Odă unui perete nosocomial

În engleză există o expresie sublimă, care nu se regăsește neam în română: „unsung heroes”. Care va să zică, există eroi printre noi, ale căror cântece nu le poartă vreun bard, nu le susură menestrelii, nu le scriu poeții.

Ce tăcere groaznică!

Tu, iubite prieten, ești un astfel de erou necântat: tăcut, stoic, mereu prezent, mereu acolo pentru noi. Și, cu toate astea, vorbim despre tine și ai tăi doar șoptit, furtiv, de teama doctorilor și profesorilor, stăpânilor tăi, care prea ades ne-aruncă-n brațele voastre, ale zidurilor blajine și tăcute, ca mai apoi să vă batjocorească-n graiul lor grăbit și aspru:

„Iar sprijiniți, mă, pereții ăia? Da’ pacienți n-aveți?” Câtă cecitate nedreaptă! Ce palmă brutală aplicată unui nevinovat martor! Cum scapă vederii noastre întunecate un perete!

Cine va iubi un student mai mult decât un perete?

Cine va fi acolo pentru mine, mereu vertical, solid, de neclintit în prezență, decât tine, dragul meu prieten? Ce garanție am asupra stabilității așezămintelor noastre, fizică și morală, în afară de unghiul tău drept, mereu drept, cu podeaua bacteriană? Cine în afara ta se mai ridică din mizeria podelei către cer, arătându-ne mereu drumul? Ce altceva decât un tavan să stea pe glorioșii tăi umeri de Atlas?

perete

Există un triunghi în fiecare spital din România: podeaua, peretele și studentul. Perfida și mincinoasa podea, peretele vajnic și credincios, și studentul pierdut între cele două. Orizontala, verticalul și oblicul.

Podeaua este mereu ispita studentului obosit, mereu dorința de unire cu orizontala-n somn pașnic, în uitare și abandon al datoriei academice a studentului. Dar eforturile ei sunt mereu date peste cap de perete, care vine mereu în ajutorul studentului, prinzându-l și oprindu-i căderea brutală către podeaua geloasă. O îmbrățișare de beton și tencuială pentru un sărman luptător intraspitalicesc. Și de-asta, studenții lăsați singuri se vor întoarce mereu în oblicitate, în brațele nemișcate ale titanicului perete.

Și tocmai această poziție oblică, ferită de podea prin perete, îl lasă pe student să ridice fără greutăți privirea și să privească în sus, spre cutezătoare noi culmi. Spre fundul întors al tavanului. Spre o nouă podea, inversată.

Și din această pricină, peretele rămâne eroul cel necântat al vieții studentului, sprijinul batjocorit al umerilor lui. Și, răbdător, mult mai răbdător decât studenții care se ating de el, va aștepta mereu noi narcoleptici pe care să-i salveze din coborârea lor biblică spre podea, ca mai apoi, atât ei cât și mai marii lor să batjocorească peretele.

Lauri să fie puși pereților ca tine! Căci din pricina asta cred și mărturisesc că niciodată un student nu a sprijinit pereții unui spital, ci invers, pereții i-au sprijinit, sprijină și vor sprijini veșnic studenții!

Urmeaza statia… Vestiarul 4: Spitalul Marzescu

Cu Spitalul Mârzescu nu ai treabă până în Anul V, poate doar dacă te rătăcești pe la vreun stagiu de Igienă și o pui de o ședință introductivă despre poluarea aerului pe coridorul Policlinicii, la Direcția de Sănătate Publică . Căminiștii de pe Colină poate au remarcat vila de dincolo de chioșcul unde găsești țigări și chipsuri, seara târziu când vii din oraș și ocolești Champs-Elyseeul șaormeriilor de vis-a-vis de Teatrul Dramatic.

2

Fie că te prinzi doar în Anul 5, fie că visezi frumos la baluri de început de secol, dimineața când te îndrepți somnoros spre Corpul K, trecând prin fața porților albastre, vei afla că Spitalul Mârzescu e adăpostit într-unul din cele mai cochete și mișto locuri din oraș… păcat că stă să se dărâme. Spitalul Mârzescu e practic un staționar al Spitalului Județean Brașov, găzduind secțiile de ORL (etajul 1) și OFTALMOLOGIE (parter)  în vila dinspre Str Alexandru Ioan Cuza, respectiv o altă secție de INTERNE (inclusiv Centrul de Dializă) și ONCOLOGIE în blocul cu aspect de adăpost de bătrâni lăsat în părăsire  dinspre Str. Sitei.

