De ce e greu la medicina?

Medicina e grea, o stie tot poporul de cand lumea: o stie si bunica de pe vremea cand era fata, o stie si elevul de gimnaziu care isi maimutareste profesorii de biologie. E facultatea aia in care imbatranesti, care isi scrie istoria pe tine, cand, dupa 6 ani de truda, ramai amprentat cu vreo gastrita, cu ceva riduri si cearcane premature si cu o reducere considerabila a VEMS-ului dupa curele tabagice prelungite la nesfarsit. Si totusi de ce e atat de grea facultatea asta? Ca doar vorba aia, cand faci treaba din placere, nimic nu mai pare dificil. Pentru ca dureaza 6 ani? Pentru ca ai de invatat tone de cursuri care iti indoaie biroul si neuronii? Pentru ca e o combinatie sensibila de arta si meserie documentata si trebuie sa ciupesti cumva din ambele dimensiuni ca sa reusesti sa iti faci treaba cum trebuie? Da, in toate astea se poate adulmeca un iz de adevar. Dincolo de asta, poate cea mai mare provocare este una psihologica, o jonglerie continua cu iluziile si deziluziile care te poate consuma bine de tot in primii ani si   care ajunge sa iti dea de furca si mai tarziu, daca nu te obisnuiesti sa o stapanesti cum trebuie.

Inca inainte sa dau admitere la medicina, vorbisem cu studenti in ani mai mari, intrebandu-i cum este posibil sa aduni in capsorul ala nu prea antrenat al absolventului de liceu o asemenea cantitate de materie, livrata in atatia ani? Intrebarea mea nu viza atat posibilitatea de a indesa zeci si sute de pagini inainte de examene (aici vine lamuritor folclorul studentesc cu noptile prelungite si zecile de ore de studiu si cafele), ci se referea la posibilitatea ca informatiile esentiale sa RAMANA, dupa ani de zile de la incheierea unei materii. Raspunsurile pe care le-am auzit au fost de o seninatate surprinzatoare: pai nu prea ramai cu cine stie informatii, mai ales din anii preclinici – oricum rezidentiatul se bazeaza mai mult pe materia din anii clinici.

sisif

Cand am intrat la facultate, veneam cu tot bagajelul de iluzii, legat frumos cu ațica asteptarilor. La Medicina disecam, lucram de zor in laborator si lucrurile se vor fixa si vor face sinapsa singure, cumva, miraculos – toata avalansa aia teoretica urma sa se sedimenteze cu ajutorul sfintei practici, ale sfintelor cadavre si eprubete (caci, in mod ironic, in primii ani la medicina ai de a face mai mult cu oase si chestii moarte decat cu oamenii vii si psihologii).  Fals! Fractura dintre teorie si practica e la ordinea zilei: degeaba am venit noi pregatiti inca dupa primul curs, sub indrumarea paternala a maruntelelului profesor de la anatomie (care e pe cale sa dea ochi cu judecatorii acum… dar asta e alta poveste) cu halatel, boneta, trusa de disectie (si sonda canelata!, nu doar bisturiu si pense – anatomica, chirurgicala -ce dracu sunt alea?)… nu am pupat cadavru pana spre finalul semestrului cand am inceput sa studiem muschii. Nu ne-am jucat prea mult nici cu oasele, insa. In defunctul corp Y (un alt capitol trist incheiat la medicina din Brasov) ne-am dumirit noi in mare cum e cu orientarea ciolanelor, dar de unde naiba sa gasesti toate fosetele, santuletele si denivelarile descrise in cartea obsedatului Papilian? Si cand am ajuns in final la cadavru, in afara catorva notiuni de topografie, mai ales pe la axila si pe la coapsa, toate straturile alea lipite de muschi formolizat nu au adus foarte multa lumina in mintile incetosate de calupurile groase de teorie. La Biochimie, alta deziluzie… tot felul de titrari, de reactii observate demonstrativ, in mana profesorului sau a unui student doi, de cateva ori. Biologie Celulara? Da, am invatat sa reglam imaginea la un microscop… ce pregatit lame, ce tehnici de laborator? Fiziologie Laborator? Da , un asistent de treaba care nu a compensat insa cele 3 postere si cateva slideuri proiectate pasiv. Ce sa mai zic de Microbiologie sau Histologie, materii a caror parcurgere s-a intersectat cu renovarea Laboratorului Clinic de la Spitalul Judetean, respectiv cu evacuarea unui corp al facultatii.

