Povestea unei absolviri – Medicina, promotia 2016

Când unii se pregătesc de începerea unui nou an universitar, alții își iau rămas bun de la facultate. Acestea sunt  ritmurile academice inevitabile, obiective. Timp de 6 ani ți se întâmplă să curgi în același ritm familiar (modulat, ocazional,  de emoția restanțelor). Vine însă și ziua pe care o trăiești o singură dată, a absolvirii Facultății de Medicină. Promoția 2016 a trăit și ea această zi: ziua în care cei din jurul tău  încep să ți se adreseze cu domnul/doamna doctor (deși primul tău reflex e să te uiți în jur, ca să încerci să îți dai seama despre cine ar fi vorba…). Ceea ce până mai ieri era rostit uneori în glumă, alteori încurajator, brusc devine acoperit de seriozitatea certificată instituțional și poate de un respect apriori, de o simpatie naivă pentru naivul absolvent nerodat de realitățile și lipsurile sistemului medical românesc.

dsc_1434

Povestea absolvirii e o poveste care începe de fapt cu aproape un an înainte de acel moment final în care îți vezi numele într-un tabel intitulat: Note Proba Scrisă/Orală Licență. E o poveste pe care, înainte să o scrii, o anticipezi, o proiectezi imaginativ, alături de colegi, ca pe ceva atât de apropiat și totuși, atât de distant. Discuțiile din Anul 6 ating, uneori tangent și gratuit, alteori serios de pragmatic (mai ales când vine vorba de strâns bani, de planificat ceremonia festivă sau banchetul) chestiunea absolvirii. Între această destinație finală a eforturilor academice studențești, proiectată ca ceva abstract, cel puțin în toamna de la debutul anului terminal (și a stării terminale de care vorbea și Geomerula) și momentul pretins glorios al încununării cu tocă de absolvent și al împăunării pe facebook (îți dai seama cum e să îți apară pe profil, ca event, că you finished Medical School… e aproape ireal, dat fiind faptul că, în studiul medical lucrurile par să stea la fel ca în sarcină: sunt atâtea chestii care pot merge prost pe parcurs, încât e de mirare că poți supraviețui relativ integru celor 6 ani, respectiv 12 sesiuni, cel puțin, de examene) se interpun totuși niște balauri (că dacă n-ar  fi niște încercări aparent disproporționate în raport cu forțele tale, n-ai mai putea avea acea aură eroică de personaj de basm, în variantă amețită și încercănată).

Instituțional si logic privind lucrurile, situația e albă sau neagră: ori ești student, ori ești absolvent licențiat (sau să spunem că ești student până la data finalizării susținerii lucrării de licență, apoi ți se schimbă brusc statutul).  Din acest punct de vedere,  lucrurile se supun rigorii terțului exclus, ca în  căsătorie sau virginitate: ori ești, ori nu ești într-un fel. Subiectiv însă, totul se petrece gradual și, pe măsură ce trece Anul 6, dezvolți senzația că ai mai absolvit puțin, nu chiar așa, dintr-o dată, cu alte cuvinte am putea spune că  traversezi stare de absolvență incipientă și una intermediară, până la finalul adevărat. Deci, povestea absolvirii nu se petrece și nu se consumă brusc și total  într-o anumită perioadă. De fapt ea se elaborează, se materializează progresiv în timpul Anului 6,  ca un fel de puzzle care adună la un loc momentele tensionante, exasperante cu momentele de tip supapă mai mult sau mai puțin eliberatoare, fără să existe neapărat  acel highlight distinct al deplinei eliberări… te simți de fapt ca un calcul dintr-o litiază primară de căi biliare, pe un coledoc cu modificări: treci de o strictură, dai de o dilatație, mai treci de o strictură, mai dai de o dilatație și tot așa până la Oddi-ul rezidențiatului.

calculi

Până să ajungi în toamna absolvirii, te confrunți cu provocarea O-G-ului despre care am tot vorbit și eu și Geomerula. La începutul Anului 6 încă ești derutat de abudența sarcinilor care îți revin: citit pentru rezidențiat, OG-OG-OG, adunat materiale și informații pentru lucrarea de licență (sau chiar găsit un coordonator), OG-OG-OG și, pe măsură ce te apropii de iarnă, rămâne doar OG-OG-OG (Ooooof G).  Obstetrica din semestrul I te consumă și te face să uiți de toate celelalte, de fapt înainte de examenul de Obstetrică absolvirea pare ceva încă îndepărtat la care nu speri să visezi. Apoi, după sesiunea de iarnă, urmează un scurt și iluzoriu moment de detașare, doar până te apucă panica din cauza neglijenței manifestată față de celelalte sarcini (licență și rezi). Nu apuci să faci 3 grafice pentru lucrare, să citezi 2 articole, să vezi o autopsie, să ajungi la patologia tumorală din ginecologie (say what?),  că deja te trezești în luna aprilie, în preajma sesiunii de comunicări științifice, când, teoretic ar fi bine să apari cu o prezentare ppt a licenței în fața comisiei (chiar dacă nu e obligatoriu, e totuși util). Și deja, după vacanța de primăvară, realizezi cât de incredibil de aproape e finalul. Te mai pătrunde o remușcare că n-ai ajuns la prea multe cursuri, te mai panichezi puțin de apropierea ultimei sesiuni, mai încerci să prinzi o simulare pentru rezidențiat, doar așa, de orientare, că n-ai citit mare lucru și apoi începi să încerci pe bune sentimentul absolvirii la ședința foto, pentru pozele de album, care are loc în general în luna mai, în parc. E drept că sentimentele sunt amestecate: știi că n-ai încheiat socotelile cu Ginecologia (poate nici chiar cu Obstetrica) dar tu îmbraci tocă și robă și zâmbești frumos între copaci  (pe facebook oricum nu se vede după aceea că ție la ora aia nu ți-e clar ce dimensiuni are tumora în stadiul I A 2 la cancerul de col). După acest moment de respiro, urmează iar o fază precipitată, cea  a sesiunii de vară și momentul de orbire al Ginecologiei care te face să uiți  de imaginea de ansamblu, înghițindu-te ca o gaură academică neagră în care se învârt laolaltă fibroamele, CIN-urile, metroragiile și tamoxifenul). Nu te dezmeticești din sesiunea de vară că te trezești în fața Aulei, îmbrăcând din nou toca și roba, la cursul festiv.

Am avut emoții și discuții lungi, în ceea ce privește organizarea cursului festiv… în fond, am fost cea mai mare promoție din istoria Facultății de Medicină de până acum și, acolo unde sunt mulți și părerile sunt împărțite, când vine vorba de locul pentru banchet, invitați, decan de suflet, pachete festive etc. Dincolo de mica vrajbă a absolvirii noastre, despre care am mai vorbit, dincolo de proiecțiile inițiale mai mult sau mai puțin fezabile, m-am bucurat că am putut marca finalul celor 6 ani de facultate, într-o aproape deplină libertate de alegere, o libertate asumată, de a avea atât un prezidiu oficial, cât și unul neoficial, un prezidiu votat cu mintea și unul votat cu sufletul. Am avut alături de noi oamenii pe care i-am respectat și i-am apreciat, pe care i-am prețuit și care ne-au trimis gândurile lor cele mai bune.

Cursul festiv a fost deschis de discursul  reprezentantul universității, prof univ dr Liliana Rogozea dar și de dr Gabriel Moraru (președintele Colegiului Medicilor – filiala Brașov). Conf univ dr Petru Ifteni – Prodecanul cu activitatea de cercetare ne-a felicitat și ne-a amintit că eforturile noastre academice vor continua cel puțin 5 ani înainte. Prodecanul ne-a invitat să ne amintim de entuziasmul Anului 1, atunci când am fost declarați admiși, de mândria de a purta halatul alb, de sindromul studentului la medicină (convins că are toate bolile, atunci când citește despre ele) și ne-a îndemnat să privim spre viitor verticali, conștienți și profunzi, respectând standardul înalt al profesiei, venind în întâmpinarea nevoii de care amintea și Erasmus din Roterdam: Europa are nevoie de un medicus care să o vindece.

După prezentarea cadrelor didactice care au participat în număr mare la eveniment, privind într-o oglindă metaforică, dinspre prezent spre trecut, am invitat alături de noi pe câteva din figurile remarcabile ale experienței noastre studențești, oameni care ne-au descoperit în unele dintre cele mai vulnerabile momente pe care le-am traversat în facultate. L-am invitat întâi pe prof univ dr Gheorghe Coman (recompensat în anul 2015 cu premiul Profesorul Bologna), o personalitate energică, tonică, răbdătoare care ne-a predat cu pasiune Biochimia. Vizibil emoționat (poate la fel de emoționat precum am fost noi la examenul de Biochimie, din Anul 1), profesorul Coman nu ne-a ținut totuși un curs de 3 ore fără pauză :), ci ne-a îndemnat să fim la fel de stăruitori în studiu, să fim echilibrați, să luăm decizii corecte și să nu uităm de dascălii noștri.

L-am invitat alături de noi și pe asist univ dr Alexandru Keresztes, un profesionist dedicat și sensibil cu discipolii săi, cel care ne-a pregătit alfabetizarea în fiziologie și a plecat împreună cu noi chiar și după ora 21, după ultimul laborator. Cu modestia sa caracteristică, dr Keresztes, ne-a amintit de modelele profesorilor universitari fondatori ai facultății și a pledat pentru asumarea unei scale de valori care să așeze pe primul loc sufletul, noblețea și respectul pentru meserie și pacient. Una dintre cele mai frumoase invitații transmise de dr Keresztes a fost aceea de de a veni alături de formatorii noștri și a le lua în cele din urmă locul, onorabil și responsabil.

