Urmeaza statia Vestiarul 7… Maternitatea

Vestiarul de la Maternitate nu e chiar uşor de găsit, nu se arată de la sine dar, dat fiind profilul spitalului, nu văd de ce m-aş fi aşteptat să fie mai la vedere, să nu am de căutat puţin, să nu am de coborât şi de înghesuit prin zone întunecate până să mă lămuresc cu ce am de a face (asemănarea cu tuşeul vaginal e pur întâmplătoare…).

M-am dumirit mai greu la început unde se află vestiarul poate şi pentru că am pus problema greşit, când l-am întrebat pe portar unde pot găsi acest spaţiu. La Maternitate vestiarul e identificat după denumirea arhaică: Garderobă (o rezonanţă pe undeva teatral-cinematografică, nu-i aşa?) şi se află la subsolul clădirii… treci de lifturi, de menghina abandonată, treci prin uşa lipsită de geamuri ( aminteşte-ţi de Terminator 2, fără efecte speciale), urmăreşte ţevile masive din tavan, treci de spaţiile destinate igienizării cu damigene de dezinfectant şi maşini de spălat, lasă-te călăuzit de  becurile chioare, până acolo unde coridorul se termină într-un fund de sac: acolo, între câteva dulapuri metalice, găseşti uşa pe care scrie Garderobă. Un loc în care se schimbă, aşa cum am auzit, nu doar personalul medical, nu doar studenţii ci chiar şi pacientele.

2

De fapt, funcţia utilităţii studenţeşti e lăsată la coadă, e mai degrabă de umplutură şi deloc binevenită. Căci, aparent,  studenţii sunt nişte creaturi neliniştitoare şi puse pe stricăciune şi gânduri rele, nu nişte chinuiţi care s-ar ocupa şi cu altceva în Anul 6, nu neapărat cu O-G ul (dar, ce să-i faci, trebuie să-şi vadă de treabă). Cel puţin asta a fost impresia după prima gardă  în care am mers la Maternitate şi am găsit uşa de la garderobă închisă fără ca portarul să aibă habar unde s-ar putea găsi cheia. Ulterior am aflat, de la alţi colegi, că ea ar sta undeva la biroul de internări şi că nu s-ar da aşa, la oricine, că ar fi nevoie de ceva milogeală. De ce atâta reţinere pentru fundul de sac de la subsol? Pentru că studenţii se află undeva la baza lanţului trofic şi nu prea pot emite pretenţii în general… deasupra lor sunt angajaţii spitalului şi pacienţii, că aşa e firesc şi garderoba este locul destinat acestora şi nu outsiderilor. Când vine vorba de O-G, totul trebuie să fie potrivnic: de la cantitatea de materie pe care o ai de învăţat şi până la locul în care te schimbi, trebuie să simţi că treci printr-o luptă, că nimic nu vine uşor (cu puţină imaginaţie paranoidă, ţi-ai putea imagina cum titularul cursului de O-G face un instructaj cu femeile de serviciu, ca ele să se ţină tari pe poziţii, să nu cedeze la rugăminţile studenţeşti cu una cu două… în practică, îţi dai seama că puţine au nevoie de fapt de un asemenea instructaj, le ajută farmecul personal nativ). Şi spun asta pentru că au fost colegi care au primit botezul intrării în spital, în căutarea Vestiarului pierdut,  printr-un adevărat perdaf: că studenţii fac mizerie acolo, că dispar lucruri de acolo dacă intră studenţii, că nu avem ce căuta acolo, adică numai chestii care să-ţi amintească de faptul că, degeaba, teoretic mai ai câteva luni şi devii, oficial medic, în practică tot boschetar suspect ai rămas.

Nu sunt intolerant şi nici devorat de prejudecăţi rasiste/xenofobe etc dar mi s-a părut uşor bizar că, ţinând cont de profilul etnic al unui procent consistent din populaţia feminină intrată în maternitate, nu ştiu cum de suspiciunile cele mai sumbre tot pe studenţi s-au revărsat.

1

După ce am improvizat  pe coridor şi ne-am schimbat în faţa uşii închise folosind cărucioarele lăsate lângă pereţi pe post de suport de haine, în cele din urmă am primit miraculoasa cheie ca să deschidem adăpostul antiaerian în care, dată fiind precauţia femeilor de serviciu în a ne permite accesul acolo,  te aşteptai să se ascundă cine ştie ce rezerve preţioase de supravieţuire (de care, ca studenţi hoţi şi puşi pe rele ce suntem am fi putut profita din plin)… evident, realitatea s-a dovedit, ca întotdeauna, prozaică şi peisajul realativ familiar, românesc: nimic de luat acasă (cam greu să cari o canapea şi un scaun prin faţa recepţiei de la spital, nu-i aşa? – sau n-avem noi suficientă experienţă şi imaginaţie 🙂 ).

3

Vestiarul de la Maternitate – o încăpere care mi-a amintit, pe undeva, de celula lui Gheorghe Brătianu de la fosta închisoare comunistă de la Sighet, doar că aici aveam parte de o variantă mai spaţioasă. Inventarul? Multe dulapuri metalice bine lăcătuite (n-ai treabă cu ele), o canapea uşor denivelată, dar oricum binevenită (unde mai vezi canapea în vestiar? Poate doar în podul de la Mârzescu 🙂 ), un scaun funcţional şi câteva cuiere (slavă Domnului!) şi … cam atât. Sau mă rog, mai multe ţevi în tot felul de poziţii, menite să-ţi deschidă imaginaţia spre geometriile noneuclidiene.

4

sighet

Dimineaţa, la stagiile de O-G dai de aglomeraţie maximă, desigur, deci, cu cheie sau fără cheie, tot am dublat, de la sine putere spaţiul de schimb şi ne-am schimbat dincolo şi dincoace de uşa Garderobei, fără probleme… limitele vestiarelor, ca în toate spitalele pe care le-am tranzitat sunt mai degrabă legate de imaginaţie decât de pereţi.

Think outside the box, they say! Change outside the box, we say!

 

 

Urmeaza statia Vestiarul 6… Spitalul de Copii – varianta subsol

Undeva spre finalul semestrului I, pe când Pediatria ne ocupa, mai mult sau mai puțin util, timpul săptămânal (deci unii dintre noi tot mai mergeau la stagiu, asa, mai inerțial), ne-am trezit că ușa vestiarului aflat la intrarea în Policlinica Spitalului de Copii a fost închisă cu cheia,  subit  într-o dimineață, culmea,  când înauntru nu ar mai fi fost nimic de furat (la ora aia nu putea fi picior de student pe acolo).  Mesajul informativ, lipit cu scotch care a apărut ulterior pe ușă s-a dovedit cât se poate de convingător, într-o manieră deloc protocolară: studenții se vor schimba pe secție!  – mi s-a părut puțin neobișnuită formularea asta imperativă, mai ales că, de câțiva ani buni, până și săpătorii de șanțuri sau cei care refac fațadele prin oraș își cer scuze pentru disconfortul creat, pe panourile alea care avertizează că în zona respectivă se lucrează – cum ar fi fost să afișeze și acolo o instrucțiune din asta feudală, fără drept de apel : pietonii vor circula pe carosabil, că noi aicea avem treabă (deci, mucles! zât!, fă pași și ai grijă la mașini)? Da, mă rog, mesajele politicoase lipite pe uși ar putea fi considerate de-a dreptul niște mofturi, în contextul în care studenții nu mai aveau nici măcar cheie la vestiar (cheie de a cărei existență ne convingeam acum tardiv- exista, dar era bine dosită – până la urmă o pecisem și noi în urmă cu un an, când unii colegi au plecat cu ea acasă din greșeală)  și spitalului îi lipseau antibioticele pentru copiii cu fibroză chistică. Am zis mersi că am primit o alternativă concretă de acțiune la varianta ușor de anticipat: șchiopătatul în chiloți pe vreun coridor cu lumină chioară. Așa că până la finalul semestrului am ajuns să ne echipăm în costumele noastre multicolore undeva în capătul coridorului secției, unde piloerecția și vasoconstricția au fost mai dulci ca oriunde, stimulate de temperaturile subpolare de lângă a doua scară de acces.