În mod particular, pe mine mă leagă amintiri nostalgice ale copilăriei –  acolo am văzut prima oară halate roșii și albastre din ălea grele, ca de plumb (oare se mai găsesc azi pe undeva?) pe care doctorii le purtau adesea atârnate pe umeri, de zici că aveau mâinile amputate (de fapt, mâinile se încălzeau bine mersi pe dedesubt), acolo am privit cu poftă mâncarea aparent insipidă de spital din camera de gardă a medicilor,  (și da, doctorul Codarcea, titularul cursului de ORL și-a amintit precis ochii mei cuceritor de hulpavi de pe vremea cand eram in stare sa mananc orice, oriunde), acolo am dansat în sala de mese, costumat în cowboy, în fața primilor medici americani pe care îi vedeam în viața mea, la câțiva ani după Revoluție, acolo am văzut prima tavă plină de puroi și sânge (chestie care departe de a mă oripila, mi-a provocat curiozități scabroase), acolo m-am chinuit prima oară să ajung la clanța de la ușile înalte, desprinse parcă din palatele regale de secol XIX, acolo am văzut prima oară pacienți cu bandaj de tip căpăstru abținându-mă cu greu să nu îi strâng de nasul îmbrăcat în tifoane care le dădea o alură de clovn bleg, acolo era să fiu operat de vegetații adenoide tot de o echipă  din străinătate și tot acolo nu mi-a venit să cred câți metri de tampon poți băga în nasul unui om (fără te gândești să faci o pernă pentru creier).

2014-10-17 08.05.49

Spitalul are în jur de 100 de ani iar asta se simte – cel puțin vila unde își au sediul secțiile de ORL și Oftalmologie are un aspect încă impunător, zugrăvită în acel galben habsburgic familiar clădirilor istorice din Brașov (în mod ironic, acoperișul și dimensiunile amintesc pe undeva de Palatul Mogoșoaia, producție pur sânge românească) și e așezat într-o curte înverzită și liniștită. În curtea asta care astăzi e dezgolită aproape complet (dar decorată cu tot felul de leagăne și băncuțe), pe vremuri exploda de tufe, arbuști și cărărui de tot soiul (toate duceau, inexplicabil la un teren de tenis care nu știu cui aparținea), era un adevărat paradis aventurier pentru orice copil care simțea riscul rătăcirii în acel perimetru pe care acum îl cuprinzi dintr-o simplă privire -plus că bonusul era să te întâlnești cu câte un bolnav slab uscat, cu vreo traheostomă, tușind și împroșcând chestii galbene pe bavețica de tifon de sub gât – încearcă ceva mai horror decât asta, la 7 ani!

1mogosoaiaTotusi când eram mic și ajungeam la Mârzescu cea mai infricosatoare chestie era… încăperea aceea misterioasă de la parter, la Oftalmologie (multe indicatoare te conduceau spre ea) – geamurile de la ușile acelei camere erau vopsite în culori întunecate și deasupra trona cu litere mari: Camera Obscură – fără să știu exact ce înseamnă, asociam totul cu ideea de întuneric, cu bezna, cu locul unde șade Omul Negru (ruda îndepărtată a lui Ernest de la Ochii din umbră, da pe atunci nu știam din astea, eram oldfashioned…) și așteaptă să intri ca să se holbeze la tine (nu prea îmi era clar desigur, cum  ar fi putut asta să te ajute, ca pacient oftalmologic, dar nici nu îndrăzneam să mă apropii de ușă).

