Cum ne mai găsește lumea pe internet (II)

Dragi cititori, cititoare, and everything in between, am așteptat o perioadă considerabilă până la a doua ediție a acestei veritabile poște a redacției, ocazie cu care vă prezentăm cele mai inteligente, de bun simț, decente și la locul lor căutări care ne aduc cititori pe blog.

Evident, glumesc, o să fie aceleași absurdități batjocoritoare pentru inteligență oricărei primate cu care v-am obișnuit. De care noi vom face mișto cu mila unui Torquemada pe cocaină.  Așadar, without further ado, cum ne găsește lumea pe internet, partea deux:

doctorite medicale cu manusi

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: Eu zic că omul nu căuta unde trebuie doctorițe de care vrea el. Astfel, în mintea lui era confuzie. Nu suntem blog din ăla, boss.

OLDUNSUREHAND: E drept că prin spitalele de stat te trezești adesea examinat fără mănuși, palpat, percutat la mâna goală, dar atâta timp cât profesionistul are halat pe el, unii se simt în siguranță.  Desigur, în era internetului alții, căutători de boli și malpraxisuri virtuale ar putea ajunge să își  pună probleme legate  de igiena examinării (mai ales dacă e vorba și de vreun tușeu rectal). Totuși, ceva îmi spune că cei care au căutat așa ceva nu erau neapărat niște ipohondri sau niște persoane afectate de tulburare obsesiv-compulsivă, îngroziți de contaminare.

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Pe blog avem doctorițe medicale, dar fără mânuși că au unghiile făcute. Dacă vrei, avem mănuși separat. Dar trebuie să iei doctorițele medicale odată, dup-aia mănușile, și cum e combini e treaba ta. Da’ să știi că dacă se strică unghiile doctorițelor medicale de la mânuși, sau invers, altele nu mai pupi. Că n-avem doctorițe medicale pentru toată lumea. Sau mănuși.

OLDUNSUREHAND:  Greu de spus. Nu prea obișnuim să lucrăm cu mănuși pe blog. Nu prea suntem doctorițe și de fapt nici medici nu suntem. Hei, ce naiba facem noi pe blogul ăsta de fapt?

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: Pe alte site-uri. După cum am mai zis, atât eu cât și oldunsurehand suntem oameni de o inefabilă moralitate și nu am ști să îți facem recomandări. Totuși, mie mi-a zis un prieten că pe xnxx au de toate.

OLDUNSUREHAND: Bă, la Urologie și la Ginecologie sigur au mănuși pentru că… orificii întunecate și pentru că… populații microbiene… dacă urma să ajungi acolo și voiai să te antrenezi pentru asta, să vezi cum se “simte” cu mănușa, agață și tu o doctoriță în vreun club, pardon, într-o gardă…

200428509-002

Man working at office desk, looking at computer and scratching head

oare sunt facuta pentru medicina?

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: Regretabil, un segment din populația tânără și de sex feminin, mai ales în Europa și SUA, dezvoltă, datorită mass-mediei hipersexualizate, patologii legate de propriul aspect, uneori manifestate sub forma unor tulburări anxioase, alteori sub forma unor patologii ale comportamentului alimentar. Deci, eu zic, mai ales datorită caracterului vag al întrebării, tulburare anxios-depresivă.

OLDUNSUREHAND: Am intalnit medicina pe Tinder sau pe Facebook si nu mi-a dat accept la prietenie si atunci m-am intrebat daca nu cumva e ceva in neregula cu mine.

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Nu avem nimic relevant pentru căutarea asta, dar dacă ne trimiți o serie de poze, îți spunem noi dacă ești făcută pentru noi, sau dacă e nevoie să mai lucrezi înainte să ne îndeplinești standardele.

OLDUNSUREHAND: Eu cred că, de fapt, pe blog totul e despre asta: ne întrebăm mereu, după fiecare sesiune dacă suntem făcuți pentru medicină, inclusiv medicii se întreabă treaba asta (așa cum am văzut în poezia Ioneliei Cristea, realmente un stimul de piloerectie instantanee). Pur și simplu e atât de greu să trăiești cu medicina ! Asta nu înseamnă că, pentru răspunsuri mai detaliate, nu ai putea să ne trimiți totuși poze mie și Baronului 🙂

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: Având în vedere că suntem destul de pretențioși, ai putea să încerci o comparație cu oferta de la câteva agenții de modeling. Se susține comparația? Te așteptăm!

OLDUNSUREHAND: Dacă ți-ai pus întrebarea asta măcar o dată, nu căuta mai departe de propriul tău psihic. Bine ai venit în clubul cartezienilor mediciniști, o să trăiești blestemul acestei interogații oriunde ai fi, orice ai face… medicina te îndoaie și te face să te îndoiești mereu (o fi mai sănătos așa?). O să treci oricum la nivelul următor al întrebărilor de tipul: oare ceea ce fac e medicină? Oare mă fac alții la medicină? Oare cum  fac să scap de medicină? 🙂

cum se fac chefuri in camin brasov

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: O metodă eficientă de a se introduce la cheful altuia. Vă știți voi care sunteți, și noi vă știm, și suntem cu ochii pe voi. Nu-i frumos ce faceți.

OLDUNSUREHAND: Cu siguranță că nu acel răspuns din  regulamentul căminelor care zice că chefurile (indiferent de intensitatea lor: de la ceai dansant la paranghelie care rupe baraca) se fac cu aprobarea administratorului de cămin și a șefilor de palier.

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Probabil niște guest posts, probabil câteva aluzii finuțe din partea lui oldunsurehand și grobiene din partea mea, na, trebuie să citești puțin printre rânduri. Așa e în chestiile astea de finețe.

OLDUNSUREHAND: Chestii legate de cazare, supraviețuire cotidiană prin cămin, chestii care… strică cheful, cel mai probabil.

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: Cel mai sigur? La chioșc, jos. Ai tot ce-ți trebuie să faci propriul tău chef în cămin. Mai puțin manelele, da’ găsești tu un coleg cu mașină și subwoofer de neam prost. Ai încredere în tine. Poți!

OLDUNSUREHAND: Lasă documentarea! Trăiește-ți viața! Nu asculta de alcooldehidrogenaza aia leneșă! A venit vara, deci adaptează întrebarea: cum se fac chefuri ÎN FAȚA căminului?

admirata pe masa ginecologica

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: Căutătoarea (fiindcă hai să fim serioși) avea unul din două lucuri posibile în minte: o teamă irațională sau un narcisism foarte, dar foarte ciudat.

OLDUNSUREHAND: Un rai estetic medicinist în care doctorul nu doar îți dă tratament, ci te și admiră, pentru că el e superprofesionistul care trebuie să se gândească la toate, inclusiv la stima de sine a pacientului!

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Probabil câte ceva despre stagiile și gărzile de la Obstetrică-Ginecologie. Activitatea intensă de acolo va lăsa biata căutătoare neadmirată, dar în același timp liniștită. Masa ginecologică rămâne un loc pașnic.

OLDUNSUREHAND: Ceva despre stagiile de la Maternitate, de la sala de nașteri- ceea ce am trăit acolo nu a fost neapărat admirație, dar tot a strâns un public generos. Pe masa ginecologică nu e ca la muzeu: cei adunați în jurul ei nu se mulțumesc să privească și să își mângâie bărbile contemplativ extaziindu-se în fața clarobscurului și misterelor care stau la originea lumii… chiar se pune mâna și se retușează această compoziție care include și o găleată între picioarele pacientei

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: La Maternitate sau cabinete private. Fii insistentă, că nu știi de unde sare iepurele. Consistența este cheia!

OLDUNSUREHAND: Oooo, s-ar putea să fie mai complicat dar ar merge, în fond trebuie să muncești un pic ca să îți împlinești fantezia: rămâi însărcinată, duci sarcina la termen, naști la Maternitate undeva pe la mijlocul toamnei, început de iarnă, preferabil mai pe seară, pe la 20-21 așa, și vei avea un public studențesc disperat să își facă gărzile obligatorii care nu va conteni să te admire si sa sincopeze în fața mesei ginecologice. Va fi ceva ce nu vor uita toată viața!

cum ma internez la psihiatrie in brasov

–> Ce avea căutătorul în minte?

BARONU SÂMBĂTĂ: O rezolvare foarte clară a unei probleme foarte specifice. Probabil e chiar un coleg de-al nostru, care, chinuit de patologiile renale, de multele forme de chirurgie, simte că nu mai poate, că îi e tot mai greu, că și dacă stă la birou cu orele, materia rămâne neînduplecată, mai ales nenorocitele alea de glomerulonefrite, mânca-le-ar boala, că nu pot, frate, să le pricep, și mi-e greu, serios!

OLDUNSUREHAND: Era într-o călătorie autentică de descoperire a sinelui… mai încet, acolo, că nu mă pot concentra din cauza vocilor voastre!

–> Ce avem pe blog relevant pentru căutarea asta?