Pe scenă a urcat apoi al treilea invitat special, prof univ dr Alin Cucu, la al cărui ultim curs de Chirurgie, cursul care a încheiat o carieră, am avut privilegiul să asistăm în 2014. Nonconformist cum îl știm, prof Cucu s-a prezentat în același “smoking” cu cel de acum 2 ani, de la cursul de Chirurgie și ne-a evocat, într-o prezentare video presărată cu anecdote, relația specială pe care a avut-o cu generația noastră, o relație dominată de colocvialitate și prospețime spirituală. Iar dacă noi i-am făcut cadou, în 2014, profesorului Cucu un tort care impunea tușeul și o plachetă aniversară, dânsul ne-a adus în dar, pentru că ne îndrăgește și știe că avem umor,  un ceas defect… un ceas care să ne ajute să navigăm prin mări ostile, un ceas care indiferent de cât timp va trece, va arăta bine ora, măcar de două ori pe zi :).

Am prezentat audienței filmulețul promoției și am avut ocazia să observăm cât de mult am îmbătrânit… pardon, maturizat în ultimii 6 ani. A urmat momentul predării cheii facultății (și deci m-am întâlnit din nou cu Baronu Sâmbătă, de data asta și într-un cadru festiv :). Am avut onoarea să susțin discursul șefului de promoție, amintind reperele care au definit generația noastră, convingerea mea că experiența unei facultăți de medicină înseamnă articularea unei povești care ne leagă generație de generație. Am fost apoi surprins de colegii mei care mi-au făcut un cadou generos.

Cadrul didactic ales de studenți  Decan de suflet în acest an, un cadru didactic care a pregătit atât momente amuzante, momente de maximă concentrare, momente de agonie pentru studenți, încercând să contureze un model de exigență, al standardelor riguroase, esențiale în medicină, a fost, în premieră, șef lucr dr Dan Grigorescu. Discursul doctorului Grigorescu a avut două părți. Prima parte a fost mai anecdotică și mai lejeră și a conturat experiențe comune și situații amuzante în care s-au regăsit studenții în cei 6 ani de facultate și care a oferit și un fel de bilanț (cunoștințele studenților la finalul facultății arată ca un camion supraaglomerat indian- nu foarte structurat, dar cu lucruri importante 🙂 dar și câteva sfaturi pentru viitorii absolvenți.

A doua parte a discursului a fost mai solemnă și profundă și a vorbit despre libertatea dar și despre responsabilitatea socială a devenirii, despre necesitatea de a reconstrui peisajul medical autohton.

Am primit apoi diplomele onorifice, care ne-au mai convins puțin de iluzia absolvirii (în timp ce lucrarea de licență zăcea încă în părăsire, neîncheiată, iar Compendiul pentru rezidențiat și licență era neverosimil de neîndoit), am rostit și celebrul jurământ al absolvenților de medicină și ne-am bucurat apoi de un pahar de șampanie și de pozele care întăreau mitologia festivă a falsului final.

_80a3314

În seara următoare ne-am pregătit pentru  banchetul îndelung planificat care a ieșit foarte bine, zic eu, poate pentru că  s-a făcut simțită prezența unei solidarități de an  – am simțit cumva că am trăit o experiență colectivă, a promoției și nu doar una regională,  a micilor grupuri coagulate în anii de facultate, chiar dacă unii colegi mai aveau încă restanțe de susținut în zilele următoare. Au participat o parte dintre cadrele didactice, inclusiv invitații speciali de la cursul festiv (profesorul Cucu și profesorul Coman care au fost atât de prezenți printre studenți și la momentul distracției eliberatoare, nu doar în context festiv).

Apoi a venit vara, examenele de Ginecologie din sesiunea specială  și mulți am căutat prilejul unei evadări , în prima vară după 6 ani în care sesiunea nu a mai fost urmată de vizita în spitale cu adeverința de practică îndoită în cine știe care buzunar. Probabil am căutat o resetare necesară, prelungind festivismul optimist al absolvenței neîncheiate. Acasă ne așteptau însă Compendiul și lucrarea de licență neterminată iar luna august a trecut cam repede, mai ales când te trezești că ai de îngrășat porcul academic în ajunul toamnei în care ar trebui să se numere absolvenții, nu doar bobocii. Câteva simulări de examen de rezidențiat (mulțumim ASSM-ului și SSCR-ului pentru că ne-au păstorit încercările stângace de îmbulinare și de concentrare pe întrebările cu dublă negație, inevitabile la marele examen al toamnei).

Am intrat apoi în septembrie și am primit la pachet  agonia de rigoare. Norișorii absolvenței simulate, din luna iulie s-au transformat în ditamai ciclonul care ne-a luat pe sus și a amestecat totul într-o ciorbă conceptuală. Între completarea hârtiilor, întocmirea dosarului de înscriere, imprimarea și legarea lucrării, între două simulări și o vizită la coordonator, între pregătirea prezentării ppt, mai citeam câteva zeci de pagini din compendiu, mai făceam câteva grile, astfel că întrebările și răspunsurile la problemele academice și administrative au început să se amestece fără probleme, fără vreo graniță discernabilă.

Oare pot să printez coperta lucrării și cu litere aurii? Nu, că nu acesta e gold-standardul operațiunii.

Oare trebuie să folosesc șurub sau doar să o lipsec? Depinde de tipul de fractură.

Oare dacă am greșit data primirii temei trebuie să refac cererea respectivă (care oricum trebuia depusă acum un an) ? Riscul de mortalitate academică în  acest caz este mare și  se calculează în funcție de dispoziția și atenția secretarei (dacă e în afara programului cu studenții și îi este foame, acestea constituie un factor de agravare).

Oare trebuie să existe diferențe între corpul de literă al capitolelor și cel al subcapitolelor? Step down aproach: se începe cu corp de literă mare, se continuă cu corp de literă mic, până la capitolul următor.

Oare dacă am găsit o greșeală pe o pagină, după ce am tipărit și am legat lucrarea, să o mai înlocuiesc? Strategia minim invazivă și monitorizarea indiferentă e preferabilă strategiei intervenției deschise cu risc mare de decompensare pentru cel care face intervenția și a ajuns deja la capătul răbdărilor.

Am fost la înscriere și am finalizat ultima partidă de negocieri cu secretariatul. Cu documentele puse la locul lor și lucrarea tipărită, gata să cadă în uitarea universală, încă înainte de susținere și ne-am mai eliberat un picuț,  am mai absolvit nițel, da nu prea mult,  tenesmele academice încă și-au făcut simțite prezența, până la momentul de aur al examenului, acolo unde ne-am întâlnit cu dificultatea îndărătnică, acel prilej să ne amintim că încheiem demn și în flăcări ultima probă scrisă din facultate, acel prilej să reținem că nu îndeplinim o formalitate de final, ci că absolvirea pare la ore-lumină distanță. Așteptarea din seara probei scrise, pe holul facultății, detașați prin glumele care să omoare timpul sau electrizați de privirea vreunui corector care trecea pe coridor, ne-a amintit că absolvim pe brânci, sub un tir al emoțiilor lansate de baremul neiertător, de incertitudinea rezultatelor întârziate.

A venit apoi și ziua susținerii lucrării, țol festiv, tacâm academic, discursuri repetate, prezentări colorate, cafea aburindă, emoție, nerăbdare sau poate doar disperare bine camuflată. 7 minute de aur, 3 minute de argint interogativ, comentarii mai blânde sau mai acide și , odată cu nota trecută pe borderou, cu acea marcă de pix nerăbdător de comisie se pun punct celor 6 ani de facultate, se certifică calitatea de absolvent de doctor-medic cum zice în COR. După ce ai absolvit, puțin câte puțin, în acest an plin de stricturi și de sincope, în aceste luni în care, în anumite momente ai jucat cartea finalului, dar de fapt erai încă student, în sfârșit te trezești absolvind cu totul. După 12 sesiuni și cine știe câte examene se încheie facultatea, se încheie un stil de viață, un mod de percepție, un perimetru securizant al unei realități cu care ai fost obișnuit.

Partea ciudată   în toată povestea asta a absolvirii este aceea că te face să nu te mai poți  bucura de moment, să nu mai realizezi exact că experiența de student  s-a încheiat cu adevărat (și că nu mai urmează nimic asociat cu activitatea academică de facultate). Tocmai pentru că nu e neapărat un moment revelator, tocmai pentru  că nu vine solemn cu acorduri de vioară, cu raze angelice din cer și coruri care zguduie triumfal pereții, ci se întâmplă mai degrabă discret, pe măsură ce  cobori scările facultății cumva în liniște, ușor confuz, ușor prudent față de experiența asta, a absolvirii cu țârâita ( că doar tot îi dai înainte cu absolvitul   de un an de zile, imaginar, simbolic, abstract,  dar mereu mai rămânea un rest, un examen, o festivitate, o licență, o ceva care să îți sugereze că nu s-a terminat). Ești (un)comfortably numb, în acea stare de nobody cares, despre care vorbea și Geomerula. Da, urmează apoi felicitările, împăunarea pe facebook, răsuflările ușurate, dar probabil că și eliberarea, la fel ca absolvirea e un proces care se petrece gradual, care își intră în drepturi mai lent, atunci când nu e catalizat chiar în acea seară , de câteva zeci de pahare de vin și o explozie logoreică.

dsc_3944

Până la urmă realizezi că ai făcut atât de multe pentru a ajunge de abia la un început de drum. Și totul pare un nimic când te gândești că soarta ta atârnă de un examen cu 200 de întrebări. Vine examenul de rezidențiat, da, e ca o palmă… just that you are too numb to feel it. Enjoy your post-graduation numbness… o să treacă și ea, iar Compendiul va fi tot acolo,  la locul lui, neiertător, în acea zi în care vei realiza că astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, cum zicea un roman al lui Radu Paraschivescu.