La finalul Anului 2, când am făcut practica de vară pe secția de ORL dar și în Anul 5, când am început stagiile la Spitalul Mârzescu (oo-le, adică ORL și Oftalmo), mi-am dat seama că sunt lucruri și mai horror care se ascundeau în spital și care mă bucur că mi-au fost ascunse ochilor în perioada preșcolară și școlară. Și nu, nu mă refer la intrarea unde trebuie să ai grijă la cap, căci în streșinile acoperișului cresc mușchi și ecosisteme care dau pe afară iar pereții par pe alocuri afectați de un soi de dermatită a tencuielii (doar că acele coji, descuamările “epiteliale” nu  ar cadea ca niște fulgi de nea, dacă s-ar desprinde), nu mă refer la faptul că în ciuda termopanelor strecurate pe ici pe colo, spitalul pare mai degrabă, după cum remarca cineva,  o bombă care stă să explodeze (o bombă în care n-a mai intrat o pensă din 90 încoace), ci la faptul că nici măcar nu e pe deplin… spital. Adică, dacă supraviețuiești urcând teribil de înghețata casă a scărilor, preiei cheia din Oficiul de pe secția de ORL, te poți îndrepta nu neapărat liniștit, spre zona crepusculară de la mansardă, acolo unde se află vestiarul și nu numai.

34

Priveliștea care te întâmpină seamănă cu un hol dintr-un atelier de vulcanizare: o chiuvetă foarte veche, o oglindă și abajurul pt becul chior din tavan (ce lumină tristă matinală!) și spațiu de depozitare fără număr: nu băga în seamă momentan dulapul masiv și butoaiele de plastic, concentrează-te pe ușa de lemn și pe caracterul nițel capricios al încuietorii (face un clonc distinct când se deschide, ca un fel de recompensă pentru tentativele răsucirii cheii).  Înăuntru te așteaptă un univers mai variat și mai eterogen, mobilă și forme de toate soiurile, mai impresionant  decât ce ai văzut la Colaj Cafe ( dacă n-ați fost pe acolo, prin Piața Sfatului, merită, măcar pentru a experimenta cum e să bei un capuccino într-o cadă fără apă). E o adevărată babilonie a obiectelor, unde tot ce e mic sau mare, strâmb sau drept, lemn sau metal își găsește un locșor într-o geometrie inexplicabilă.

Și ca să fie clar că lucrurile n-au fost lăsate în părăsire, depozitate din cine știe ce rațiuni tocmai în mansardă, un spațiu predilect pentru asemenea uitări, vei constata că misterioasele dulapuri sunt toate închise cu lacăte, sugerând funcționalitatea lor depozitară, păstrându-și demnitatea utilizării (ce poate fi mai trist decât un dulap gol care își ratează prin goliciunea lui, elementara sa menire? ).

Opțiunile pentru a te schimba devin așadar variate și chiar n-ai nevoie deloc de imaginație: ai la dispoziție – mese, scaune, canaepele, tabureți, fotolii , fiecare dintr-o altă generație, dar suficiente ca să îți trântești un tricou, o bluză, un halat, un ghiozdan sau o geantă, acoperind dialogul deplin silențios al lucrurilor din pod. Vestiarul de la Mârzescu e de fapt un fel de apartment all in one – 4 in 1: are de toate, mai puțin baie: și mobilier de dormitor și de bucătărie și de sufragerie, fără delimitări precise (limitele sunt pentru cei care gândesc inside the box, nu?). Ba chiar, e și un ciob de oglindă, (scos parcă din Crăiasa Zăpezii a lui Andersen), atârnat din poveste direct pe un dulap, dacă ai chef să-ți verifici nițel freza și rujul întins după ce ți-ai luat tricoul de spital cu mâneca pe cap, din cauză de neatenție.

56

Podeaua e toată parchetată oldschool (acolo unde o vezi, de sub covoarele cu origini greu identificabile), parchet din ăla parcă îmbibat cu terbentină, cum aveai în generală – scârțâitor și ofuscat – aici chiar simți cânt îți trântești saboții direct din pungă, e ca o exclamație, ca un ciocan de judecător care dă verdictul: trebuie să te trezești! Grăbește-te și valea, pe secție! Asta, dacă nu cumva canapeaua va deveni puțin prea tentantă și vei decide să îți mai hodini ochii câteva minuțele.