Cumva teoria nu se fixeaza miraculos prin practica, decat partial… un partial care nu este neaparat durabil si nici nu ofera fundamente certe. M-am lamurit de asta cand, la finalul Anului 1  dupa o vara in care, usurat ca am incheiat anul fara restante, m-am trezit punandu-mi intrebari singur din Anatomie sau din Biochimie, constatand ca nu mai am habar de prea multe (embriologia a suferit aproape un shift-delete instantaneu post sesiune iar TCA-ul scartaia de pe la reactia a 3-a).  Peste inca un an de zile, evident stiam si mai putin si probabil ca astazi nu as mai promova nicio disciplina din primii ani (in conditiile in care am luat note mari la multe dintre ele si le-am mai luat si din prima).

Inca din primul an nu am spulberat doar iluzia ca teoria nu se potriveste neaparat cu practica, nici macar in laborator si ca ele nu vin intotdeauna sa contribuie la fixarea cunostintelor, ci si ca la medicina trebuie sa te obisnuiesti cu un sentiment de descurajare constant, cu o stare de neputinta psihologica. E vorba de a te obisnui cu ideea ca, indiferent cat te vei stradui sa inveti si cat de bine vei avea impresia ca stapanesti macar cateva subiecte, VEI UITA INGROZITORI de mult. Iar drama cea mai mare este ca UITI SELECTIV, HAOTIC, ARBITRAR – nu e la voia ta ce anume poti sa uiti, la fel cum nu depinde tot timpul de tine ce anume iti intra in cap cand te apuci sa inveti anumite capitole din materie, la orice disciplina (da si se intampla asta chiar si cand nu tocesti, cand folosesti tot felul de scheme si incerci sa abordezi, atat cat se poate si logic problemele). Pur si simplu mintea isi face adesea de cap, retine anumite detalii stupid de inutile si lasa pe dinafara bucati esentiale. Starea asta repetitiva de la un an la altul iti da adesea un sentiment de nesiguranta cronic care se acutizeaza mai tarziu cand un profesor tzatzaie ironic si iti serveste din varful buzelor: ei, asta stiti deja de la Fiziologie, asta ati facut la Biochimie, asta ati studiat deja la Genetica. Iar tu ridici din sprancene si faci ochii mari: Da? Probabil ca da.

E o situatie pe care trebuie sa inveti sa o accepti, sa accepti necesitatea uitarii (asa arbitrara cum e) si sa speri, pe de alta parte, ca recapitularea unor notiuni in anii mai mari se va dovedi carligul necesar care sa mai pescuiasca bruma de cunostinte haotice care ti-a mai ramas din trecut. E si mai dureros cand traiesti aceasta drama a spectatorului la propria-ti memorie capricioasa care isi face mendrele dupa ce ai dat un examen de nu stiu cate ori, realizand cumva ca… ai muncit degeaba… adica nu ai muncit pentru o investitie in cunoastere pe termen lung, ci strict ca sa treci un examen la un moment dat (ceea ce contravine desigur cu dezideratul educatiei medicale: nimic din ce faci nu e degeaba).

Nu in ultimul rand, este sistematic dezarmant sa atarni, la examenele mari si grele (gen Anatomie, Biochimie sau Semiologie) de raspunsul la una doua intrebari adresate de profesor, in urma carora sa se concluzioneze sec: nu e de ajuns, du-te si mai citeste, nu prea te descurci. Adica, da, presupunand ca nu ai ars-o cinematografic in fata monitorului si chiar ai invatat, dar ai avut ghinionul sa iti pice din sutele de subiecte posibile unul care te blocheaza, concluzia vis-a-vis de acel subiect iti invalideaza eforturile per ansamblu…

La medicina e greu asadar, nu doar pentru ca ai de muncit din greu, dar mai ales pentru ca duci o munca autentic sisifica: rostogolesti un bolovan pe care fie memoria, fie profesorii care te evalueaza la cate un examen ti-l arunca inapoi la baza muntelui sau a popasului anual la care ai ajuns. Uneori nici nu te mai intorci sa iei acelasi bolovan, uneori te duci pe alt versant si te apuci sa impingi alte pietroaie… efortul e acelasi. La final, cand ai ajuns in vaful muntelui, esti asudat, deshidratat, cu mintea tocita si te trezesti ca in rucsac sau in palme ai ramas poate cu niste… pietricele.  Problema e ca in varful muntelui, spre finalul facultatii, tu trebuie sa construiesti o casa a stralucitei tale cariere… din pietroaiele pe care se prespune ca le-ai rostogolit spre varf. Doar ca multe dintre ele au ramas in vaile anilor trecuti. Si atunci, neconsolat,  iei in considerare varianta de a sapa un bordei :).

Studiul la medicina , dincolo de orice alte eforturi la care te solicită, este o lupta constanta cu uitarea… o ataci prin repetitie, prin scheme logice, prin colectiile de carti si xeroxuri…. victoriile sunt mici si temporare, dar fara indoiala necesare si fara indoiala ca iti aduc macar o bruma de consolare, din cand in cand.

Advertisements