Cu Spitalul Mârzescu nu ai treabă până în Anul V, poate doar dacă te rătăcești pe la vreun stagiu de Igienă și o pui de o ședință introductivă despre poluarea aerului pe coridorul Policlinicii, la Direcția de Sănătate Publică . Căminiștii de pe Colină poate au remarcat vila de dincolo de chioșcul unde găsești țigări și chipsuri, seara târziu când vii din oraș și ocolești Champs-Elyseeul șaormeriilor de vis-a-vis de Teatrul Dramatic.

Fie că te prinzi doar în Anul 5, fie că visezi frumos la baluri de început de secol, dimineața când te îndrepți somnoros spre Corpul K, trecând prin fața porților albastre, vei afla că Spitalul Mârzescu e adăpostit într-unul din cele mai cochete și mișto locuri din oraș… păcat că stă să se dărâme. Spitalul Mârzescu e practic un staționar al Spitalului Județean Brașov, găzduind secțiile de ORL (etajul 1) și OFTALMOLOGIE (parter) în vila dinspre Str Alexandru Ioan Cuza, respectiv o altă secție de INTERNE (inclusiv Centrul de Dializă) și ONCOLOGIE în blocul cu aspect de adăpost de bătrâni lăsat în părăsire dinspre Str. Sitei.
În mod particular, pe mine mă leagă amintiri nostalgice ale copilăriei – acolo am văzut prima oară halate roșii și albastre din ălea grele, ca de plumb (oare se mai găsesc azi pe undeva?) pe care doctorii le purtau adesea atârnate pe umeri, de zici că aveau mâinile amputate (de fapt, mâinile se încălzeau bine mersi pe dedesubt), acolo am privit cu poftă mâncarea aparent insipidă de spital din camera de gardă a medicilor, (și da, doctorul Codarcea, titularul cursului de ORL și-a amintit precis ochii mei cuceritor de hulpavi de pe vremea cand eram in stare sa mananc orice, oriunde), acolo am dansat în sala de mese, costumat în cowboy, în fața primilor medici americani pe care îi vedeam în viața mea, la câțiva ani după Revoluție, acolo am văzut prima tavă plină de puroi și sânge (chestie care departe de a mă oripila, mi-a provocat curiozități scabroase), acolo m-am chinuit prima oară să ajung la clanța de la ușile înalte, desprinse parcă din palatele regale de secol XIX, acolo am văzut prima oară pacienți cu bandaj de tip căpăstru abținându-mă cu greu să nu îi strâng de nasul îmbrăcat în tifoane care le dădea o alură de clovn bleg, acolo era să fiu operat de vegetații adenoide tot de o echipă din străinătate și tot acolo nu mi-a venit să cred câți metri de tampon poți băga în nasul unui om (fără te gândești să faci o pernă pentru creier).

Spitalul are în jur de 100 de ani iar asta se simte – cel puțin vila unde își au sediul secțiile de ORL și Oftalmologie are un aspect încă impunător, zugrăvită în acel galben habsburgic familiar clădirilor istorice din Brașov (în mod ironic, acoperișul și dimensiunile amintesc pe undeva de Palatul Mogoșoaia, producție pur sânge românească) și e așezat într-o curte înverzită și liniștită. În curtea asta care astăzi e dezgolită aproape complet (dar decorată cu tot felul de leagăne și băncuțe), pe vremuri exploda de tufe, arbuști și cărărui de tot soiul (toate duceau, inexplicabil la un teren de tenis care nu știu cui aparținea), era un adevărat paradis aventurier pentru orice copil care simțea riscul rătăcirii în acel perimetru pe care acum îl cuprinzi dintr-o simplă privire -plus că bonusul era să te întâlnești cu câte un bolnav slab uscat, cu vreo traheostomă, tușind și împroșcând chestii galbene pe bavețica de tifon de sub gât – încearcă ceva mai horror decât asta, la 7 ani!