Vă salut din promoția 2016, doctor-medici începând cu 20.09.2016!

 

Advertisements

O-G veste minunata!

Ultima săptămână de şcoală, yeey, colinde, cadouri, Secret Santa, luminiţe, ne mai învoim de la stagii, plecăm acasă… ce-ai, bă? Trezeşte-te că  joi ai cursul de O-G şi după aia ai vacanţa cu O-G şi după aia ai sesiunea cu O-G. Da, urmează două săptămâni cu de toate, să ne ajungă cu vârf şi îndesat,  atâtea sarcini te pândesc în vacanţa de iarnă că aproape nici nu mai are rost să te îngrijorezi, ci doar să aştepţi să îţi rupă spatele şi picioarele şi toate organele academice metaforice sau nu pe care le mai ai.

Până să dăm de colţii sesiunii, de colţii examenelor practice,de colţii licenţei hămesite, de colţii confuziei în ceea ce priveşte examenul de rezidenţiat, căutăm să scormonim după nişte resturi de sărbătoare… nişte  iluzii de vacanţă.  Dar sărbătorim responsabil, cu O-G-ul în minte, ca tot studentul de Anul 6 care încearcă să-şi vadă de treabă. Ne tratăm fricile colindând, cu gândul la o veste minunată, mai exact: O-G veste minunată!, la ultimul curs de Obstetrica-Ginecologie din 2015.

O-G veste minunată
In decembrie ni se-arată
Garzi noi am făcut
Prin curs am trecut
Cum ne-a spus Decanul.

În curând vine sesiunea
Noi deja simţim presiunea
Într-un mic sălaş
Din orice oraş
Vom citi O-G-ul.

Ne vom prezenta la termen
Să răspundem nu ne temem
Să ne angajăm
Şi să deflectăm
Fără complicaţii.

Deschiderea festiva 2015-2016

Aula Universităţii, 2 octombrie… deschiderea anului universitar 2015-2016 la Facultatea de Medicină de la Braşov. A şasea deschidere şi ultima pentru mine, în calitate de student. Aşteptând să pătrundem în sală, inevitabil, n-am putut să nu-mi amintesc primul eveniment de genul ăsta la care am luat parte în Anul 1: altă conducere, altă organizare, mai puţin aer festiv la acea vreme şi o continuare discretă cu primul curs de Anatomie (care a avut loc tot în Aula Universităţii în pseudoamfiteatrul inaugurat ad hoc sub scări şi a fost predat de mărunţelul şi în acelaşi timp terifiantul profesor Onisâi). Nu ştiam ce mă aşteaptă atunci, nu cunoşteam pe nimeni, dar anticipam că urmează să se petreacă lucruri mari, cel puţin pentru lobul temporal şi nucleul amigdalian (memorie + emoţii)… cât de diferite sunt lucrurile în Anul 6? Mai multe feţe cunoscute, familiaritatea cu cadrele didactice şi în rest o ignoranţă similară… căci nu ştiu ce mă aşteaptă în privinţa licenţei şi a situaţiei postabsolvire (fără să mai punem la socoteală posibila schimbare a bibliografiei de rezidenţiat, legi care ne pun cătuşe patriotice la mâini şi la picioare, proiectul introducerii stagiilor) . Doar că acum, în Anul 6, în acelaşi nor protector şi înfricoşător al ignoranţei, totul pare mai aproape, mai real, mai inevitabil (nu ca în Anul 1 – ehei avem noi timp ani de zile să ne lămurim cum stă treaba), eşti pur şi simplu mai responsabil(izat) în ceea ce priveşte statutul şi viitorul tău.

1

Deschiderea festivă 2015-2016 – fără prezidiu de data aceasta, vorbitorii au urcat pe rând pe podium pentru a oferi discursurile inaugurale. Decanul a deschis evenimentul cu câteva urări de bun venit, dar şi-a păstrat discursul milităros şi posibil motivant  pentru final.

Ca întotdeauna a vorbit reprezentanta universităţii, Prorectorul prof univ dr Liliana Rogozea care a transmis bobocilor că îi aşteaptă activităţi didactice solicitante dar şi o viaţă studenţească pe măsură şi că ar fi bine ca învăţăceii să profite de ambele (în fond atât acumulările profesionale, cât şi cele sociale în perioada asta contează mult). De asemenea prof univ dr Liliana Rogozea a scos în evidenţă câteva repere ale profesiei medicale, o profesie profund umană în care standardul la care ar trebui să ne raportăm este cel al superlativului, o profesie care presupune implicarea şi empatia.

Conf univ dr Ioan Scârneciu, Prodecanul cu studenţii ne-a demonstrat cum te amprentează rutina medicală, când a venit cu cele câteva cuvinte pe care le-a adresat audienţei scrise pe o… reţetă medicală. Vorbitorul şi-a exprimat disponibilitatea de a venit în întâmpinarea nevoilor studenţeşti şi a amintit că de performanţa academică din acest nou ciclu de viaţă al învăţăceilor depind şi bursele şi posibilitatea de a obţine cămin.

Şef lucr dr Dan Grigorescu, titular al disciplinelor Semiologie Chirurgicală, respectiv Chirurgie Plastică a vorbit despre nevoia de un nou spital performant în Braşov, despre petiţia pe care a alcătuit-o în acest sens (şi care e disponibilă la această adresă) şi i-a invitat pe studenţi să facă primul exerciţiu de implicare socială şi profesională şi să sprijine acest demers (în condiţiile actuale la Braşov, cu un spital subdimensionat, cu staţionare împrăştiate în oraş, atât rezidenţii, studenţii cât şi specialiştii nu pot să îşi folosească adevăratul potenţial profesional).

A vorbit şi conf univ dr Laurenţiu Nedelcu, coordonatorul Departamentului de Medici Rezidenţi la Braşov care a mulţumit colegilor pentru colaborare şi a adăugat o notă optimistă la condiţiile discutabile ale rezidenţilor din România: condiţia de care beneficiem toţi este şansa autodepăşirii, a educării şi a comunicării.

Prof univ dr Alina Pascu a prezentat audienţei o parte din colectivul didactic sosit în număr destul de mare la deschiderea festivă.

În premieră şi cât se poate de binevenită a fost intervenţia Georgianei Milea, absolventă a promoţiei 2015 de la specializarea Medicină care a fost invitată chiar de către Decan să vorbească în cadrul deschiderii festive. Georgiana le-a amintit bobocilor că restanţele nu sunt un capăt de ţară, ci pot deveni un mijloc de motivare şi că experienţele pe care le prilejuieşte facultatea de la Braşov dar şi oportunităţile de mobilitate academică îi vor convinge pe mulţi că pretenţiile în evaluarea studenţilor la medicină sunt similare. Mulţumim mult Georgianei pentru promovarea blogului la scenă deschisă 🙂 (colaborarea cu medicinasubtampa.wordpress.com ramane, de asemenea, deschisa, sper eu).

Prof univ dr Marius Moga a evocat dificultatea dublă a cadrelor didactice de la facultatea de medicină: aceea de a răzbi într-un sistem de sănătate complicat şi de a mai păstra resurse suficiente pentru împărtăşirea meseriei. La fel ca in anii anteriori, Decanul a amintit poziţia apreciată a facultăţii în cadrul Universităţii Transilvania şi faptul că e o facultate care promovează calitatea, pe care nu o termină oricine (s-au amintit câteva scene anecdotice de la examenele din toamnă, de la Anatomie), o facultate care oferă în acelaşi timp o inserţie rapidă pe piaţa muncii.

De asemenea, Decanul i-a îndemnat pe boboci să se autoanalizeze atent şi pe parcursul anului pentru a aprecia dacă pot sau nu să facă faţă provocărilor de studiu (presiunea psihică decompensează personalităţile vulnerabile, iar facultatea nu e un loc în care să înflorească protecţia socială 🙂 ). În fond, cei care urmează să muncească 12 semestre şi mai apoi să intre în ciclul specializării sunt şi trebuie să fie diferiţi de celelalte profesii (adică medicina nu e pentru oricine, chiar dacă ai promovat examenul de admitere…).

Nu ştiu de ce, mi s-a părut mai fadă festivitatea din acest an. Poate pentru că n-am mai avut parte de un prezidiu compact, poate pentru că am mai auzit şi în alţi ani temele atinse şi la deschiderea din acest an (alături de nelipsita mobilizare milităroasă la învăţare). Poate pentru că am intrat în faza de blazare a Anului 6. Dar remarc cu bucurie includerea studenţilor în eveniment, chiar şi prin vocea unei absolvente  (sper să fie începutul unei tradiţii în acest sens). Mai remarc de asemenea faptul că, totuşi, atmosfera de început de an parcă s-a mai îndulcit. Poate pentru că au venit mai mulţi vorbitori sau poate pentru că însuşi Decanul şi-a mai pierdut din încrâncenarea de acum câţiva ani. Carevasăzică medicina rămâne la fel de grea, dar oamenii se mai schimbă, se mai înseninează.

