fost acea ființă mitică de neînțeles”. E o beznă călduță.

„The most merciful thing in the world, I think, is the inability of the human mind to correlate all its contents. We live on a placid island of ignorance in the midst of black seas of infinity, and it was not meant that we should voyage far. The sciences, each straining in its own direction, have hitherto harmed us little; but some day the piecing together of dissociated knowledge will open up such terrifying vistas of reality, and of our frightful position therein, that we shall either go mad from the revelation or flee from the deadly light into the peace and safety of a new dark age.” (The Call of Cthulhu)

E oribil OG-ul? Nu vă pot spune, nu am trecut prin el încă. Dar hai să aprindem niște lumini la mansardă, poate vedem mai bine încotro ne-ndreptăm.

Vă mulțumesc că m-ați suportat.
Sâmbătă.

Advertisements

Examen la O-G. OMG (Partea a II-a)

(continuare)

Ne îndreptam spre biblioteca unde trebuia să răspundem, trecând cu foile în mână prin coridorul întunecat de lângă sala de chiuretaje, apoi prin holul de la parter unde ceilalți colegi care așteptau încă să intre la examen ne priveau ca pe niște condamnați on death row. Îl căutam printre ei pe R., ca să îi fac un semn discret că totul e în regulă. Știam subiectul. Eram sigură pe mine. Ne-am trimis două bezele de adio și apoi am intrat …

about_to

Cel mai nasol (and people can back me up on this) e când răspunzi ultimul. La examen se intră câte cinci o dată, iar eu, fiind ultima din calup în ordine alfabetică, urma să asist la discursurile tremurânde ale tuturor până să pot deschide și eu gura să zic ceva.

Primul –  răspuns bun, dar insuficient. Se mai așteaptă o reformulare, care din păcate nu mai apare. PICAT.

Al doilea – poezie scurtă despre HCG, câteva bâlbâieli… se pun două întrebări ajutătoare cu așteptare îndelungată a răspunsului, care totuși vine. Bine, aproape picat. 6!

Al treilea – un răspuns complet, ușor incoerent, dar care îi face pe profesori să zâmbească la un moment dat. „Ocitocina se eliberează în timpul orgasmului prin stimulare mamelonară”. Doamne-ajută. 8!

Al patrulea – PICAT. Începuse expunerea cu patologie prea avansată, când se dorea de fapt doar esențialul (pe care însă emoțiile l-au înăbușit undeva departe în memorie). Așa e când te pregătești prea mult și ai impresia că fix nota aia de subsol pe care nu ți-o amintești conține TOTUL…

Al cincilea – eu…

Erau acolo toate cadrele didactice de la O-G și parcă se tot înmulțeau la spectacol pe măsură ce mai răspundea câte unul. Mă simțeam ca legată de mâini într-o apă cu crocodili care acum, după ce se săturaseră de ceilalți, se pregăteau să guste și din mine.

unotentertained

Asistasem neputincioasă (pentru o perioadă parcă interminabilă) la „căderea în picat” a colegilor alături de care mă pregătisem intens tot semestrul. Unii dintre ei, deși cunoșteau subiectul până la nivel de nucleol, s-au înecat din cauza emoțiilor în propria ciorbă de cuvinte. Iar acum urmam eu…

Foile în față. Palmele transpirate. Fața roșie. Privesc în ochii profesorului și în momentul ăla îmi activez hiperspațiul intelectual. Îmi încep execuția, din fericire cu o expunere logică și mult mai coerentă decât anticipasem. După 60 de secunde eram abia la jumătatea primului subiect, cel cu contracția uterină. Vocea începe să-mi tremure, mai arunc un ochi pe gogoașa cu actină și miozină de pe foaie. „Calciul intră în celulă prin activarea…”  „Bine.”…aud ca prin vis. Bine? Deci trebuia să mă opresc? Mă uit nedumerită în jur. Is that it? WHAT’S HAPPENING?

Jack-Sparrow

Da, examenul se terminase. Se face o scurtă recapitulare a notelor și suntem expulzați din sală. Când am ieșit de acolo am realizat amploarea dezastrului. Inventarul nu suna deloc bine: 40% căzuseră în picat și printre ei oameni la care nu m-aș fi așteptat vreodată. Mi-era rușine să mă bucur de nota mea și nu știam dacă să îmi văd zecele ca pe o performanță sau ca pe o întâmplare norocoasă. Când s-au prăbușit zidurile, eram pur și simplu în afara razei de acțiune.

Imaginea „ca de priveghi” peste care dădusem de dimineață la maternitate, cu toți colegii așteptând palizi un simplu număr în carnet, se transformase în ceva și mai sexy. Acum, după examen, studenții nu numai că se confundau la culoare cu gresia de la parter, dar zidurile se metamorfozaseră și ele într-un altar al plângerii. „Ce ți-a picat?” „Balanța sodiului în sarcină”…poker facepalm. By god, astea-s subiecte de medic specialist! Nu mai era vorba despre picat/luat, ci despre cât de tare te-a lovit subiectul din cauza căruia ai picat. Fiecare avea o poveste a lui despre cum s-a ferit sau nu de gloanțe. Câțiva deja capitulaseră. Puținul dram de energie pe care-l mai aveau ca să-și mențină ochii deschiși se epuizase și o porniseră încet spre casă, unii adormind în autobuz.