BARONU SÂMBĂTĂ: Păi, avem câte ceva, mai o poezie, mai o poveste din practica de vară, de la licență, aveți de unde citi. Noi, aici, la Medicină sub Tâmpa, suntem foarte pasionați de psihiatrie. Dintr-un motiv sau altul.

OLDUNSUREHAND: Ce am avut și noi în minte când am ajuns la Psihiatrie, nu neapărat internați dar suficient cât să vedem ce se petrece pe acolo… și ne-a plăcut, într-un mod ciudat, atât de mult, încât am revenit de câteva ori.

–> Unde ai mai putea să cauți?

BARONU SÂMBĂTĂ: Legea 487/2002, republicată 2012, legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice! Primul și cel mai important pas al tău spre vacanța mult dorită este cunoașterea și înțelegerea modurilor în care poți ajunge legal la psihiatrie în Brașov. Dup-aia, nu trebuie decât să-i convingi pe cei din jur. Dacă-ți iese, ai câștigat. Dacă nu, oricum mai avem nevoie de cineva pe blog.

OLDUNSUREHAND: Cum era refrenul ala cantat de  Doina si Ion Aldea Teodorovici? “Eeeeemineeeeessscuu”!

BONUS: antonella chesca youtube

OLDUNSURHENAD si BARONU SAMBATA: Da, da, că suntem chiar atât de fraieri. Apreciem însă efortul, dna. doctor.

 

Mica vrajbă a absolvirii noastre

Pe măsură ce se apropie finalul Anului 6 și curba de disociere a panicii de studenți e mai dreptace decât aia a hemoglobinei de oxigen din alcaloză, pe măsură ce compendiul pentru rezidențiat declanșează un reflex pavlovian al eliberării de lichid lacrimal în puncte precise, doar prin faptul că nimerește întâlnirea cu  un câmp vizual oarecare, pe măsură ce restanțele O-G-iste se apropie pentru nefericiții strânși cu ușa contracțiilor uterine, pe măsură ce ultima sesiune bate la ușă, după ce examenele practice, vin, în aceeași manieră firească de-a berbeleacul în săptămânile ce premerg lunii iunie, te mai gândești la minimele surse de entuziasm compensatoriu  pe care le-ai putea anticipa: pozele pentru albumul promoției, pregătirea ceremoniei festive, anticiparea banchetului. Toate aceste momente care ar trebui să pregătească atmosfera memorabilă de la finalul ultimului semestru de școală, înainte de marea absolvire, toate aceste momente care ar trebui, poate, să reunească studenții sub semnul solidarității, al privirilor deopotrivă nostalgice (spre trecut) și încrezător-temătoare (mai mult temătoare, fără îndoială – spre viitor), al experienței comune și grele duse la final mie mi s-a părut că s-au transformat într-un minicoșmar: mica vrajbă a absolvirii noastre – titlu posibil pentru un roman steinbeck-ian.

Da, e drept, nu e ușor să exersezi democrația cu o promoție întreagă – o știe fiecare student și fiecare reprezentant de an, când vine vorba de planificarea sesiunii, de mutatul unui curs, a unui stagiu, a unui LP, de strângerea de sume de bani în diverse scopuri. Democrația presupune diversitate și dezacord, constituirea unei majorități, schimb de opinii și impresii în arena alegerilor. Poate că am sperat, în naivitatea mea, că finalul facultății va mai înmuia din dispozițiile încrâncenate, că va aduce, mai lejer, la un numitor comun oamenii pe ultima sută de metri.  Dar de fapt, în teren, lucrurile stau altfel:  prilejuri de neînțelegere, opțiuni exprimate tacit, indiferență, prea puțină dezbatere, cel mult răbufniri nervoase (ne antrenăm, de fapt, pentru posibila atmosferă de spital din rezidențiat). Până la urmă, nu mi-e clar la ce mă așteptam, când simpatiile și antipatiile cultivate în toți acești ani, aflate în stare mai mult sau mai puțin dormantă și inofensivă au devenit în ultimul ceas, cam singurul combustibil pentru exercitarea puterii de decizie silențioase facebookiste.

Paralel cu perioada alegerilor  electorale din România, Anul 6 a ajuns în situația de a vota – nu viitorul țării și nici al carierei, ci … doar elementele care configurează absolvirea, care marchează ritualic finalul unei etape în pregătirea profesională. Și pentru că trăim în democrație, cam totul s-a supus la vot, de mai multe ori, în mai multe rânduri : de la firma care să se ocupe de evenimentul absolvirii, la variantele de pachete de absolvire, la variantele de loc de organizare a banchetului și meniurile asociate și până la prezentatorii evenimentului dintre studenți și desigur… Decanul de suflet. Niciuna dintre alegeri nu a curs lin și fără măcar un semn de întrebare – o promoție mare înseamnă multe păreri, multe opțiuni și tot atâtea impresii – nu poți mânca orice, oriunde, un local e prea în afara orașului, altul e prea mic, altul e prea kitsch, altul e prea rău famat, mâncarea e prea simplă, băutura e prea scumpă, pachetul ăla prea trendy, altul prea sărăcăcios etc etc. Cumva, pe rând, prin puterea trecerii timpului, a plictiselii, a resemnării (cred că prea puțin a compromisului) fiecare opțiune s-a cristalizat sub forma compromisului acceptat.

decann

Dar culmea a fost că alegerea care ar fi trebuit să fie cea mai lipsită de constrângere financiară, intoleranță la gluten, deficit de alcooldehidrogenază, hipersensibilitate estetică, sărbători în calendar, alegerea fundamentată doar pe experiențele personale ale studenților a ajuns să dea… cea mai mare bătaie de cap: Decanul de suflet – adică acel om care primește votul de popularitate al studenților, acel om considerat fie cel mai respectat, mai reprezentativ, mai marcant, mai important, mai îndrăgit pentru generația care termină facultatea, acel om care cunoaște generația, capabil să ofere un discurs relevant, să transmită un mesaj semnificativ celor mai tineri dintre medici. Experiențele anilor trecuți mi-au amintit faptul că această alegere urma să fie ori foarte ușoară, ori foarte grea, ori oamenii s-au simțit cuceriți definitiv și iremediabil de un anumit cadru didactic, fără sincope de dezamăgire, ori impresiile au fost  sparte în bucăți și recompunerea unei majorități urma să fie dificilă. Asta, nemaipunând la socoteală câteva criterii măcar dezirabile: cadrul didactic să mai fie activ în facultate, să fi fost măcar titular al unui curs etc.

S-a nimerit ca generația mea să cadă în a doua categorie, a dificultății de alegere, fără cvasiunanimități eliberatoare. Problemele suplimentare nu au întârziat să apară: e sau nu cadru didactic titular? E sau nu medic? Va fi sau nu de acord cu propunerea? Va avea sau nu posibilitatea să participe la cursul festiv? Evident, nu am fost în posesia tuturor informațiilor relevante la momentul primelor sondaje postate pe grupul de pe facebook. Așa că, pe măsură ce le-am aflat, le-am reintrodus în discuție, fapt care a atras refacerea iar și iar a sondajelor, cu rezultate destul de diferite, cu fiecare ocazie. Am ajuns să desfășurăm două tururi, pentru a obține o majoritate consistentă: de la propuneri libere, nenumărate (turul 1) la cele două propuneri care au întrunit cele mai multe voturi (turul 2) și care n-au mai ridicat probleme obiective de genul: e prezent cadrul didactic în oraș sau nu la data festivității sau nu? Ideea era că doream ca alegerea pe care o vom face să fie cât mai în cunoștință de cauză, cât mai responsabilă… ironia e că, probabil din dorința de a menține acest standard am ajuns să conduc lucrurile spre o situație destul de nefericită.

Privind retrospectiv, acum când alegerile s-au încheiat, mă gândesc că poate eu, în calitate de reprezentant de an, am complicat prea mult problema si  am cam dereglat prin asta busola emotionala spontana a colegilor: am vrut să se producă o armonizare între opțiunea studenților, informarea completă, procedură transparentă, originalitatea alegerii. Din cauza asta, am operat cu o sincronizare neinspirată în prezentarea informațiilor actualizate, după consumarea unor runde de alegeri,  legate de diverse opțiuni ale studenților care au ajuns în cele din urmă să stârnească neîncredere și confuzie între colegi. Cumva, probabil am ajuns să generez un climat în care alegătorii aveau impresia că li se sabotează alegerea cu tot felul de îndoieli sau chestiuni ridicate, ca și când eu aș fi fost cine știe ce agentul secret al lui Pește  care le dizolvă libertatea în numele unei logici conspiraționiste (că tot e la modă paranoia, nu-i așa) de tipul divide et impera.