Una peste alta, mesajul de la deschiderea festivă a a fost clar: începând de azi şi până în ultima zi de sesiune: VEDEŢI-VĂ DE TREABĂ!

Festivitatea de absolvire – Medicina- promotia 2015

Când sună gongul de final de semestru şi  final de sesiune atunci ştii că a început şi nu prea a început vacanţa de vară. Toate postările alea cu diferenţa dintre aşteptări şi realitate la capătul maratonului sesional medicinist, fie că vorbim de craci întinşi pe plajă (aşteptări) vs craci în pantaloni de spital pe un hol duhnind a dezinfectant (reality check!), fie că vorbim de party care rupe baraca şi dansuri pe mese (aşteptări) versus vegetat în pat cu orele  (reality check!), fie că vorbim de senzaţie de eliberare profundă şi zâmbete largi (aşteptări) versus anxietate şi sindrom postsesional de tip now what, de care vorbea şi Geomerula (reality check!) toate astea sugerează că vacanţa nu e neapărat o chestiune obiectivă, universală, dată tuturor să se bucure de ea de la momentul X la momentul Y,  ci depinde după facultăţi dacă e să punem problema moromeţian (că una e vacanţa medicinistă şi alta e vacanţa ASE-istă, aşa gândind după tiparniţă) şi, mai mult decât atât, e ceva ca o un fel de sângerare capilară – difuză, în pânză,  e ceva ce fiecare trăieşte după posibilităţi. Dar fără îndoială există un moment la finalul sesiunii pe care ajung să îl trăiască toţi mediciniştii, mai devreme sau mai târziu şi aici vorbim de momentul ABSOLVIRII şi al ceremoniei aferente când îţi cântă în minte Enya de pe soundtrackul de la Gladiatorul cu Now we are free şi te vezi mângâind lanuri de grâu, lăsând în urmă arena sângeroasă a examenelor şi buchiselilor interminabile – evident e o senzaţie trecătoare, că imediat după aia faci un reality check şi îţi dai seama că urmează să înveţi la fel de mult şi să aprofundezi exerciţiul inevitabil al face-palm-ului îngurgitând pentru rezidenţiat şi mai departe. Da tot e ceva să simţi că ai biruit o etapă.

11

Ceremonia de absolvire din acest an a avut loc tot în Aula Universităţii şi s-a întins pe mai bine de 2 ore. Evident că evenimentul implică o întreagă regie la mijloc care se pune la punct – ideile studenţeşti, o aşa zisă tradiţie formală şi experienţa echipei profesioniste de la  firma care se ocupă de organizare (şi care aduce toca, roba, diplome, flori, tot tacâmul)  se împletesc pentru a face ziua memorabilă. Organizatorii fac un fel de instructaj, cu repetiţie de intrare, cu tot  comunică prin căşti unii cu alţii de la scenă la uşă, verifică dacă lucrurile sunt  OK, dacă studenţii sunt aranjaţi în perechi, ca totul să se sincronizeze cum trebuie. Se fac poze, se inventariază momentele desfăşurării: discursurile conducerii, invitaţilor speciali, şefului de promoţie, predarea cheii, citirea catalogului, aranjatul pe scenă… e ca un fel de sesiune, ca un fel de intrare la examen când speri că nu ai uitat nimic înainte să tragi subiectul, adică înainte să auzi că s-a dat drumul la Gaudeamus.

Studenţii aşezaţi în sală, prezidiul complet, ceremonia începe. Prof univ dr Liliana Rogozea, Prorector a amintit absolvenţilor că şi-au ales o meserie frumoasă care înseamnă însă multă muncă şi sacrificiu.

Prof univ dr Marius Moga s-a declarat mulţumit de generaţia absolventă, de faptul că peste 90% din absolvenţi  ultimilor ani au reuşit să intre în sistemul de sănătate, din România sau din străinătate imediat după susţinerea licenţei şi a examenului de rezidenţiat şi şi-a exprimat mândria că multe spitale din Braşov vor fi deservite de absolvenţii facultăţii noastre.

Prof univ dr Dan Minea a fost participant la eveniment în calitate de invitat special, aproape de finalul unei cariere didactice dedicate Neurologiei. Recunoscand ca si-a trait viata sub semnul cautarii, personale si profesionale, profesorul Minea a  numit actuala generaţie de absolvenţi generaţia fluture, atâta timp cât fluturii reprezinta o expresie plina de intelesuri nu doar in neurologie, ci si in mitologiile si traditiile mai multor culturi- un simbol  primar al sufletului,  al libertăţii spirituale şi al ascensiunii. Mesajul pe care l-a transmis prof Minea absolvenţilor a fost pus în contextul unei treceri în revistă savante a momentului de răscruce din paradigmele ştiinţifice contemporane. După cele trei ofense aduse umanităţii de istoria cunoaşterii: faptul că pământul nu e centrul universului (revolutia lui Copernic), faptul ca omul nu e o fiinta privilegiata in univers ci rezultatul unei evolutii (revolutia lui Darwin) si faptul ca sufletul s-ar putea sa nu ne apartina si ca insusi liberul arbitru poate fi pus in discutie (revolutia psihanalizei freudiene), stiinta de maine va reface insa legatura spirit-corp, va reconcilia ceea ce pana acum era considerat misticism gol cu activitatea stiintifica redutabila.

Asa cum a sugerat profesorul Minea, de la logos trecem la holos, la ideea de ordine intrinseca, la perspective care inglobeaza si unesc. Pentru proaspetii absolventi, vorbitorul a facut o selectie de citate inspirate, din Nicolae Iorga, Dalai Lama, Constantin Nocia oferind, prin acestea, lectii-reper pentru o conduita profesionala exemplara: asa cum un copil te face parinte, tot asa pacientul e face doctor, demintatea valoreaza mai mult decat renumele. In incheiere, profesorul Minea i-a indemnat pe absolventi sa isi caute maestrii, acele figuri cu impact transformator asupra invataceilor.

Conf univ dr Ioan Scarneciu, Prodecan cu studentii, le-a amintit absolventilor ca sunt in slujba oamenilor, ca au nevoie sa isi valorifice eforturile si inteligenta pentru a putea deveni garantii sanatatii pacienţilor.

Conf univ dr Petru Ifteni, Prodecan cu cercetarea a atras atenţia asupra faptului că absolvenţii braşoveni se vor situa, mai departe, în competiţie cu toţi ceilalţi medici din ţară şi vor trebui să demonstreze tuturor că s-au pregătit pentru performanţă.

Conf univ dr Alina Pascu, Prodecan cu activitatea didactica i-a sfătuit pe absolvenţi să rămână activi în actualizarea cunoştinţelor medicale aflate într-o continuă dinamică, amintind că urmează să practice o meserie de elită.

Nu a lipsit nici discursul şefului de promoţie care s-a bucurat, autoironic de cele 5 minute de glorie, într-un decor festiv. Discursul a fost presărat cu mulţumiri adresate cadrelor didactice care i-au format pe absolvenţi, atât în dimensiunea profesională, cât şi în cea umană dar a cuprins şi o recapitulare sintetică a ceea ce au însemnat 6 ani de medicină: de la Corpul Y şi mirosul de formol la aroma şampaniei şi a trandafirilor de la final, 77 de examene (potrivite cu 77 de absolvenţi), sindromul colonului de examen, pop quizurile servite spontan de rude şi prieteni care oricum par să te trateze cu pretenţii de absolvent încă de pe băncile facultăţii.

Devine o tradiţie, în spiritul avansului tehnic, să se prezinte şi un filmuleţ al promoţiei. Filmuleţul realizat de GEOMERULA a făcut o retrospectivă în poze a celor 6 ani (cireaşa de pe tort a fost, desigur, istoria Anului 6, având drept soundtrack Imperial March-ul din Războiul Stelelor 🙂 – atenţie, tovarăşi, încă o dată, nu uitaţi că OG-ul e rupere).

Generaţiile au bătut palma şi au predat ştafeta, m-am găsit în ipostaza de a primi cu emoţie cheia, simbolul continuităţii, al cunoaşterii şi al vieţii, de la şeful de promoţie (na, ca să vezi că nu întâmplător,  rimează emoţie cu promoţie… dacă stau bine să mă gândesc, nici comoţie nu e departe). M-am dus să primesc obiectul care a traversat generaţiile de absolvenţi din 1998 şi până astăzi şi mi-am exprimat convingerea că şi generaţia mea va trăi aceleaşi emoţii în anul care va urma şi va confirma, în momentul predării cheii, că mediciniştii braşoveni sunt uniţi într-o mare familie.

Decanul de suflet ales de studenţi a fost chiar Decanul facultăţii, prof univ dr Marius Moga care, nu a adus în discursul său ultimele descoperiri din OG, ci mai degrabă a transmis un mesaj încurajator absolvenţilor, acela de a ignora hărţuiala socială şi denigrarea profesiei medicale, acela de a se concentra pe pacient, pe raportarea la boală, pe satisfacţia pe care ţi-o aduce privirea plină de recunoştinţă a pacienţilor, în una dintre meseriile cele mai apropiate de nemurire. Profesorul Moga a vorbit despre justificarea orgoliului studentului medicinist, despre ierarhia paradoxală din această profesie, dar şi despre portretul pilduitor al medicului erou din anii 50 (atâţia medici au ajuns , în acea perioadă, în cele mai izolate colţuri ale României şi şi-au sacrificat visele, aspiraţiile şi sănătatea pentru a vindeca oamenii aflaţi în suferinţă) care ar trebui să inspire şi generaţiile actuale, pragmatice şi presate de tentaţiile unei prosperităţi care nu vine peste noapte.