Atâta dramă, atâta tragic parcă nu mai văzusem nici în vremea primului examen la anatomie, când așteptam proptiți pe coridoarele din corpul Y nu neapărat o notă de trecere, ci doar un final al calvarului ca să putem da start la un somn liniștit. „Medicina e grea și nu e pentru oricine”, cea mai enervantă frază pe care o tot auzeam în primii ani și pe care la vremea aia nu am luat-o chiar în serios, începuse parcă să capete sens. Dar acum era prea târziu. Mușcasem din fructul științei și era prea gustos ca să nu îi las otrava să mă consume mai departe.

Examenul de obstetrică, pe lângă un test al logicii și al capacității de muncă, a fost un test al forței interioare și autocontrolului, un ultim test care ne-a adus pe toți mai aproape de ce înseamnă cu adevărat să fii medic și să te aduni în simțuri după 3 nopți nedormite ca să poți face față cu bine unui caz dificil. Am găsit, în ciuda așteptărilor și a zvonurilor dinaintea examenului, multă răbdare și empatie de partea cealaltă a catedrei, încă o dovadă a faptului că nu trebuie să te sperii singur auzind legedele unora. Fiecare își spune povestea la persoana I. Chiar și dacă subiectul te nimerea cu o clasificare sub centură, găseai îndeajunsă înțelegere încât să fii întrebat și ceva pe lângă. Partea bună – ți se oferea o a doua șansă. Partea proastă – trebuia să știi tot ce era pe lângă, adică toată medicina de care ai auzit ever. Obstetrica nu se oprește la patologie specifică de sarcină, ci trece dincolo, în granița ținutului deja îndepărtat și uitat al fiziologiei, histologiei și anatomiei…

impossibrew copy

Dacă e să fi învățat o lecție de viață din toată facultatea (culminând cu examenul de O-G), asta ar fi „lecția să fii umil”.  Niciodată să nu te încrezi că ceea ce știi e de ajuns. Never stop exploring. Am căpătat, din păcate, și un sindrom de auto-hater. Aha, am luat 10. Și ce? Mai încolo n-o să mă întrebe nimeni ce notă am primit sau dacă am picat la specializarea pe care voi fi medic. Goddamit, se oprește vreodată? Pentru lumea asta liniară care doar plachează fundalul, n-are nicio importanță cât ai muncit sau câți au încercat să te nimerească cu o restanță. Important e momentul,  ziua de azi și cât de bine știi să zâmbești după o gardă în care ai dormit doar 2 ore. „Mimați implicarea.”…e vorba unui mare om necunoscut.

După ce ne-am mai consolat reciproc că nu e devil-ul chiar așa de negru și că mai mult ca sigur o să își ia toți examenul din a doua încercare, am sunat-o pe mama să-mi cumpere un pomelo. Apoi am pornit-o spre vestiar.

an 6

Catacombele de la subsolul spitalului erau la fel de tenebroase ca mai devreme, cu deosebirea că anxietatea mea nu le mai deforma așa de tare. Spitalul, vestigiu al suferinței colective din acea dimineață, a rămas în urma noastră. Afară totul era la fel, doar că între timp răsărise soarele. Lumea se întâmpla mai departe, alunecând pe polei pe repede-înainte. Eram prea îmbrăcată până în dinți ca să-mi observe cineva cearcănele, iar oamenii zilei de afară erau prea ocupați să-și ascundă nasul în fular ca să îi mai observe pe colegii care ieșeau dezorientați din „terapie intensivă”.

CakjE

Partea bună a lucrurilor – pentru examenul de O-G am recapitulat toată medicina din facultate. Mă simțeam mai aproape de a fi doctor ca oricând. Dacă aș fi învățat la fel de mult pentru toate materiile, probabil examenul de rezidențiat mi s-ar fi părut acum floare la ureche.

Partea rea – după ce am ieșit de acolo, mai aveam de dat încă 3 examene. Spre sfârșitul sesiunii s-au precipitat: dermatologie, oncologie și epidemiologie. Eram ca spartanii. De dermato, eu scăpasem în Erasmus, dar, chiar și așa, simplul gând că mai trebuie să mai îndes 3-4 citostatice noi în mintea mea fragilizată, îmi transforma ambiția într-o pompă de aer și creierul într-o anvelopă hiperinflatată care fâsâia.

maipot_sparta

What’s done is done. Deja nu eram „la prima naștere” să zic așa. Mai trecusem prin sesiuni și nu fusesem dezamăgită de „copiii” mei. Am terminat și sesiunea, acum urma semestrul 2, și apoi…

DSC_0080

Dar să nu fiu prea pesimistă. De azi e vacanță pentru toți. Deocamdată încerc să mă bucur de ultimele zile/ore de indiferență prostrală înainte să pornesc cu avânt spre licență și ECN.

fuck

Examen la O-G. OMG (partea I)

findingog

Acum aproape o jumătate de an se petrecea la maternintatea „Ioan-Aurel-Sbârcea” cea mai mare tragedie din viața studentului medicinist brașovean de la semiologie chirurgicală încoace – anul 6 dădea examenul de Obstetrică-Ginecologie cu Profesorul Moga. Am așteptat până acum să scriu despre asta pentru că, între timp, s-a mai cicatrizat amintirea evenimentului și nu mai doare așa tare dacă zgândăr cojițele și, în plus, poimâine vom încheia cu toții once and for all acest capitol (e ziua restanței pentru colegii care l-au picat atunci în iarnă). Deci, it calls for celebration. So, gather ‘round.