Pe de altă parte, am trăit la final momentul în care am pierdut complet sensul alegerilor făcute de o mare parte a colegilor. Dincolo de indiferența unora (care nu au votat deloc sau au renunțat să mai voteze),  pe măsură ce timpul a trecut și sondajele s-au succedat, am ajuns să nu mai înțeleg logica alegerii. Până la un punct, am putut să îmi imaginez posibile justificări care fundamentau opțiunile inițiale, la final însă, după ce informațiile actualizate legate de inspirația și condițiile obiective ale alegerii unor cadre didactice au fost aduse în discuție, am avut senzația că opțiunile au luat-o la vale,  fără ca fundamentul lor să mai aibă legătură prea mare cu pornirile din suflet ale studenților. Așa că, în cele din urmă, unii au ajuns să se simtă (așa cum mi s-a sugerat, de altfel) că au de ales ca românii în 2000 (între Vadim și Iliescu) și că votul dat nu este o susținere reală a unuia dintre candidați, ci mai degrabă un baraj construit împotriva celuilalt candidat, un fel de să alegem răul mai mic, dacă ce vrem noi cu adevărat nu se poate.  Și așa m-am trezit neputincios, un soi de  străin, un extraterestru în raport cu rezultatul alegerii Decanului de suflet. Și asta pentru că am ajuns să trăim o stare de fapt absurdă: o situație în care, cel puțin din punctul meu de vedere, fără presiuni exterioare, neconstrânși de forțe obscure, am fost puși în situația de a face o alegere cu inima sinceră și cu capul limpede și am ajuns parcă să scoatem ce e mai rău din noi prin felul în care am ales, în turul decisiv. Ratând posibilele argumente ale majorității, bănuiesc totuși că s-a votat alimentat de frici prezente, de ranchiuni vechi și atitudini revanșarde, atunci când nu s-a votat cu organul umorului sau cu sentimentul seducției de moment.

Personal, mi-am imaginat că alegerea va fi una responsabilă, echilibrată: că vom alege fie o persoană pe care studenții au îndrăgit-o pur și simplu, dincolo de argumente și cuvinte,  fie că vom alege pe cineva  care, chiar dacă nu a inspirat o poveste populară “de dragoste”,  a reușit totuși să aducă o contribuție marcantă pentru generația care încheie cei șase ani de studii și să inspire macar un anume respect pentru activitatea prestata. În acest sens mă gândeam la o persoană care cunoaște cât de cât generația, prin multiplele experiențe pe care le-a avut cu ea, o persoană care a amprentat într-un fel semnificativ generația, pe termen lung și în momente cheie, cineva care și-a asumat responsabilitatea didactică consecvent și a oferit cursuri memorabile, interesante, poate chiar lecții de viață, cineva care a transmis mesaje importante, care a provocat intelectual și care cu siguranță că ar fi reușit să livreze un discurs de final original și memorabil. Nu știu dacă rezultatul alegerilor se potrivește sau nu cu portretul proiectat de mine, dar… majoritatea a grăit.

Pe termen lung, până la urmă, așa cum bine ne amintea Geomerula, nobody cares, evident că tevatura asta a alegerilor nu e ceva pe marginea căruia să faci cine știe ce mare caz și care să aibă cine știe ce impact pe viitor… e doar un ingredient semnficativ pentru o generație, o marcă a identității ei care probabil că rămâne în memoria promoției ajunse la absolvire.

Dar poate că generațiile viitoare vor avea mai multă inspirație. Sugerez promoțiilor viitoare, dacă nu vor avea parte de varianta ușoară și aproape unanimă de alegeri să deschidă o discuție mai elaborată: afirmați și argumentați propunerile,  puneți mai multe elemente în balanță, comparați și amintiți colegilor lucruri pe care unii dintre ei le-au uitat sau le-au ignorat la finalul celor 6 ani,  lăsați intuițiile oportuniste deoparte, astfel încât, la final să vă simțiți cu adevărat reprezentați de opțiunile voastre și nu conduși de limitări imaginare, de lehamite sau probleme trecute, astfel încât să puteți aduce un omagiu real celor pe care îi respectați  și pe care îi considerați demni să vă așeze în minte cuvântul de final al primilor 6 ani din pregătirea voastră și, în același timp, cuvântul de început pentru viitoarea voastră carieră.

 

Ghiduri mediciniste “la cheie”

Au trecut un număr de ani buni de când studenții la Medicină din diferite centre universitare au făcut pași mai mici sau mai mari în mediul virtual, inaugurând bloguri dedicate experienței de medicinist. De la proiecte izolate (de care eu am aflat prin 2005-2006) la proiecte colective (cel mai cunoscut fiind desigur blogdemedicinisti.com) blogurile s-au bucurat de vizitatori constanți, fie că a fost vorba de elevi de liceu care doreau să afle mai multe despre admitere și despre ce înseamnă studenția medicală, dincolo de examenul de intrare la facultate, fie că a fost vorba de boboci confuzi, curioși terorizați de examene, fie că a fost vorba de medici dornici să depene amintiri. Poate că e explicabilă tendința mediciniștilor de a valorifica resursele virtuale, de a întreține bloguri dedicate, prin natura viitoarei profesii pe care și-au ales-o, prin natura impactului exigențelor și specificului pe care le impun pregătirea pentru o carieră medicală.

Vorbim de una dintre cele mai longevive și solicitante facultăți – nu mai puțin de 6 ani pentru obținerea diplomei de licență.  După reforma Bologna care a redus numărul de ani de studiu de licență pentru majoritatea facultăților, după ce Medicina a rămas una dintre puținele facultăți neatinse de această redistribuție pragmatică a anilor de studiu universitar (de la ciclul I spre ciclul II postuniversitar), după ce Medicina a rămas una dintre puținele facultăți care a impus și impune examen de admitere (renunțând lent, dar sigur, la includerea mediei de BAC sau a mediei anilor de liceu la calculul punctajului de intrare în facultate), după momentul crizei economice mondiale care, întâmplător sau nu a crescut și mai mult concurența la admitere se poate observa că a ajunge student la o facultate de medicină e ceva ce îți conferă o aură de privilegiat, de elitist, sau poate, dimpotrivă, una de  masochist încăpățânat, în tot cazul o aură de individ mai special (mai îndrăzneț, mai serios, mai de încredere) – fenomen nu întotdeauna justificat, e adevărat.

Probabil pentru că e vorba  de cel puțin 6 ani de pregătire universitară, de foarte multă materie de parcurs, de faptul că vorbim de o profesie care interacționează cu oameni aflați în cele mai vulnerabile și dificile momente, ceea ce conduce la o amprentare emoțională a învățăceilor, ceea ce  generează un tip aparte de responsabilitate – toate acestea transformă experiența medicinistului, dincolo de experiența unei studenții universale în ceva mai mult, în ceva inițiatic atât pe plan personal, profesional, emoțional.  Poate tocmai de aceea această experiență medicinistă capătă,  la un moment dat, accente confesive și devine mai suportabilă atât pentru cel care o trăiește, cât și pentru cel care aspiră la ea, atunci când e capturata într-o formă mărturisită, când e împărtășită narativ și altora-  în fond,  presiunea examenelor grele, confruntarea cu realitățile spitalicești, cu realitățile bolii, zone pe care publicul larg speră să nu le cunoască, să nu le descopere vreodată,  sentimentul construcției profesionale întărite mai mult sau mai puțin eficient cu fiecare sesiune sau, dimpotrivă, disperarea și anxietatea în fața responsabilităților care te așteaptă, prin natura profesiei, dincolo de licență, sunt toate elemente care te împing  spre o nevoie de celebrare, de lamentare, spre o nevoie  de a da expresie  experiențelor marcante pe care le trăiești, pentru propria ta exorcizare și poate pentru un posibil ajutor dat celorlalți (mediciniștii devin, pe undeva, empatici față de colegii lor din anii mai mici, față de bobocii aspiranți la statutul de medicinist: își amintesc de unde au plecat, uneori cu plăcere, alteori cu durere. E vorba de o solidaritate aparte care se naște în această construcție profesională dificila- cei mai mici realizează că progresul e posibil și că există o luminiță la capătul desișului teoretic copleșitor, cei mari își validează cumva evoluția, refăcând legătura cu rădăcinile, cu originile traseului în care s-au înscris).

Am făcut această introducere (pseudo)inutilă, pentru că m-a mirat initial demersul lui Ștefan Gutue, medic specialist urolog în București, de a publica cele două cărți care au ajuns destul de cunoscute printre mediciniștii din țară: Sunt rezident, what next? respectiv Salvezi vieți sau sprijini pereți? În contextul nevoii de împărtășire de care vorbeam mai sus, intiativa parea cat se poate de fireasca, dar in contextul  proiectării acestei nevoi într-o eră digitală, al unui mediu virtual în care mediciniștii semnează deja o mulțime de bloguri, ce sens avea apariția acestor cărți? Dezavantajele sunt evidente: informația dintre coperte nu mai poate fi actualizată (poate doar dacă faci o reeditare), distribuția unei cărți e mult mai dificilă (am avut o tentativă, la un moment dat, de a o aduce într-o librărie din Brașov, dar menținerea unei legături cu editura s-a dovedit destul de anevoioasă), o carte costă bani, un blog oferă acces gratuit la informație. Până la urmă, după mai multe luni de la apariție, Ștefan Gutue a pus la dispoziție volumele sale în format electronic, cu descărcare gratuită de la el de pe site. Parcurgându-le, mi-am dat seama că aceste publicații în forma în care au fost lansate își găsesc totuși locul printre amalgamul de  informații împrăștiate virtual, fie că e vorba de ghidurile oficiale sau neoficiale pentru boboci, de postări pe forumuri sau pe bloguri în toate zările internetului.