De ce se blocase accesul la Vestiar? N-aș putea spune… unii sugerau că urma să fie renovat (și doreau să păstreze surpriza intactă, în ceea ce privește rezultatul final, superstiții de restaurator, nu te bagi în d astea), alții sugerau că acolo își depozitau sculele și se schimbau muncitorii care se apucaseră de efectuat diverse lucrări prin spital (iar ei aveau lucruri mult mai prețioase de păzit decât studenții, fără îndoială). Adevărul în privința asta, a fost, ca în Dosarele X, dincolo de noi (traducerea liberă, protevistă)… ne-am mulțumit cu pretenții de cunoaștere mai modeste, măcar puteam fi siguri de faptul că gunoiul era dincolo de ușă pe una dintre secții.

truth-is-out-there

În semestrul II, când au început stagiile de Chirurgie Pediatrică am aflat, plăcut surprinși că beneficiam de un nou spațiu în care ne puteam schimba. Nu era vorba de vestiarul nostru familiar încă  din vremea Puericulturii (când ne întâmpinau ciudățenii de gen: ciocan și faianță spartă – metode de coping nespecifice) ci de o nouă destinație  ascunsă după  o ușă bine dosită în underground (dar totuși, o ușă decentă si functionala). Așadar esențial este și va mai fi, cât timp studenții se vor mai schimba acolo,  ca după ce ai ajuns în spital să iei cheia de la intrare, ca să poți descuia ușa. Cheia stă într-un fel de castron pe masa de la recepția spitalului (chiar la intrarea de la Urgențe) – mesajul e simplu: cheia e la locu ei în castron, ia-o și folosește-o, castronul e gol, înseamnă că altcineva ți-a luat-o înainte și vestiarul e deschis  (deci nu e nevoie de telefonu fără fir, cu fir, cu sms, whatsapp sau mess… pentru nostalgici). Ca să ajungi în vestiar trebuie să te îndrepți spre scările de acces pe secție și să cobori la subsol – e un singur coridor care te trece pe lângă niște dulapuri cu sertărașe care te fac să te simți ca într-o arhivă francmasonică și, în capăt de tot, lângă vestiarul rezidenților și rezidentelor (deci, viitorul sună bine, cu cât urci în ierarhia profesională beneficiezi de spații preferențiale, gândite chiar și în funcție de sex) dai de vestiarul studenților.

1

Primul lucru care te marchează: e mochetă, am zis mochetă, deci da, poți pune șoseta direct pe jos (cum era reclama aia de la Pampers, de pe vremuri: dacă vreau, pot să urc și canapeaua, mama nu se supără – în noul vestiar suntem pe varianta: dacă vreau, pot să pun și șoseta pe podea, mama nu se va supăra… dacă nu calc în biscuiții stropșiți de vreun hămesit mai devreme).

26

Incaperea e  mititica, dotările sunt cumva modeste dar totul e relativ renovat si curatel: un cuier care ocupă cam o treime din spațiu, vreo 2 scaune, un coș de gunoi. Ținând cont că numărul de studenți care au stagii la Spitalul de Copii în semestrul 2 nu e prea mare (cred că e vorba doar de Anul 5 și de Asistența Medicală), nici călăreala per centimetru pătrat nu e prea intensă, chiar dacă uneori ai de așteptat nițel până să intri, că nu încap 2 perechi de buci între cuier și perete (asta, dacă nu nimerești bonusul din colțișorul de sub geam, un apendice spațial unde te poți roti mai lejer la 360 de grade).

Cuierul pare mai masiv, mai solid decât ăla de la Județean (mai ales că alcătuiește un corp distinct), e un sprijin de nădejde și pentru haine și pentru ghiozdane, mai ales că are “acoperiș”, suport potrivit pentru rezultatul autobuzunărelii de dinainte de dezbrăcare (mare atenție la plecare, să nu uiți ceva pe deasupra).

3

În micul vestiar beneficiem și  de o aerisire care  nu lasă nimic la dospit: nici sendivciurile din rucsac și nici dispoziția învățăceilor înainte de stagiu. Spun asta pentru că  aerisirea,  prin geamul termopan plasat la înălțime, departe de accesul studenților pare să aibă o dublă funcție: pe de o parte clasica misiune: in with the good air/ out with the bad air, pe de altă parte, mai ales în sezonul iarnă-primăvară, generaza o senzație de frigider fatal si sadic, pe care nu îl poți opri și regla, făcându-te să îți cronometrezi bine timpul de îmbrăcare/dezbrăcare, în așa fel încât să nu zăbovești cu un minut mai mult decât e cazul prin zonă (noroc cu mocheta, că nu simți frigul direct la tălpi). Teoretic există un control al geamului printr-un sistem de pârghii accesibil la nivel manual (of, beneficiile tehnologiei), practic, ca multe alte lucruri în România, manetuța de comandă e mai degrabă decorativă, deloc funcțională: miști de ea, nu se întâmplă nimic.   Dar e lumină, e aer și e moale pe jos… deci restul dezavantajelor pălesc, nu-i așa? Mă mir că încă nu au apărut soluții inventive de tipul: o coadă de mătură în vreun colț, pe post de prelungitor de închis geamul (o dată și gata, că după aia mai greu îl deschizi).

45

Cealaltă “vedetă”, dincolo de geamul (ne)controlat de la distanță este cămăruța de la baie în care intră, ca turnate, fix un veceu, un bec și o chiuvetă – exact strictul necesar și civilizat. Doar că totul pare mai agregat decât trombocitele într-o leziune. Imaginează-ți o combinație între Strada Sforii și toaletele de cămin și ai un rezultat aproximativ. Înălțimea compensează caracterul îngust, dar claustrofobii sunt sfătuiți să nu se bazeze pe asta. Partea cea mai nasoală e că, pe cât de aerisit și bine răcit e vestiarul în sine, pe atât de sufocantă e toaleta, fără nici un gemuleț, doar cu lumină (nu putem fi și cu ochiul miotic și cu nasu plăcut gâdilat…),  așa că mesajul implicit al designului interior e simplu: ușor cu cafeaua pe scări, pe intestin, nu vrei să oferi o avanpremieră de vestiar a tradiționalului botez olfactiv de care ai parte pe secție în fiecare dimineață.

Una peste alta însă, îți vine să te schimbi acolo. Fratele mai mic, de la subsol, al vestiarului de la Spitalul de Copii e OK, nu e o oaie neagră, nu e un Neanderthal scăpat din beci, e chiar ceva relativ prezentabil care nu îți violentează major simțurile.