Mai înainte de toate…cum arată lucrurile la final de an 6 (privind prin prisma O-G-ului)?

anul6_amatorii

Dacă aveți impresia că trecerea timpului minimalizează răsunetul unei impresii, ei bine nu așa se întâmplă și după ce ai asistat la ofensiva împotriva O-G-ului. E cam ca „shell shock”-ul. Te-apucă iar tremuriciul. Pe măsură ce scriu, intru într-un fel de transă cu flashback-uri, atât ale evenimentului în sine, cât și ale perioadei prodromale care l-a precedat. PTSD e atunci când nu numai Obstetrica, dar orice cuvânt care începe cu OBS te anxietează așa un pic. Să îi spunem, mai bine, „examenul Voldemort” (pentru că e „He-Who-Must-Not-Be-Named”, you non-Harry Potter fans).

Încă din vacanța de vară circulau zvonuri, ca niște ecouri sinistre pe coridoarele din corpul K, despre colegi mai mari care ar fi ratat licența din cauza lui Voldemort. Eu tocmai mă întorsesm din Erasmus și încă nu mă speria prea tare ideea. Suferisem și în Germania destul la marginea JAP-ului (Jahres Ausschluss Pruefung = un examen final, singular, din toate materiile anului 5, un fel de preview al examenului de rezidențiat, doar că în germană ! pentru cei care fac schimb de experiență la TU Dresden). Destul să spunem că le mulțumesc celor care au inventat cofeina și batoanele de ciocolată… am supraviețuit.

În afară de asta, mi-au plăcut mereu provocările, așa că atitudinea mea înainte de a începe anul 6 era cam așa:

overly-manly-bringit

But then it hit me…materie interminabilă, pretenții cum nu s-au mai văzut până acum în facultate, enzime pe care nu credeam că trebuie să le știu vreodată și o figură de fiecare dată mai amenințătoare la catedră. „Învățați!!!”

Stăteam nopțile cugetând la ghinionul colegilor mai mari care au picat pe „Legea lui Fick a difuziunii transmembranare a gazelor”, subiect cu 90% fizică și 10% fiziologie. Păi cine mai ține minte materiile din preclinic pe care oricum nu le-am învățat cum trebuie nici la vremea lor? Pe măsură ce ne apropiam de examen, mai apărea tot câte o nouă legendă: Rezidenți pe O-G care și-au picat examenele… Rezidenți! Păi știți ce înseamnă asta? Oamenii ăia au păpat O-G pe pâine. Era feblețea lor, visul lor să învețe atâta și le făcea plăcere. Și au picat și ei…DOAMNEE…

panic

Ca să vă dau o idee despre câtă materie e la O-G…dacă știți cumva glumele cu „Yo mama so fat”, o să înțelegeți comparația. Înlocuiți „Yo mama” cu examenul de OBS și înțelegeți prin „so fat” că „materia e atât de multă încât”.

„Yo mama so fat…I-m seriously concerned about her health”

tematicaGine copy

Când dimensiunile morcovului intrarectal au atins flexura splenică, m-am hotărât și eu să pun în aplicare un plan măreț pe care l-am avut încă după prima sesiune din anul 1: „gata, mă apuc de învățat din timpul anului”. And so it was. It finally happened în anul 6. Cam la 2 săptămâni după deschiderea din octombrie, pe vremea când unii încă bâjbâiau în privința coordonatorului și făceau un du-te/vino de tip „Find Waldo” prin spital în căutarea acestuia, m-am apucat frumușel să învăț pentru un examen WOW chiar înainte să înceapă să se organizeze calendarul de sesiune. Imagine that.

Timpul a trecut repede, iar teancul de conspecte se mărea, precum o sarcină intrauterină, de la o zi la alta. Azi un bob de mazăre, mâine o măslină și hopa te trezești cu ditamai dosarul. În fiecare săptămână îi mai măsuram ochiometric distanța cranio-caudală spunându-mi în gând „hmm, this might actually work. Începe să arate a om.” A ajutat și motivația pe care am primit-o din partea rezidentei de la stagiu care ne dădea lucrări săptămânal și câteodată chiar o impresionam și pe ea cu câte diametre pelvine știam. Doar ne avertizase per primam „Examenul de O-G e cel mai greu din facultate. Mai greu decât anatomia, semiochir-ul și fizpaturile la un loc.” Well…shit. Hai că fizpat-ul era logic, dar anatomie…ain’t nobody gonna remember that.