Sunt volume cu adresabilitate largă, fără mari particularități de centru universitar, care capturează reperele experienței comune de medicinist, aflat la început de facultate, respectiv la început de rezidențiat (adică exact în cele două momente inițiatice de maximă vulnerabilitate, momente cheie în profesie în care incidența tulburărilor de adaptare pare să fie mai probabil mai crescută și riscul de restanțe, descurajări, poate chiar depresie e destul de mare :).

salvez vieti

SALVEZI VIETI SAU SPRIJINI PERETI? e un fel de users manual al proaspătului student care a intrat la medicină și  care, îmbătat sau nu de victoria admiterii, își dă seama (în timp util, sau the hard way, dupa cateva “boabe” de toamna) că urmează să se dezmeticească de mai multe ori pe parcursul anilor de studiu. Cartea acoperă atât provocările și problemele anilor preclinici, cât și cele ale anilor clinici, atât în sfera profesională cât și personală. Autorul oferă sugestii de organizare a timpului încă din primul an (care include stabilirea de obiective și asumarea de responsabilități cu consecvență), sugestii de modalități eficiente de învățare (mi-a plăcut ideea conspectelor extinse în care ideile pe care ți le notezi sunt completate cu justificări și explicații de fiecare dată – fie că vorbim de un lanț cauzal fiziopatologic, de administrarea unui medicament, de o reacție adversă. Un asemenea tip de conspect este extrem de consumator de timp, din punctul meu de vedere nu ar putea fi realizat simultan la toate materiile într-o formă ideală,  dar permite o recapitulare permanentă și sintetică a informației și poate fi implementat măcar selectiv, la disciplinele în raport cu care îți stabilești anumite obiective). Se oferă, de asemenea, sugestii despre împărțirea timpului în sesiune, despre importanța practicii în spital (momentul în care ai șansa să capeți încrederea în propriile forțe, încredere pe care multe cadre didactice la diferite examene ți-o vor răpi într-o anumită măsură). Se conturează o atitudine universală potrivită pentru orice an de facultate (cei 4 D: printre care dorință, decizie, determinare…. aș adăuga că uneori se mai strecoară parazitar deruta, delăsarea :), se vorbește despre amenințarea procastinării (poate cel mai longeviv adversar pe durata anilor de facultate, tentația de a amâna mereu sarcinile dificile până la momentul critic), despre mentalitatea cu care poți aborda eșecurile (ideală este perspectiva expansivă, cea prin care cauți să obții feedback de la cel care te-a picat sau ți-a dat o notă mică, pentru a înțelege exact ceea ce poți remedia – e ceea ce am recomandat și eu studenților nemulțumiți, să valorifice cu încredere dreptul de a-și recorecta lucrarea, nu neapărat pentru modificarea notei, cât pentru a afla exact ce s-a așteptat de la ei și nu au reușit să livreze). Ștefan Gutue vorbește cât se poate de deschis despre realitatea dură a stagiilor din spital (despre dificultăți de tipul: nu ne bagă în seamă coordonatorul, nu facem nimic etc) și găsește măcar câteva sugestii de compensare (contravizite, gărzi, urgențe). De asemenea sunt atinse subiecte sensibile pentru orice student al zilelor noastre: posibilitatea de a lucra în facultate (Ștefan Gutue a făcut-o și încă pe bani destul de frumoși) – atât ca mijloc de a obtine un castig financiar în studenție, cât și ca mijloc de a-ți completa pasiuni, a-ți cultiva și alte skilluri și afinități, despre oportunitățile work and travel și Erasmus și desigur, despre alegerea specialității (volumul include și un capitol semnat de un consilier de carieră de la UMF Iași, cu câteva întrebări și repere generale ce pot fi luate în considerare în momentul stabilirii unui posibil obiectiv de specialitate, în funcție de: personalitatea studentului, dependența tehnologică, timpul pe care suntem dispuși să îl investim în profesie).

sunt rezident

Celălalt volum SUNT REZIDENT, WHAT NEXT? (primul pe care l-a publicat, de fapt, Ștefan Gutue) e un ghid adresat absolventului de facultate care se lovește de o nouă rundă de dificultăți . Dat fiind faptul că autorul a ales o specialitate chirurgicală (Urologia), o mare parte a capitolelor sunt adaptate acestui profil: se oferă informații concrete și succinte despre etapele de activitate birocratică efectivă în spital  (într-o manieră mult mai la obiect, decât torentul parcurs la semiologie medicală) – cum faci internarea, ce scrii în foaia de observație, cum conduci anamneza (atenție mai ales la bolile preferate ale românilor: hepatita B,C, TBC), cum gestionezi un transfer de pe o altă secție sau un alt spital (atenție la obținerea informațiilor despre istoricul bolnavului, operațiile suferite, tuburile de dren existente), ce analize ceri, cum montezi o sondă nazo-gastrică sau urinară. Ștefan Gutue vorbește apoi despre intervențiile chirurgicale, despre integrarea rezidentului în activitatea operatorie: despre valorificarea momentelor în care doar stai și asiști la operație (dar în care poți învăța sau recapitula instrumentarul, poți învăța să decodifici limbajul operatorilor: dă-mi portacul gol, dă-mi ață să leg, servește pensa – eu unul nu mi-aș fi dat seama precis, fără explicațiile autorului ce mi s-ar fi cerut prin asemenea formulări), despre timingul întrebărilor și lămuririlor pe care le ceri (evident, nu chiar în momentul în care chirurgul e stresat și lucrează într-o zonă de mare risc), despre importanța etapei postoperatorii (și elementele pe care e necesar să le verifici  atunci), despre primele gărzi (Ștefan Gutue reface experiența primelor sale momente când, asaltat de informația haotică și de anxietatea însoțitorilor și-a pierdut la rândul său luciditatea – deci, primele gărzi vor fi horror, inevitabil, deși există măcar câteva sfaturi de care poți ține cont pentru a limita devastatoarea paralizie și frică ce vor pune stăpânire pe tine). Dincolo de aspectele concrete, profesionale, care pot fi de ajutor în mod deosebit celor care aleg o specialitate chirurgicală, cealaltă parte a volmului are o adresabilitate  largă: vorbește despre atitudinea rezidentului în spital (lucruri cu importanță elementară, dar adesea trecute cu vederea: zâmbetul, adresarea respectuoasă atât în raport cu pacienții cât și cu personalul medical, mai ales într-un mediu în care ostilitatea și românismele sunt la ele acasă), despre renunțarea la aroganțe și la pretenții de înaltă responsabilitate, mai ales în primele luni. E atinsă și problema venitului – am dat peste o perspectivă destul de pesimistă sau pur și simplu… tăios de realistă în acest punct: salariul e insuficient, gărzile inițiale nu se plătesc, să-ți iei un job suplimentar e foarte greu, e nevoie chiar și în rezidențiat de susținerea familiei – vedeți, de aia e medicina grea pentru că te mobilizează și pe tine și pe cei din jur la o cheltuială pe termen lung, până să obții autonomia financiară (se vorbește și despre șpagă, în termeni clar negativi – iar un rezident oricum nu obține nici din asta cine știe ce) – mesajul lui Ștefan Gutue țintește cam în direcția asta: concentrează-te să devii un profesionist bun și banii vor veni apoi de la sine – cine știe când… cam ăsta e sistemul). Autorul mai vorbește despre posibilitatea  de a pleca în străinătate (cam la ce să te aștepți și cum să cântărești avantaje și dezavantaje), despre câteva dintre reperele care generează migrația masivă a medicilor  peste granițe (ne sunt oferite și perspectivele celor care au ajuns acolo și acum practică medicina la nivel înalt – experiența plecării e plină de riscuri, dezamăgiri și dificultăți, aviz tuturor celor care trebuie să fie extrem de motivați). Aflăm și despre avantajele și dezavantajele de a lucra în mediul privat (acolo unde, în ciuda așteptărilor sau a anumitor prejudecăți, mai degrabă te plafonezi profesional). Printre cele mai importante pagini mi se pare că sunt cele care pledează pentru un management al carierei (mai ales că acele caiete de rezidenți în baza cărora trebuie să atești că ai făcut nu știu câte sute de operații de tot felul sunt concepute după un standard de-a dreptul SF și trebuie să te orientezi spre alte modalități – workshopuri, burse in strainatate pentru a spera la un progres realist).