La final, s-a strigat catalogul, s-au înmânat diplomele de onoare, s-au făcut fotografii şi s-au fluturat tocile, prin acel gest atât de lejer şi de neverosimil  care confirmă finalul eforturilor celor 6 ani de studii. Absolvenţii s-au pregătit de petrecere şi au cules laurii simbolici ai unei glorii trecătoare dar fără îndoială memorabile înainte de a duce bătălia unei veri pline de marcaje sinistre, marca ECN.

Să participi la ceremonia de absolvire a mediciniştilor, când eşti în an mai mic (si Anul 5 e mic in raport cu momentul absolvirii :)),  e ceva ce implică niţel masochism. Pe de o parte da, e o infuzie de optimism, te convingi că facultatea chiar are un final, că vine un moment în care nu mai ai de calculat un număr astronomic de sesiuni, că acea călătorie pe care ai început-o entuziast în Anul 1 şi care ţi-a tăiat elanul pe măsură ce ai început să suferi de hipoxie şi hipobarism pe înălţimile anilor clinici, chiar are o destinaţie sau măcar un popas oficial înainte de a te lovi de alte limite verticale ale pregătirii profesionale. De asemenea, e un fel de asamblare a unei speranţe justificate:  Pe de altă parte participarea la un asemenea eveniment te poate lăsa şi parţial frustrat, adică în ordine ierarhică tu eşti încă muritor şi absolvenţii sunt un fel de zei… ţin minte că, încă pe când eram în Anul 1 dar şi mai târziu mi se întâmpla, înainte de diverse cursuri să aştept golirea sălii ocupate anterior de colegii din anii mai mari: îi priveam poate cu o exagerată admiraţie – ăştia sunt ăia care au trecut, după caz de Anatomie, Semiologie Chirurgicală, Interne, Obstetrică- Ginecologie – cumva a proiecta o supravieţuire onorabilă dincolo de aceste examene care pe mine mă aşteptau şi pe care ei le lăsaseră în urmă ţinea de domeniul miraculosului. A fi alături de absolvenţi e un fel de reminder al faptului că tu mai ai de tras şi mai ai de trecut nişte probe de foc, e un fel de privire disperată spre malul opus al unui torent de informaţii şi vârtejuri pe care stau frumos absolvenţi îmbrăcaţi în robe – ei nu te pot ajuta, ei doar celebrează pilduitor reuşita lor pe care speri să o atingi şi tu în cele din urmă. Adică e o stare pe undeva contradictorie: te bucuri pentru nişte oameni care au reuşit la aceeaşi încercare la care vei fi şi tu supus, te bucuri că ştii că poţi şi tu avea un viitor alături de ei, fundat pe un trecut comun şi pe de altă parte te întristezi că eşti încă pe partea cealaltă a malului şi că mai ai de trecut prin nişte furci caudine prin care nu eşti sigur că vei supravieţui. Mai am un an pana cand sper ca si generatia mea va reusi sa faca acel… salt miraculos.

Până atunci, nu pot decât să îi felicit pe absolvenţii din 2015 şi să le urez succes la examenul de licenţă şi de rezidenţiat.

 

 

Un curs care a incheiat… o cariera (2)

Odiseea Neurologiei… la ultimul curs din Anul 5

În iunie 2014 asistam la ultima expunere didactică (amprentată cu note personale și culturale) a profesorului de Chirurgie. În   2015, ultimul curs  al semestrului 2  din Anul 5 a căpătat reliefuri festive, odată cu ultima prezentare  făcută de titularul cursului de Neurologie, de data aceasta,  prof univ dr Dan Minea. Nu știu dacă e o repetiție de bun augur, să fim generația după care se stinge lumina unei etape didactice în facultate, poate că asta e o ocazie de a  aprinde o lumină nouă, de a da o altă dinamică unei anumite discipline, dar cred că nu avem de ce să regretăm faptul că, întâmplător sau nu, asistăm la asemenea momente particulare și unice… mai ales că avem ocazia să ne simțim  o ultimă generație privilegiată, la fel cum cei care vin după noi se vor simți, poate, la rândul lor privilegiați de a întâlni noi cadre didactice care pot aduce alt suflu și alt impact în predarea unei discipline. O tradiție apune, alta se naște și noi suntem fericiții martori ai apusului memorabil…

Pe profesorul Minea mi-e greu să spun că l-am cunoscut, până la cursul de Neurologie, din Anul 5. Neavând contact nici cu Spitalul de Neurologie și nici cu specialitatea asta care se predă în Anul 5, nu am avut tangențe cu profesorul  care și-a încheiat activitatea de predare în această vară. Pentru studenții din ani mai mici, neurologia rămâne probabil  o insulă îndepărtată, un spațiu exotic, înfricoșător și fascinant în același timp (îți amintești de anatomia sistemului nervos, cablaje intortocheate, nuclei ingramaditi unii peste altii?), cu care prea puțin ai ocazia să iei contact la modul mai serios, mai ales când intri în jumătatea clinică a facultătii (nici la celelalte discipline referințele spre neurologie nu sunt prea abundente: ceva precautii la anticoagularea pacientilor cu AVC, ceva diagnostice diferentiale cu miastenia gravis, ceva despre hernia de disc…), asta dacă nu ai curiozități personale și nu te duci măcar într-o gardă sau o practică pe secția de profil.

L-am întâlnit pe profesorul Minea tot la o ședință de Consiliu al  Facultății, la care dânsul a participat în calitate de reprezentant al Comisiei de Etică. Era vorba de un caz controversat, care viza examinarea unor nereguli în organizarea unui anumit examen. Ca orice problemă de bucătărie internă a facultății și mai ales una care solicita ancheta comisiei de etică, știai că ai de a face cu dinamită, că lucrurile puteau să facă poc ușor, studenți/cadre didactice să se simtă lezate, ofensate etc. Profesorul Minea, participant în mod excepțional la acea ședință, a prezentat raportul de după anchetă, pe un ton neutru și calm și a delimitat punctual competențele comisiei și măsurile care urmau a fi luate încât n-a mai fost loc de prea multe comentarii și întrebări. Din momentul în care a coborât din mașină și până la ultima concluzie din raport,  citită cu voce tare,  profesorul Minea mi-a inspirat pur și simplu respect, prin acel aer intimidant de modă veche, de high-class și stil universitar al celui care are conștiința poziției atinse și își asumă, natural, o ținută în consecință: de la ceasul și vestimentația elegante, la man-purse-ul chic de la purtător, la vocea domoală și pasul relaxat, discretul miros de colonie plus ceva inefabil – toate îți transmiteau faptul că omul acela din fața ta este pur și simplu la înălțime, că se învârte în sfere savante și elitiste, spre care nu poți să privești decât cu stângăcie și respect. Dar nu avea însă nimic ostentativ, nimic acut care să deranjeze, poate chiar discreția, acea eleganță echilibrată reprezenta punctul cheie al prestanței degajate de profesorul universitar.

L-am reîntâlnit cu adevărat  pe profesorul Minea, după vreo doi ani de la acel moment al ședinței, la cursul de Neurologie din Anul 5. Am avut primul stagiu, într-o dimineață de iarnă, chiar  la prima oră din prima zi a săptămânii. Profesorul Minea, impecabil, a așteptat să iasă doamnele doctor din camera raportului de gardă iar apoi a ieșit și el și m-a invitat, în calitate de reprezentant de an, la el în biroul-cabinet, pentru a discuta detalii legate de organizare/evaluare/curs. Distanța astronomică ce îmi imaginam că ne separă, prin ierarhia profesională,  s-a micșorat brusc – eleganța impunătoare a profesorului era acum dublată de o abordare prietenească, paternală dar politicoasă și respectuoasă. Am intrat într-o încăpere spațioasă, ordonată, recent redecorată și aranjată – nu prea am mai văzut așa ceva într-un spital, ceva care să îți inspire credibilitate, confort, aer condiționat, un discret iz parfumat, mochetă curată, rafturi ordonate, lucruri subsumate  unei demnități profesionale câștigate în ani de zile. Cred că asta era elementul cheie –  tot ce vedeam – de la atitudinea și ținuta profesorului și a habitatului său, toate aveau aerul unui firesc, al unei adecvări la poziția câștigată – era ceea ce te așteptai să vezi, să simți când stai alături de un profesor universitar.