Vacanța de iarnă…ce concept frumos. Oricum nu merg la schi, deci stau în casă și mai recuperez ceva pe la A.T.I. Un examen greu are darul de a-ți distrage atenția de la toate celelalte mai mici și mai puțin fioroase, dar la fel de importante, care, dacă sunt neglijate, se răzbună prin puterea sinergismului. Iarna trecută, dacă vă mai amintiți, au fost temperaturi de -30 grade Celsius. Nimic mai îmbietor decât să stai în casă în fața lui „Morgan’s Anesthesiology” cu un vin fiert și să începi să debitezi grafice cu hemoglobina la om. Lumea încremenise odată cu noi într-o așteptare înghețată a debaclului care urma chiar după revelion.

hb_saturatie

Înainte de sesiune, ca întotdeauna, unii intră în panică zgomotos, alții fac o implozie silențioasă și cei mai mulți se plâng că nu le ajung 14 zile de învățat pentru O-G. Atâta timp cât există democrație, există și multe păreri contradictorii în ceea ce privește varianta optimă de calendar pentru examene. Pentru prima dată însă, în anul 6, șefii de grupă au reușit să cadă de acord de la început că prima variantă era și cea mai bună. Dacă nu ne înțelegem nici la sfârșit, atunci când?

Mai departe știți și voi scenariul – imediat după vacanță: 5 lucrări, 3 examene practice, 2 colocvii și apoi intri în sesiune. Time flies. Examenul practic de la O-G, dat cu 3 zile înainte de cel final, n-are darul să-ți reducă prea mult din anxietate. E acolo doar ca să-ți amintească cât ești de prost și că poate ar trebui să te (re)apuci de fumat. Ieșeam însă fericiți, poate chiar prea mândri că luasem 2 sau 3 sau 2,50. Fătul de plastic la care împinsesem pe model tot semestrul se blocase fix acum cu mandibula sub simfiza pubiană. Ups.

Mai trec câteva nopți de clocotire în propriile camere…

fine

…și așa a venit și a venit ziua lui Voldemort. 29 ianuarie, o zi ca toate altele. (adăugați descrierea colegilor, luminii, umbrelor și intrării în coridorul de la parter unde se fac chiuretaje) Vestiarul de la subsol lookin’ as fabulous as usual, cu deosebirea că acum mirosurile dubioase știam din pantalonii cui se trag

– Servus, cât ați dormit azi-noapte?

– (o colegă pufnește dându-și ochii peste cap) Pfff…ain’t nobody got time fo’ dat.

– (o altă colegă, mult mai mândră de ea) Eu am dormit patru ore.

– Bine, C. High-five!

Degeaba bătusem palma, eu dormisem în noaptea aia doar 2 ore… și alea chinuite. Cu o seară înainte, cam tot așa.  Materia era de mult conspectată și recapitulată, dar suma emoțiilor dădea erori în secreția epifizară. No melatonin for you, my dear lady. Mă temeam nu pentru că urma să nu știu subiectul, ci pentru că sinapsele mele s-ar putea să facă scurtcircuit și totul să degenereze penibil cu o afazie de expresie mai ceva ca într-un AVC pe aria lui Broca. Doamne ferește.

inainte_dupa

Regula e cam asta: intră 5, trag subiecte, ies, se duc să într-o altă sală să își pregătească răspunsul, după 10 minunte mai intră 5 ,trag și ei subiecte, ies și ei și le iau locul celor dinainte care în alea 10 minute s-au mai adunat în gânduri ca să poată spune ceva pe temă. Cât timp unii sunt ascultați, următorii se pregătesc de răspuns. E cam ca pe front – la fiecare 10 minute mai trimiți 5 oameni în prima linie. Eu eram în tura 2.

ordine

Ușa se deschide. Moment de tahicardie. „Haideți, următorii!”

Ne începem marșul în linie dreaptă către sala de examen unde urma să jucăm ruleta rusească cu subiecte. Pe masă, înăuntru, împrăștiate ca niște rămășițe de caiet aparent inofensive, săteau foile cu verdictele noastre. Inspir adânc, mă uit repede în tavan să văd dacă mă ajută cineva de acolo, mă uit în jos, către teancul de foițe, și îmi las mâna inspirată de gravitație să cadă pe cel mai bun…

subiecte

„Diagnosticul clinic în sarcină trimestrul I și II” (so far, so good) și… „Mecanismul contracției uterine”. Expir. Mother of God! Asta îi picase și lui R. cu o zi înainte! Jubilam în sinea mea că am mai apucat să repet cu el ce ar fi trebuit să răspund. Luase 10. M-am mai relaxat un pic. Ascultam curioasă și ce le-a picat celorlalți 4 colegi: „Declanșarea travaliului”, „HCG-ul”, „Anasarca feto-placentară” …not bad, hai că mai știu câteva din cuvintele astea.