Una peste alta, mi-au plăcut ambele cărți publicate de Ștefan Gutue (un autor care se simte, din felul în care scrie,  că a activat și în domeniul publicității 🙂

  • oferă o abordare sistematizată și accesibilă a celor mai importante teme de interes pentru un medicinist, pe băncile facultății și mai apoi, în perioada de rezidențiat – include strategii, sugestii destul de realiste, validate de experiență de a rezolva cele mai comune provocări pe care un student/rezident le poate întâmpina
  • oferă mai multe voci și implicit MAI MULTE VIZIUNI asupra chestiunilor de interes: Ștefan Gutue își invită foștii colegi sau mediciniști aflați încă pe băncile facultății să vorbească despre experiențe de tip: Work and Travel, profesat în străinătate, experiențe de studiu Erasmus (deci hands-on experience)
  • propune o perspectivă ECHILIBRATĂ asupra evoluției, atât ca student, cât și ca rezident: nu e vorba nici de un parcurs eroic, exemplar, al unui geniu sau al unui ambițios olimpian care funcționează pe principiul dacă vrei, poți orice, există o rețetă miraculoasă să dărâmi munții cu voința dar nici nu propune o variantă de tipul: cum să faci să te descurci și tu la un standard minimal. Între aceste două extreme, Ștefan Gutue pare să aproximeze parcursul cel mai comun cu care pot cei mai mulți să relaționeze- cel care se străduiește inteligent, cel care greșește dar învață din greșeli, cel care caută să compenseze atât cât poate lipsurile unui sistem deficitar, cel care găsește resurse și soluții la problemele sale chiar dacă prin asta nu schimbă sistemul, dar nici nu încalcă legea și nici nu comite un harakiri psihic prin asta. E povestea celui care e suficient de lucid să conștientizeze o serie de limitări și constrângeri pe care le scoate în evidență cu onestitate dar suficient de inteligent să nu se lase complet dominat și învins de ele.
  • volumele lui Ștefan Gutue  militează pentru o anumită specie de ATITUDINE față de profesie și față de propria persoană (care merită cultivată încă de pe băncile facultății  și mai apoi în rezidențiat): deci, dincolo de informațiile cu caracter practic de tipul: cum să înveți, cum să completezi o foaie de observație, Ștefan Gutue pledează pentru o anumită abordare pe termen lung, pentru un soi de filosofie de viață centrată pe eficiență, operativitate, onestitate, stimă de sine și caracter constructiv (dar nu într-o manieră exagerată,  delirantă de tip positive-thinking) – adică pledează pentru un ideal personal și profesional tangibil (chiar dacă nu întotdeauna compatibil cu realitățile și practicile românești).
  • ambele volume sunt dense în RESURSE SUPLIMENTARE mai ales în forma recomandărilor de lectură  (atât în ceea ce privește bibliografie de buzunar utilă în facultate sau în rezidențiat, cât și cărți care să te inspire personal, care să te motiveze, să te ajute în managementul timpului, al carierei).
  • în ambele cărți veți găsi  perspectiva unui profesionist care și-a încheiat perioada studențească și de rezidențiat, deci aveți parte de o consiliere completă validată de o anume experiență (de succes, ai putea spune, dacă te uiți la CV-ul autorului) – așadar,  e o poveste relatată din perspectiva celui care a atins un anume nivel în formarea profesională, o poveste despre etapele parcurse si finalizate de acesta, gândită să vină exact în întâmpinarea dilemelor și dificultăților medicinistului contemporan – deci nu vorbim de memorii grandomane și atât. Aceasta este una dintre particularitățile care cred că scoate în evidență fără rival volumele lui Ștefan Gutue – mulți medici, odată ce și-au consumat experiențele inițiatice nu mai au timpul și motivația de a-și așeza toată călătoria profesională într-o formă sistematică și pilduitoare pentru ucenici, iată că Ștefan Gutue o face într-o maniera nepretențioasă și  utilă,  împletind poveștile din facultate sau din spital mai mult sau mai puțin amuzante (care au tâlcul lor și care sunt expresia concretă a empatiei autorului cu generațiile actuale de mediciniști)  cu sfaturile concrete.

Citiți cărțile lui Ștefan Gutue (adevarate ghiduri mediciniste “la cheie”) disponibile pe siteul autorului, cu descărcare gratuită.

CARTE

Eu unul îi mulțumesc pentru exercițiul de generozitate și onestitate, pentru expresia pragmatică, articulată, a colegialității profesionale de care a dat dovadă, semnând aceste două volume.

surse foto: siteul autorului

 

 

Primul workshop organizat de SSCR – Brasov!

A fost odata ca niciodata o lume cu mulți studenti români care erau nemulțumiți de sistemul educațional, de dotările vechi, aparatura uzată, bibliotecile învechite, programele neconcordante cu cerințele de piață,  căminele defuncte și bursele mici. Pe masura  au trecut anii, ei au cerut,  de la conducerea universităților și de la minister o remediere pentru toate aceste neajunsuri – e vorba de o atitudine revendicativă cu fluctuații de intensitate care a devenit de fapt povestea mai multor generații blocate într-o tranziție eternă cu un final mult prea îndepărtat.

A fost odată ca niciodată o lume cu mai mulți studenți mediciniști care erau nemulțumiți pentru că învățau mult din cărți și sperau la o concretizare practică a celor învățate, înainte să ajungă în rezidențiat (deși li se tot amintea cât de privilegiați sunt că mai au șansa să intre în saloanele de pacienți și să mai adreseze măcar câteva întrebări, dacă nu să pună un stetoscop pe torace). Unii dintre acești nemulțumiți  au găsit ocazii de a fura meserie în practici de vară, alții în garzi iar alții și-au purtat  mai departe nemulțumirile resemnați… Mulți studenți au așteptat  vreme îndelungată, sprijin instituțional care să vină în întâmpinarea acestor nevoi a căror legitimitate nici măcar nu părea să fie întotdeauna recunoscută de cadrele didactice.

1

De la logica așteptării și a resemnării, unii au făcut saltul spre logica acțiunii, și-au dat seama că degeaba se așază într-o expectativă  verticală , degeaba cer ierarhic ceva, atâta timp cât mai simplu e să privești pe orizontală, să te organizezi, să ceri de la tine însuți ce alții nu pot sau nu vor să îți ofere și să identifici soluții prin eforturi proprii, mai degrabă decât să speri că ele vor coborâ din senin, la inițiativa cine știe cărui binevoitor din cine știe ce administrație. Printr-un asemenea salt s-au născut proiecte studențești frumoase, dintre care și cel al  Societății Studențesti de Chirurgie din România (SSCR), o organizație nonguvernamentală înființată de UMF Carol Davila București, o organizație întemeiată de studenți, pentru studenți care caută să compenseze deficitul de practică din zona învățământului universitar medical, prin workshopuri cu adresabilitate largă. Particularitatea SSCR este că e o organizație studențească fără bariere de centru universitar, o organizație care a înființat filiale  în 11 centre cu facultăți de medicină din țară, amintind de numitorul comun  al învățăceilor din domeniul medical, amintind că, dincolo de diferențele și orgoliile locale, avem vulnerabilități și nevoi similare. Începând cu primăvara anului 2016, SSCR-ul a deschis o filială și la Brașov iar primul eveniment a avut loc chiar în aceste zile: workshopul Knots and Sutures- 1st edition.

ssscr

M-am dus, în calitate de observator,  la prima zi a acestui workshop organizat de SSCR-filiala Brașov cu sentimente relativ contradictorii: pe de o parte mă bucuram că lucrurile s-au concretizat în forma asta atât de rapid (dacă e să mă raportez la momentul inițierii demersurilor instituționale de înființare a acestei filiale), pe de altă parte priveam cu o oarecare neîncredere debutul acestui proiect organizat de studenții din anii mici, având impresia că vor fi urmăriți de o inevitabilă umbră a stângăciilor și problemelor pe care nu le anticipaseră. M-am îndreptat spre Spitalul Județean, acolo unde colegii mei obținuseră, prin contribuția cadrelor didactice,  celebra sală de la etajul 1, din piramida de sticlă (un loc care, pentru generația mea, părea un soi de tărâm ezoteric, atâta timp cât nu reușeam  să organizăm nici măcar microcursul săptămânal de Chirurgie, atunci când femeia de serviciu ne expedia afară din sala de la etajul 6).  În fața spitalului, fetele puneau la punct ultimele detalii, neutralizând anxietățile anticipației cu fum de țigară și conversații aprinse. Probleme de ultim moment, neînțelegeri la debut? (întreb eu, ușor malițios). Nicidecum, clarificări de echipă, mi se răspunde politicos. Emoțiile se citesc dar nu paralizează, telefoanele și instrucțiunile curg exact, totul pare bine planificat și mai ales fiecare pare să știe ce are de făcut. Este prezentă și echipa de studenți SSCR de la București, în frunte cu președintele ei, vine și presa. Sala de evenimente s-a transformat într-un  respectabil training zone care îți inspiră încredere și profesionalism: câmpuri colorate, instrumentar individual, materiale informative, toți studenții  echipați complet, alături de trainerii ușor identificabili prin ecusoane și costume de spital cu nume cusut direct pe țesătură. Aproape că m-am simțit stingher într-un spațiu atât de funcțional și de bine împărțit 🙂 (cu care, recunosc nu am fost obișnuit).