Totusi când eram mic și ajungeam la Mârzescu cea mai infricosatoare chestie era… încăperea aceea misterioasă de la parter, la Oftalmologie (multe indicatoare te conduceau spre ea) – geamurile de la ușile acelei camere erau vopsite în culori întunecate și deasupra trona cu litere mari: Camera Obscură – fără să știu exact ce înseamnă, asociam totul cu ideea de întuneric, cu bezna, cu locul unde șade Omul Negru (ruda îndepărtată a lui Ernest de la Ochii din umbră, da pe atunci nu știam din astea, eram oldfashioned…) și așteaptă să intri ca să se holbeze la tine (nu prea îmi era clar desigur, cum ar fi putut asta să te ajute, ca pacient oftalmologic, dar nici nu îndrăzneam să mă apropii de ușă).
La finalul Anului 2, când am făcut practica de vară pe secția de ORL dar și în Anul 5, când am început stagiile la Spitalul Mârzescu (oo-le, adică ORL și Oftalmo), mi-am dat seama că sunt lucruri și mai horror care se ascundeau în spital și care mă bucur că mi-au fost ascunse ochilor în perioada preșcolară și școlară. Și nu, nu mă refer la intrarea unde trebuie să ai grijă la cap, căci în streșinile acoperișului cresc mușchi și ecosisteme care dau pe afară iar pereții par pe alocuri afectați de un soi de dermatită a tencuielii (doar că acele coji, descuamările “epiteliale” nu ar cadea ca niște fulgi de nea, dacă s-ar desprinde), nu mă refer la faptul că în ciuda termopanelor strecurate pe ici pe colo, spitalul pare mai degrabă, după cum remarca cineva, o bombă care stă să explodeze (o bombă în care n-a mai intrat o pensă din 90 încoace), ci la faptul că nici măcar nu e pe deplin… spital. Adică, dacă supraviețuiești urcând teribil de înghețata casă a scărilor, preiei cheia din Oficiul de pe secția de ORL, te poți îndrepta nu neapărat liniștit, spre zona crepusculară de la mansardă, acolo unde se află vestiarul și nu numai.


Priveliștea care te întâmpină seamănă cu un hol dintr-un atelier de vulcanizare: o chiuvetă foarte veche, o oglindă și abajurul pt becul chior din tavan (ce lumină tristă matinală!) și spațiu de depozitare fără număr: nu băga în seamă momentan dulapul masiv și butoaiele de plastic, concentrează-te pe ușa de lemn și pe caracterul nițel capricios al încuietorii (face un clonc distinct când se deschide, ca un fel de recompensă pentru tentativele răsucirii cheii). Înăuntru te așteaptă un univers mai variat și mai eterogen, mobilă și forme de toate soiurile, mai impresionant decât ce ai văzut la Colaj Cafe ( dacă n-ați fost pe acolo, prin Piața Sfatului, merită, măcar pentru a experimenta cum e să bei un capuccino într-o cadă fără apă). E o adevărată babilonie a obiectelor, unde tot ce e mic sau mare, strâmb sau drept, lemn sau metal își găsește un locșor într-o geometrie inexplicabilă.
Și ca să fie clar că lucrurile n-au fost lăsate în părăsire, depozitate din cine știe ce rațiuni tocmai în mansardă, un spațiu predilect pentru asemenea uitări, vei constata că misterioasele dulapuri sunt toate închise cu lacăte, sugerând funcționalitatea lor depozitară, păstrându-și demnitatea utilizării (ce poate fi mai trist decât un dulap gol care își ratează prin goliciunea lui, elementara sa menire? ).
Opțiunile pentru a te schimba devin așadar variate și chiar n-ai nevoie deloc de imaginație: ai la dispoziție – mese, scaune, canaepele, tabureți, fotolii , fiecare dintr-o altă generație, dar suficiente ca să îți trântești un tricou, o bluză, un halat, un ghiozdan sau o geantă, acoperind dialogul deplin silențios al lucrurilor din pod. Vestiarul de la Mârzescu e de fapt un fel de apartment all in one – 4 in 1: are de toate, mai puțin baie: și mobilier de dormitor și de bucătărie și de sufragerie, fără delimitări precise (limitele sunt pentru cei care gândesc inside the box, nu?). Ba chiar, e și un ciob de oglindă, (scos parcă din Crăiasa Zăpezii a lui Andersen), atârnat din poveste direct pe un dulap, dacă ai chef să-ți verifici nițel freza și rujul întins după ce ți-ai luat tricoul de spital cu mâneca pe cap, din cauză de neatenție.