 

Urmeaza statia… Vestiarul 5 – Spitalul Astra

Deși probabil  că, începând cu Anul 3, treci pe lângă el aproape zilnic, în goana de a ajunge la Spitalul Județean, n-ai prea băgat de seamă Staționarul Astra, de pe str Calea București locul în care ajungi, spre finalul anilor de studiu, ca să faci stagiul de Endocrinologie (Anul 5) sau de Dermatologie (Anul 6). E o clădire destul de potrivită pentru anii terminali, atâta timp cât, pe alocuri și ea pare să se găsească tot într-un stadiu terminal de supraviețuire (deși interiorul, pe alocuri, e mai aspectuos și mai primitor decât exteriorul peste care parcă s-a suflat, ani de zile, gaz de eșapament de tractor vechi). E o clădire care și-a trăit anii de glorie acum mai bine de 10-15 ani, pe vremea când la Brașov funcționa acea ciudăţenie numită Spital Municipal, pe vremea când Staționarul Astra (a nu se confunda cu Policlinica Astra, care e în capătul străzii Saturn, unde întorc autobuzele 6 și 22) adăpostea chiar și ceva secții chirurgicale și de boli interne. Pe rând însă, secțiile care dau doza de adrenalină unui spital prin patologiile cu risc pe care le abordează s-au mutat, care la sediul SCJU, care la Spitalul Tractorul așa că în clădirea asta destul de mare (se întinde, prin corpul nou și în spate, pe str Nicolae Titulescu are și ditamai subsolul funcțional  și generos, unde găseai ceva  săli de sport), o combinație de vechi și nou (o fațadă de palat combinată cu un paralelipiped steril comunist) au rămas doar vreo câteva compartimente: Endocrinologie, Dermatologie, Reumatologie și Medicină de Recuperare. Înainte să ajung să fac primul stagiu aici, auzisem, de la studenții din anii mai mari tot felul de zvonuri cârcotașe cum că ar fi un spital fantomă, în care doctorii vin  la servici, pun halatele pe ei, scriu hârtii   fără să pară însă că tratează  vreun pacient internat (observațiile astea erau legate de faptul  că studenții veniți la unele stagii nu examinaseră nici măcar un bolnav, stând mai mult cu coordonatorul și povestind despre boli sau asistând la proiecții de slideuri).

spitalul-astra

Și, la prima vedere, Spitalul Astra pare genul ăla de adăpost cuminte și pacifist, ca un fel de rezervație liniștită, ca un fel de stațiune unde vii la o cură, fără să te alarmezi – nu tu serviciu de Urgență, nu tu ambulanțe, nu tu agitație, nu tu raport de gardă aglomerat -secțiile par lăbărțate și distanțate una de cealaltă. Dar aparențele înșelătoare pe care le decelezi singur sau le întărești din poveștile celorlalți la intrare, au fost făcute țăndări în momentul în care m-am dus cu grupa, la primul stagiu, să căutăm vestiarul de la Spitalul Astra. Deși secția de Endocrionologie e în clădirea veche (adică cea prin care si patrunzi în spital dinspre bulivard), ca să ajungi la Vestiar (care e în același loc cu Garderoba pacienților) trebuie să treci, printr-un coridor spațios și gol, în clădirea nouă, spre Ambulatoriul  sectiei de Dermatologie. Iar noi când am ajuns acolo am dat peste o hărmălaie de nedescris: da, e aglomerat, în general dimineaţa, în orice policlinică, da aici era un adevărat circ: adolescenţi, elevi de gimnaziu, de grădiniţă, cu părinţi şi rude, la grămadă, cu şi fără faşă gipsată (?), pe scaune, în picioare, sub scaune, alergând, vorbind cu voce tare sau chiar strigând – era genul ăla de haos din recreaţia de la şcoală. Nu ştiu ce control avea de făcut toată această populaţie tânără (mai toţi aveau foi tipizate între degete) dar cert e că un spital transformat într-un coridor de şcoală după ce s-a sunat de ieşire nu mai văzusem.

20150227_082150

Obisnuiţi oricum  cu vestiarele relativ bine ferite, din alte spitale, ascunse in varful cladirilor sau la parter, în vreo cămăruţă mai bine dosită, eu şi grupa mea parcă nu ne simţeam traşi cu aţa spre zona împânzită de public, tot aveam impresia că n-avem de ce să intrăm în teatrul ăla de război de la Dermatologie, că sigur ar trebui să găsim (călăuziţi de indicaţiile portarului) ceva încăpere tot pe coridorul pe jumătate întunecat- pe jumătate orbitor de luminos. Am cercetat până şi panourile electrice (mai ales că se preciza cu markerul, pe ele: cheia se află la portar) sau cotloanele nefuncţionale din dreptul unor uşi blocate, căutând să aproximăm un spaţiu de schimbat în zone mai puţin turbulente. Eram ca nişte arheologi, vânători de comori aventurieri căutând uşiţa secretă, peretele fals (deşi plecasem de acasă cu ambiţii mai mici, de genul: să ascultăm câte ceva despre bolile endocrine) sau mai degrabă  eram un fel de păianjenei –  căutam locul ascuns, întunecat şi umed.

Până la urmă am dat buzna mai hotărâţi pe coridorul Ambulatoriului, prin hărmălaia din clădirea nouă şi ne-am îndreptat mai lămuriţi (a doua oară) de păzitorii intrării spitalului spre… Garderobă sau Vestiar, o cameră care trona chiar în mijlocul holului împânzit de pacienţi, printre cabinetele de Dermatologie. Cheia, atenţie, nu are un loc fix, ca la Spitalul de Copii sau ca la Spitalul Mârzescu, adică nu te duci, bagi mâna în sertărel şi te cari conştiincios, cheia garderobei de la Spitalul Astra se găseşte la LIFTIERĂ (liftul e chiar la intrarea pe coridorul Ambulatoriului), adică la tăntica aia care, săraca, e plătită să şadă, ca în anii 20, când nu oricine ştia să manevreze manetele (sau nu era de bonton să o faci), în cutia aia zgomotoasă şi să o plimbe între 4 etaje (adică subsol, parter, etajul 1 şi 2). Are tanti tot ce trebe să reziste la frig, la putori, la plictiseală, la dureri de şale – scăunel, halat, mască, integrame, ceva de tricotat. Aşa că, serviciu ca la hotel  la Spitalul Astra – cheile se înmânează personal – chemi liftul (te prinzi că l-ai chemat când se aude o sonerie din aia ca de răspuns greşit la Ştii şi câştigi), aştepţi niţel (tronca, tronca, tâgâdâm tâgâdâm) şi primeşti ce ai nevoie (deci sună şi ţi se va da!).

Ca să descrii vestiarul-Garederobă de la Spitalul Astra ai nevoie doar de un singur cuvânt… spaţiu, tăticule, adică loc de lăfăială, adică un fel de confort matinal la care nu ai fi sperat, adică un fel de mini-mântuire pe la finalul anilor de studii,  după înghesuiala şi orbecăiala din alte locuri – e drept, aici nu se pune problema să te suprapui cu alte grupe, cu alte specializări aici eşti doar tu cu ai tăi, o variantă de spital a poveştii cu tovarăşii în maşină şi cu başii în portbagaj, senzaţie majoră fără 40 la oră.

20150227_082349

Da, încăperea nu iese din tiparul general uzat -epuizat al spitalului, totul  e vechi şi e eterogen, dar parcă, pe undeva simţi că  s-a pus niţel suflet în amenajare, că  s-au străduit să găsească de toate, să adune cumva mai multe  ingrediente funcţionale şi decorative care să-ţi dea impresia că eşti bine primit  (chiar dacă e vorba de primitor după standardele de confort negre ale optzecismului ceauşist). De cum intri te întâmpină… lumina naturală şi da, incredibil, incredibil, sunt chiar  mai multe geamuri care, în conjuncţie cu întinderea mai generoasă anulează pentru prima oară atmosfera de debara-adăpost-de-zombie pe care o regăseşti prin alte părţi.