2

Evenimentul începe: cuvântul de deschidere e surprins și de jurnaliști. Expresiile emoționate și vaga nesiguranță a unor discursuri sunt întâmpinate însă cu zâmbete. Președintele SSCR Brașov  a amintit că,  deși workshopul a fost gândit inițial pentru anii mici, preclinici, dar dată fiind premiera așteptată de toți studenții a acestui eveniment, au fost acceptați și ucenici din ani mai mari (dar prezentările și-au păstrat însă accesibilitatea și adresabilitate și către zona preclinicului). După poze  și aplauze s-a trecut la treabă, la prezentările incluse în program (care au fost făcute de studenții brașoveni care au participat la alte traininguri pregătite de SSCR în țară, de-a lungul timpului).

Oana Grigorescu (Anul 2 MD) a vorbit despre asepsie și antisepsie, despre pregătirea pentru accesul în sala de operație. Prezentarea a acoperit, printre altele,  definițiile conceptelor cheie, importanța lor în chirurgie, un scurt istoric, clasificarea antisepticelor, tehnici de spălare în chirurgie, de îmbrăcare a halatului și tehnica punerii mănușilor chirurgicale. A fost o prezentare de care am rămas impresionat, nu doar pentru că vorbitoarea nu s-a mulțumit să citească steril de pe slideuri, nu doar pentru că prezentarea a inclus filmulețe scurte care să fixeze vizual, concret cele expuse, dar pentru că a avut o logică, o coerență cap-coadă, pentru că a justificat fiecare element nou introdus într-o manieră interactivă cu publicul, bazată pe întrebări (de ce e betadina cea mai răspândită substanță antiseptică în spitale? De ce nu te așezi cu spatele la pacient în timpul operației? cum te miști în sala de operație? de ce te speli pe mâini dinspre proximal spre distal? etc)   dar și pe scenarii (ce faci dacă îți vine să strănuți în timpul operației? ce faci dacă ai un disconfort nazal în timp ce stai deasupra pacientului? etc).

Cealaltă prezentare a fost făcută de Tibi Ioniță și a vizat instrumentarul chirugical. Desfășurare similară: definiri conceptuale, clasificări ale obiectelor utilizate în chirurgie și câteva repere esențiale și practice pentru fiecare dintre acestea (de la elementele care intră în alcătuirea unui bisturiu sau unei pense, la felul în care acestea se înmânează, se manevrează, de la tipurile de ace și fire, cu avantaje și dezavantaje, la portac și pense).

Studenții au mers apoi la sala de operație pentru a pune în aplicare toate regulile prezentate: au avut ocazia să se pregătească, să efectueze propriu zis spălarea mâinilor, să îmbrace halatul și mănușile. Au primit de asemenea explicații recapitulative de la traineri despre tot instrumentarul chirurgical înainte de a învăța să facă primele noduri.

Mi-a plăcut seriozitatea organică a întregului  demers: de la fundamentarea bibliografică a materialelor prezentate pe slideuri, la caracterul dinamic și interactiv al prezentărilor, la individualizarea demersului pedagogic, la strategiile  de recapitulare,  la case-scenarios integrate în expuneri,  aplicabilitatea practică testată individual, atmosfera prietenoasă și încurajatoare, bunăvoința și entuziasmul celor prezenți (adică exact multe din lucrurile alea care uneori lipsesc în cadrul instituțional al facultății, nici nu are sens să intru în justificarea acestor stări de fapt). La evenimentul SSCR, inevitabil înveți, inevitabil informația ajunge într-un fel la tine și cred că acesta e cel mai înalt deziderat ce poate fi atins într-o comunicare cu mize pedagogice – când cei inspirați, antrenați și dornici să te facă să înțelegi ceva reușesc să ajungă într-un fel la tine, să certifice că mesajul lor a atins destinația corespunzător. Una peste alta am sesizat consecvența,  atenția la detalii și dorința de perfecționare a trainerilor pe care i-am văzut în prima zi a workshopului.

20160408_185103

Așadar, SSCR-ul a adus, din punctul meu de vedere premisele deznodământului favorabil al poveștii eternelor cereri și nevoi studențești precipitate adesea în lamentații fără rezultat, în furt de meserie haotic, prin cine știe ce practică de vară norocoasă. Prin workshopul SSCR care are de acum și filială la Brașov studenții nu doar că își îmbunătățesc competențele profesionale, dar ei devin beneficiari ai unei forme demne, exemplare de generozitate, colegialitate, trăiesc sănătoasa senzație că suntem acolo unii pentru alții, să învățăm unii de la alții ceva basic și universal pentru profesia noastră (indiferent de ce specializare ne-am alege), nu să anticipăm viitorul rezident/specialist pe care îl vom evita pentru că ni se pare că oricum e praf, nu să lansăm comentarii despre cum (nu) ne-am luat examenele, nu să ne minunăm că unii și alții au trecut de anul X. Răutățile și neîncrederea  în colegii de breaslă de mai târziu, din rezidențiat și specialitate sunt lucruri răspândite și se cultivă încă din facultate… din fericire, avem de acum oportunități precum cele aduse de SSCR pentru a așeza măcar premisele de contrabalansare a dezbinării la care suntem expuși. Prima zi la primul workshop SSCR-Brașov mi-a dat impresia că acest proiect aduce o doză de firesc colegial și profesional.

La Brașov studenții chiar își văd de treabă, chiar și atunci când facultatea nu poate să le găsească acea treabă de care au atâta nevoie. Felicitări echipei SSCR-Brașov.  Ați scris o pagină importantă în istoria (uneori cam anemică și amnezică) a studenției brașovene. Le mulțumesc, de asemenea, și colegilor de la București pentru exportul acestei filosofii de succes, pentru sprijinul și implicarea în acest proiect. Anul trecut ASSM-ul a organizat în premieră Zilele Educației Medicale brașovene, anul ăsta SSCR-ul înființează o filială la Brașov, la anul, cine știe… pe undeva începe să-mi pară rău că termin facultatea.

Până una alta,  urmăriți cu atenție și implicați-vă în tot ce pregătește  SSCR- Brașov. Investiția o faceți în voi și, de ce nu, în generațiile viitoare cărora veți avea ocazia, la rândul vostru, să le oferiti mai departe ucenicia de care v-ați bucurat, chiar și fără un doctorat sau o catedră. Învață și împărtășește!

 

Odă unui perete nosocomial

În engleză există o expresie sublimă, care nu se regăsește neam în română: „unsung heroes”. Care va să zică, există eroi printre noi, ale căror cântece nu le poartă vreun bard, nu le susură menestrelii, nu le scriu poeții.

Ce tăcere groaznică!

Tu, iubite prieten, ești un astfel de erou necântat: tăcut, stoic, mereu prezent, mereu acolo pentru noi. Și, cu toate astea, vorbim despre tine și ai tăi doar șoptit, furtiv, de teama doctorilor și profesorilor, stăpânilor tăi, care prea ades ne-aruncă-n brațele voastre, ale zidurilor blajine și tăcute, ca mai apoi să vă batjocorească-n graiul lor grăbit și aspru:

„Iar sprijiniți, mă, pereții ăia? Da’ pacienți n-aveți?” Câtă cecitate nedreaptă! Ce palmă brutală aplicată unui nevinovat martor! Cum scapă vederii noastre întunecate un perete!

Cine va iubi un student mai mult decât un perete?

Cine va fi acolo pentru mine, mereu vertical, solid, de neclintit în prezență, decât tine, dragul meu prieten? Ce garanție am asupra stabilității așezămintelor noastre, fizică și morală, în afară de unghiul tău drept, mereu drept, cu podeaua bacteriană? Cine în afara ta se mai ridică din mizeria podelei către cer, arătându-ne mereu drumul? Ce altceva decât un tavan să stea pe glorioșii tăi umeri de Atlas?

perete

Există un triunghi în fiecare spital din România: podeaua, peretele și studentul. Perfida și mincinoasa podea, peretele vajnic și credincios, și studentul pierdut între cele două. Orizontala, verticalul și oblicul.

Podeaua este mereu ispita studentului obosit, mereu dorința de unire cu orizontala-n somn pașnic, în uitare și abandon al datoriei academice a studentului. Dar eforturile ei sunt mereu date peste cap de perete, care vine mereu în ajutorul studentului, prinzându-l și oprindu-i căderea brutală către podeaua geloasă. O îmbrățișare de beton și tencuială pentru un sărman luptător intraspitalicesc. Și de-asta, studenții lăsați singuri se vor întoarce mereu în oblicitate, în brațele nemișcate ale titanicului perete.