5

Experiența cursurilor de Neurologie a fost chinuitoare și provocatoare în același timp. Materia ne-a îngrozit și ne-a fascinat în aceeași măsură, a fost probabil unul dintre cursurile cu cea mai ridicată prezență din ultimii ani (sau poate este doar impresia mea…), deși jargonul semiologic desfășurat părea să se actualizeze pe viu, în corpul fiecărui student:  ne-am simțit pe rând și simultan afazici, confuzi, paretici și hemiplegici, hemianoptici sau complet orbi, urmărind amețitoarea desfășurare informațională proiectată pe slideuri. Da, atât de copleșitoare și nefamiliare păreau toate acele sistematizări și scheme până într-acolo încât ajungeau să ne marcheze neurologic. Până la urmă cred că e o doză de masochism în specialitatea asta, însușirea ei e mai dureroasă decât altele, prin complexitatea și particularitățile sale, pe care nu prea ai cum să le legi de alte discipline. Pe de altă parte are o logică și o precizie de invidiat, dimensiunea clinică a disciplinei nu s-a pierdut nici în epoca RMN-ului (poți, doar din examenul obiectiv să pui un diagnostic topografic, etiologic al unei patologii). Fiecare curs al profesorului Minea ne epuiza și ne lăsa înfricoșați: dezinvoltura cu care expunea, integrând cazuri din experiența clinică, recunoscând și asumând greșeli sau inspirații/intuiții oportune, vorbind despre durerea talamică, despre logica distributiei deficitului motor in functie de etajul nervos afectat, despre amigdala cerebrală, despre potențialul diagnostic al globilor oculari și multe altele, toate astea te făceau să exclami, cu admirație și furie, atunci când frazele lui, la fel de relaxate și așezate deveneau lungi și integrau multe noțiuni:  Doamne, câte știe omul ăsta și cum poate jongla mental cu zeci de traiecte și localizări, când noi cu greu silabisim prosopagnozie, anosognozie sau oftalmoplegie internucleară. Când descurajați, când seduși, când provocați,  niciodată n-am ieșit însă indiferenți de la cursul de Neurologie, un curs la care nu am simțit zumzăiala plictiselii, un curs care a hipnotizat și răvășit mințile studenților fără îndoială (în scurta pauză de țigară permisă, lumea parcă se reculegea după un asediu în tranșee, în care bombele conceptuale își  răspândiseră schijele în toate direcțiile).

12

Pentru experiența asta hipnotică, pentru prestanța expozitivă, pentru că ne-a pus în fața unei provocări pe care o considerăm o grea încercare (urmează examenul oral, cam peste o săptămână), marcând încă o bornă memorabilă în povestea developării noastre medicale, ne-am gândit să îi facem și profesorului Minea, la ultimul curs de Neurologie un cadou simbolic, în prag de pensionare. Am păstrat o oarecare simetrie cu evenimentul de anul trecut:  un ciocan de reflexe gravat cu numele profesorului, un tort, de data aceasta în formă de creier (deci, o piesă, așa cum glumea profesorul Minea) și o diplomă gravată (căci, într-adevăr, titularul de curs ne-a făcut părtași la o parte din secretele creierului, prin ocheanul neurologiei), în semn de apreciere pentru o carieră din care noi nu am cunoscut decât un fragment infim dar credem că suficient de convingător și reprezentativ. Am adus aceste atenții la începutul cursului și l-am surprins pe profesorul Minea care a remarcat, cu umor, că  acel creier  zaharisit nu părea să aibă semne de edem cerebral (a urmat un moment amuzant, mai târziu, în timpul cursului, când pointerul laser s-a oprit direct pe tort pentru a ilustra o regiune din creier inaccesibilă pe slideuri – deci tortul și-a dovedit și utilitatea didactică pe parcursul expunerii).

46

Fără prea multe cuvinte, într-o atmosferă oarecum stingheră, aglomerată de emoțiile studenților și cele ale profesorului surprins, ultimul curs de Neurologie  a continuat, în cel mai obișnuit mod,  cu ultimele slideuri din capitolul tratamentului bolii cerebro-vasculare și hipertensiunea intracraniană. Doar că nu anticipasem că și profesorul Minea ne pregătise ceva, o prezentare specială și inspirată despre parcursul studenților în Neurologie, o prezentare intitulată ÎNTRE SCYLA ȘI CARIBDA, titlu ales neîntâmplător dat fiind că reflectă punctul culminant al evaluării din iunie.

Odyssey

Așa cum ni s-a sugerat, călătoria din semestrul 2, prin Neurologie poate fi privită ca o odisee homeriană: studenții din Anul IV, glorioși după metaforica bătălie de la Troia (probabil a anilor trecuți), vor să ajungă acasă, adică în zona safe, aproape de absolvire, în Ithaca, dar au de trecut prin încercări grele. Fiecare popas în Mediterana semestrului 2 înseamnă deopotrivă o oportunitate și tentație spre pierzanie. În  Insula Mâncătorilor de Lotus, când studenții ar trebui să învețe examenul clinic de Neurologie, unii vor fi tentați să mănânce lotusul… timpului, dedicându-se altor activități. Pe metaforica Insulă a lui Polifem, ciclopul potrivnic lui Ulise, unii studenți vor prefera să orbească, să nu bage în seamă  examenul ochilor și  potențialul lor diagnostic în neurologie, pe Insula Eol, unii studenți nesăbuiți vor elibera vânturile rele și vor pluti în deriva distracțiilor, pe Insula Canibalilor, studenții vor simți imboldul de a se mânca între ei, în apropierea examenului, pe Insula Sirenelor unii studenți nu-și vor pune dopuri în urechi pentru a se ține departe de tentația abandonării învățatului și a concentrării pe sesiune. Dintre cei norocoși care nu vor fi rămas în urmă, la celelalte popasuri, studenții vor ajunge în cele din urmă la celebra strâmtoare dintre Sicilia și peninsula italică, adică între Scylla și Caribda, cei doi monștri marini pe care nu-i poți ocoli în ziua examenului. Rugându-se să se oprească ploile (adică biletele nedorite), studenții vor încerca, precum Ulise, să treacă mai degrabă pe lângă Scylla, monstrul cu șase capete care nu poate înfuleca decât un număr limită de studenți. De aici, după acest prag, unii studenți au drumul deschis spre Insula lui Calypso și Ithaca mult dorită, în vreme ce cei care n-au supraviețuit examenului din vară, au șanse noi de a ajunge acasă, în toamnă. Două șanse în care se pot ruga zeului protector al medicinei și al vorbirii articulate și nu zeului hoților și al șmecheriilor. Căci cei care vor căuta să schimbe legenda călătoriei în Neurologie și vor încerca, nerăbdători să modifice traseele și povestea, îl vor trezi pe Zeus și fulgerele sale capabile să scufunde orice corabie a navigatorilor îndrăzneți…

3

Cu o încheiere optimistă,  profesorul Minea ne-a invitat să venim cu încredere în noi la examen, atâta timp cât fiecare student va avea șansa să ducă  la capăt această încercare, mai ales că, atunci când va veni vorba de examinare, învățăceii vor întâlni, după cum ni s-a amintit cu modestie, un coleg mai în vârstă și nu un dușman sau un superior răuvoitor.

Finalul ultimului curs de Neurologie? Zâmbete, ochi umezi, de o parte și de alta a catedrei,  admirație, emoții  și o poză generoasă de grup… un profesor în mijlocul studenților săi, triumful firescului, la finalul unei expuneri de neuitat! Spiritual, am ajuns cu toții în Ithaca!

După ce am fost martori la retragerea prof univ dr Mariana Rădoi,  a prof univ dr Alin Cucu și în 2015, la finalul cursului de Neurologie, ne-am simțit din nou o ultimă generație privilegiată! Vă mulțumim, domnule profesor Dan Minea!

 

Colindand… la Pediatrie

Ultima săptămână de activități didactice, înainte de vacanță se știe… e negociabilă, că doar la medicină principiul de bază rămâne: primum non nocere. Carevasăzică aste se aplică și studenților, adică ideea e să nu le faci rău, să nu îi traumatizezi emoțional pe învățăceii care au trecut deja pe atmosferă de sărbători, pe făcutul bagajelor, pe Secret Santa, vin fiert în Piața Sfatului, poze cu bradu (un fel de variațuni pe aceeași temă la eternele poze cu maimuța sau mascota sau castelu, doar că la munte, nu la mare), menținând insensibil rigorile academice străine de paharu cu țuică și pomuțu înrămurat. Așa că unele stagii și cursuri din ultima săptămână par  un fel de banc a la Radio Erevan – pe principiul: este adevărat că găsim doctori și studenți la datoria didactică în ultima săptămână de școală? Este adevărat, doar că nimeni nu îi caută. Adică  teoretic se țin toate orele, dar practic… ce căutați voi la școală de fapt?  Oricum, prin spitale în preajma sărbătorilor se subțiază internările (mă rog, UPU și serviciile de urgență în general trăiesc momentele lor de glorie, stropite cu tot ce are mai bun omu în cămară), mai apare un Moș Crăciun (sau spiritul lui)  de diversiune care distrage atenția de la foaia de prezențe sau pur și simplu studenții cad la învoială să recupereze totul după vacanță… o construcție care trimite la un timp vag, abstract, a cărui realitate doare la lingurică și la mahmureala postfestum, de dinainte de sesiune.

Amânarile și micile tocmeli pre-vacanță capătă un aer legitim atunci când studenții aduc în discuție motivarea sensibilă a colindatului.  Că doar nu poți acu să colinzi și să te bucuri și peste 5 minute să treci  să vorbești de diaree și rinichi ciuruiți… adică nu e o compatibilitate conceptuală sau măcar de spirit între astea două, e musai să dai prioritate veselitului și să lași dializa la copii să curețe creierul undeva după Anul Nou. Și cum la Brașov a apărut o tradiție, pentru Anul 5 ce e drept, ca studenții mediciniști să colinde cadrele didactice din spital, a fost musai ca stagiile și cursul, în penultima zi înainte de vacanță să intre în post didactic, să lase loc pregătirii sufletești și nu doar celei profesionale, de sărbători. De mai bine de 15 ani, colinda învățăceilor a fost urmată de o mică petrecere (adică, dacă tot nu am făcut mare lucru prin spitalul ăla, măcar să dăm un chef memorabil), chiar în Sala de Curs. Anul nostru, mai ghinionist cum îl știm, a avut parte de o anulare a momentului chefliu, din motive obiective și perfect întemeiate… dar ca să nu aruncăm tradiția totuși la canal, aveam de compensat măcar la partea artistico-muzicală, măcar la partea cu cântatul după raportul de gardă, să nu fi stins și noi unul dintre puținele obiceiuri academice mai acătării, născut ad hoc pe meleagurile noastre.