După ce fiecăruia i-au fost consemnate subiectele de către asistent, în cea mai mormântală și serioasă liniște, cei 5 am ieșit din bibliotecă și am cotit la dreapta, spre zona de chiuretaje, către o anticameră unde urma să ne pregătim răspunsurile. Ușa anticamerei se deschide și prin ea alte 5 siluete, roșii și aburinde, așteptând să înceapă scufundarea în adrenalină și hiperprosexie. Era tura 1.

„Gata, haideți, sus!”

I swear it, dacă am fi avut toții un pic mai multă energie, probabil la comanda asta s-ar fi sărit în picioare cu „Să. Trăiți!” și un salut milităresc. Dar nu…toți eram mult prea epuizați și cei 5 care urmau să răspundă s-au ridicat obosiți și îmbătrâniți de pe scaune, ca să pornească în șir indian spre biblioteca de unde noi tocmai venisem. Țineau în mână, solemn, foile cu schițe de răspuns, agățându-se de ele ca Rose de ușa aia din Titanic.

titanic_door

Examenul are darul să îți crească atenția în așa hal, încât și acum îmi mai amintesc cu ce ruj era dată rezidenta care ne supraveghea și titlurile cărților de pe rafturi deasupra noastră, stivuite ca niște observatori tăcuți ai ororilor care s-au mai petrecut acolo… „Principii de anestezie în obstetrică-ginecologie”. Brrr…

Ok, să mă concentrez pe subiect. Mecanismul contracției uterine. (contracting brain muscle) Două scheme, o gogoașă cu actină și miozină, ceva cuvinte pe lângă pe care trebuia neapărat să le recit  – „complexul calciu-calmodulină”, „MLC-kinaza” „conexina 43”, „joncțiunile gap”, „inozitoltrifosfatul”  etc și apoi relaxarea: subiectul cu diagnosticul clinic… (contracts brain muscle again) Budin, Tarnier, McDonald…Uau ce tare! Mi-am amintit toate semnele clinice, alea cu nume proprii pe care nu le mai folosește nimeni. Lovely. Asta sigur o să îl impresioneze pe dom’ profesor.

Mă bucur de câteva momente de privit împrejur în timp ce așteptam să fim din nou convocați…

Curând se aude agitație pe coridor. Au ieșit cei de dinainte. Se apropie expulzia noastră din anticameră.

Ușa se deschide furios. „Gata, haideți!” răcnește semnalul, mai abitir decât o ruptură prematură de membrane (pentru necunoscători, asta grăbește alunecarea mobilului fetal în canalul de naștere). Alunecăm și noi, deci, spre ieșire, cu morcovul încă bine păstrat în sigmoid și enumerând în cap toți zeii de care am auzit vreodată, numai ca să intrăm în camera de „terapie intensivă neonatală” (adică biblioteca) unde trebuia să dăm socoteală pentru faptele noastre din anticameră.

(to be continued)

Atunci cand…post-sesiune (avem si tratament)

postpartum

Depresia post-partum reprezintă o tulburare afectivă manifestată cel mai adesea la 2-3 zile după despărțirea  de sesiune sau de ultimul examen greu. Debutul este lent, insidios, cu instalare completă în orele târzii ale nopții, când întrebările existențiale și privitul în tavan se potențează reciproc precum codeina și acetaminofenul. Conținutul ideativ e redus la o singură temă, recurentă și obsedantă: dacă ai fi putut răspunde mai bine la subiectul cu incontinența urinară? Dacă e posibil oare să pici la grilă? Dacă ai șanse să iei semestrul ăsta bursă? Dacă o să-ți fie rușine când se uită cineva la avizier să-ți vadă notele? Ce faci cu viața ta mai departe? În anul 6 preocupările sunt altele, dar regula se păstrează: povestea ta de supraviețuire determină o stare de tip Inception cu final nefericit – „forever stuck in limbo”.

pavor_nocturnus

Momentul de final al sesiunii, când ieși de la ultimul examen și îți dai check-in la cafenea cu colegii, deși ar trebui să fie unul de supremă bucurie și eliberare, în mod paradoxal, nope, nu e. Sesiunea devenise o stare de fapt, o sursă de inspirație pentru orice alt tip de activitate în afară de aceea de a învăța, iar acum, după dispariția autorității dictatoriale a următorului examen, ești într-o confuzie mentală de tip „now what?”. Nu mai ai împotriva a ce să te revolți. Te simți ca un veteran aruncat de valuri la marginea frontului, într-o insulă pașnică și neutră politic unde importanța războiului prin care ai trecut nu impresionează pe nimeni. Nivelurile de adrenalină și de cortizon au scăzut dramatic după ce s-a terminat sesiunea, iar colegii tăi, aliații tăi de suferință cu care ai luptat cot la cot și de care te simțeai legat ca un frate, încep să-și recapete caracteristicile „pre-belice”, când orgoliile și sindromul de „hater” te împiedicau să te apropii de ei.

nowwhat

După sesiune, deși ar trebui să te feliciți că nu ai ajuns ca un personaj din The Walking Dead (adică zombie autentic), ai tendința să îți minimalizezi reușitele. Cu cât te îndepărtezi de momentul 0 al bucuriei unei note bune, self-esteem-ul tău o ia pe o pantă exponențial descendentă. Travaliul greu prin care ai trecut înainte de examen se estompează în amintire și aproape că începi să îți dorești o nouă sesiune care să îți revalideze existența. Așa se întâmplă și la naștere – vezi mecanismul de uitare ocitocin-dependent.

