Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul stagiilor mele, la saloanele neaerisite din Județean, la stativele de perfuzii unde lega asistenta o perfuzie cu branulă la capăt, de crăpau pacienții jucându-se cu ea, la balustrada de care mă țin când mă jenează saboții de spital, la vestiarul de unde ne luam portofelele ca măcar să ni le luăm noi, și la alte gherle și caterinci pline de frustrarea și dezorientarea studențească, parcă mă ia și acum capu’.
Dar gata, că nu-s Creangă și nici măcar cracă. Dacă dintre cinstitele fețe care citesc acest blog a fost cineva până acum la etajul 6 al Spitalului Clinic Județean de Urgență Brașov, sigur o să știe ce zic. Cine nu a fost, stați calmi, Hell Awaits, cum ziceau băieții de la Slayer. Acolo, la etajul 6, pe lângă sala de curs din spital, niște birouri de administrație, 2 băi și întinsa pustietate cunoscută sub denumirea de „vestiar”, e și altă minunăție: camera de lifturi.
Camera asta de lifturi e un soi de bulă atemporală și, evident, anacronică, în care nu știu să fi intrat cineva vreodată (dacă știți cazuri, nu vă sfiiți să ne ziceți, vrem să documentăm fenomenul). Și singura metodă a celor din dimensiunea lifturilor de a comunica cu noi pare să fie prin emiterea unor zgomote bizare, pe care ne-am învățat să le ignorăm, punându-le undeva în fundal. Acum sigur, sunt multe teorii despre ce se-ntâmplă de fapt în camera de lifturi, și ce scoate de fapt sunetele alea, dar ce e indiscutabil e faptul că tot etajul 6 e al dracului de lugubru noaptea, și nimeni sănătos la cap n-ar vrea să fie-acolo. Întrebați orice student care-a fost de gardă în Județean.
Sună cam așa: am samplat tot, inclusiv discuții, smsuri primite și alte asemenea, ca tabloul de suntele al etajului 6 să fie complet. Savurați:
(https://soundcloud.com/baronu-s-mb-t/eine-kleine-elevatormuzik)
Probabil vă întrebați: „De ce dracu bate Baronu’ câmpii în halul ăsta?” E simplu, îmi place sunetul ăla. Îl folosesc pe post de mecanism de coping. Toate pocnetele, uruiturile, șuierăturile, derulările alea mă scot din stresul ăla de „hai acolo acum, fă aia acum, unde-i profa, cu cine facem, n-avem pacienți”, pe care-l știți cu toții cât e de obositor. Și dacă nu știți încă, stați calmi, urmează Seasons in the Abyss.
Deși poate fi îngrijorător din punct de vedere psihiatric (și e, pentru mulți apropiați ai mei), am ajuns la concluzia că avem nevoie de mecanisme d-astea ca să rămânem sănătoși la cap, mai ales având în vedere ce se-ntâmplă prin facultate. Ceea ce ridică o întrebare bună: voi cum vă adaptați la mediul ăsta? Că până acum n-am văzut pe nimeni să facă o bucată de-aia ca la Columbine, ceea ce e bine. Chiar foarte bine, ținând cont de faptul că deseori, treburile pe la noi sunt puțin South of Heaven.
Uite și rima de rigoare, și nu uitați: Liberté, Egalité, UnitBV!
Uneori sunt piesa care strică setul
Demersul de a deconstrui concretul
Realitate searbădă determinată insuficient
Mă-nvârt în spital ca un sufi prea încet
Disonanță cognitivă în prea multe grade
Prea multe etaje, toate șase, toate fade
Toate-s goale, luate-n rate cumpătate,
Închiriate de vreun daimon cu păcate neiertate
Răspund la saluturi de undeva din vid
Captiv într-un film cu sunetul de lift
Și simt subit disocierea de real
O tură de sobrietate cu Tanita Tikaram
Te transpune psihic într-un topos diferit
Ai găsit în sfârșit un liman mai puțin subit
Orar determinat de rezultatul de pe zar
Cred că PK Dick și-a scris romanele-n vestiar
medicina la Brasov 
Mecanism de coping 2 (tot in zona crepusculara de care zici): scanatul urmelor de tigari pe rama geamului de la etajul 6 Judetean – reconstituiri istorice prin arheologie tabagica, calatorii in timp prin inele de scrum si gudroane.
E de-ncercat! Altcineva? 😀