Tocmai pentru că îți dă senzația unei case de acu jumătate de deceniu, de o komunalkă din aia sovietică – o cameră-apartament pentru toată familia, cu funcții multiple, ar fi bine să nu lași mizerie în urmă (că vorba aia, nu ești la mumă-ta acasă), și dacă chiar reușești performanța să verși cafea sau să strivești biscuiți pe jos, pune și tu mâna pe mop, nu-ți fie lene, că doar e la îndemână, taman lângă soba de teracotă. (și crede-mă că lumea chiar remarcă dacă lăsați mizerie – s-ar putea să primiți un perdaf de la Asistenta Șefă).

Ceea ce e cel mai horror în toată afacerea Vestiarului nu e doar că e … o scorbură în acoperiș, un colaj de obiecte din toate timpurile strânse laolaltă (inclusiv un coș de pâine/legume), ci e o scorbură lângă un loc unde spitalul se termină și începe… zona rezidențială (evident, nu te aștepta la Avantgarden sau Primăverii). Căci în stânga vestiarului se află ceea ce am putea numi… Oamenii din Pod – o specie ciudată care, așa cum spun legendele locale, obișnuia să coboare din când în când pe secția de ORL, amenințător și să… folosească toaleta spitalului. Pe vremea când eram în Anul 2, la practică, vara, pe o zăpușeală greu de descris, am văzut chiar rufe întinse, jucării  și chiar cauciucuri în podul de lângă vestiar, asta fără să mai pun la socoteală că am simțit din plin mirosul de cartofi prăjiți și ceapă sfârâită în ulei. Nu am văzut până acum aceste personaje, doar le-am intuit prezența în tot felul de urme: voci înfundate, ridicate, scârțâit de uși și de pardoseală, niscaiva butoaie, ligheane și o potecuță nu tocmai ofertantă, acoperită de linoleum infect ce se oprește într-o mână de … papuci (deci sunt mai mult decât civilizate personajele, nu fac mizerie în casă și au încredere că nu îi fură nimeni – se descalță la ușă).

711

Oricum, după ce te obișnuiești cu peisajul eterogen,  chiar și cu proximitatea rezidenților misterioși (nu e chiar Big Foot, dar pentru proporția și notorietatea spitalului și Oamenii din Pod adaugă așa, porția de mister necesară unui edificiu cu o istorie atât de lungă în spate), poate că o să apreciezi atmosfera de la Mârzescu: da, e vechi, da e crăpat, da îi lipsesc multe, da tot rămâne vintage, tot te face să te simți ca un medic/asistent după Primul Război Mondial, în saloanele alea cu tavan înalt și uși cât prăjina, cu podul ăla imens și tâmplăria grea scârțâitoare, cu grădinile neinvadate de betoane și coșurile de fum prin care o altă epocă de bolnavi și combustibili au expirat profund…

Practica la Psihiatrie (I)

Daca ai sau nu exercitiul spitalului, dacă ți-ai asumat emoțional și intelectual ceea ce se cheamă rutină de secție, îți cam dai seama  pe la finalul sesiunii de vară, când vine vremea sfintei practici . Dacă ești nerăbdător, entuziast și nu mai ești în Anul 1 (când ideea de a purta un halat alb și a sta lângă asistente la o recoltare e suficient de rewarding pentru orgoliul naiv al celui care a tocit formule și raporturi anatomice tot anul dar care abia în vară își descoperă cele două mâini stângi la primele proceduri elementare care, teoretic nici nu intră în atribuțiile lui) sau dacă te duci la spital cu lejeritatea cu care te închini la icoana de facebook de pe telefon și te mai și salută asistentele pe secție,   înseamnă că ești pe drumul cel bun, ca te-ai integrat bine și că ți-ai găsit un loc posibil într-o viitoare specializare – chestia asta se câștigă in timp, mai ales atunci când te duci în gărzi încă din timpul semestrului, când te faci util  și ceilalti incep sa te considere “de-al casei”. Dacă te dai jos din pat cu lehamite, dacă nu știi unde e cabinetul medicilor dar  ți-e foarte clară configurația găureleleor din pereți și poți oricând să spui care automat de cafea îți varsă prea mult zahăr în prafurile alea cu cofeină, atunci ești la fel cu mulți dintre noi… adică unic, adică student rătăcit pentru care practica de vară nu diferă prea mult de unele stagii din timpul semestrului.