Poate pe la alte facultăți beția post-examinală durează mai mult, dar la medicină e destul să mai auzi de o boală nouă ca să intri în downward spiral. Prima săptămână dintr-un nou semestru e de o cruzime înfricoșătoare. Erai curios să vezi cu ce se mănâncă ATI-ul, dar n-o să-ți placă dacă îți vorbește Dr. Bărăcan despre enzimele mult uitate ale biochimiei.

themore

N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. Bucuria zăcutului în pat după ce ai terminat, deși devalidată de frumusețea procrastinării, rămâne totuși o bucurie. Și atunci de ce tot obsedez pe aceeași temă dacă nu avem nevoie de tratament? Pentru că vreau să aduc în discuție adevăratul motiv al acestui articol – ne putem face baby-blues-ul încă și mai frumos. Prin sport. Am așteptat să citiți până aici ca să vă pot lovi cu propagandă. Mwahahah! E bine dacă nu v-ați deprimat până acum.

evilest

M-am bucurat să văd anul acesta ceva mai multă implicare în activitățile extracuriculare de tip sportiv. Poate nu știați, dar echipa de baschet a facultății noastre a luat locul 3 la cupa universității, iar o altă colegă a terminat a 2-la cros. Există atât printre noi, cât și printre cadrele didactice, exemple discrete și bune de urmat dacă cineva are receptori să îi descopere. De pildă, Profesorul Cucu. Atunci când îl mai auzeam povestind despre aventurile lui carpatice din tinerețe, nu îi proiectam imaginea pe Piatra Craiului, ci undeva sus departe, pe muntele Olimp: „Wow, he’s a …God. E ditamai chirurgul aaand a sportsguy?” Respect. Învățăturile lui de la cursuri începeau să capete dimensiuni profetice.

Mount_Olympus41

Atât intra cât și post-sesiune, datul cu bicicleta sau mersul pe munte îți menține starea de confort intelectual, iar anxietatea de dinainte de examen și riscul de depresie post-partum scade considerabil. Să nu mai vorbim de durerile de spate, când scumbag lumbar vertebrae îți reamintesc  câte ore ai stat la birou azi (în medie 14/zi de sesiune)…

Fiind reprezentanții lui „sana/sano” din expresia „Mens sana in corpore sano”, avem datoria de a duce vestea sportului mai departe. So, asumați-vă misiunea și începeți pâș pâș să escaladați nu numai muntele de informații de asimilat, ci și peretele de bouldering de la uzina Roman. Și ca să închei apoteotic, n-aș vrea să intimidez, dar…

v2

Gata, v-am pupat. Ne vedem în Piatra Craiului. Fiți blânzi.

Intre timp…. in camera de studiu

Intersecția nefericita dintre studiu si muzica pop a anilor 90….  așa e când te contaminezi cu fundalul sonor.

anemii1Still counting the days… with medrage!

Manifestări din sesiune #1

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine mă omoară sesiunile. Cumva, perioadele astea de câte o lună, de două ori pe an, reușesc să însumeze tot ce nu a funcționat într-un semestru. Esențialmente, sunt niște retrospective date naibii. Reușești să-ți dai seama de ce trebuia să faci anumite chestii, ce chestii nu s-au făcut, cu ce chestii te înfrunți acum pentru prima dată, toate astea. Înveți a infinita oară să-ți gestionezi timpul. Bine, că faci asta pierzând timpul, e altă poveste.

Da, sunt hater.

E posibil ca activitatea noastră academică să ne obișnuiască să vedem doar disfuncționalitățile dintr-un sistem. Dar pus față-n-față cu niște realități, partea aia frumoasă și ideală cu: „uite ce mișto, salvăm oameni și chestii”, începe să-și piardă din luciu.

Sesiunile sunt perioada aia din semestru în care e posibil să te confrunți cu o cârcă de noțiuni noi. Absolut noi. Și-ți amintești că-s chestii care n-au funcționat mai înainte. Pe de o parte din cauza organizării de mai-nainte, pe de altă parte din cauza faptului că „nu frate, eu trebuie să termin facultatea asta și nu vreau să am probleme.” Și pentru că intrăm în cercul ăsta vicios în care, dacă ceva nu merge, și noi ne băgăm picioarele, și merge mai rău, și tot așa, ad nauseam.

Și ajungem în situații d-astea:

http://stiri.tvr.ro/student-exmatriculat-pentru-ca-s-a-plans-ministerului-educatiei-de-conditiile-din-facultate_55485.html

Pentru că sesiunile sunt perioada aia în care se acumulează disfuncționalitățile și la un moment dat iei pauză și te uiți la știri. Da, Arhitectura din București, da, ce nasol. Asta e, lasă, noi să fim sănătoși și să terminăm facultatea. Sunt cei mai frumoși ani ai vieții noastre, cică. N-avem motiv să ni-i complicăm.