20150227_082341

Deasupra capului se lăbărţează o plantă agăţătoare, deci verdeaţă, deci eco, deci bine ai venit! În stânga e baia (fără veceu totuşi, da e cadă şi chiuvetă dacă eşti suficient de îndrăzneţ şi plin de imaginaţie), în dreapta un simulacru de mini- hol (intuieşti asta, pt că găseşti acolo o măsuţă cu telefon – din ăla cu disc, tati, vintage! – şi doar aşa era pe vremuri, telefonul stătea adesea în hol ca să-l auzi, fie că erai în baie, în camera de zi sau la bucătărie) iar apoi urmează vestiarul propriu zis, compus dintr-o anexă în dreapta şi una în stânga, neseparate prin vreun perete. Ambele anexe sunt dominate de două suporturi mari pentru umeraşe care delimitează un fel de colţişoruri mai intime.

1

20150227_083318

Colţul spre care au tras studenţii a fost cel din stânga ,  chiar cocheţel: băncuţă, fotoliu, canapea, toate aşezate astfel încât să lase un spaţiu central comun, plus măsuţă plus calorifere şi da, covor nene, covor, deci nu linoleum, nu şipcă, nu ciment. Plante la fereastră, chiar şi perdeluţe mov, deci, nu te mai simţi neapărat marginalizat, îndesat în vreun spaţiu cu funcţii încă nedesluşite, lipsit de repere. Aici chiar simţi că pentru asta au pregătit incaperea, ca lumea chiar să-şi poată da cizmele jos fără să sară într-un picior, să poţi schimba un cuvânt două relaxat, să înfuleci chiar o ciocolăţică, un cornuleţ ceva, fără să te uiţi mereu stânga dreapta, să nu deranjezi pe careva (mai ales pe femeia de servici amenintata de firmituri si perdafuri administrative).

20150306_085552

Aşa că nu ne-am supărat prea tare, când, la al doilea stagiu ni s-a spus că ar fi cazul să mai aşteptăm vreo douăzeci de minute   sosirea doctorului pe secţie (Endocrinologia parcă e o minisecţie, totul pare miniatural: coridorul, uşile, sala de mese parcă e pentru minimes)… am ştiut că putem aştepta relaxaţi în vestiar, fără să dârdâim de frig şi fără să generăm ambuteiaje…

Urmeaza statia… Vestiarul 4: Spitalul Marzescu

Cu Spitalul Mârzescu nu ai treabă până în Anul V, poate doar dacă te rătăcești pe la vreun stagiu de Igienă și o pui de o ședință introductivă despre poluarea aerului pe coridorul Policlinicii, la Direcția de Sănătate Publică . Căminiștii de pe Colină poate au remarcat vila de dincolo de chioșcul unde găsești țigări și chipsuri, seara târziu când vii din oraș și ocolești Champs-Elyseeul șaormeriilor de vis-a-vis de Teatrul Dramatic.

2

Fie că te prinzi doar în Anul 5, fie că visezi frumos la baluri de început de secol, dimineața când te îndrepți somnoros spre Corpul K, trecând prin fața porților albastre, vei afla că Spitalul Mârzescu e adăpostit într-unul din cele mai cochete și mișto locuri din oraș… păcat că stă să se dărâme. Spitalul Mârzescu e practic un staționar al Spitalului Județean Brașov, găzduind secțiile de ORL (etajul 1) și OFTALMOLOGIE (parter)  în vila dinspre Str Alexandru Ioan Cuza, respectiv o altă secție de INTERNE (inclusiv Centrul de Dializă) și ONCOLOGIE în blocul cu aspect de adăpost de bătrâni lăsat în părăsire  dinspre Str. Sitei.

În mod particular, pe mine mă leagă amintiri nostalgice ale copilăriei –  acolo am văzut prima oară halate roșii și albastre din ălea grele, ca de plumb (oare se mai găsesc azi pe undeva?) pe care doctorii le purtau adesea atârnate pe umeri, de zici că aveau mâinile amputate (de fapt, mâinile se încălzeau bine mersi pe dedesubt), acolo am privit cu poftă mâncarea aparent insipidă de spital din camera de gardă a medicilor,  (și da, doctorul Codarcea, titularul cursului de ORL și-a amintit precis ochii mei cuceritor de hulpavi de pe vremea cand eram in stare sa mananc orice, oriunde), acolo am dansat în sala de mese, costumat în cowboy, în fața primilor medici americani pe care îi vedeam în viața mea, la câțiva ani după Revoluție, acolo am văzut prima tavă plină de puroi și sânge (chestie care departe de a mă oripila, mi-a provocat curiozități scabroase), acolo m-am chinuit prima oară să ajung la clanța de la ușile înalte, desprinse parcă din palatele regale de secol XIX, acolo am văzut prima oară pacienți cu bandaj de tip căpăstru abținându-mă cu greu să nu îi strâng de nasul îmbrăcat în tifoane care le dădea o alură de clovn bleg, acolo era să fiu operat de vegetații adenoide tot de o echipă  din străinătate și tot acolo nu mi-a venit să cred câți metri de tampon poți băga în nasul unui om (fără te gândești să faci o pernă pentru creier).

2014-10-17 08.05.49

Spitalul are în jur de 100 de ani iar asta se simte – cel puțin vila unde își au sediul secțiile de ORL și Oftalmologie are un aspect încă impunător, zugrăvită în acel galben habsburgic familiar clădirilor istorice din Brașov (în mod ironic, acoperișul și dimensiunile amintesc pe undeva de Palatul Mogoșoaia, producție pur sânge românească) și e așezat într-o curte înverzită și liniștită. În curtea asta care astăzi e dezgolită aproape complet (dar decorată cu tot felul de leagăne și băncuțe), pe vremuri exploda de tufe, arbuști și cărărui de tot soiul (toate duceau, inexplicabil la un teren de tenis care nu știu cui aparținea), era un adevărat paradis aventurier pentru orice copil care simțea riscul rătăcirii în acel perimetru pe care acum îl cuprinzi dintr-o simplă privire -plus că bonusul era să te întâlnești cu câte un bolnav slab uscat, cu vreo traheostomă, tușind și împroșcând chestii galbene pe bavețica de tifon de sub gât – încearcă ceva mai horror decât asta, la 7 ani!

1mogosoaiaTotusi când eram mic și ajungeam la Mârzescu cea mai infricosatoare chestie era… încăperea aceea misterioasă de la parter, la Oftalmologie (multe indicatoare te conduceau spre ea) – geamurile de la ușile acelei camere erau vopsite în culori întunecate și deasupra trona cu litere mari: Camera Obscură – fără să știu exact ce înseamnă, asociam totul cu ideea de întuneric, cu bezna, cu locul unde șade Omul Negru (ruda îndepărtată a lui Ernest de la Ochii din umbră, da pe atunci nu știam din astea, eram oldfashioned…) și așteaptă să intri ca să se holbeze la tine (nu prea îmi era clar desigur, cum  ar fi putut asta să te ajute, ca pacient oftalmologic, dar nici nu îndrăzneam să mă apropii de ușă).

La finalul Anului 2, când am făcut practica de vară pe secția de ORL dar și în Anul 5, când am început stagiile la Spitalul Mârzescu (oo-le, adică ORL și Oftalmo), mi-am dat seama că sunt lucruri și mai horror care se ascundeau în spital și care mă bucur că mi-au fost ascunse ochilor în perioada preșcolară și școlară. Și nu, nu mă refer la intrarea unde trebuie să ai grijă la cap, căci în streșinile acoperișului cresc mușchi și ecosisteme care dau pe afară iar pereții par pe alocuri afectați de un soi de dermatită a tencuielii (doar că acele coji, descuamările “epiteliale” nu  ar cadea ca niște fulgi de nea, dacă s-ar desprinde), nu mă refer la faptul că în ciuda termopanelor strecurate pe ici pe colo, spitalul pare mai degrabă, după cum remarca cineva,  o bombă care stă să explodeze (o bombă în care n-a mai intrat o pensă din 90 încoace), ci la faptul că nici măcar nu e pe deplin… spital. Adică, dacă supraviețuiești urcând teribil de înghețata casă a scărilor, preiei cheia din Oficiul de pe secția de ORL, te poți îndrepta nu neapărat liniștit, spre zona crepusculară de la mansardă, acolo unde se află vestiarul și nu numai.