După Anul 4 (când ai vizitat deja, atât secțiile chirurgicale, cât și secțiile de boli interne), cam pe orice secție te-ai duce să faci practică, ți-e destul  de clar la ce să te aștepți, la primele ore ale dimineții: pacienți în saloane, fie pregătindu-se de intervenții chirurgicale sau recuperându-se după operație (pe secțiile chirurgicale), pansați/bandajați/sondați/(semi)conștienți, fie așteptând investigațiile care să confirme diagnosticul clinic (mai ales pe secțiile de Interne) sau aflați sub supraveghere,  raport de gardă la ora 8, forfota asistentelor și a rezidenților cu documente/medicamente în mână, pregătirile pentru micul dejun, pentru toaleta matinală și pentru vizita doctorilor. Dacă urmează să participi și tu la consemnarea evoluției pacientului în foaia de observație, la explorările funcționale, la activitatea de cărăuș de documente, la întocmit foi de observație pentru pacienții proaspăt internați (deci cât mai multă anamneză și examen clinic) rămâne o treabă relativă – depinde sub aripa cui ajungi și cât de util reușești să te faci pe secție.

Așadar, prima zi de practică de vară nu îți dă tahicardii și migrene prea multe și nu mai înseamnă, ca în Anul 1 sau în Anul 2, o confruntare cu o atmosferă și protocoale necunoscute… mă rog, asta dacă nu cumva ajungi la Psihiatrie, unde peisajul matinal e un pic mai diferit. Și asta pentru că aici, fie că vrei fie că nu vrei,  chiar te simți băgat în seamă… dacă nu de doctori, măcar de pacienți.  La Brașov, cele mai multe secții de Psihiatrie ale Spitalului de Psihiatrie și Neurologie sunt adunate într-o clădire cu aer istoric, în centrul vechi, pe celebra stradă Mihai Eminescu al cărei nume substituie cu brio, eufemistic sau anecdotic chiar și în conversațiile brașovenilor de rând, profilul instituției sanitare: vezi să nu ajungi la Eminescu / ție îți lipsește o doagă, ai venit cumva de la Eminescu? / arăți de parcă ai stat o noapte la Eminescu etc – desigur, pentru un necunoscător al Brașovului asemenea întrebări sau observații par lipsite de sens și lasă nelămuriri stăruitoare, mai ales că, la prima audiție, teoretic ar trebui să fie de bine să te asocieze lumea cu ditai poetul național.

12

Clădirea e așezată cumva bizar, într-o zonă crepusculară ce îți dă simultan impresia de centralitate și izolare – este undeva la mijlocul Dealulului Cetățuii, deci  la 2 minute de unul din marile bulevarde ale centrului vechi (Iuliu Maniu), cu vedere directă spre parcul central (lucru care pare a fi de folos mai ales părinților pe care i-am auzit că își apostrofează odraslele neastâmpărate la groapa cu nisip – dacă nu ești cuminte, uite te duc acolo pe deal și te dau la nebuni) deci în deplină urbanitate respectabilă (nu e vreo periferie, gen Spitalul Obregia din București, în capătul Bercenilor sau Socola la Iași, pe Șoseaua Buciumului, departe de zona unde oamenii se simt normali :), dar în același timp mușcă practic din păduricea de la poalele Cetății (noaptea e o experiență mișto să scurtezi drumul spre Cetate printre pomi, pe cărări puțin bătătorite și deloc iluminate, pe o axă paralelă cu spitalul –  iese un Blair Witch Project de excepție) și reține un aer de sălbăticie, de fereală –  poziționarea asta dă o perspectivă tihnită bolnavilor și personalului care proababil că au nevoie de așa ceva mai mult decât alte secții.

2014-07-28 10.01.043

Nu cunosc din păcate istoria zonei și nu mi-e clar cum o instituție psihiatrică a ajuns să își păstreze destinația în una din cele mai selecte zone rezidențiale ale Brașovului, dar poate că există și o logică subiacentă acestei strategii (deși cred că e puțin probabilă) – promovarea ideii că pacienții psihiatrici nu sunt totuși niște paria ai societății, niște stigmatizați de care e musai să ne ferim și să îi depozităm în locuri cât mai ascunse  – din păcate, pentru nivelul de dezvoltare al României, inițiativa de a refuza marginalizarea celor cu tulburări psihice, prin amplasamentul central al spitalului de profil se dovedește încă… avangardistă.