11

Și ca să nu ne ducem duduind berbecește spotan, un domdomsăînălțăm, pe cât de clasic, probabil pe atât de exasperant, ne-am gândit să ne pregătim nițel,  să ne hotărâm măcar dinainte asupra unei selecții mai de Doamne ajută care să-i lase pe ascultători să ne ureze sincer un La mulți ani! și nu ia ieșiți nițel la aer, că ne doare capul.  Pregătirile nu se anunțau prea promițătoare: ecoul inițiativei de a forma un cor de ocazie s-a împrăștiat în orizontul virtual fără un răspuns concludent, mai ales că mulți au intrat în panică, gândindu-se că… n-au voce. Poate că am fost eu prea exigent când mi-am rugat colegii să mediteze oleacă în ceea ce privește aptitudinile lor vocale înainte să se înscrie (imaginându-mi însă că ăsta va fi un filtru de bun simț pentru îmbulzeala pe care o anticipam)  – dar efectul a fost tocmai ăsta –  nu s-au anunțat să vină la repetiție mai mult de 5-6 persoane… dar bune și alea, mi-am zis, coborând din taxi, în fața Corpului J , însoțit de sora mea, o ființă mai profesionistă în folosirea practică laringelui decât mediciniștii cunoscători în ale anatomiei și fiziologiei organului cu corzi vocale. Din fericire, am avut surpriza să remarc că s-au adunat, până la urmă, un număr mai mare de studenți decât cel anticipat, toți dornici să trecem la interprtări. Încă o surpriză plăcută: țac-pac, Moș Crăciun pare să meargă destul de bine cântat la unison… e doar norocul începătorilor, celelalte tentative la celelalte colinde nu merg la fel de grozav. Dar lumea își pune mintea la contribuție, e gata să încerce, soră-mea ne dirijează, ne așază, ne dă indicații mai mult sau mai puțin criptice și playlistul începe să prindă contur. Întârziații se integrează fără probleme, la fel și colindele în engleză… telefoanele și wi-fiul sunt de ajutor și prindem din zborul virtual versurile necunoscute , potrivind variantele de pe net cu propriile noastre amintiri. E loc chiar și de o a doua repetiție, ne gândim să folosim clopoței, zdrăngănitoare poate chiar un instrument… și e frumos când măcar o dată oamenii sunt paroliști, socoteala de acasă se potrivește cu aia din târg și tot ce se întâmplă e rezultatul inițiativei noastre.

22

Vine Ziua Z, penultima zi de școală înainte de vacanță… provocarea cea mai mare care trebuie depășită: oamenii să se prezinte pentru o mică încălzire la 7 30 dimineața… premise nefavorabile: e clar că nu se ține petrecere/stagiu/curs, deci studenții vin doar pentru colinde. La 7:40 de abia s-au strâns 4-5 persoane, dar anticipările cârcotașe nu-și au rostul momentan. Intrarea în spital e cufundată în liniște și beznă, parcarea e goală ca frigiderul de cămin înainte de plecarea acasă, frigul și lipsa zăpezii nu sunt deloc îmbietoare pentru o atmosferă de sărbători. Și totuși, buimăciți, întârziați, studenții încep să apară, să dea buzna pe ușa paradită a vestiarului care nu se mai încuie cu cheia. Cântecelele curg promițător, cu volumul la minim ca să nu stricăm surpriza din sala de raport. În sala festivă însă are loc  prezentarea lu Chiflă a unei firme de medicamente (Sinupret, că dă bine de sărbători, când te trezești că Moșu ți-a adus o… obstrucție nazală la pachet cu una sinusală). Doar că prezentarea aia ne-a băgat nițel în panică, că începea lumea să se scurgă pe ușă afară, plictisită și ne gândeam că rămânem fără ascultători (măcar noi nu veneam să vindem ceva, ci doar să aducem nițică varietate melodică, eliberată de jargon științific și pretenții curative). Ne-am înșirat  în fața ușii și așteptăm, șușotind nerăbdători, probând căciuli de Moș și proiectând în minte arhitectura sălii pentru a stabili felul în care vom intra și ne vom așeza. Ușa se deschide în cele din urmă, anemic și noi intrăm în modul… simpatic – de sistem nervos simpatic, that is, cu vasoconstrictii si tahicardii. Deschide ușa creștine…. și, tot înainte, nu prea mult, până în fața colectivului, că doar drumu-i lung și-am obosit . Încăpem fără gafe într-un aranjament decent, dar nu suntem doar decorativi, de pus în glastră, ci îi dăm căutând să gâdilăm plăcut urechile – ochii pe dirijoare , coregrafia mâinilor ne coboară cuvintele și tonalitățile  în locurile potrivite. Audiența, la început cam adormită și neimpresionată, s-a dezmorțit după numărul solo de la O ce veste minunată și a rămas de-a dreptul surprinsă când am accelerat refrenul de la Jingle Bells.

Momentul culminant- Moș Crăciun – voce și nai, versuri articulate și de ascultători, lacrimi în ochi pe ici pe colo, noi topiți într-un zâmbet larg și ușor tâmp. Totul se încheie cu urări de bine, sănătate și… la anu și la mulți ani! Limbuția muzicală se prelungește în cea conversațională la Ma Cocotte unde, moleșiți și cu sentimentul lucrului bine făcut, cu amintiri faine și comentarii amuzante, ne integrăm perfect în atmosfera presărată cu miros de lemn ars, cafea fierbinte și smoothiees cu… spirulină.

33

Da, n-am avut parte de petrecere, da, n-am fost decât o mână de oameni (exact câți am încăput la raportul de gardă deja înjumătățit de pauza publicitară cu Sinupretul) da tot a fost fain. A fost fain că studenții s-au simțit solidari, că au luat inițiativa, că au valorificat idei, că au simțit că fac parte dintr-o experiență comună plăcută, prin forțe proprii, că dincolo de invidii, cârcoteli, comodități, am simțit pur și simplu… că facem și noi ceva bine și suficient cu to(n)ții într-un spital. N-am salvat vieți, da am salvat sau am dat naștere la câteva zâmbete și am descrețit și noi, reversibil e drept, câteva frunți înainte de Crăciun. Și dacă și profesionista care ne-a coordonat s-a declarat mulțumită (pare-se că e mai bine când lucrezi cu amatori, sunt mai entuziaști și mai puțin cârcotași), apoi chiar că putem zice că am făcut o încălzire pe cinste… pentru la anul.

Baronu Sâmbătă, zic că promoția ta, la anul, va trebui să  încerce ceva ritmuri de colindatori hip-hop ca să rivalizați cu performanța noastră… 🙂

 

Balul Bobocilor 2014

De când cu orarul ale cărui variante s-au depus ca niște false membrane anginoase pe răbdările studenților și ale cadrelor didactice, de când cu concursurile făcute pe genunchi la diverse discipline gen Anatomie sau Interne, la care entuziasmul (eliberat pe cale naturală sau scos cu forcepsul prin diferite orificii) compensează bâlbâiala organizatorică, de când cu pseudozborul supersonic între diferite locuri din oraș al studenților nestănescieni cărora nu le-au crescut aripi ascuțite până la nori, de când femeia de servici i-a evacuat pe studenți din sala de curs de la Spitalul Județean,  prin mecanism osmotic sau pur și simplu apelând la tehnica străină fiziologiei celulare de tipul hai cu mopu și cu ordinul direcțiunii,   ne-am lămurit că organizarea în facultate nu e tocmai punctul nostru forte, în ceea ce privește procesele didactice. Așa că dacă ne descurcăm mai greu la capitolul didactico-administrativ, ne-am îndreptat atenția, pionierește, ca niște hopa mitică ce sprijină pereții și nu se strică (nici pereții, nici studenții) spre celălalt mare capitol al vieții de discipoli din universitate: entertainmentul. Și evident că evenimentul absolut de sezon al semestrului I, dincolo de partyurile ocazionale, a rămas și probabil că va rămâne Balul Bobocilor – prilej pentru proaspeții intrați la facultate să se distreze la unison dar și să guste un mic aperitiv din spiritul competitiv care le va săpa în anii următori cavitatea pulpară a orgoliilor, prilej pentru anii mai mari să mai găsească un pretext pentru a mai însenina mutrele după experiențe de lectură traumatizante (gen Semiochir, gen Interne, gen Pediatrie), prilej pentru Anul 6 să compenseze toți anii de distracție colectivă ratați (sacrificii de medicinist) într-o seară pe care nu ai mai fi putut-o  amâna-o consolator: las că poate mă duc la anul (sau poate ca da, daca te gandesti ca inca n-ai dat examenu de Gineco).