Podeaua e toată parchetată oldschool (acolo unde o vezi, de sub covoarele cu origini greu identificabile), parchet din ăla parcă îmbibat cu terbentină, cum aveai în generală – scârțâitor și ofuscat – aici chiar simți cânt îți trântești saboții direct din pungă, e ca o exclamație, ca un ciocan de judecător care dă verdictul: trebuie să te trezești! Grăbește-te și valea, pe secție! Asta, dacă nu cumva canapeaua va deveni puțin prea tentantă și vei decide să îți mai hodini ochii câteva minuțele.
Tocmai pentru că îți dă senzația unei case de acu jumătate de deceniu, de o komunalkă din aia sovietică – o cameră-apartament pentru toată familia, cu funcții multiple, ar fi bine să nu lași mizerie în urmă (că vorba aia, nu ești la mumă-ta acasă), și dacă chiar reușești performanța să verși cafea sau să strivești biscuiți pe jos, pune și tu mâna pe mop, nu-ți fie lene, că doar e la îndemână, taman lângă soba de teracotă. (și crede-mă că lumea chiar remarcă dacă lăsați mizerie – s-ar putea să primiți un perdaf de la Asistenta Șefă).
Ceea ce e cel mai horror în toată afacerea Vestiarului nu e doar că e … o scorbură în acoperiș, un colaj de obiecte din toate timpurile strânse laolaltă (inclusiv un coș de pâine/legume), ci e o scorbură lângă un loc unde spitalul se termină și începe… zona rezidențială (evident, nu te aștepta la Avantgarden sau Primăverii). Căci în stânga vestiarului se află ceea ce am putea numi… Oamenii din Pod – o specie ciudată care, așa cum spun legendele locale, obișnuia să coboare din când în când pe secția de ORL, amenințător și să… folosească toaleta spitalului. Pe vremea când eram în Anul 2, la practică, vara, pe o zăpușeală greu de descris, am văzut chiar rufe întinse, jucării și chiar cauciucuri în podul de lângă vestiar, asta fără să mai pun la socoteală că am simțit din plin mirosul de cartofi prăjiți și ceapă sfârâită în ulei. Nu am văzut până acum aceste personaje, doar le-am intuit prezența în tot felul de urme: voci înfundate, ridicate, scârțâit de uși și de pardoseală, niscaiva butoaie, ligheane și o potecuță nu tocmai ofertantă, acoperită de linoleum infect ce se oprește într-o mână de … papuci (deci sunt mai mult decât civilizate personajele, nu fac mizerie în casă și au încredere că nu îi fură nimeni – se descalță la ușă).


Oricum, după ce te obișnuiești cu peisajul eterogen, chiar și cu proximitatea rezidenților misterioși (nu e chiar Big Foot, dar pentru proporția și notorietatea spitalului și Oamenii din Pod adaugă așa, porția de mister necesară unui edificiu cu o istorie atât de lungă în spate), poate că o să apreciezi atmosfera de la Mârzescu: da, e vechi, da e crăpat, da îi lipsesc multe, da tot rămâne vintage, tot te face să te simți ca un medic/asistent după Primul Război Mondial, în saloanele alea cu tavan înalt și uși cât prăjina, cu podul ăla imens și tâmplăria grea scârțâitoare, cu grădinile neinvadate de betoane și coșurile de fum prin care o altă epocă de bolnavi și combustibili au expirat profund…
Like this:
Like Loading...