Pe de altă parte, nu poți scăpa, atunci când vezi clădirea de pe strada Mihai Eminescu ,  de senzația aia de film horror – ditai azilul cocoțat pe deal, într-o clădire veche, aproape de pădure.  În mod ironic, Spitalul care de la depărtare are un aspect de vilă cochetă, cu panoramă generoasă, e ridicat, din punct de vedere al nivelului construcției,  deasupra câtorva dintre cele mai scumpe rezidențe din Brașov -un mesaj metaforic involuntar:  mintea, chiar și atunci când e defectă, tot sta deasupra banilor și luxului material. Așadar, gasesti  fosta clădirea verde de pe Eminescu (între timp fațada a fost renovată într-un bej nu foarte aspectuos) într-o zonă de promenadă … pentru pașii turiștilor dar și pentru mințile pacienților.

psih ierii4

Intrarea se face pe niște scari, printr-un coridor destul de ingust – ajungi într-un hol din ăla clasic de conac întunecat, cu scară în spirală (un alt marker al profilului secțiilor?) , adaptat necesităților locului: o imensă plasă metalică dispusă cilindric previne eventualele tentative de suicid. În prima zi de așteptare pe  holișorul circular de la primul etaj, acolo unde am zăbovit până la finalizarea raportului de gardă, am realizat că la Psihiatrie cel mai greu lucru pe care îl poți face e să stai degeaba – atragi atenția imediat și ești băgat în seamă fie că vrei, fie că nu – și nu atât de către personalul medical, cât mai ales de pacienți. Pacienții dau senzația că se simt cumva acasă, adică atunci când văd străini în perimetrul cu care sunt obișnuiți vin să-i chestioneze (pe principiul: durata și scopul vizitei?). Cu cana de ceai sau petul bine strâns  în mână, cu halatul soios, descheiat, cu părul puțin în dezordine și cu șlapi care clipocesc la fiecare pas de parca au iesit de sub dus, cei internați mișună activ, încă de la prima oră pentru a-și face plimbările matinale – în fond, asta pare a fi condiție particulară a multor pacienți de la Psihiatrie -condiția de plimbăreț. Doi pacienți m-au salutat hotărât și respectuos (cu înclinare de cap și degete duse la frunte pentru a ridica probabil o pălărie imaginară), o altă pacientă m-a întrebat cât este ceasul și dacă mai stau mult pe acolo.  Invariabil, fie că era vorba de mutrele somnolente ale depresivilor, fie că era vorba de chipurile surescitate ale celor cu episoade maniacale, sau de zâmbitoarele fețe ale inocenților cu deficit cognitiv,  toți pacienții se opreau și zăboveau să mă măsoare câteva secunde… normalitatea mea devenea stânjenitoare și atrăgea atenția. M-am simțit inadecvat și amenințat, așa că m-am gândit să adopt o strategie similară cu cea din serialul the Walking Dead, acolo unde supraviețuitorii se mânjeau cu carne de zombi ca să nu mai fie luați la ochi (sau mai degrabă la nas)… am început să adopt și eu o privire pierdută și o postură nu tocmai comodă ca să încerc să blend in, să par mai de al locului – treaba care a functionat in cele din urma.

Nu am scăpat de o situație anecdotică – un pacient aflat în trecere s-a oprit și a crăpat timid ușa de la camera raportului de gardă, apoi s-a cărăbănit repede, fără să se mai obosească să o și închidă – n-a trecut mult și o asistentă deranjată a ieșit să verifice originea turbulenței și desigur, pentru că rămăsesem singur pe holișor, a fost o situație de… all eyes on me: de ce ați deschis ușa? M-am fâstâcit eu cu explicații penibile: că stați să vedeți, că nu eu, cred că a fost un domn care a plecat sau a fost de la curent  – deja răspunsurile mele păreau desprinse din cine știe ce delir – am fost privit cu neîncredere, cu o oarecare indulgență (in fond, ne aflam la Psihiatrie, ce dracu, orice e posibil) și ușa s-a închis după ce doamna a ridicat neconcludent din umeri.