Loterie… pentru un loc la stagiu

Anul 6 e perioada aia din facultate, când săptămânile trec ca orele, când efectiv simţi că, din prima lună de şcoală, ai pornit ca un handicapat  într-un sprint olimpic gândit pentru atleţii integri şi bine antrenaţi. Cred că ar trebui să se definească o nouă categorie de dizabilităţi, pentru studenţii de Anul 6, cea a… dizabilităţii temporale.  Aşa de rău stă treaba (încă din toamnă, deci nu vorbim de ce va fi în luna mai, când cotele de anxietate  vor depăşi orice aşteptare), încât te nu te mai confrunţi nici măcar cu eterna procastinare de care te simţeai vinovat până în anii trecuţi. Procastinarea asta avea o dimensiune voluntară: alegeai să amâni învăţatul, gărzile şi alte activităţi academice, pentru că, na, mai aveai  şi tu o viaţă de student sau cine ştie ce restanţă fantomă rătăcită din alt an.  În Anul 6, treaba-i oablă: lucrarea de licenţă, pregătirea pentru rezidenţiat (când apare cartea, dom’le, alo, se aude?), gărzile obligatorii la Obstetrică, plus tot felul de lucrărici de verificare la diverse discipline, toate trag de tine în toate sensurile posibile, nu poţi să te apuci de una, ca te bântuie cealaltă şi te loveşte aşa, o senzaţie de neputinţă.

În fond, Anul 6 pare să fie privit, cel putin asa cum poti deduce din atitudinea cadrelor didactice, drept un moment culminant, integrativ, în care trebuie să-ţi dai măsura, să arăţi că eşti aproape doctor, că poţi valorifica la maxim capacităţile de înmagazinare şi jonglare conceptuală. Nu mai pun la socoteală şi faptul că ai dori, poate, să exploatezi la maxim şi ultimele oportunităţi în calitate de student, intens, ca înainte de apocalipsă: o excursie, o petrecere, un bal, un congres. Adică o reţetă potrivită pentru… burnout?  Poate de aia studenţii din anul terminal intră în starea terminală (de care amintea şi Geomerula) şi dezvoltă răspunsuri psihologice care, în alţi ani, ar fi rămas probabil dormante, cum ar fi intoleranţa la găurile din şvaiţerul de pe orar, la zilele de vineri ocupate inoportun de un stagiu rătăcit şi sfidător pe care încerci să îl compensezi cu alte grupe în alte zile.

Şi uite aşa am nimerit, într-o zi oarecare a săptămânii, la stagiul de ATI din mijlocul zilei o grămadă de studenţi din mai multe grupe, formând o pseudogrupă malformată care însuma în jur de 20 de persoane. Păream să fi pierdut puţin contactul cu realitatea, mai ales că urma să ne întâlnim cu dr Bărăcan care e foarte riguros când vine vorba de organizarea activităţii didactice şi respectarea regulamentelor. Evident, am fost întâmpinaţi cu o atitudine dezaprobatoare, privirea de profesionist a coordonatorului a apreciat de la o poştă că eram hipotoni pentru secţia de ATI, urmând să producem un edem studenţesc de salon ceva de groază. Ce e drept fiecare avea o explicaţie: unii aveau bilete de avion cumpărate în ziua de stagiu şi voiau să recupereze în avans, unii făceau naveta într-o zi anume special pentru stagiul ăsta, alţii aveau programare la medic, alţii fuseseră repartizaţi chiar de cadrul didactic pentru stagiul din acea zi, alţii nu voiau să piardă 4 ore degeaba, într-o fereastră de orar.  Culmea e că fiecare vorbise în particular cu coordonatorul şi primise acceptul de mutare, doar că rezultatul era unul… aglomerat (şi uite aşa se dovedeşte, încă o dată, că întregul e mai mult decât suma părţilor, e mai deranjant carevasăzică decât suma părţilor).

Răbdător, dr Bărăcan a ascultat explicaţiile fiecăruia dar a rămas neînduplecat: evident, eram prea mulţi aşa că, făcând doar câteva excepţii, i-a trimis acasă pe o parte dintre  intruşi, în ciuda nenumăratelor rugăminţi şi invitaţii la negociere. Unii au mai rămas pe coridor, aşteptând zadarnic un change of mind, alţii s-au strecurat frumos, unul câte unul,  prin uşiţa de la intrarea în blocul operator şi blocul de ATI, realizând o minunată studentometrie de flux (care n-a folosit însă nimănui, decât pentru diagnosticul ce nu mai avea nevoie de confirmare: ejecto-stagiu în fază acută).

Problema era că  studentii din grupa mea, adica grupa  strămutată, în acord cu doctorul Bărăcan din ziua de joi în ziua de marţi, primiseră acceptul să rămână in numar de maxim…  3 persoane de la ora aia, urmând ca restul colegilor să vină la stagiile de mai târziu pentru a nu supraaglomera secţia. Doar că noi eram cinci-şase şi nimeni nu prea avea chef să stea să mai piardă timpul două ore. Şi ce să faci când toţi au interese pe locuri puţine, dar vrei să rămâi colegial, legea pumnului e exclusă? Si  nu prea era momentul sa ne apucam  să facem un concurs de genul “cine ştie mai bine dezechilibrele acido-bazice?” (pentru aia a fost timp la alt stagiu, doar că n-a fost concurs, ci un fel de interogatoriu academic şi s-a lăsat cu note usturătoare). Atunci am lăsat întâmplarea să decidă, am trecut pe sălămisme, pe  dau cu zaru şase cinci, am nevoie de stagiu aici, adică ne-am apucat… să tragem la sorţi cine să participe la activitatea practică. Frumos, cu bileţele împăturite, pe care erau notate numere, le-am strâns în pumn, ne-am luat porţia de adrenalina în aşteptarea marelui premiu: un câştig de câteva ore nepierdute, acces în salonul cu intubaţi şi o discuţie despre terapia intensivă (nu ceva ce ar putea motiva tot poporul, e drept, ci doar studentul de Anul 6 aflat în eternă criză de timp) şi … am ales. Unii au rămas, alţii au fost nevoiţi să amâne – ce mai, o loterie a bonurilor de loc la stagiu:).  Culmea a fost că, în ciuda triajului, tot ne-am dovedit cam abundenţi, de se mira coordonatorul la fiecare schimbare de salon: da de ce aţi rămas aşa mulţi? Socoteală peste socoteală, am stat în formaţie completă până la final, un final marcat de o morală, ca orice realitate care bate fabula: nu se mai poate aşa, situaţia asta nu se va mai repeta!

Carevasăzică nu doar că te rogi să ai noroc în sesiune, noroc la examen, noroc la subiecte, acum se mai adăuga şi norocul… de a rămâne la stagiu. Care a fost el noroc cât a fost, până când, ulterior,  am primit individual întrebări din toată materia parcursă la ATI, până în prezent şi s-a lăsat cu note pestriţe… mai apoi,  nu m-am putut abţine să nu glumesc cu Baronu Sâmbătă, când i-am relatat întâmplarea, încercând să-l fac empatic la stresul studenţesc de sub asediul interogativ şi a ieşit o proiecţie de un anume gen.

Dacă ar fi fost la stagiul de ATI, Baronu ar fi primit cu siguranţă nota 1 pentru răspunsul lui, da măcar ar fi câştigat un zâmbet. Un zâmbet pe secţia de ATI…  nu e totuşi ceva absurd.