34

Priveliștea care te întâmpină seamănă cu un hol dintr-un atelier de vulcanizare: o chiuvetă foarte veche, o oglindă și abajurul pt becul chior din tavan (ce lumină tristă matinală!) și spațiu de depozitare fără număr: nu băga în seamă momentan dulapul masiv și butoaiele de plastic, concentrează-te pe ușa de lemn și pe caracterul nițel capricios al încuietorii (face un clonc distinct când se deschide, ca un fel de recompensă pentru tentativele răsucirii cheii).  Înăuntru te așteaptă un univers mai variat și mai eterogen, mobilă și forme de toate soiurile, mai impresionant  decât ce ai văzut la Colaj Cafe ( dacă n-ați fost pe acolo, prin Piața Sfatului, merită, măcar pentru a experimenta cum e să bei un capuccino într-o cadă fără apă). E o adevărată babilonie a obiectelor, unde tot ce e mic sau mare, strâmb sau drept, lemn sau metal își găsește un locșor într-o geometrie inexplicabilă.

Și ca să fie clar că lucrurile n-au fost lăsate în părăsire, depozitate din cine știe ce rațiuni tocmai în mansardă, un spațiu predilect pentru asemenea uitări, vei constata că misterioasele dulapuri sunt toate închise cu lacăte, sugerând funcționalitatea lor depozitară, păstrându-și demnitatea utilizării (ce poate fi mai trist decât un dulap gol care își ratează prin goliciunea lui, elementara sa menire? ).

Opțiunile pentru a te schimba devin așadar variate și chiar n-ai nevoie deloc de imaginație: ai la dispoziție – mese, scaune, canaepele, tabureți, fotolii , fiecare dintr-o altă generație, dar suficiente ca să îți trântești un tricou, o bluză, un halat, un ghiozdan sau o geantă, acoperind dialogul deplin silențios al lucrurilor din pod. Vestiarul de la Mârzescu e de fapt un fel de apartment all in one – 4 in 1: are de toate, mai puțin baie: și mobilier de dormitor și de bucătărie și de sufragerie, fără delimitări precise (limitele sunt pentru cei care gândesc inside the box, nu?). Ba chiar, e și un ciob de oglindă, (scos parcă din Crăiasa Zăpezii a lui Andersen), atârnat din poveste direct pe un dulap, dacă ai chef să-ți verifici nițel freza și rujul întins după ce ți-ai luat tricoul de spital cu mâneca pe cap, din cauză de neatenție.

56

Podeaua e toată parchetată oldschool (acolo unde o vezi, de sub covoarele cu origini greu identificabile), parchet din ăla parcă îmbibat cu terbentină, cum aveai în generală – scârțâitor și ofuscat – aici chiar simți cânt îți trântești saboții direct din pungă, e ca o exclamație, ca un ciocan de judecător care dă verdictul: trebuie să te trezești! Grăbește-te și valea, pe secție! Asta, dacă nu cumva canapeaua va deveni puțin prea tentantă și vei decide să îți mai hodini ochii câteva minuțele.

Tocmai pentru că îți dă senzația unei case de acu jumătate de deceniu, de o komunalkă din aia sovietică – o cameră-apartament pentru toată familia, cu funcții multiple, ar fi bine să nu lași mizerie în urmă (că vorba aia, nu ești la mumă-ta acasă), și dacă chiar reușești performanța să verși cafea sau să strivești biscuiți pe jos, pune și tu mâna pe mop, nu-ți fie lene, că doar e la îndemână, taman lângă soba de teracotă. (și crede-mă că lumea chiar remarcă dacă lăsați mizerie – s-ar putea să primiți un perdaf de la Asistenta Șefă).

Ceea ce e cel mai horror în toată afacerea Vestiarului nu e doar că e … o scorbură în acoperiș, un colaj de obiecte din toate timpurile strânse laolaltă (inclusiv un coș de pâine/legume), ci e o scorbură lângă un loc unde spitalul se termină și începe… zona rezidențială (evident, nu te aștepta la Avantgarden sau Primăverii). Căci în stânga vestiarului se află ceea ce am putea numi… Oamenii din Pod – o specie ciudată care, așa cum spun legendele locale, obișnuia să coboare din când în când pe secția de ORL, amenințător și să… folosească toaleta spitalului. Pe vremea când eram în Anul 2, la practică, vara, pe o zăpușeală greu de descris, am văzut chiar rufe întinse, jucării  și chiar cauciucuri în podul de lângă vestiar, asta fără să mai pun la socoteală că am simțit din plin mirosul de cartofi prăjiți și ceapă sfârâită în ulei. Nu am văzut până acum aceste personaje, doar le-am intuit prezența în tot felul de urme: voci înfundate, ridicate, scârțâit de uși și de pardoseală, niscaiva butoaie, ligheane și o potecuță nu tocmai ofertantă, acoperită de linoleum infect ce se oprește într-o mână de … papuci (deci sunt mai mult decât civilizate personajele, nu fac mizerie în casă și au încredere că nu îi fură nimeni – se descalță la ușă).

711

Oricum, după ce te obișnuiești cu peisajul eterogen,  chiar și cu proximitatea rezidenților misterioși (nu e chiar Big Foot, dar pentru proporția și notorietatea spitalului și Oamenii din Pod adaugă așa, porția de mister necesară unui edificiu cu o istorie atât de lungă în spate), poate că o să apreciezi atmosfera de la Mârzescu: da, e vechi, da e crăpat, da îi lipsesc multe, da tot rămâne vintage, tot te face să te simți ca un medic/asistent după Primul Război Mondial, în saloanele alea cu tavan înalt și uși cât prăjina, cu podul ăla imens și tâmplăria grea scârțâitoare, cu grădinile neinvadate de betoane și coșurile de fum prin care o altă epocă de bolnavi și combustibili au expirat profund…

Urmeaza statia… Vestiarul 3 – Spitalul Tractorul Urologie

Probabil de când ai aflat că o să faci Urologie la Spitalul Tractorul te-ai gândit fără prea mare entuziasm că vei da iar față în față cu  micul pseudovestiar îmbâcsit, adică acel coridor în fund de sac, aparținând de the dark side of the hospital (prin proximitatea imediată în raport cu scările jegoase utilizate de fumători și de femeia de servici). Te înșeli însă – deși probabil că nimeni nu te va opri  să te duci și să te schimbi acolo, totuși merită să ai în vedere că ai mai câștigat un an la medicină, că nu mai ești în Anul 3 și  tocmai de aia ai primit dreptul să mai urci, la propriu,  un etaj sau poate chiar două, să depășești Internele și să ajungi la regalul chirurgical urologic – nu știu dacă  arhitectura secțiilor de la Tractorul e pur întâmplătoare sau ea codifică o configurație a ierarhiilor destul de explicită: urologia e deasupra internelor , atât secția, cât și blocul operator.