În ultimii ani, balul s-a organizat undeva prin decembrie dar, spre deosebire de edițiile trecute, ediția de anul ăsta nu prea părea să aibă sorți de izbândă: orfană de locație, cu prea puțini doritori de a se înscrie la concursurile de perechi în timp util.  Totul a fost gata la timp, aparent, în cele din urmă – ASSM-ul a pus la bătaie toată inițiativa și pilele posibile ca să nu ne facem de râs: s-a găsit loc de zbenguială nu oriunde, ci taman în GOHA, buncărul din Centrul Civic, parfumat binișor cu Eau de Fitzee, s-a hotărât și theme-ul evenimentului (Îngeri și demoni…  – notă -oameni buni, la medicină e plin de  cadavre, formolizate, zombificate, inundate de cafea, fără gânduri de afterlife 🙂 , s-au pregătit și perechile, textele, invitațiile, rezervările.

bal

Și poate pentru că mi-am dat seama că sunt deja în Anul 5, poate pentru că mi s-a părut că ASSM-iștii sunt tipi descurcăreți și păreau să fi reușit să ajungă printre stele fără rachete NASA, poate pentru că m-a biruit curiozitatea și orice părea să fie mai bun decât să citesc despre numărul de scaune din enterocolita ulcero necrotică  și să calculez indici de malnutriție, m-am dus și eu ca cetățeanul academic la petrecerea bobocilor.

fetelesfinti

Nu sunt un obișnuit în capitala distracției de bon ton care pare să se fi stabilit fără acte în Centrul Civic (GOHA, Temple, Social) așa că am intrat nițel stingher în GOHA acolo unde am fost întâmpinat de aripioare îngerești (masculine cum altfel, chiar dacă teoretic îngerii n-au sex) și cornițe roșii diavolești pe care fetele le purtau cu mândrie (ispitele, of, ispitele). Evenimentul propriu zis a început mai târzior decât se anunțase, dar până atunci am avut ocazia să mă familiarizez cu prețurile de la bar, destul de unfriendly pentru studenți – berea la 0.33 e 10 lei, fără vin la sticlă, în rest cocktailuri de pe la 15 la 20 și ceva de lei, la tării nici nu m-am mai uitat și totuși nu venisem să o dau în Fanta-Sprite sau Evian-Perrier (fără lămâie). Apoi m-am uitat primprejur și mi-am dat seama că ori eram eu prea bătrân și amnezic ori pur și simplu fustițele și machiajele își îndepliniseră misiunea corector-înșelătoare – pur și simplu vedeam foarte puține fețe cunoscute pe metru pătrat, ca și cum aș fi fost la alt bal, al altei facultăți.  Câțiva colegi din an de la mine la masa organizatorilor, alți câțiva împrăștiați prin sală, alte câteva chipuri familiare din ani mai mici dar în rest o mare de necunoscuți (care păreau să se știe totuși între ei). Dintre cadrele didactice am reperat doar vreo 3: eternul profesor Coman, patronul spiritual al bobocilor ca întotdeauna, dr Toma întâmpinat cu multe aplauze, împreună cu soția și desigur mult admirata împărțitoare de ironii în doze precise, specifice Farmacologiei, dr Dima.

S-a dat startul apoi la concursul pe perechi, îngeri și demoni i-au călăuzit pe neinițiați prin turul de foc al probelor de concurs (din când în când și-a mai băgat și Sfântul Petru coada – un Sfânt Petru nonconformist tatuat și cu ditai ceaslovu în brațe -dacă tu erai Dimităr, bravo, unholy și totuși atât de inocent). Ciupy și Iulia (fosta miss de anul trecut) au ieșit de departe în evidență, din punctul meu de vedere… mă rog unii oameni par a fi făcuți să absoarbă lumina reflectoarelor și să țintească adânc și precis în maculele retiniene ale publicului.

Concurența a fost cam slăbuță: doar trei perechi de la toate specializările – 2 de la Medicină și doar una de la Asistență. Una dintre perechi s-a dezmembrat fără posibilități de reabilitare ortopedică sau chirurgicală încă după prima probă: domnișoara s-a emoționat atât de tare încât după rostirea numelui a dispărut lăsându-și partenerul în voia luminilor. Dintre concurenți: reprezentantul Anului 1 (în sfârșit un reprezentant care participă pentru titlul de Mister, care are curaj și nițel fler de scenă, că ne-am săturat de reprezentanți din ăștia timizi și ciudăței sau moși de-a dreptul 🙂 ) și Alina Dănescu, sora Miss-ei de anu trecut, la fel de lipicioasă și teatrală pe scenă… e chestie de familie, I suppose.

miss vechi si nou

Probe clasice: declarații de dragoste medicale – printre adrenalina crescute, tahicardii și alte alea (nu știu de ce mie tot îmi venea în minte o chestie legată de inspecția/palparea amigdalelor palatine cu cine știe ce ochean carnos… a mi se ignora spiritul pervers), n-am înțeles de ce sunt chinuiti săracii boboci să se apuce să frunzărească volume de Semio Med și Fizpat înainte de vreme ca să dea bine pe scenă (că doar s-or chinui destul pe la examene). Au mai fost ceva probe de talente/momente comice: o pereche a ales să facă din scenă studio de Dansez pentru tine.

Aialaltă pereche a dat-o pe un fel de Moartea domnului Lăzărescu în varianta funny, cu o operație (re)făcută aparent pe melodia celor de la Paraziții cu meseriile (remember dacă eram chirurg uitam în tine – un ceas cu cuc, patentul și-un cuțit de pâine) dar pe care s-a dansat oficial The Lion Sleeps Tonight – ăsta a fost probabil cel mai creativ și mai simpatic moment din tot concursul.

Mie mi-a plăcut maxim săracul băiat de la Asistență Medicală… un fel de cetățeanul turmentat, sedus și abandonat pe scenă a încercat el să o scoată la capăt… a fost drăguț că a părut pur și simplu să se afle în treabă,  spontan și natural, fără lecții și repetiții de dicție, fără ce știu eu ce versuri și coregrafii repetate cu zel (ne distrăm și noi relaxați, eliberați de presiunea aia pe care o trăim oricum în orice sesiune, că n-o să zicem bine pe foaie sau la tablă?) – un cântec aici, o replică acolo, s-a descurcat băiatul cum a putut, chiar a fost o alternativă la cei care au venit pregătiți de serbare.

A urmat și concursul cu întrebări, din păcate de unde am stat eu nu am reușit să aud răspunsul la întrebarea pusă de Ciupy: care e diferența dintre a urca pe Himalaya și a coborâ în subsolul din K? Oricum problemele de sonorizare s-au cam ținut lanț și nu am înțeles de ce… s-au prăjit urechi de  concurenți, prezentatori, ascultători… fără discriminare. Apoi ASSM-iștii și premianții de anul trecut au oferit câteva momente artistice. Sabin din Anul 2 și Evelina din Anul 4 – la datorie cu solo voce Viorele, au îmbiat la dans pe piese mai de salon, mai urbane , în vreme ce  Ciupy și Veronica cu dat la chitară și au adus un pic de aer folkist, de foc de tabără, de mesaj socio-medicinist pe scenă… chestii mai puțin îngerești sau diavolești, mai degrabă veritabil de pământești.

Apoi s-a trecut la ceremonia de premiere… 3 locuri pentru 3 perechi – perechea de la Asistență Medicală s-a reunit măcar la final ca să ia în primire locul 3 (era culmea să piardă, să nu ia niciun loc 🙂 ). Câștigători mediciniștii și de data asta… ce moment memorabil în familia Dănescu: Iulia Dănescu a pus coronița pe capul surorii ei…balul a devenit și o petrecere de familie – da n-am nimic de obiectat, că fetili astea două, bombe de popularitate și vitalitate par predestinate să împartă zâmbete, bezele… mai târziu poate și rețete și injecții (hai că te-ai lăsa înțepat de ele fără îndoială).

După premiere, s-a trecut la regimul de discotecă de brigadă – bubuială și remixuri la greu, da și destulă lume dezlănțuită, măcar câțiva dintre studenții din ani mai mici par cu adevărat de viață, par să investească suflet când scot cămeșile din pantaloni, se descheie la guler și pun glandele sudoripare la cazne.

Am stat până pe la 2 și apoi am părăsit zona deja înjumătățită ca populație (la un moment dat GOHA devenise ușor neîncăpătoare da senzația asta nu a durat prea mult). Concluzii subțirele: loc de fițe, prețuri mari (chiar dacă recunosc că biletul n-a fost scump, ținând cont de local), profesori puțini (am înțeles că data organizării balului s-a suprapus nefericit peste susținerea unor doctorate și drept urmare nimeni din conducere nu a putut să se prezinte la bal), fețe necunoscute (puse pe distracție), perechi puține, concursuri mai mult sau mai puțin previzibile, muzica nu prea grozavă, Dar dacă în medicină lucrezi cu materialul clientului, nici la balul medicinist lucrurile nu puteau face excepție – atâta local am avut, atâția participanți, atâta DJ… rezultatul nu putea fi foarte greu de anticipat.

1

În fine, partea funny a fost și că Universitatea s-a gândit să organizeze un al doilea bal, al universității care să adune studenți din Anul 1 de la toate facultățile- carevasăzică monșer, să ne distrăm democratic reprezentativ: o mână de studenți din Anul 1 să participe și la petrecerea asta (nu toți evident, că nu aveau unde să încapă), să bea și să danseze și pentru colegii lor din toți anii. N-am avut timp să ajung și la evenimentul ăsta curios de anapoda pus la punct (și tare misterios: nimeni nu știa mai nimic de el, decât ora și… atenție mare: BLACK TIE CODE DRESS  – să moară amărâtul de cămin, nu alta), dar sper că s-au distrat alții prin procură și pentru mine.

Urez mai multă inspirație si mai multa imaginatie pentru evenimentul de anul viitor!

Photo credit: XTAE