E un verb acolo.

Cred că noi, ca studenți, avem o înțelegere deficitară a termenului de funcționalitate. Sau, mai bine zis, una selectivă. Gândind că e mai bine puțin decât deloc, ne mulțumim cu chestii pe jumătate, cu faptul că am reușit să trecem la vreun examen, și cu lipsa asta de comunicare reală dintre noi. Și mai ales, dintre noi și the powers that be. Și cu o discreție comodă, sigură, precaută. Toate astea sunt funcționale. Baronul și obsesia lui pentru a sparge cel de-al patrulea zid, însă, nu sunt. E amuzant cum renunțăm la principii repede-repede. Dar asta merită propria ei discuție.

Așa că rutina din sesiune ne-așteaptă pe toți, cu brațele deschise. Tic-tac, tic-tac, examen, tic-tac, tic-tac, examen, tic-tac, tic-tac, noapte bună.

Un ceas stricat funcționează de două ori pe zi.
Știi, cred c-ale mele nici măcar nu mai sunt vii,
Că s-au târât prin viață inutil și au murit,
Și sunt stafii, dar, cel mai bine, nu cobi,
Că le-aud zilnic cum bântuie prin casă,
Prin mormintele lor, acești wannabe Lazăr.
Ține minte cuvintele, să ieși doctor de vază,
Reține-le, nu gândi, și vedem ce urmează!
Mă testezi? Mă-ntreb de câte ori pe zi funcționez
Într-un viitor posibil pe care tu nu-l prevezi.
Rămân în peșteră, ca cel mai încet troglodit,
Săptămânile-astea-s cel mai nenorocit cronocid.
Ăștia-s cei mai penticostali, îi văd pe la școală,
Au pe repeat glosolalia lor medicală,
Când pun accent pe cuvinte. Eu-s de altă natură:
Sunt unul din ceasuri și trebuie să tac din gură.

Un semestru cu mutra de… Two Face

Acum un an vorbeam despre ofurile planificarii sesiunii, despre bătaia de cap pe care o aduce dificilul dar necesarul exercițiu democratic: propune variante, deliberează la curs, fă poll-uri pe facebook, modifică, răspunde la sugestii, prezintă constrângeri, avantaje, dezavantaje etc. Lucrurile nu au stat mai bine nici în sesiunea asta, chit că se spune despre semestrul 2 al Anului 4 ca ar fi  unul dintre cele mai ușoare și pretins frumoase din toata experienta de medicinist. Pentru mine aș spune mai degrabă că a fost un semestru al paradoxurilor sau, mai degrabă, al expresiilor duble. Dacă ar putea fi personificat, cu siguranță că acest semestru ar avea chipul lui Two Face din Batman.

two face

E un semestru care, aparent, are cel puțin la fel de multe materii ca celelalte semestre (ba poate chiar mai multe) și totuși sesiunea pare foarte liberă, atât de liberă încât există chiar posibilitatea și tentația reală, după patru ani în care nu știai cum să pescuiești mai multe zile de învățat, să programezi examenele în doar trei săptămâni în loc de patru.

E semestrul în care, deși studiezi discipline cât se poate de practice, adică disciplinele chirurgicale care încarnează imaginea salvatorului de viață, faci mai puține chestii practice decât în Anul 3 când îți tremura mâna la o percuție pe o spinare nădușită și cu atât mai puțin ai impresia că realmente participi la salvarea unei vieți.

Poate tocmai pentru că prezența la stagii devine, subtil,  opțională (chirurgii sunt oameni pragmatici și maturi, au priorități cu greutate, nu stau ei să fircălească foi de prezență ) și pentru că inclusiv activitatea din spital, de la stagiu s-ar putea să fie de fiecare dată la fel de surprinzătoare ca o laparotomie  (indiferent de ce scrie în carte, răscolind prin pântece s-ar putea să dai de altceva, la fel și cu venitul la stagii – indiferent de ce scrie în orar, nu e clar dacă vei găsi de dimineață un coordonator suficient de entuziast să te bage și pe tine în seamă), studenții nu prea se vor înghesui să mai vină pe la școală (pe unii îi vei putea saluta, după două luni în care nu i-ai mai văzut, întrebându-i dacă nu cumva sunt studenți veniți cu mobilități Erasmus).