La etajul doi al spitalului faci dreapta și apoi stânga pentru a ajunge la vestiarul studenților, de fapt la ceea e etichetat cu un scop mai general: camera studenți. Se simte progresul: o ușă pe care se identifică clar funcția încăperii, ca să nu mai existe cârcoteală și dubii.  O ușă care nu are cheie dar care compensează acest deficit de securitate printr-o ușoară înțepenire care îi descurajează rapid pe necunoscătorii cu intenții nu atât de nobile. Adică, trebuie să te proptești oleacă, să îi dai un brânci dacă e încuiată corespunzător ca să se deschidă. Cel mai adesea stă însă apropiată de o poți împinge și cu degetul pentru a intra.

2014-05-14 08.42.36

2014-05-14 08.42.24

Și dacă tot ai intrat, grăbit și buimac să te schimbi chiar înainte de ora 8 (la Urologie prostatele și cistoscopiile merg ca pe bandă, după un orar precis, deci punctualitatea sosirii pe secție e esențială) vei da peste o încăpere mititică, nu foarte cochetă, dar ceva ce aduce totuși a apartenență spitalicească. De la aspectul debaralei cu bec chior și bănci de cârciumă de la etajul 1, aici ai parte de atmosfera unui cabinet dezafectat – e gresie, e faianță, ba chiar e și o chiuvetă dacă te simți murdărel pe mânuțe.

Atmosfera e, în general, înghesuită și eclectică – designerii spațiului au aglomerat la un loc lucruri care le-au fost mai mult sau mai puțin folositoare prin alte părți: mese din generații diferite (cred că vreo trei la număr) și scaune puse de-a valma – e vorba însă de scaune din alea bune, comode și funcționale de care se îndrăgostește poponețul obosit – studenților de la Medicină sau de la Asistență Medicală le e mai mare dragul să șadă aici, când nu prea au ocupațiune pe secție, o tacla, o cafea, o rearanjare de sutien… asta înseamnă că atunci când publicul e majoritar feminin și lăbărțeala textilă se înșiră pe toate mesele și scaunele disponibile, prelungită cu conversații zgomotoase, nu e exclus ca biet mascul să te supui privirilor sugestive și insistente dar și aglomerației evidente din încăpere și să aștepți cumințel la ușă sau să te schimbi în fața ușii (în fond, din rațiuni obscure, și pe coridor, chiar vis-a-vis de camera studenților stă singuratic un scaun albastru care, la fel ca Rexona, nu te lasă la greu). Chestiune ironică, să rămâi așa pe afară,  dacă te gândești că te afli totuși in the land of men, pe secția de Urologie, acolo unde se pare că tot femeile fac legea.

2014-05-21 08.07.17

Vei avea timp, pe parcursul unui întreg semestru să remarci  eleganța cu care un cablu de telefon face bucle artistice în toată încăperea în cursa lui inutilă spre capătul camerei, unde poposește taman sub masă. Iar dacă acel cablu blegit sub masă îți amintește că vestiarul e exclus din epoca comunicării rapide,  ușă cu clanța tăiată din spatele scaunelor îți sugerează totuși că nu ești într-un lăcaș pe deplin izolat – dincolo de ea se află camera de pansamente în care n-am avut ce căuta însă… e de ajuns că ne-am simțit în proximitatea ei , că ne-am făcut o impresie despre ea.

2014-05-21 08.07.32

S-ar putea să te întâlnești, mai ales când începe sezonul cald cu muște și țânțărei mai matinali decât tine care te vor pune pe gânduri despre metodele demne de serviciile secrete referitoare la modalități ingenioase și ezoterice de a pătrunde în vestiar – ușa capitonată și geamurile inerte, greu de manevrat îți vor lăsa niște întrebări fără răspuns în acest sens. Iar dacă vei căuta să eliberezi bietele zburătoare bezmetice, încercând să deschizi fereastra te vei răzgândi rapid când vei descoperi starea acoperișului  și streșinii fărâmițate – o provocare prea mare chiar si pentru porumbei.

2014-05-21 08.07.27

La ieșirea din vestiar nu-ți va scăpa punctul negru din tocul ușii – gardianul minuscul al încăperii: un păienjenel stropșit de vreun student ofticat, un păienjenel care în mod misterios a devenit parte integrantă a lemnului lăcuit. Nu te baza pe el să-ți păzească eventualele mărunțișuri și banii de bilet și de chiflă – mai bine îndeasă-le în costumul de spital.

2014-05-21 10.01.33

Nu te lăsa descurajat de peisajul dezolant dar măcar mult mai curățel decât în alte vestiare – doar urmează să urci în vârful piramidei, în blocul operator de la Urologie, acolo unde stau boșii boșilor tubulaturilor (ne)anatomice de tot soiul, regii prostatelor și ai cistoscopiilor. Acolo te va întâmpina un peisaj renovat, silențios, vopsit în culori vii.

2014-05-21 08.26.30

Printre atâtea modernizări (insuficiente însă, după mărturisirile coordonatorilor de stagiu) te vei simți furat de peisaj – însă aroma mai mult sau mai puțin discretă a fumului de țigară îți va aminti că totuși e vorba de treburi chirurgicale extrem de stresante.

Pentru cei grăbiți, aroganți, descurcăreți există desigur și vestiarul asistentelor din spital, mai domnesc, mai răsărit… da nu merită să nu încerci experiența studențească aflată la două camere mai încolo.

Urmeaza statia… Vestiarul 2 – Spitalul de Copii 1

Dacă ai ajuns în Anul 4 și ai văzut în orarul de pe semestrul 1 o chestie  numită Puericultură, cu siguranță că  te-ai întrebat,  măcar în momentele alea rare de grație în care te-a ros cât de puțin curiozitatea și ai căutat să nu mai vezi intrarea în anii clinici ca reducându-se la Medicină Internă și Radiologie (da frate, sunt și alte materii în Anul 4 decât astea două, să mor io de nu!): ce e chestia asta și cu ce se mănâncă? După un semestru întreg, recunosc că nu prea m-am dumirit pe deplin. Desprinsă din Pediatria care se face în Anul 5 și mutată de eminențele cenușii ale planurilor de învătământ cu un an în spate, Puericultura ar fi cică o disciplină profilactică care se ocupă cu îngrijirea și ocrotirea copilului de la naștere până în adolescență. Adică veghezi la viitoru patriei, gen, să se facă mare și sănătos – să vezi dacă e bine hrănit, vaccinat la timp, dacă nu ia șuturi în fund pe gratis și nu-l îndoapă mă-sa cu lapte de vacă sperând să-și protejeze țâțele de o augmentare mamară ulterioară. Lucruri bune, frumoase și utile în teorie, doar că în practică treaba stă oleacă diferit: cursul nu s-a ținut jumătate de semestru pt că titularul de curs a fost plecat din țară. Nu-i bai, că s-a recuperat pe parcurs, chiar și câte 2 cursuri s-au predat într-o singură ședință fără probleme… interesant este că materia asta, așa cum a fost predată,  pare o chestie de pionierat, o chestie interdisciplinară care trage și din obstetrică și din pediatrie și din psihologie rezultând un ghiveci mai mult sau mai puțin sistematizat. Iar marea surpriză e faptul că nu există o bibliografie ÎN GENERAL, pur și simplu nu s-au editat cărți în România pentru disciplina asta, în ciuda faptului că oamenii toarnă plozi și sunt la fel de nedumeriți despre cum să-i crească de sute de ani. E genul ăla de materie care îți lasă impresia că mulți știu da de fapt puțini cunosc.