Și tocmai această poziție oblică, ferită de podea prin perete, îl lasă pe student să ridice fără greutăți privirea și să privească în sus, spre cutezătoare noi culmi. Spre fundul întors al tavanului. Spre o nouă podea, inversată.

Și din această pricină, peretele rămâne eroul cel necântat al vieții studentului, sprijinul batjocorit al umerilor lui. Și, răbdător, mult mai răbdător decât studenții care se ating de el, va aștepta mereu noi narcoleptici pe care să-i salveze din coborârea lor biblică spre podea, ca mai apoi, atât ei cât și mai marii lor să batjocorească peretele.

Lauri să fie puși pereților ca tine! Căci din pricina asta cred și mărturisesc că niciodată un student nu a sprijinit pereții unui spital, ci invers, pereții i-au sprijinit, sprijină și vor sprijini veșnic studenții!

Festivitatea de absolvire – Medicina- promotia 2015

Când sună gongul de final de semestru şi  final de sesiune atunci ştii că a început şi nu prea a început vacanţa de vară. Toate postările alea cu diferenţa dintre aşteptări şi realitate la capătul maratonului sesional medicinist, fie că vorbim de craci întinşi pe plajă (aşteptări) vs craci în pantaloni de spital pe un hol duhnind a dezinfectant (reality check!), fie că vorbim de party care rupe baraca şi dansuri pe mese (aşteptări) versus vegetat în pat cu orele  (reality check!), fie că vorbim de senzaţie de eliberare profundă şi zâmbete largi (aşteptări) versus anxietate şi sindrom postsesional de tip now what, de care vorbea şi Geomerula (reality check!) toate astea sugerează că vacanţa nu e neapărat o chestiune obiectivă, universală, dată tuturor să se bucure de ea de la momentul X la momentul Y,  ci depinde după facultăţi dacă e să punem problema moromeţian (că una e vacanţa medicinistă şi alta e vacanţa ASE-istă, aşa gândind după tiparniţă) şi, mai mult decât atât, e ceva ca o un fel de sângerare capilară – difuză, în pânză,  e ceva ce fiecare trăieşte după posibilităţi. Dar fără îndoială există un moment la finalul sesiunii pe care ajung să îl trăiască toţi mediciniştii, mai devreme sau mai târziu şi aici vorbim de momentul ABSOLVIRII şi al ceremoniei aferente când îţi cântă în minte Enya de pe soundtrackul de la Gladiatorul cu Now we are free şi te vezi mângâind lanuri de grâu, lăsând în urmă arena sângeroasă a examenelor şi buchiselilor interminabile – evident e o senzaţie trecătoare, că imediat după aia faci un reality check şi îţi dai seama că urmează să înveţi la fel de mult şi să aprofundezi exerciţiul inevitabil al face-palm-ului îngurgitând pentru rezidenţiat şi mai departe. Da tot e ceva să simţi că ai biruit o etapă.

11

Ceremonia de absolvire din acest an a avut loc tot în Aula Universităţii şi s-a întins pe mai bine de 2 ore. Evident că evenimentul implică o întreagă regie la mijloc care se pune la punct – ideile studenţeşti, o aşa zisă tradiţie formală şi experienţa echipei profesioniste de la  firma care se ocupă de organizare (şi care aduce toca, roba, diplome, flori, tot tacâmul)  se împletesc pentru a face ziua memorabilă. Organizatorii fac un fel de instructaj, cu repetiţie de intrare, cu tot  comunică prin căşti unii cu alţii de la scenă la uşă, verifică dacă lucrurile sunt  OK, dacă studenţii sunt aranjaţi în perechi, ca totul să se sincronizeze cum trebuie. Se fac poze, se inventariază momentele desfăşurării: discursurile conducerii, invitaţilor speciali, şefului de promoţie, predarea cheii, citirea catalogului, aranjatul pe scenă… e ca un fel de sesiune, ca un fel de intrare la examen când speri că nu ai uitat nimic înainte să tragi subiectul, adică înainte să auzi că s-a dat drumul la Gaudeamus.

Studenţii aşezaţi în sală, prezidiul complet, ceremonia începe. Prof univ dr Liliana Rogozea, Prorector a amintit absolvenţilor că şi-au ales o meserie frumoasă care înseamnă însă multă muncă şi sacrificiu.

Prof univ dr Marius Moga s-a declarat mulţumit de generaţia absolventă, de faptul că peste 90% din absolvenţi  ultimilor ani au reuşit să intre în sistemul de sănătate, din România sau din străinătate imediat după susţinerea licenţei şi a examenului de rezidenţiat şi şi-a exprimat mândria că multe spitale din Braşov vor fi deservite de absolvenţii facultăţii noastre.

Prof univ dr Dan Minea a fost participant la eveniment în calitate de invitat special, aproape de finalul unei cariere didactice dedicate Neurologiei. Recunoscand ca si-a trait viata sub semnul cautarii, personale si profesionale, profesorul Minea a  numit actuala generaţie de absolvenţi generaţia fluture, atâta timp cât fluturii reprezinta o expresie plina de intelesuri nu doar in neurologie, ci si in mitologiile si traditiile mai multor culturi- un simbol  primar al sufletului,  al libertăţii spirituale şi al ascensiunii. Mesajul pe care l-a transmis prof Minea absolvenţilor a fost pus în contextul unei treceri în revistă savante a momentului de răscruce din paradigmele ştiinţifice contemporane. După cele trei ofense aduse umanităţii de istoria cunoaşterii: faptul că pământul nu e centrul universului (revolutia lui Copernic), faptul ca omul nu e o fiinta privilegiata in univers ci rezultatul unei evolutii (revolutia lui Darwin) si faptul ca sufletul s-ar putea sa nu ne apartina si ca insusi liberul arbitru poate fi pus in discutie (revolutia psihanalizei freudiene), stiinta de maine va reface insa legatura spirit-corp, va reconcilia ceea ce pana acum era considerat misticism gol cu activitatea stiintifica redutabila.

Asa cum a sugerat profesorul Minea, de la logos trecem la holos, la ideea de ordine intrinseca, la perspective care inglobeaza si unesc. Pentru proaspetii absolventi, vorbitorul a facut o selectie de citate inspirate, din Nicolae Iorga, Dalai Lama, Constantin Nocia oferind, prin acestea, lectii-reper pentru o conduita profesionala exemplara: asa cum un copil te face parinte, tot asa pacientul e face doctor, demintatea valoreaza mai mult decat renumele. In incheiere, profesorul Minea i-a indemnat pe absolventi sa isi caute maestrii, acele figuri cu impact transformator asupra invataceilor.

Conf univ dr Ioan Scarneciu, Prodecan cu studentii, le-a amintit absolventilor ca sunt in slujba oamenilor, ca au nevoie sa isi valorifice eforturile si inteligenta pentru a putea deveni garantii sanatatii pacienţilor.

Conf univ dr Petru Ifteni, Prodecan cu cercetarea a atras atenţia asupra faptului că absolvenţii braşoveni se vor situa, mai departe, în competiţie cu toţi ceilalţi medici din ţară şi vor trebui să demonstreze tuturor că s-au pregătit pentru performanţă.

Conf univ dr Alina Pascu, Prodecan cu activitatea didactica i-a sfătuit pe absolvenţi să rămână activi în actualizarea cunoştinţelor medicale aflate într-o continuă dinamică, amintind că urmează să practice o meserie de elită.

Nu a lipsit nici discursul şefului de promoţie care s-a bucurat, autoironic de cele 5 minute de glorie, într-un decor festiv. Discursul a fost presărat cu mulţumiri adresate cadrelor didactice care i-au format pe absolvenţi, atât în dimensiunea profesională, cât şi în cea umană dar a cuprins şi o recapitulare sintetică a ceea ce au însemnat 6 ani de medicină: de la Corpul Y şi mirosul de formol la aroma şampaniei şi a trandafirilor de la final, 77 de examene (potrivite cu 77 de absolvenţi), sindromul colonului de examen, pop quizurile servite spontan de rude şi prieteni care oricum par să te trateze cu pretenţii de absolvent încă de pe băncile facultăţii.

Devine o tradiţie, în spiritul avansului tehnic, să se prezinte şi un filmuleţ al promoţiei. Filmuleţul realizat de GEOMERULA a făcut o retrospectivă în poze a celor 6 ani (cireaşa de pe tort a fost, desigur, istoria Anului 6, având drept soundtrack Imperial March-ul din Războiul Stelelor 🙂 – atenţie, tovarăşi, încă o dată, nu uitaţi că OG-ul e rupere).