E semestrul în care deși materia pare să fie cât un munte care e clar că o să îți cadă în cap în sesiune și o să te îngroape într-un morman de noțiuni, prezența la cursuri va fi una extrem de redusă (o medie de 20 de studenți/curs, așa ochiometric). Și asta pentru că, în mod ironic, deși cursurile se țin cu regularitate, pare-se că se predă de fapt destul de puțin din totalul dezirabil – fie se insistă excentric pe o serie de noțiuni sumare sau pe prezentări de cazuistică personală, fie se parcurg selectiv slideuri aglomerate ca și când nu ar trebui, la final, să știi chiar tot ce se găsește scris acolo.  Dacă mai pui la socoteală sărbătorile legale, congresele din mai, sesiunea de comunicări, ședințele neprevăzute de prin spital atunci reduci și mai mult timpul efectiv de predare. Cu toată senzația asta de haos dulce și de timp liber adunat la grămadă, în mod ironic, materialele didactice, cel puțin la trei dintre cursurile cele mai importante  (Chirurgie, Ortopedie, Urologie) au fost cât se poate de bine puse la punct: cărți tipărite, sistematizate, explicite . În mod bizar, poate tocmai asta explică prezența redusă de la cursuri-  când studentul pare să se consoleze că are de unde învăța și că evaluarea se bazează complet pe materialele oferite, nu mai prea vede sensul din a mai audia alte prezentări.

E semestrul în care deși la cursurile tradiționale, așa cum aminteam, participarea studențească e redusă, la cursuri deschizătoare de drumuri, cel puțin pe la noi prin România, gen Medicină Psihosomatică, sala e neîncăpătoare – și asta nu pentru că studenții ar fi în mod deosebit interesați de dimensiunea psihogenă a bolilor sau de felul în care pacienții obezi se pot simți marginalizați și complexați din cauza statusului lor ponderal, ci pentru că tocmai prezența la curs devine, subtil obligatorie, atunci când e anunțată drept un ingredient cuantificabil pentru nota finală (de fapt, așa cum s-a dovedit la final, n-a mai contat cine a asudat și cine a făcut niște varicuțe la picioare, din lipsă de loc, în căutarea punctelor pentru decoratul sălii cu prezența, la Spitalul Județean).

E semestrul în care chiar dacă doar patru din cele șapte materii se finalizează cu examen în sesiune, planificarea sesiunii s-a dovedit  a fi un coșmar. Și asta pentru că, cel puțin anul acesta,  un cadru didactic a vrut nu mai puțin de 3 săli simultan, alt profesor c a avut probleme de sănătate și a lăsat moștenirea didactică în spatele unui alt șef de secție (care nu e prea ușor de găsit) , iar alte două cadre didactice au solicitat, în cele din urmă, programarea unor zile de examinare de formă în sesiune – fiecare cadru didactic a trebuit căutat în altă parte – duse-s zilele paradisiace în care veneam trei zile la rând în corpul K și primeam semnături de la toată lumea, alergând cel mult între etaj și parter. Pentru a obține semnăturile din sesiunea asta a trebuit să mă transform într-un fel de globetrotter local și să mă plimb vreo două săptămâni între Spitalul Județean – Spitalul Tractorul – Rectorat – Corpul K și sediul Direcției Sanitare.

În mod ironic, cel mai mult am avut de furcă la programarea examenului la Medicina Muncii, adică tocmai la disciplina care probabil că a avut importanța unei gume de mestecat lipite în fundul băncii – inițial am convenit să mă întâlnescu cu titularul disciplinei la Direcția de Sănătate Publică pentru a culege semnăturica – apoi, cu o zi înainte de data stabilită am fost înștiințat că ar fi mai bine să merg la Prefectură, acolo unde se ținea o ședință și cu cei de la DSP. În dimineața în care mă îndreptam spre Prefectură, gonind după stagiul de Urologie, aflu că de fapt ședința s-a terminat și că mai bine mă întorc la sediul DSP.  Schimb direcția de mers lejer, întorcându-mă iar  la DSP  dar lanțul slăbiciunilor nu se rupe cu una cu două. După ce mă încurc în lifturi – căci dintre cele două ascensoare disponibile, unul refuză să urce la nivelul  mult dorit iar celălalt e limitat din fabricație să nu treacă de etajul 5 – și vagabondez pe scări ajung la  biroul căutat care…  e închis iar madamele din zonă dau din umeri neștiutoare.  Aventura kafkiană se încheie totuși după o așteptare neputincioasă și după câteva apeluri telefonice zadarnice, când titulara de curs răsare dintr-o altă cameră oferindu-mi un autograf și puțină compătimire.

Cât despre materia în premieră, Comunicare și marketing medical – cu participare didactică direct din capitală – nici măcar n-a fost clar, până în ultima săptămână, dacă e o disciplină finalizată prin examen sau colocviu în presesiune.

Așadar după un semestru plin de paradoxuri în care lumea pur și simplu s-a deconectat de la vibrația lamentării și stresul obisnuit, bucurându-se de o vacanță a la long,  asumând cu brațele deschise invitațiile subtile la relaxare, evident că studenții au dat în brânci în zilele de sesiune căutând să se dumirească ce cursuri intră pentru examen, unde se găsește cutare subiect etc.

Dar nu-i bai! A venit vara, cine vrea să facă chirurgie o va învăța la vremea ei (a se citi rezidentiat)… în rest suntem doar potențiali medici de familie care citim despre tot felul de proceduri chirurgicale, vegheați încă de acest semestru cu mutră de Two Face- sper doar ca spiritul examinărilor să nu împrumute din morala personajului de benzi desenate  și să nu ni se decidă soarta prin datul cu banul.