De bine de rău, cursul s-a predat până la urmă cu toate avertismentele de rigoare și bunele intenții puse pe masă ( gen: nu prea sunt cărți, am încercat să fac o compilație utilă, să îi ajute cât de cât pe studenți), în ciuda faptului că populația studențească interesată a scăzut vertiginos – am avut privilegiul de a participa la un curs susținut (cu îndoieli ce e drept și cu pedepse in spiritul exemplar al cresterii copiilor, de tipul: nu vă trimit slideurile ca să vă învățați minte să nu mai fiți lipsiți de respect ) pentru doar 3 persoane (pana mea, Johns Hopkins, Harvard sau Brasov tot la fel de multa atentie am simtit ca primesc). Am aflat una-alta despre greutăți și talii la naștere, despre câteva elemente specifice dezvoltării psihice și fizice la anumite vârste, despre stiluri de creștere, despre nutriție și compoziția laptelui de mamă etc. Teoria ca teoria, da practica ne omoară. Cum e cu stagiile la Puericultură? O parte din coordonatorii de grupă au fost pur și simplu surprinși sau nelămuriți de prezența timidă a studenților de Anul 4. A, ați venit? Voi sunteți studenții de Anul 4?  Creaturi ciudate, intimidante aș zice. Pauză…. unii coordonatori au ocolit pur și simplu studenții găsindu-și altceva de făcut, dispărând cu orele, alții au ridicat din umeri și i-au lăsat pe studenți să bântuie prin vreun cabinet sau pe secție. Grupa mea s-a suprapus, din punct de vedere al orarului,  cu o grupă de Anul 5 de la Pediatrie, fapt care nu a deranjat coordonatorul de stagiu, care oricum se simțea depășit de situație (“păi nu prea am ce să vă arăt aici, pe secția de Hematologie, voi trebuia să mergeți la Neonatologie mai degrabă, dar vorbesc eu cu cineva de acolo și vă trimit data viitoare” – doar că acea dată viitoare s-a extins la infinit, parcă de fiecare dată când veneam – o dată la 2 săptămâni- ne întâmpina același text care îți dădea senzația de deja-vu).  Am renunțat din primele stagii la ideea că o să învăț ceva, că o să văd măcar cum se măsoară, cum se cântăresc ăia micii, mă gândeam că barem voi vedea cum se schimbă un scutec, cum se ține un sugar în brațe, cum se hrănește un copil de câteva luni (adică, să avem parte măcar de o școală de mămici/tătici pe gratis, că n-o strica la casa omului măcar niște skillsuri de infirmieră). N-a fost chip – am văzut, e drept, o singură dată, o infirmieră care a tăbărât în salon și s-a apucat să-i dea un perdaf unui puștiulică care, aparent,  se căcălise pe el. Din fericire, după ce l-a despachetat ca pe un cadou de Crăciun, infirmiera a constatat că era vorba doar de niște pișulică, fapt care a redus mult din timpul și dificultatea intervenției. Nu zic, au fost și câteva grupe care chiar au nimerit pe Neonatologie și coordonatorii s-au ocupat de ei mai cu tragere de inimă (măcar au apucat să pună și ei un biberon în gură la vreun hămesit). Cât despre restul (vorbesc de cei care au nimerit pe Hematologie, nu stiu sigur de cei de pe Boli Respiratorii/Boli Digestive), s-au lămurit că au de a face cu genul de disciplină care a luat-o înaintea cadrelor didactice: adică o băgăm că trebe să îndesăm planul de învățământ, trebe să iasă creditele și trebe să apară pe hârtie, chiar dacă oamenii nu sunt chiar pe fază să o predea ca atare studenților. Nu-i bai, tot veți găsi o utilitate stagiilor de Puericultură – dacă te întreabă cineva ce ai învățat, veți putea răspunde mândru: am învățat câte ceva despre Spitalul de Copii. Adică lucruri utile: pe unde se intră, unde se găsește cheia de la sala de curs, unde se găsește cheia de la vestiar, de unde iei proiectorul pentru doamna doctor care vine să predea, cum sunt distribuite secțiile, cum poți ajunge din policlinică în direct în spital fără să ieși ca să ajungi la Urgențe și desigur…. unde se află vestiarul.

1

Spre deosebire de vestiarul de la Spitalul Județean care era doar o biată cămăruță cu o cutie de carton pe post de coș de gunoi și o perdea boschetărească pe post de paravan, protejată însă de o ușă blindată cu un mecanism ingenios de abordare, vestiarul de la Spitalul de Copii e oleacă altfel – nu mai e cocoțat la etajul 6, să îl simți ca pe un trofeu meritoriu atunci când vii dimineața la spital și o iei cătinel pe scări, dimpotrivă e chiar la îndemână dacă știi unde să te uiți… e atât de la îndemână încât riști să îl ratezi: cum intri în Policlinică e prima ușă pe stânga – complet neutră, nu scrie nimic pe ea, nu îți atrage atenția, ca o gagică fadă și tristă. Nu intri oricum, nu e nici un trick de deschiderea ușii. Trebuie să te duci la recepție să ceri cheia (să speri că o găsești acolo și că n-a luat-o vreun uituc acasă din greșală). Încuietoarea delicată îți dă senzația că ți se va desface în palme, da cedează rapid la cei care au manualitate și degete de pianist. Înăuntru  dai macar de bune intenții – este compartimentare? Este! Două pseudocabine pe stânga, un hol central și încă o cămăruță în capăt. Este oareșice intimitate? Este, chiar dacă așa mai improvizată- după cum veți remarca acele cămăruțe sunt de fapt foste intrări ale spitalului -unul din pereți este dat de fapt de o ditai ușa blocată acoperită cu perdeluțe mai opace decât o pleurezie pe un film radiologic.

2

În holul central ai parte și de o chiuvetă dacă te simți murdar pe mâini după ce n-ai făcut mare lucru prin spital, decât să deschizi niște uși (dar știm că mânerele și clanțele sunt surse de contaminare intensă).Ba chiar este și o baie strâmtorată, dacă nesul și cafeaua ți-au pus la treaba prea multi glomeruli renali. Dincolo de această impresie de decență prăfuită-improvizată-criptocomunistă (măcar nu e o goliciune jalnică, cum e la Spitalul Județean), nu poți să nu remarci și câteva trăznăi: cuierul  montat în spatele unei țevi de apă/de calorifer (probabil un device arhaic care să încălzească cojoacele iarna, ca să ieși cu o temperatură optimă din vestiar, când pleci acasă).

3

Și desigur nu poți să nu remarci ciocanul din colțul vestiarului și gresia spartă de pe peretele opus care îți sugerează un fel de entertainment intraspitalicesc – dacă la Spitalul Județean oamenii se mulțumeau să lase răvașe pe pereți pentru posteritate, aici s-a trecut la nivelul următor – mesajul pare subînțeles, perfect suprapus pe  momentele în care chiar nu mai poți, chiar te-ai săturat, chiar ți se pare că totu e de rahat : pune mâna pe ciocan și răzbună-te pe pereți.

4

5

Așadar,  disperarea când imi vine, pun ciocanu peste tine… să trăiască Vestiaru’ si cu nașul său Spitalu’. Spirit de petrecere in vestiarul de la Spitalul de Copii (merge bine cu petrecerea de Craciun care se face, din ce am auzit, in ultimul stagiu de Pediatrie inainte de vacanta…).