Generaţiile au bătut palma şi au predat ştafeta, m-am găsit în ipostaza de a primi cu emoţie cheia, simbolul continuităţii, al cunoaşterii şi al vieţii, de la şeful de promoţie (na, ca să vezi că nu întâmplător,  rimează emoţie cu promoţie… dacă stau bine să mă gândesc, nici comoţie nu e departe). M-am dus să primesc obiectul care a traversat generaţiile de absolvenţi din 1998 şi până astăzi şi mi-am exprimat convingerea că şi generaţia mea va trăi aceleaşi emoţii în anul care va urma şi va confirma, în momentul predării cheii, că mediciniştii braşoveni sunt uniţi într-o mare familie.

Decanul de suflet ales de studenţi a fost chiar Decanul facultăţii, prof univ dr Marius Moga care, nu a adus în discursul său ultimele descoperiri din OG, ci mai degrabă a transmis un mesaj încurajator absolvenţilor, acela de a ignora hărţuiala socială şi denigrarea profesiei medicale, acela de a se concentra pe pacient, pe raportarea la boală, pe satisfacţia pe care ţi-o aduce privirea plină de recunoştinţă a pacienţilor, în una dintre meseriile cele mai apropiate de nemurire. Profesorul Moga a vorbit despre justificarea orgoliului studentului medicinist, despre ierarhia paradoxală din această profesie, dar şi despre portretul pilduitor al medicului erou din anii 50 (atâţia medici au ajuns , în acea perioadă, în cele mai izolate colţuri ale României şi şi-au sacrificat visele, aspiraţiile şi sănătatea pentru a vindeca oamenii aflaţi în suferinţă) care ar trebui să inspire şi generaţiile actuale, pragmatice şi presate de tentaţiile unei prosperităţi care nu vine peste noapte.

La final, s-a strigat catalogul, s-au înmânat diplomele de onoare, s-au făcut fotografii şi s-au fluturat tocile, prin acel gest atât de lejer şi de neverosimil  care confirmă finalul eforturilor celor 6 ani de studii. Absolvenţii s-au pregătit de petrecere şi au cules laurii simbolici ai unei glorii trecătoare dar fără îndoială memorabile înainte de a duce bătălia unei veri pline de marcaje sinistre, marca ECN.

Să participi la ceremonia de absolvire a mediciniştilor, când eşti în an mai mic (si Anul 5 e mic in raport cu momentul absolvirii :)),  e ceva ce implică niţel masochism. Pe de o parte da, e o infuzie de optimism, te convingi că facultatea chiar are un final, că vine un moment în care nu mai ai de calculat un număr astronomic de sesiuni, că acea călătorie pe care ai început-o entuziast în Anul 1 şi care ţi-a tăiat elanul pe măsură ce ai început să suferi de hipoxie şi hipobarism pe înălţimile anilor clinici, chiar are o destinaţie sau măcar un popas oficial înainte de a te lovi de alte limite verticale ale pregătirii profesionale. De asemenea, e un fel de asamblare a unei speranţe justificate:  Pe de altă parte participarea la un asemenea eveniment te poate lăsa şi parţial frustrat, adică în ordine ierarhică tu eşti încă muritor şi absolvenţii sunt un fel de zei… ţin minte că, încă pe când eram în Anul 1 dar şi mai târziu mi se întâmpla, înainte de diverse cursuri să aştept golirea sălii ocupate anterior de colegii din anii mai mari: îi priveam poate cu o exagerată admiraţie – ăştia sunt ăia care au trecut, după caz de Anatomie, Semiologie Chirurgicală, Interne, Obstetrică- Ginecologie – cumva a proiecta o supravieţuire onorabilă dincolo de aceste examene care pe mine mă aşteptau şi pe care ei le lăsaseră în urmă ţinea de domeniul miraculosului. A fi alături de absolvenţi e un fel de reminder al faptului că tu mai ai de tras şi mai ai de trecut nişte probe de foc, e un fel de privire disperată spre malul opus al unui torent de informaţii şi vârtejuri pe care stau frumos absolvenţi îmbrăcaţi în robe – ei nu te pot ajuta, ei doar celebrează pilduitor reuşita lor pe care speri să o atingi şi tu în cele din urmă. Adică e o stare pe undeva contradictorie: te bucuri pentru nişte oameni care au reuşit la aceeaşi încercare la care vei fi şi tu supus, te bucuri că ştii că poţi şi tu avea un viitor alături de ei, fundat pe un trecut comun şi pe de altă parte te întristezi că eşti încă pe partea cealaltă a malului şi că mai ai de trecut prin nişte furci caudine prin care nu eşti sigur că vei supravieţui. Mai am un an pana cand sper ca si generatia mea va reusi sa faca acel… salt miraculos.

Până atunci, nu pot decât să îi felicit pe absolvenţii din 2015 şi să le urez succes la examenul de licenţă şi de rezidenţiat.

 

 

Macar stiu unde sa caut…

De vorbă cu tine drag coleg ,

Mi s-a facut dor de spital, mi-am luat cafeaua de la automat, in dimineața asta linștita de duminica, am inceput sa sprijin un zid al caminului si sa privesc de-a lungul coridorului (defect profesional perpetuat si in afara spitalului?).

image001

Privind in gol holul trist am inceput sa compar parcursul meu universitar cu acest aparent interminabil culoar. Pe ambele parti ale holului se afla uși , fiecare ușa mi-am imaginat-o ca fiind o disciplina pe care am studiat-o in facultate , in spatele fiecarei uși se afla o poveste si o tona de informatie impartita la doi (camera de doua persoane). In fiecare camera in care am intrat am primit o informatie din partea unui doctor , cate putin din experienta lui si din cunostintele pe care el le detinea la momentul respectiv . Dupa un anumit timp am iesit din camera respectiva si, dupa ce am promovat si examenul la acea disciplină, am inchis usa . La unele discipline mi s-a intamplat sa inchid usa cu cheia , iar mai apoi broasca a ruginit…  poate ca nu voi mai reusi niciodata sa deschid acea usa,  nu voi putea decat sa o sparg dar s-ar putea ca inauntru sa nu mai gasesc altceva in afara prafului.

De-a lungul coridorului am vazut apoi luminile pe care mi le-am imaginat ca fiind toate momentele acelea de ,, aha,, acum stiu ce sa fac cu informatiile pe care le-am primit in fiecare camera si le pot aplica in practica”.

Uscatorul de rufe se afla in fata catorva usi si asta mi-a amintit ca au fost intr-adevar si discipline care m-au facut sa transpir de emotii , m-au stors de energie, m-au murdarit cu frustrari si m-au facut sa regurgitez pe propria mea demnitate . Am cautat sa trec si peste astfel de experiente:  mi-am schimbat hainele,  pe cele murdare le-am pus la spalat apoi la uscat. E drept ca experienta aceea a lasat ceva urme –  de fiecare data cand va trebui sa folosesc informatiile de la acele discipline problematice,  imi voi lua pe mine hainele care acum stau sa se usuce de pe care n-au iesit probabil toate petele.

Nu intamplator pe coridor se afla si un frigider, acolo s-au adunat toate informatiile care trebuie conservate bine de-a lungul carierei mele –  sunt informatii pretioase pe care n-as vrea sa le altereze timpul .

Am ajuns la un capat al coridorului pe care l-am parcurs , ma uit in urma sa vad capatul de la care am pornit si realizez ca nu mai pot zari prea multe cand ma uit in urma, nici nu imi mai aduc aminte prea bine ce se afla in primele camere in care am intrat . Mi-as dori sa ma pot clona, sa pot sa fiu in fiecare camera si sa fiu sigura ca stiu totul si ca nu ratez nimic important . Dar trebuie sa ma multumesc cu  mintea din dotare  – memoria mea a capturat numele camerei in care va trebui sa intru, atunci cand voi avea nevoie de anumite informatii pe care le-am uitat , pe principul macar stiu unde sa caut !

Aseara am intrat in camera FARMACO pe care probabil ca n-am mai vizitat-o din Anul 3 de facultate .

image002

Am realizat ca nu e suficient sa fiu doar in camera Farmaco si am intrat si in camera Biochimie… nici asta nu a fost suficient apoi am intrat in camera MVP si uite asa mi-am dorit din nou sa ma clonez .

Poate ca asta va fi noua mea dorinta sa pot sa fiu in mai multe locuri deodata .

Pana una alta cafeaua s-a terminat , e ora 12 si dimineata a luat sfarsit . Totul se desfasoara intr-un timp limitat si, la un moment dat,  toate ajung la final.

Poate ca fiecare dintre voi, dragi colegi, va veti uita candva de-a lungul coridorului vostru si veti intra in camerele voastre, acolo unde nu veti mai gasi pe nimeni – va veti afla doar voi, constiinta si rezultatul eforturilor voastre din fiecare an.

image003

Va urez mult succes, in singuratatea voastra si mult spor in a reaseza paginile calatoriei voastre personale, ale unei profesii pana la urma alcatuita dintr-o mare de bucatele de hartie… raspandite in spatele atator usi.

DMT