Urmeaza statia… Vestiarul – Spitalul Judetean

Locul pe care nu ai cum să-l ocolești, atunci când ajungi prima sau ultima oară în Spitalul Județean, fie că vii să faci practică, fie că vii la stagiile din fiecare dimineață este… vestiarul. Mai precis e vorba de cămăruța de la etajul 6, de lângă camera de comandă a liftului,  o cameră de trafic greu, dacă e să te iei după aspectul îmbătrânit și chinuit per ansamblu al pereților și pardoselii, locul unde se bagă și se scot. voluntar sau nu,  haine, cafele, cursuri, morți și răniți (metaforici, atunci când nu se fac stagii și se oftică studenții…). Ușa solidă de metal de la intrare  s-ar putea să îți inspire încredere, chiar daca la derută sau nu, pe ea scrie Ascuțitorie. Încuietoarea pare bună, clanța funcțională. Protecția e mai degrabă formală după ce te lămurești în ceea ce privește rolul  găuricii din mijlocul ușii (decupată pe post de vizor?) care, la prima vedere, pare să stimuleze curiozitățile voyeurilor de tot soiul (ce perverși și-or face veacul prin spitalul ăsta, te întrebi?). De fapt găuricea aia (pentru cunoscători) nu are atât utilități erotice particulare, cât mai degrabă unele cât se poate de concrete – mai precis e mijlocul de a accesa cheia vestiarului care atârnă de un lanț pe dinăuntrul ușii. Cum procedezi? E simplu – bagi degețelul (și nu altceva!) prin acea glory hole și lucrând în orb, fără să faci vreo manoperă chirurgicală de mare precizie, ajungi pe pipăite la lanțul otelit. Cu puțin efort, prinzi lanțul de una din zale și îl tragi afară prin găurice până dai de cheie (am descris protocolul ăsta ca să nu se mai comenteze că ușa de la vestiar nu e securizată – are protocolul ei neaoș – păi ce, tanti Leana când pleacă în sat si încuie casa și ascunde cheia sub preș sau la tocul ușii nu procedează într-o manieră similară? Ce nevoie avem de cartele, încuietori electronice și alte deviceuri SF când lanțul și găuricea par să își facă încă treaba?).

12

Să facem un inventar sumar al cămăruței : două ferestre tip termopan-PVC mari, avatarul prosperității românești nouăzeciste îți amintesc că te afli totuși în secolul XXI și că acele ferestre și-au depășit limita de funcționare și valabilitate – unul dintre geamuri  este o adevărată capcană (stă să cadă când nu te aștepți) pe care vreun student mai binevoitor a dejucat-o, lipind un post it (roz!) care avertizează: Geam defect! Scos din balamale! Așadar, ceătățeni, fiți vigilenți: nu care cumva să încercați să deschideți geamu ăla rău din stânga, că s-ar putea să rămâneți cu el în brațe. Pentru mai mult aer, apelați doar la geamul din dreapta și… feriți capul – când deschizi geamul la înghesuială s-ar putea să bagi în comoție cerebrală pe vreun coleg sau să-l garnisești măcar așa matinal-amical, cu vreo bosa sanghinolentă (nu mai ziceți, bă, umflătură sau cucui, că sunteți studenți la medicină!).

Image

Alte obiecte de uz posibil: mai multe rânduri de cuiere spânzurate la diferite înălțimi pentru toate taliile (de obicei peretele capătă o obezitate ginoidă, că e de risc mai mic cardio-vascular: toți studenții își agață întâi hainele pe cuierele de jos, umflând exagerat segmentul inferior al zidului, iar cele de sus rămân disponibile întârziaților și cutezătorilor mai longilini), o bancă-pseudofotoliu jerpelită și ruptă (mesajul însemnat pe perete sugerează posibila etiologie a stării deplorabile – nedocumentată științific ce e drept: Ați rupt banca de la atâtea futaiuri!) pe care se înghesuie cel mai adesea o mulțime de ghiozdane, coșul de gunoi sau mai degrabă cutia de carton pătată de cafea și alte chestii lipicioase care în mod misterios e golită totuși periodic (ne bucurăm că vestiarul, în ciuda aparențelor, nu e un no man s land ocolit de femeia de servici), o perdea criptocomunistă atârnată în singurul colțișor care permite o oarecare intimitate celor mai timizi cărora li se pare nedemn să își scoată la lumină în vazul tuturor mărarul de pe picioare sau urmele de la sutien.

Image

Avem așadar un vestiar, cum procedăm? Ținând cont că, în această cămăruță se schimbă studenții de la 2-3 specializări, din toți anii (poate și vreo câțiva rezidenți maziliți de pe cine știe ce secție), e bine să apari ori cu jumătate de oră înainte de începerea stagiului ori cu 5 minute înainte… între aceste limite s-ar putea să dai peste o înghesuială de nedescris. Oricum ar fi, ideal e să pășești cu încredere și hotărât, să nu te lași intimidat de goliciunea amestecată, ba chiar să participi și tu fără nicio reținere (ăi mai pofticioși să fie cu bun simț și să nu se holbeze prea explicit la colegele mai sexoase) la această deschiloțare generală de cazarmă. N-are sens să bagi în seamă pereții pătați și cocoloașele de praf-păr-scame de pe jos generoase pentru stafilococi. Te plasezi într-un loc strategic, lângă un cuier mai puțin încărcat, faci puțină echilibristică în timp ce te descalți încercând să nu îți folosești ciorapii pe post de mop, tragi costumul de spital pe tine (dacă mergi pe secții chirurgicale) sau pui doar halatul și ciupicii de spital, îți agăți haina, închizi rucsacul/geanta și… gata? Ești gata să pleci pe secție? Stai așa, n-o lăsa, vorba cântecului – golește buzunarele și compartimentele prețioase de la geantă/ghiozdan (e vorba de buzunarele și compartimentele TALE și doar ALE TALE, Doamne!) și îndeasă tot pe unde poți, chiar dacă vei căpăta un aspect marsupial / tumoral benign în jurul abdomenului și fundului. Paza bună trece primejdia rea! De ce spun asta? Pentru că vestiarul e cunoscut uneori și ca o zonă crepusculară unde lucrurile normale nu se întâmplă prea frecvent, unde se zvonește că tot felul de obiecte: de la pixuri și foi și până la bijuterii, bani au dispărut fără urmă. Nu mă credeți? Consultați panoul de compunere a trenurilor aflat la mijlocul peronului, ăăă, adică vreau să spun consultați inventarul sculptat în perete de păgubiți.

Image

Pe peretele dintre geamuri stă scrisă moștenirea-avertisment a celor ce au rămas, la un moment dat în cursul popasurilor necesare și deloc odihnitoare din vestiar, fără diferite odoruri, obiectele dragi sufletului lor. Neavand altceva ce sa faca, pagubitii si-au varsat oful cu pixul pe zugraveala, adresandu-se inutil gainarilor de ocazie: “Nu mai fura din vestiar, jeg uman!”. Jeg(urile) uman(e) si-a vazut insa mai departe de treaba, asa ca a rezultat o lista destul de pestrita si surprinzatoare de lucruri disparute: caciuli, stetoscop, cizme, ghete fara numar, bluze, esarfa, brichete, trandafir, prezervative, costume spital… chiar si tezaurul Romaniei (ei bine, rusilor, na ca v-am tras-o- de fapt tot ai nostri au tras cu teava din tezaur, direct de la Spitalul Judetean din Brasov). Nenorocitii care au sparlit toate aceste memorabile obiecte cu utilitate diversa si care probabil ca si-au deschis un butic in Apucatii-Copaceni cu tot ce au furat de-a-lungul timpului, dandu-si seama ca medicina in Romania oricum e de rahat si nu poti scoate un ban pe cinstite, au primit numai urari de bine (cu siguranta nu au returnat umbrela cu sigla Europei si probabil ca nu li “s-a spart prezervativul cand le era lor lumea mai draga”).

Cu toate astea, prafuit, prădat, jerpelit, vestiarul rămâne un loc de refugiu pentru băutorii de cafea și fumători mai ales iarna, când in loc să cobori 6 etaje până în fața spitalului, mai bine verși o licoare pe gât lângă sala de curs, trăgând cu nesaț dintr-un chiștoc aprins, rezemat pe pervazul de la geamul ăl bun!